Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Angela Banciu: Dimensiuni politico-juridice ale consfinţirii Marii Uniri în Constituţia României din 1923

Angela Banciu: Dimensiuni politico-juridice ale consfinţirii Marii Uniri în Constituţia României din 1923

Prăbuşirea imperiilor absolutiste: premisa formării şi desăvârşirii statelor naţionale

Primul Război Mondial a entuziasmat iniţial spiritele, pentru ca apoi idealurile şi speranţele secolului XX să fie, în bună măsură, destrămate sau chiar spulberate total. Afectând violent toate planurile vieţii, de la cel material la cel psihic, războiul a subminat echilibrul social, generând o stare de insecuritate şi neîncredere, asociate cu o atmosferă de vinovăţie, dezvăluind un fapt înspăimântător şi anume acela că este nelimitată capacitatea distructivă a statelor, iar ororile „puternicelor state educate”[1] sunt incomensurabile. Provocat de dezintegrarea imperiilor Habsburgic şi Otoman, de disputa privind dominaţia asupra Europei şi de amploarea şi sfârşitul colonialismului[2], războiul a introdus în Europa fermenţii dezechilibrului care au determinat ca ruperea de universul spiritual al Belle Epoque să fie profundă şi definitivă. Mutaţiile de ordin politic şi mental, generate de traumatismele din 1914‑1918, cântăresc greu în evoluţia continentului, iar din acest punct de vedere costurile sale au fost imense.

Războiul a generat „cascada tronurilor”, după cum spunea, pe bună dreptate, Take Ionescu. În primul rând, Imperiul Austro‑Ungar s‑a prăbuşit, Imperiul Rus a fost distrus de revoluţie şi înlocuit cu Uniunea Sovietică, Imperiul Otoman s‑a dezintegrat, iar Imperiul German a fost înlocuit cu Republica de la Weimar. Cele patru imperii dispărute au produs o bulversare totală a vieţii politice interne a statelor europene, precum şi a raporturilor dintre ele. În sistemul european s‑a modificat raportul dintre statele mici şi mari ale Europei, primele mărindu‑şi ponderea şi influenţa, iar cele mari diminuându‑şi semnificativ importanţa avută în secolul precedent. Dacă înainte de război erau cinci sau şase mari puteri, după au rămas doar două, Anglia şi Franţa (sau două şi jumătate, Italia având un statut îndoielnic de mare putere). Germania reapare ca forţă majoră doar la mijlocul perioadei interbelice, în vreme ce Rusia nu cunoaşte o asemenea evoluţie în perioada interbelică[3]. Războiul din 1914‑1918 a reprezentat declinul Europei din arhitectura de primă putere economică şi politică în lume. S‑au afirmat Statele Unite şi Japonia pe arena mondială, iar prin conţinutul tratatelor de pace s‑a încercat construirea unui nou echilibru european şi mondial, care, din păcate, a fost extrem de fragil. Harold Nicolson, participant la Conferinţa de la Paris, sintetiza această situaţie afirmând: „Am venit la Paris încrezători că noua ordine era pe punctul de a fi întemeiată, am plecat convinşi că acea nouă ordine nu a făcut decât să o tulbure pe cea veche”[4]. De aceea, nu e întâmplător că după război, în întreaga perioadă interbelică, mentalitatea europeană este preponderent sceptică, dominată de un profund sentiment al nesiguranţei, neliniştii, decadenţei, prăbuşirii. „Declinul Occidentului”, scris de Oswald Spengler între 1919 şi 1920, devine emblematic pentru această stare de spirit, pentru că Sfârşitul Occidentului părea să fie foarte aproape. Mihail Ralea, care în anii imediat postbelici îşi făcea studiile în Franţa, arăta că după diagnozele lui Spengler sau Keyserling, Europa se afla „în situaţia unui muribund ce are nevoie de transfuzie de sânge”[5].

