Punctul Critic » Lecturi » Andrei Marga: Identitățile în „constelaţia postnaţională”

Andrei Marga: Identitățile în „constelaţia postnaţională”

Sunt multe preluări în fugă și sumare ale opiniilor autorilor de referință. Nici formula lui Habermas a „constelaţiei postnaţionale”, larg invocată în ultimele decenii, nu a fost scutită de simplificări sau neînțelegeri. Pe de altă parte, astăzi argumentarea în favoarea unei continuități a ceea ce s‑a socotit a fi național este chiar mai bogată decât cea la care a apelat filosoful.

Fiind vorba de o temă de larg interes public, să o lămurim pe date precise. Nu reluăm, desigur, prezentarea ansamblului conceptual în care se încadrează tratarea de către Habermas a acestei teme, întrucât am făcut‑o într‑o monografie amplă (Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Rao, București, 2017) și recentă.

Fapt este că Habermas a înțeles profund împrejurarea că societăţile moderne sunt confruntate în timpul nostru cu o schimbare fără precedent. Între primii el a scris că „democraţiile de masă ale statului bunăstării de format occidental se află, în orice caz, la capătul unei dezvoltări de două sute de ani, care a început cu statul naţional rezultat din revoluţie. De constelaţia acestui început trebuie să ne reamintim dacă vrem să înţelegem de ce statul social cade astăzi în dificultate” (Jürgen Habermas, Die postnationale Konstellation. Politische Essays, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998, p. 9). Acest „stat naţional” a început să‑şi reducă ponderea în realitatea efectivă a vieţii din modernitatea târzie, ca urmare a unui fenomen nou pe scena istoriei, cel al „globalizării”. Aceasta poate fi, deocamdată, prinsă în termenii mai exacţi din perspectiva eroziunii „statului naţional” şi a trecerii la „constelaţia postnaţională”.

Nu este în formula „constelația postnațională” echivalentul vreunui nationalism vetust ce ar supraviețui în pofida schimbărilor, nici al unui supranaţionalism, și nici al unui cosmopolitism nivelator. „Constelația postnațională” este la distanță de fiecare dintre acestea. Habermas a făcut oportune și importante diferențieri.

Bunăoară, scrie filosoful, în condiţiile în care globalizarea economică „forţează” la schimbare cadrele instituţionale în direcţia trecerii la „constelaţia postnaţională”, statul naţional suferă modificări sub aspecte hotărâtoare: „securitatea de drept” şi „efectivitatea administrării”; „suveranitatea statului teritorial”; „identitatea colectivă”; „legitimitatea democratică a statului naţional”. Peste sau, mai bine spus, prin toate acestea, se petrece o schimbare ale cărei implicaţii încă nu sunt sesizate îndeajuns: „banii substituie puterea”, iar drept consecinţă „se destramă posibilitatea auto‑conducerii democratice, în măsura în care regularizarea domeniilor sociale trece de la un mediu la altul”. În acest fel, „statul naţional îşi pierde capacitatea de a exploata impozitul, de a stimula creşterea şi de a‑şi asigura astfel bazele esenţiale ale legitimităţii sale, fără să apară echivalentele funcţionale” (p.120). Pierderea este, firește, în timp.

În condiţiile în care reducerea şi pierderea treptată a acestor funcţii ale statului naţional nu sunt compensate în vreun fel pe plan supranaţional, în care dereglementarea domină politicile economice internaţionale, iar disparităţile de dezvoltare, şomajul şi marginalizarea socială sporesc, se subţiază „premisele participării politice”, iar „deciziile democratice, adoptate formal corect, pierd în credibilitate” (p.121). Are loc o „golire a politicii (Entleerung der Politik)” de conţinut valoric, care face ca publicul să se orienteze spre „schimbarea politică” şi să se mulţumească, dacă nu cu „abstinenţă”, atunci votând figuri puternic personalizate, ce sugerează succesul antreprenorial.