Mentalitatea europeană este dominată de spectrul sinistru al milioanelor de morţi, mutilaţi în tranşee, suferinzi de război. Inoculând predispoziţia spre violenţă şi dispreţ faţă de viaţa oamenilor, războiul a înăsprit spiritele, a zdruncinat încrederea în valorile pacifiste ale democraţiei şi liberalismului, generând apoi un sentiment puternic de frustrare în raport cu cei care au profitat de pe urma lui prin manevre nedemne, reuşind să fie scutiţi de ororile lui şi să se îmbogăţească. Totodată, războiul a creat un sentiment de eclipsare a individului în faţa masei organizate, disciplinate. În Originile totalitarismului, Hannah Arendt analizează cum psihologia omului de masă ca o rotiţă în mecanismul social a favorizat şi susţinut extremismele interbelice.[6]

 Dincolo de dimensiunea sumbră a războiului şi a consecintelor politice si psihice negative ale acestuia, revoluţiile naţionale înfăptuite la sfârşitul anului 1918, care au condus la formarea sau desăvârşirea unor state europene, reprezintă un fenomen istoric pozitiv, semnificativ pentru destinul continentului nostru.

„Revoluţia a fost – spune Hobsbawn – copilul războiului din secolul XX”[7]. Chiar dacă această opinie nu este împărtăşită total, Europa n‑ar fi fost marcată de fluxul şi refluxul revoluţionar din anii 1917‑1920 fără cataclismul războiului. Valul revoluţionar care a cuprins Europa a avut două componente şi mişcări profund antagonice: una socială (bolşevismul) şi una naţională (formarea şi desăvârşirea statelor europene). Dacă secolul al XIX‑lea a fost numit secolul naţionalităţilor, Europa a devenit cu adevărat una a naţiunilor după Primul Război Mondial, când acest principiu a învins şi în Europa centrală, de est şi sud‑est.

La izbucnirea războiului, în 1914, nu exista în rândul taberelor aflate în conflict o viziune coerentă în privinţa viitoarei organizări statale a Europei. Două evenimente politice au stat la baza luptei popoarelor pentru autodeterminare: Conferinţa pe întreaga Rusie a partidului bolşevic care, la 14 noiembrie 1917, a cerut „dreptul la autodeterminare şi constituirea de state independente” pentru toate popoarele din Rusia[8], şi mesajul preşedintelui Wilson, prezentat la 8 ianuarie 1918 Congresului SUA, în care cerea autonomia popoarelor din Austro‑Ungaria şi Imperiul Otoman, retrocedarea Alsaciei şi Lorenei, crearea unei Polonii libere.[9]

Revoluţiile naţionale din centru, estul şi sud‑estul Europei s‑au desfăşurat aproape simultan în toamna anului 1918, iar prin organisme reprezentative şi adunări naţionale specifice s‑au proclamat statele nou create, fiind înfăptuite, în spirit democratic, dezideratele acestor popoare.

După pacea de la Brest‑Litovsk (martie 1918) guvernul rus a renunţat la suveranitatea sa asupra Finlandei, Poloniei, Ţărilor Baltice, Ucrainei, Basarabiei, iar populaţia din aceste teritorii, prin adunări reprezentative, şi‑a hotărât soarta pe baza principiului naţionalităţilor. La 18 noiembrie 1918 a fost proclamată independenţa Lituaniei, la scurt timp Estonia s‑a proclamat stat independent. Finlanda şi‑a obţinut dreptul la existenţă în urma unui război civil. Ucraina şi‑a proclamat în iunie 1917 autonomia, iar la 20 noiembrie 1918 Rada a hotărât crearea unei republici naţionale. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării din Chişinău a hotărât proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, care a devenit independentă la 24 ianuarie 1918. La 27 martie 1918 Sfatul Ţării, cu majoritate de voturi, a hotărât unirea Basarabiei cu România.

Prăbuşirea militară a Puterilor centrale şi Mesajul preşedintelui Wilson au favorizat declanşarea revoluţiilor naţionale în cadrul dublei monarhii Austro‑Ungare. La 12 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a proclamat Republica Austria, după ce la 11 noiembrie, ultimul împărat habsburg, Carol I, părăsise ţara. La 28 noiembrie, Marea Adunare Naţională a românilor din Bucovina a hotărât unirea Bucovinei cu România. La 16 noiembrie1918 s‑a proclamat Republica Ungară, având ca prim-ministru şi preşedinte pe Mihaly Karolyi, iar la 1 decembrie 1918 Consiliul Naţional Român a hotărât, în cadrul Adunării de la Alba Iulia, unirea Transilvaniei cu România.

Paralel cu aceste evenimente, la sfârşitul lunii octombrie a izbucnit la Praga revoluţia naţională cehă, care la 28 octombrie 1918 a proclamat crearea statului independent ceh. Două zile mai târziu, Consiliul Naţional a adoptat declaraţia de integrare a Slovaciei în cadrul Statului Cehoslovac unitar. Cehoslovacia devine Republică, avându‑l ca preşedinte pe Thomas G. Masaryk. La 7 noiembrie 1918 s‑a format la Liublin un guvern popular care a proclamat Republica poloneză, iar Pilsudski, eroul popular polonez, devine primul preşedinte al statului nou creat. În Balcani, dezmembrarea monarhiei habsburgice a condus la constituirea regatului sârbo‑croato‑sloven, la 1 decembrie 1918, la care au aderat Muntenegru, Vojvodina, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina. Acesta a înglobat părţile sudice ale monarhiei Austro‑Ungare după dizolvarea acesteia de la sfârşitul războiului mondial. Izbucnirea revoluţiei naţionale turce a condus la formarea statului naţional modern turc. Principiul naţionalităţilor a triumfat în Europa şi a fost adoptat şi de o serie de popoare din Asia, Africa şi cele două Americi.

Tratatele de la Versailles (tratatul cu Germania semnat la Paris, cu Austria la Saint‑Germain, cu Ungaria la Trianon, cu Bulgaria la Neuilly, cu Turcia la Sèvres) au consacrat triumful principiului naţionalităţilor ca fundament al construcţiei de stat din Europa.

Reaşezările de frontiere stabilite la Versailles, deşi au avut deficienţe, au fost corect construite şi stabilite. Criticate aspru de perdanţii teritoriali, aceştia socotind tratatele ca fiind un privilegiu cinic al învingătorilor, în bună măsură, graniţele au rezistat şi şi‑au dovedit viabilitatea în timp. Iar, cu toate defectele, noile configurări ale graniţelor Europei au eliberat de trei ori mai mulţi oameni de sub stăpânire străină decât pe cei care i‑au supus noilor orânduieli.[10]

 

Proclamaţia de la Alba Iulia – document de referinţă pentru reorganizarea democratică a României întregite

Actul Marii Uniri de la Alba Iulia a creat, prin conţinutul său, baza politică şi naţională a schimbării ordinii constituţionale, în acord cu noile realităţi istorice de după Primul Război Mondial. Modalitatea de înfăptuire a idealului naţional, prin afirmarea principiului de suveranitate naţională şi a dreptului de autodeterminare, deschidea perspectiva democratică a desăvârşirii unităţii naţionale. Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, din 18 noiembrie/1 decembrie 1918[11], proclamă principiile fundamentale menite a contribui la propăşirea statului unitar român. Din acest punct de vedere, Proclamaţia de la Alba Iulia reprezintă un document programatic în organizarea constituţională a României întregite, un adevărat anteproiect de constituţie.

Textul Proclamaţiei era concis, dar de o admirabilă generozitate faţă de cei care trăiesc pe acest pământ, garantându‑se deplina1. Libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce‑l alcătuiesc[12]. Proclamaţia implica redefinirea fundamentelor statului român, în perspectiva deschiderii unei Adunări Constituante, care să confere un nou act fundamental ţării. Considerăm că elaborarea noii Constituţii din 1923, deşi vechea Constituţie de la 1866 putea fi modificată, se datorează tocmai împlinirii dezideratelor acestei Adunări.

Scopul Proclamaţiei era acela de a găsi mecanisme politico‑juridice prin care drepturile să fie garantate: „2Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat. 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament. 4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fideicomisurile şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să‑şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii. 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”[13]. Proclamaţia a fost citită de Vasile Goldiş, fruntaşul mişcării naţionale transilvănene, în faţa a 1.228 delegaţi şi a peste 100.000 de români de pretutindeni. Proclamaţia de o largă deschidere, atât faţă de toţi locuitorii acestui pământ, cât şi faţă de celelalte naţiuni subjugate, este altruistă şi lipsită de orice resentiment, priveşte spre viitor cu încrederea izvorâtă din iubirea şi entuziasmul liberării naţiunilor.