„Statul naţional” este nevoit, sub presiunea valului politicilor „postnaţionale”, să‑şi restrângă spaţiul de manevră. Identitatea sa, ca „identitate colectivă”, devine „nesigură”, iar acoperirea nevoii de legitimare pe care o resimte este tot mai dificilă. „Politica proprie” nu mai poate fi recuperată pentru moment.

Nici „protecţionismul neonaţional”, şi nici „neoliberalismul postmodern” nu au soluţii la situația ce se creează. Mai curând este de acceptat o „strategie” (p.124‑125). Orizontul acestei strategii, pe care Habermas o propune, este cel al complementării „integrării funcţionale” cu o „altă formă a integrării” – o „integrare socială a lumilor vieţii colectivelor, care şi‑au format o identitate colectivă”, ce se atinge prin „înţelegere, norme intersubiective împărtăşite şi valori comune” (p.125). Filosoful recomandă reţinere atât faţă de viziunile nostalgice ce aspiră la „închiderile” trecutului, cât şi faţă de viziunile exaltate de „deschiderile” promise de viitor. „Aşa cum se recomandă reţinere faţă de utopiile regresive ale închiderii, tot astfel se recomandă reţinere faţă de acelea […] dătătoare de proiecţii ale deschiderii. Mai curând este necesară o sensibilitate pentru acea balanţă adecvată între deschidere şi închidere, care a caracterizat momentele mai fericite din istoria modernizării europene. Vom putea întâmpina în mod raţional provocările globalizării dacă se reuşeşte ca, în constelaţia postnaţională, să se dezvolte noi forme ale unei autoconduceri democratice a societăţii. De aceea, aş vrea să examinez mai întâi condiţiile pentru o politică democratică dincolo de statul naţional, în primul rând pe exemplul Uniunii Europene” (p.134).

Cu privire la posibilitatea unei „democraţii postnaţionale”, Habermas a delimitat patru probleme cruciale în dreptul cărora poziţiile din Uniunea Europeană de astăzi se despart, la care trebuie însă găsite soluţii. Este vorba de: a) problema ocupării forţei de muncă: pe de o parte, „ocuparea deplină” nu mai funcţionează ca scop politic, dar, pe de altă parte, reforme profunde nu mai sunt realizabile rămânându‑se în graniţele statului naţional; b) problema corelării „eficienţei pieţei” şi a „dreptăţii sociale”: pe de o parte, pieţele lărgite se dovedesc eficiente din punct de vedere economic, dar, pe de altă parte, rămâne nesatisfăcut dezideratul dreptăţii sociale, fără o intervenţie a statului naţional; c) problema competenţelor Uniunii: pe de o parte, Uniunea Europeană are nevoie de competenţe de decizie, care sunt, inevitabil, pe seama competenţelor statelor naţionale existente, dar, pe de altă parte, pierderea de competenţe de către statul naţional ar putea antrena reducerea posibilităţilor de a întreprinde politici sociale; d) problema formării unei „identităţi colective” dincolo de graniţele statelor naţionale: pe de o parte, este nevoie de formarea unei „identităţi colective” dincolo de graniţele naţionale şi de crearea pe această bază a condiţiilor de legitimare pentru o „democraţie postnaţională”, dar, pe de altă parte, până acum democraţiile au rămas naţionale.

Poziţiile prototipice ce se lasă delimitate în Uniunea Europeană în legătură cu aceste probleme cruciale sunt, la rândul lor, patru. Prima este cea a „euro‑scepticilor”, care consideră că unificarea monetară este neadecvată sau cel puţin prea timpurie. Ei nu iau însă în seamă împrejurarea că „după schimbarea condiţiilor‑cadru globale, a devenit limpede că răspunsuri inovative la «sfârşitul societăţii muncii» fac necesară o abordare coordonată pe plan supranaţional” (p.140). A doua poziţie este cea a „europenilor marketişti”, care salută moneda unică, dar vor să rămână cu piaţa internă existentă. Aceştia nu au soluţii pentru echilibrarea economiei de piaţă cu dreptatea socială solicitată de oameni (p.143‑144). A treia poziţie este cea a „eurofederaliştilor”, care năzuiesc la un acord federativ menit să procure legitimitate deciziilor de la nivelul Uniunii. Aceştia nu reuşesc însă, cu soluţia lor, să facă faţă mecanismelor unificatoare ale pieţei aflate în curs de lărgire (p.148‑149). A patra poziţie este „o poziţie cosmopolită, care consideră Europa un stat federal, drept punct de plecare pentru instituirea unui regim al unei viitoare «politici interne mondiale», bazat pe acorduri internaţionale” (p.135‑136).

Habermas este favorabil celei de‑a patra poziţii. Aceasta nu se reduce la extinderea unei constituţii federale, dintre cele existente, la scara Europei. O astfel de extindere nu este posibilă şi nu este recomandabilă: „Nu este nici posibil şi nici dezirabil să se submineze identităţile naţionale ale statelor membre şi să se amestece într‑o naţiune «Europa». Şi într‑un stat federal european a doua cameră, a reprezentanţilor guvernelor, ar păstra o poziţie mai puternică decât parlamentul ales nemijlocit al reprezentanţilor populari, căci astăzi numai elementele determinante ale negocierii şi acordului multilateral dintre statele membre ar putea să nu dispară fără urmă într‑o Uniune organizată politic” (p.150). Habermas a subliniat neîncetat nevoia „formării democratice a voinţei politice” drept condiţie a unificării europene şi a funcţionării cu succes a Uniunii. Nu este încă posibilă o astfel de formare „fără o bază solidară”, care, la rândul ei, trebuie ancorată în instituţii. „Paşii următori spre o federaţie europeană nu sunt lipsiţi de riscuri extraordinare, căci una trebuie să acţioneze asupra celeilalte: extinderea capacităţii de acţiune politică trebuie să înainteze în acelaşi timp cu o extindere a bazei de legitimare a instituţiilor europene” (p.150).

Aproape ca un reflex, atunci când este vorba de unificarea europeană se aduce în discuţie împrejurarea că Europa este formată din „popoare”, din „naţiuni” care se înţeleg pe sine drept „popoare”. Prin „popoare”, în cele mai multe versiuni, se înţeleg comunităţi pre‑politice, constituite pe bazele unei „comunităţi de destin”, ce solicită, mai ales, „îndatoririle” membrului. Teoreticieni de astăzi – precum Claus Offe – argumentează teza sceptică după care nu va fi posibil un „popor european” decât dacă se poate continua evoluţia istorică a „popoarelor” cu o comunitate a cetăţenilor europeni.

Habermas a slăbit scepticismul argumentând că „naţiunile” europene prezintă, în chiar istoria lor, tranziţia de la o „creştere naturală a unei naţiuni a poporului (Volksnation)” la o „construcţie de drept a unei naţiuni de cetăţeni ai statului”, având, desigur, o „identitate” creată prin „mediul dreptului şi al comunicării de masă”. „Conştiinţa naţională se datorează mobilizării celor îndreptăţiţi să voteze în sfera publică, precum şi mobilizării celor datori să facă armata pentru apărarea patriei. Ea se leagă cu înţelegerea de sine egalitară a cetăţeanului statului democratic şi rezultă din contextul comunicaţional al presei şi al luptei pentru putere desfăşurate discursiv a partidelor politice. În acest context bogat în premise, se dezvoltă statul naţional…” (p.153). Tocmai acest caracter de „construcţie” al statului naţional este un argument împotriva scepticismului privind evoluţia Europei unificate. În istorie s‑a înregistrat, de multe ori, un „proces de învăţare (Lernprozess)”, iar formarea statului naţional democratic este o ilustrare clară a acestui proces.