Hotărând unirea tuturor românilor într‑un singur stat, Adunarea Naţională de la Alba Iulia a schiţat bazele unui program de reorganizare democratică a întregii ţări, care a devenit documentul de fond pentru reorganizarea democratică a României. La înscrierea ideilor constituţionale, privind libertatea naţională a tuturor minorităţilor, un rol important l‑a avut Vasile Goldiş, care nu a rostit numai declaraţia solemnă a desăvârşirii unirii, ci a elaborat şi prevederile privind libertăţile acestora. Propria‑i lucrare, tipărită în limba maghiară la Arad, în anul 1912, intitulată Despre problema nţionalităţilor[14], care a fost rodul unei cunoaşteri adânci a istoriei noastre şi a legăturilor dintre cetăţenii acestui pământ, a stat la baza hotărârilor istorice de la Alba Iulia privind minorităţile, hotărâri ce vor fi integrate apoi în noua Constituţie din 1923. După cum mărturiseşte însuşi Vasile Goldiş, principiul democratic inclus în Declaraţia de la Alba Iulia, „acel cu libertatea naţională pentru toate popoarele”, este transcris aproape textual din broşura tipărită la Arad, în 1912, în limba maghiară[15]. Privită în dimensiunea istorică a celor aproape 100 de ani care au trecut de la marea unire, Rezoluţia de la Alba Iulia, înscrisă în cadrul unui text solemn, reprezintă, peste timp, legătura firească cu Proclamaţia de la Islaz, iar tonul său grav, deschis spre viitor şi eternitate defineşte, în fapt, prin refuzul urii şi al dezbinării, construcţia actuală a statului român unitar.

 

Constituţia din 1923 din perspectiva legislaţiei de unificare: semnificaţii politico‑juridice

În România, adoptarea noii constituţii a întârziat în raport cu constituţiile celorlalte state desprinse din monarhia Austro‑Ungară. Motivul principal al amânării elaborării şi adoptării constituţiei a fost legat de faptul că liderii politici români şi‑au putut permite această întârziere, întrucât întregirea naţională s‑a făcut în jurul României, a vechiului Regat. Or, Constituţia de la 1866, care era mult mai liberală decât constituţiile sub care trăiseră românii aflaţi sub stăpânire străină, putea fi extinsă, în mod firesc, la întreg teritoriul şi întreaga populaţie. Ca forma de stat, vechiul Regat era o monarhie constituţional‑parlamentară, iar în 1918 toate provinciile unite au acceptat această Constituţie de la 1866, chiar din declaraţia de unire, când au făcut apel la Coroană, ca simbol al unităţii naţionale[16]. Prin urmare, aceste teritorii, după cum au relevat şi juriştii vremii, au intrat normal „în organizarea de stat a vechiului Regat, deci sub Constituţia acestuia”[17]. O nouă constituţie era de dorit nu atât din nevoia aplicabilităţii ei pe întreg teritoriul ţării, ci pentru a consemna, într‑o formulare categorică, sancţionarea unităţii nationale, până atunci expresie doar a voinţei naţiunii. De alminteri, în concepţia multor jurişti, sociologi, istorici, economişti, psihologi, eticieni ai epocii (Ion V. Gruia, Mircea Djuvara, Paul Negulescu, Andrei Rădulescu, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Ion C. Filitti,Virgil Madgearu etc.), ca şi în viziunea liderilor politici de atunci (Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.Gh. Duca, Iuliu Maniu, Ion Mihalache etc.), noua constituţie trebuia să reprezinte una dintre formele şi mijloacele de desăvârşire a Marii Uniri. În consonanţă cu Proclamaţia de la Alba Iulia, ea era menită să confere o bază juridică nouă statului român întregit. Este important de relevat că la dezbaterile organizate la Institutul Social Român, condus de Dimitrie Gusti, privind Noua Constituţie a României, participanţii au subliniat, din multe perspective, această idee[18]. Totodată, este de menţionat că, în condiţiile când unele vârfuri ale minorităţii maghiare şi germane tânjeau după poziţiile privilegiate de altădată, considerând prezenţa lor în cadrul statului român ca o realitate conjuncturală, noua constituţie trebuia să asigure reglementarea regimului minorităţilor şi să spulbere iluziile acelora care, aşa cum spuneau liberalii, la bilanţul celor patru ani de guvernare (1922‑1926), mai credeau că alcătuirea României noi nu este definitivă[19].