Ceea ce particularizează însă, în gradul cel mai înalt, concepţia lui Habermas asupra unificării europene este teza după care „integrarea funcţională” nu va fi suficientă pentru unificarea europeană: o „integrare socială” rămâne mereu indispensabilă. Iar „integrarea socială” nu va rezulta nicidecum dintr‑o „integrare funcţională, desfăşurată prin interdependenţele economice”, ci va presupune acţiuni distincte la nivelul „substratului cultural”. „Pentru aceasta este nevoie de un alt scenariu, în care diferitele anticipări se susţin reciproc şi se stimulează într‑un proces circular” (p.154). Habermas enumeră, ca părţi ale acestui proces circular, elaborarea unei Carte europene, a Constituţiei, punerea în mişcare a procesului formării democratice a voinţei politice, iniţierea partidelor europene, deschiderea sferei publice europene, formarea mass‑mediei transnaţionale, evoluţia spre elaborarea de reglementări europene, elaborarea de proiecte din poziţiile în care cetăţenii Europei se află astăzi.

Habermas argumentează că „experienţele Europei” probează existenţa unui „proces de învăţare” ce duce la „o solidaritate extinsă la scară europeană a cetăţenilor statului”. „Aceste experienţe cu formele izbutite ale integrării sociale şi‑au lăsat amprenta asupra înţelegerii de sine normative a modernităţii europene, un universalism egalitar care ne poate uşura nouă – fiii, fiicele şi nepoţii unui naţionalism barbar – tranziţia spre relaţiile pline de recunoaştere ale unei democraţii postnaţionale” (p.155).

În anii ’90 ai secolului trecut Habermas a intrat periodic în dezbaterile cu privire la unificarea europeană, din care a făcut un caz‑test pentru obţinerea unei soluţii alternative la cea a adepţilor fără rezerve ai „globalizării” şi la cea rivală, a adepţilor necondiţionaţi ai „teritorialităţii”. În Euroskepsis, Markteuropa oder Europa der (Welt‑) Bürger (1999), el a profilat mai departe soluţia „democraţiei postnaţionale”. Opinia sa este că „în încercarea de a afla o ieşire din dilema dezarmării democraţiei social‑statale şi consolidarea statului naţional, această cerinţă a unei noi soluţii – n. n., A. M.] îndreaptă totuşi privirea spre unităţi politice mai mari şi regimuri transnaţionale, care, fără să trebuiască să desfacă verigile legitimării democratice, ar putea compensa pierderile de funcţii ale statului naţional. Ca prim exemplu al unei democraţii dincolo de statul naţional ni se oferă, desigur, noua Europă. În orice caz, crearea de unităţi politice mai mari nu schimbă încă nimic în modul concurenţei locale, adică în prioritatea integrării prin piaţă ca atare. Politica va putea să se „impună” în faţa pieţelor globalizate abia atunci când se ajunge, în perspectivă mai lungă, la a se crea o infrastructură capabilă să susţină o politică internă mondială (Weltinnenpolitik) care nu este decuplată de procesele de legitimare democratică” (Jürgen Habermas, Zeit de Ubergänge, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2001, p.97).Tocmai organizarea unei astfel de politici este urgenţa Uniunii Europene. „Uniunea Europeană se prezintă astăzi ca un mare spaţiu continental, care este, orizontal, prin piaţă, împletit des, dar vertical, prin autorităţi legitimate mijlocit, comparativ, este slab regularizat din punct de vedere politic” (p.98).Organizarea autorităţilor legitimate democratic şi dezvoltarea unei culturi politice centrate asupra cetăţeanului rămân probleme urgente pe care Europa are a le rezolva dacă vrea ca în competiţiile din lumea globalizată să fie mai mult decât un competitor, printre atâţia alţii.