Menţionând cauzele întârzierii elaborării noii constituţii, trebuie să mai avem în vedere şi instabilitatea guvernamentală din perioada anilor 1918‑1922, rigiditatea procedurii de modificare a vechii constituţii, nevoia consolidării pe plan extern a unificării statului român prin tratatele de pace de la Paris, contradicţiile în cadrul şi între partidele politice privind problema constituţională etc. La toate acestea mai putem adăuga dificultăţile inerente de a topi, cu înţelepciune şi responsabilitate, într‑un tot unitar o „lege a legilor” pentru trei părţi de teritoriu şi de populaţie care au fost guvernate de legi diferite precum Constituţia vechiului Regat, Constituţia din 1917 din Imperiul Austro‑Ungar, Legile votate de Duma ţaristă după revoluţia din 1905‑1907. Din acest punct de vedere, putem spune că munca s‑a dovedit laborioasă şi amânarea adoptării Constituţiei din 1923 a fost benefică pentru ţară, fiecare provincie regăsindu‑se în tot şi în parte în conţinutul actului fundamental[20]. Este important de relevat, în acest context, încă un fapt avut în calcul de guvernanţii vremii. Pentru ca noua Constituţie să poată deveni Constituţia Unificării României Întregite, s‑a aşteptat şi fastuosul act al încoronării Regelui Ferdinand[21] şi al Reginei Maria la Alba Iulia, ca Regi ai României Mari, din 15 octombrie 1922, moment de o puternică semnificaţie politică şi simbolică în epocă.

Constituţia din 1923 rămâne cu această menire, de a fi Constituţia Unificării, a legării şi sudării teritoriale, economice, politice şi spirituale a României Mari. Ea a deschis o nouă etapă în calea dezvoltării României interbelice pe calea democraţiei, având ca obiectiv principal desăvârşirea organizării statale şi a vieţii sociale unitare. Pe baza Constituţiei s‑a putut realiza, într‑un ritm relativ rapid, întreg procesul de unificare legislativă a României. Dacă până la 1918, vechile provincii unite cu ţara (Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Banat) s‑au dezvoltat în cadrul unor norme, practici şi sisteme juridice diferite, impuse de dominaţia străină şi care se deosebeau ca spirit şi principii de cele ale vechii Românii, ele trebuiau să‑şi găsească o fuziune organică în legislaţia de unificare, valabilă pentru întreg teritoriul românesc şi pentru întreg poporul român. Stipulând expres, într‑un articol final, că „se vor revizui toate codicile şi legile existente în diferitele părţi ale statului român spre a se pune în armonie cu Constituţiunea de faţă şi asigura unitatea legislativă”, Constituţia din 1923 reprezintă nucleul principal în jurul căruia s‑a desăvârşit unificarea legislativă a României Mari. Acest proces s‑a realizat atât prin extinderea legilor din vechiul Regat pe tot cuprinsul ţării întregite, cât şi prin punerea de acord a legislaţiei existente cu Constituţia, în scopul ajustării şi adaptării vechilor instituţii juridice la noile condiţii, dar şi a creării unor noi infrastructuri legislative care să răspundă necesităţilor de progres şi dezvoltare ale ţării noastre. Printr‑o serie de legi, elaborate pe baza Constituţiei din 1923, se extind prevederile organizării judecătoreşti civile, comerciale şi penale, ale învăţământului, ale codului silvic etc. în toate provinciile alipite României, iar prin crearea Consiliului legislativ (în 26 februarie 1925)[22], acest organism a fost însărcinat să alcătuiască proiectele de unificare legislativă şi regulamentele generale de aplicare a legilor.

Regimul minorităţilor, înscris în Constituţia din 1923, a izvorât din convingerea că sudarea sufletească a tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de originea etnică, este o condiţie sine qua non pentru consolidarea statului român întregit. Acordând o serie de drepturi şi libertăţi democratice pentru toţi cetăţenii, Constituţia din 1923 a înlesnit accesul la viaţa politică şi culturală a acestora. Iar dacă pe parcurs unele prevederi nu vor fi garantate sau respectate, ele vor afecta deopotrivă pe toţi locuitorii ţării şi cu atât mai mult pe români, aflaţi în covârşitoare majoritate în structura socială şi etnică a ţării[23]. Constituţia din 1923 şi legile de unificare au contribuit nu numai la consolidarea unitară din punct de vedere economic, administrativ, cultural a ţării, ci şi la unificarea sufletească a cetăţenilor, la diminuarea lentă a resentimentelor acestora. Fricţiunile dintre românii din Vechiul Regat, Transilvania, Bucovina şi Basarabia s‑au ameliorat treptat, iar percepţia negativă a „regăţenilor”, care vor să acapareze funcţiile de conducere şi bogăţiile noilor provincii unite cu ţara, s‑a estompat în timp.