Are nevoie Europa de o Constituţie proprie? Această întrebare Habermas şi‑a asumat‑o frontal într‑o conferinţă cu acelaşi titlu, Braucht Europa eine Verfassung? (1999). Înăuntrul unei amănunţite examinări a corelaţiilor economice, juridice, instituţionale şi culturale presupuse de unificarea europeană, el a tras consecinţe din teza sa caracteristică. „Aşteptările economice nu sunt suficiente, ca motiv, spre a mobiliza în populaţie susţinere politică pentru un proiect plin de riscuri al unei uniuni ce‑şi merită numele. Mai este nevoie de orientări valorice comune. Desigur că legimitatea unui regim depinde şi de eficienţa sa. Dar inovaţiile politice, precum construcţia unui stat din state naţionale, au nevoie de mobilizarea politică pentru scopuri ce apelează nu numai la interese, ci şi la sentimente (Gemüter)” (Jürgen Habermas, Zeit der Übergänge, pp. 107‑108). Uniunea Europeană are de generat mereu o forţă de atracţie, peste avantajele ei economice, de natură culturală, prin iniţiative de organizare instituţională ce includ, în cele din urmă, o Constituţie. Succesul strategiei de unificare europeană este dependent de acum de „procedurile” ce se instituţionalizează. Habermas apără neslăbit proiectul înaintării procesului de unificare europeană pe plan instituţional, incluzând elaborarea Constituţiei, şi pledează în favoarea „unei înţelegeri dinamice a Constituţiei democratice, ca un proces, stabilit pentru durată, de folosire mereu mai departe a resurselor sistemului de drepturi fundamentale” (p.127‑128).

În intervenţii relativ recente Habermas a argumentat că Europa unificată a înregistrat cel puţin două performanţe istorice – o „guvernare dincolo de statul naţional, care poate face şcoală în constelaţia postnaţională”, şi un „regim al bunăstării” ce poate fi pilduitor. Așa stând lucrurile, se pune întrebarea de ce nu ar face pasul următor, „de a apăra şi promova o ordine cosmopolită, pe baza dreptului popoarelor, faţă de proiecte concurente” (Jürgen Habermas, Der 15. Februar oder: Was die Europäer verbindet, în Jürgen Habermas, Der gespaltene Westen, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2004, p. 47). Un astfel de pas este astăzi realist şi necesar, căci unificarea europeană a devenit dependentă de „procese de înţelegere de sine” a Europei unite. Lămurirea identităţii europene şi asumarea ei culturală şi instituţională sunt la ordinea zilei.

În Ist die Herausbildung einer europäischer Identität nötig, und ist sie möglich? (2004), Habermas a pus direct problema identităţii europene plecând de la observaţia că „procesul de unificare se izbeşte astăzi de pragul unei identităţi europene absente” (Jürgen Habermas, Ist die Herausbildung einer europäischen Identität nötig, und ist sie möglich?, în Jürgen Habermas, Der gespaltene Westen, p. 69). Dinspre fiecare dintre cele trei probleme politice cu care este confruntată astăzi Uniunea Europeană – extinderea spre Răsărit, reorganizarea politicilor în consecinţa unificării monetare, stabilirea rolului Europei în noua situaţie politică mondială apărută ca urmare a prăbuşirii „lumii bipolare” – apare o nevoie sporită de „extindere democratică a bazei de legitimare, devenită prea restrânsă”. Iniţiativa adoptării Constituţiei europene este reacţia adecvată la această nevoie şi va putea duce spre ambele: întărirea capacităţii de acţiune a Uniunii şi micşorarea mereu reclamatului „deficit de democraţie”. Dar, odată cu Constituţia, se pune, inevitabil, direct pe tapet întrebarea cu privire la „finalitatea” Uniunii Europene. În dreptul acestei întrebări abordările se despart: „interguvernamentaliştii” doresc ca paşii mai departe să fie făcuţi de guvernele statelor naţionale existente, iar „integraţioniştii” vor să se ajungă la crearea organismelor de conducere la nivelul Uniunii. „Statele europene se află în faţa hotărârii dacă vor să preia un loc în cadrul unei coaliții a voluntarilor (Koalition der Willigen), care le este indicat în acest scenariu de la Washington, ca parteneri de coaliţie, sau dacă ele preferă să consolideze capacitatea de acţiune colectivă a Uniunii Europene, încât să se urmărească o «reconstrucţie a Occidentului» în condiţiile relativei autonomii” (p. 75). Habermas a respins teza sceptică după care noi paşi spre integrare nu ar fi posibili, căci Constituţia, de care depind aceşti paşi, nu ar putea fi adoptată, lipsind subiectul de drept al adoptării. El a argumentat că, într‑adevăr, în condiţiile Europei statelor naţionale existente, întrebarea privind subiectul de drept este legitimă, dar va trebui observat că „solidaritatea cetăţenilor statelor”, presupusă de un astfel de subiect, înregistrează ea însăşi o schimbare în Europa. „La întrebarea cu privire la posibila extindere a solidarităţii naţional‑statale trebuie, de aceea, să considerăm schimbările de formă petrecute între timp ale solidarităţii cetăţenilor statelor” (p. 77). Habermas îşi pune speranţa în schimbările „înţelegerii de sine publice”, ca efect al „practicilor democratice”, ce se dezvoltă în aşa fel încât dezleagă „simţurile republicane” de „ancorări prepolitice”, ce duc la o nouă „identitate colectivă”. Probe oferă faptul că – în chestiunea războiului din Irak, în cea a abordării imigrării, a reformei sistemului de sănătate, a raportării la trecut etc. – cetăţenii Europei unite au urmat puncte de vedere ce ţin mai curând de „principiile dreptăţii” decât de vreun „destin al naţiunii”. „Cu cât o legătură patriotic constituţională depăşeşte fixarea asupra statului, cu atât mai mare este afinitatea la o dezvoltare pe care astăzi o observăm pe plan supranaţional – spre decuplarea graduală a Constituţiei de stat” (p. 79). Desigur – argumentează Habermas –, „la întrebarea dacă există astăzi aşa ceva precum o identitate europeană, răspunsul nu poate fi decât negativ” (p. 76). Dar întrebarea este fals pusă, căci mai propriu este să ne întrebăm asupra condiţiilor ce trebuie să fie satisfăcute, încât solidaritatea cetăţenească statală să se extindă dincolo de statele naţionale existente. Aceste condiţii sunt identificabile şi pot fi satisfăcute, iar formarea unei „identităţi europene” este posibilă.

Habermas îşi pune, în mod caracteristic, în actualul stadiu al proceselor de unificare europeană, speranţa în „extinderea democraţiei”. Concepţia sa pe acest plan se poate reda cel mai concentrat în formularea proprie, care sună astfel: „în măsura în care identificarea cu statul se transformă într‑o orientare către Constituţie, principiile constituţionale universaliste câştigă, într‑o anumită măsură, prioritate în faţa contextelor de cuprindere concrete ale fiecărei istorii naţionale proprii a statului” (p. 81). Această „deplasare” are în democratizările „formării comune a opiniei şi a voinţei politice” o premisă şi, în acelaşi timp, o consecinţă, încât „identitatea europeană” va deveni realitate pe măsura înaintării acestor procese. „O identitate politică a cetăţenilor, fără de care Europa nu poate câştiga vreo capacitate de acţiune, se formează numai într‑un spaţiu public transnaţional. Această formare a conştiinţei se sustrage intervenţiei elitare de sus şi nu se lasă «instituită» prin decizii administrative, precum circulaţia mărfurilor şi a capitalului într‑un spaţiu comun al economiei şi al monedei” (p. 82). Identitatea europeană este o construcție complexă înainte de toate a democrației, dar nu în dauna statelor naționale, căci nu se opune acestora.

În mod evident, Habermas nu aparține curentului care, sub impresia globalizării, asociată cu neoliberalismul ca ideologie și cu oportunitățile de comunicare create de revoluția digitală, consideră că istoria identității naționale s‑a sfârșit. El privește realist această identitate și semnalează presiunile la care este supusă și soluțiile ce se pot întrevedea.