Pentru generaţia tânără de astăzi şi nu numai, cunoaşterea modului prin care Constituţia din 1923 şi‑a îndeplinit menirea, ca lege supremă a statului, consolidând unirea românilor, reprezintă un reper istoric aparte, cu consecinţe benefice pentru dezvoltarea actuală a statului român. Şi asta deoarece, pe baza acestei legi fundamentale, cetăţenii României interbelice au lăsat un model de urmat, pentru felul cum şi‑au integrat în practica politico‑juridică dorinţele naţionale, şi‑au perfecţionat instituţiile şi legislaţia, şi‑au afirmat atitudinile democratice şi au respins extremismele, şi‑au conturat şi modelat comportamentele politice şi civice.

Note:[1] Paul Johnson, o istorie a lumii moderne, 1920‑2000, trad. Luana Schidu, Humanitas, 2003, p. 21.
[2] Henry Kissinger, Diplomaţia, All, 2002, p. 17.
[3] Ibidem, p. 26.
[4] Ibidem.
[5] Cf. Saizu I., Tecu Al., Europa economică interbelică, Iaşi, 1997, p. 23.
[6] Hannah Arendt, Originile totalitarismului, trad. de Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 403‑447.
[7] V. Eric Hobsbawn, O istorie a secolului XX. Era extremelor. 1914‑1991, Editura Cartier, 1999.
[8] Fontaine Andre, Istoria războiului rece. De la Revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea. 1917‑1950, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 37.
[9] Milze Pierre, Serge Berstein, Istoria Secolului XX. Sfârşitul „Lumii europene” (1900‑1945), vol I, Bucureşti, 1998, p. 79.
[10] Joseph Rotschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al Doilea Război Mondial, ediţia a doua, trad. de Mihnea Columbeanu, Antet, 1997, p.13.
[11] Document păstrat la Arhivele Statului
Bucureşti, fond Consiliul Dirigent, dosar 16/1918, f3, copie. Originalul se află la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Lucrarea lui Vasile Goldiş a fost publicată în limba română (v. în acest sens Vasile Goldiş, Despre problema naţionalităţilor, cuvânt-înainte de acad. Andrei Oţetea, studiu introductiv de Hajos Josef, Bucureşti, Editura Politică, 1976).
[15] v. Vasile Goldiş,Discursuri rostite în preajma Unirii şi la Asociaţiunea Culturală  Astra”, Bucureşti, Cultura Natională, 1928, p. 24
[16] v. Angela Banciu, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale (Evoluţia problemei constituţionale în România interbelică), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 28.
[17] Mircea Djuvara, Noile ţinuturi. Constituţiunea şi Constituanta, Bucureşti, 1921, p. 4.
[18] v. Noua Constituţie a României (23 de prelegeri publice organizate la Institutul Social Român), Bucureşti, Cultura Naţională, f.a; v. Angela Banciu,Unificarea politico‑juridică şi administrativă a României Mari reflectată în dezbaterile Institutului Social Român (1922‑1923),în „Viitorul Social”, An LXXXII, NR. 2, martie‑aprilie, 1989, pp 143‑151.
[19] Ce a făcut PNL în patru ani de guvernare, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, f.a., p. 4.
[20] v. Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.152‑181.
[21] Serviciul religios a fost oficiat de mitropolitul Nicolae Bălan. La coroana de oţel a Regelui Ferdinand s‑au adăugat trei pietre preţioase simbolizând Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
[22] C. Hamangiu, Codul general al României. Legi noi de unificare, p. 20‑34; Alexandru Costin, Consiliul legislativ, în Enciclopedia României, vol I, p. 265‑268.
[23] În 1938, maghiarii constituiau din punct de vedere etnic 7,9% din totalul populaţiei ţării, germanii 4,1%, evreii 4,0%, bulgarii 2%, romii 1%, turcii 0,9%, găgăuzii 0,6%, polonezii 0,3%, grecii şi tătarii 0,1%, alţii 0,3% (v. Sabin Manuilă şi Mitu Georgescu, Populaţia României, în Enciclopedia României, vol. I, 1938, pp. 149‑151).

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Angela Banciu

Angela Banciu, născută în 1946, istoric şi politolog, profesor universitar emerit, Universitatea Politehnica Bucureşti. Studii: Şcoala Pedagogică de 6 ani  Blaj, judeţul Alba(1960-1966), Facultatea de Istorie (5 ani),  specializarea Istoria modernă universală, Universitatea Bucureşti(1967-1972), doctor în istorie(1983),Facultatea de Istorie şi [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*