Habermas nu a fost de acord cu apărătorii inflexibili ai statului național, arătând că o seamă dintre condițiile istorice ale funcționării lui s‑au schimbat. El a refuzat însă asocierea cu cei care trimit statul național la muzeu. Statul național și identitatea națională sunt, chiar la teoreticianul „constelației postnaționale”, realități ce înaintează în istorie. O seamă de probleme structurale ale societății moderne – ocuparea forței de muncă, realizarea dreptății sociale, politice sociale, democratizarea – nu se pot rezolva, spune Habermas, fără acțiunea statului național. Aceasta este durabilă.

Faptul este confirmat și de cercetări recente care atestă că, de pildă, sprijinul extern pentru democratizare se poate converti în efecte inverse dacă nu se ia în seamă societatea în lărgime și percepțiile și reflecțiile cetățenilor. Analize, chiar ale armatei americane, au arătat că sprijinul occidental nu a dus doar la democratizarea macroinstituțională, ci și la constituirea de forțe care împiedică democratizarea. S‑a comis „eroarea clasică” (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W. Norton & Company, New York, London, 2015, p. 24) ce constă în aceea că Vestul s‑a adresat mai mult unor persoane și grupuri din țările pe care voia să le sprijine și a întreținut prea puțin contactul cu societățile în lărgimea lor. „Prea des oficialii sunt insensibili la perspectivele și aspirațiile populațiilor” (p. 33). A devenit clar că pentru democratizarea unei societăți sunt indispensabile nu numai solidarități în exterior, ci și critica continuă a felului democratizării de către populația dinăuntrul țării respective (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Eine kritische Theorie externer Demokratieforderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017). Sunt, așadar, astăzi chiar mai multe argumentele favorabile durabilității acțiunii statului național decât a invocat Habermas.

Spre deosebire de alte abordări ale statului național și identității naționale, cea care a dus la diagnoza „constelației postnaționale” are de partea ei un cadru conceptual mult mai profund și flexibil. Este destul să menționăm aici că, sub acest aspect, Habermas s‑a lăsat instruit în primă instanță de Max Weber.

Procesul prin care societatea modernă s‑a adaptat în mod activ la realitatea lumii înconjurătoare a fost desemnat, cum se știe, de Max Weber, drept „raţionalizare”. Habermas a reformulat conceptul weberian al raţionalizării făcând distincţie între „o raţionalizare «de jos» – adică o extindere a sistemului acţiunii raţionale în raport cu un scop pe orizontală, ceea ce înseamnă, de exemplu, economie, armată, sistem şcolar, servicii sanitare, familie, şi o raţionalizare «de sus» – adică o extindere a legitimărilor prin tablouri secularizate ale lumii pe seama celor tradiţionale”. În vreme ce Max Weber a privit raţionalizarea mai cu seamă ca o extindere a „raţionalizării «de jos»”, inclusiv pe seama tablourilor legitimatoare ale dominaţiei, Habermas a reconstituit dinamica distinctă a celor două raţionalizări (Jürgen Habermas, Technik und Wissenschaft als „Ideologie”, Suhrkamp, Frankfurt am Main,1968). El a arătat că „interacţiunea” nu se lasă redusă la „muncă”, nici cadrul instituțional și procesele legitimatoare dinăntrul său la mișcarea economiei, fiecare având o logică proprie a dezvoltării. Cu toate că şi‑a dat seama mai mult decât oricare dintre înaintaşi de ramificarea raţionalizării în societatea modernă, Max Weber a extrapolat „acţiunea raţională în raport cu un scop” la orice acţiune socială și a derivat o anticipare a evoluției sociale din care națiunile, statul național, identitățile lipsesc. Habermas a arătat că această extrapolare nu ne este îngăduită, iar evoluția ce se prefigurează le include. Aceasta pentru că națiunile, statele naționale, identitățile naționale țin de o raționalizare diferită, care trebuie observată și cercetată sistematic.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*