Punctul Critic » Fondul şi forma » Andrei Marga: Dificultățile și eșecurile legitimării juridice

Andrei Marga: Dificultățile și eșecurile legitimării juridice

Globalizarea scoate legitimarea din discuție sau măcar o marginalizează. Indiciile sunt în multe locuri.

Juriști din Franța vorbesc de „obosirea democrației (l’épuisement de la démocratie)”, sub multiple provocări: interne, proprii unei societăți deschise, și externe, legate de evoluții economice, digitale și genetice din societatea contemporană. „Obosirea” înseamnă aici înlocuirea „schemei normative clasice” a legislației, compusă din lanțul Constituție – legi generale – legi cazuistice, teoretizată dintre juriștii de prim-plan, de Hans Kelsen, printr‑o „mutație profundă a lanțului normativ”. Indicatorii cantitativi sunt „inflația legislativă” (de exemplu, se cere reglementarea legală în bioetică, în alte domenii de impact ale științelor), „poluarea constantă a normei constituționale prin decizii”, multiplicarea legilor de uz privat, creșterea funcției juriprudențiale „de jos”. Indicatorul calitativ este „trecerea de la normativitatea generală înaltă – legislația parlamentară ca expresie a voinței generale – la o normativitate particulară mai joasă” (Pierre‑Henri Chálvidan, L’épuisement de la démocratie, in „La nouvelle revue universelle”, No. 9, Juillet‑aôut‑septembre, 2007, p. 39). Democrația devine astfel prizoniera statisticilor elaborate de puterea executivă.

În Marea Britanie se vorbește de «postdemocrație», prin care se desemnează „o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca și înainte. Alegerile, care pot să ducă la situația în care unele guverne sunt constrânse să plece, în care, în orice caz, team‑uri concurente de experți în relații publice controlează excesiv dezbaterile publice în campanile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, efectiva politică se face în spatele ușilor închise, ce reprezintă, înainte de orice, interesele economiei” (Colin Crouch, Postdemokratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.10). Formal, se invocă principiile democrației, dar cadrele acesteia nu mai pot fi umplute cu viață. Umplerea se face, în schimb, cu voința celor care ajung să decidă și cu comercializarea politicilor publice. Instituțiile democratice rămân, dar procedeele politice și guvernele se manifestă tot mai mult într‑o direcție tipică pentru timpurile predemocratice. „Influența elitelor privilegiate crește, cu urmarea că proiectul egalitar este confruntat tot mai mult cu propria lui neputință” (p.13). Nu se trăiește în societăți nedemocratice, dar democrația care se practică tinde să se închidă într‑o formă care mărește distanța dintre principii și realitate, în particular, dintre pretenția de reprezentare a cetățenilor și opinia acestora.

În Germania cei mai mari istorici contemporaniști ne spun că democrațiile europene au cunoscut și altă dată perioade de neîncredere, de îngustare de orizont. În ultimele decenii, însă, „nou a fost, în orice caz, faptul că acele instituții care au fost edificate în trecut contra experienței complexității și a contingenței și‑au pierdut la sfârșitul secolului al 20‑lea, în mod definitiv, puterea lor de a lega. Cu deosebire se prăbușește – cel puțin în aparență – competența de rezolvare de probleme a statului național. Dă înapoi, de asemenea, puterea de legătură a altor instituții de mult stabilite, precum familia și bisericile, asociațiile și alte organizații subsidiare” (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015. p.111). Asistăm la un nou „val al individualizării” și un alt „val al pluralizării”, cu „noi forme de viață privată și noi pretenții la autodeterminare”, cu „schimbări în lumea muncii și reducerea timpului de muncă”, iar toate pun „presiune nouă pe adoptarea deciziei”. „Politica a devenit socialmente mai deschisă, în același timp mai inclusivă și, cu aceasta, mai democratică; faptul a sporit efectivul de participanți la jocul politic ale căror așteptări și pretenții trebuiau moderate. În același timp, s‑a adâncit prăpastia dintre praxisul politic devenit mai complicat al actorilor aleși democratic și pretențiile, adesea mai curând simple, pe care publicul și votanții le adresează politicii democrației” (p.112). Globalizarea a suplimentat dificultățile politicii democratice. Asistăm la o „desparlamentarizare (Entparlamentarisierung)” a vieții politice a democrației, care ajunge să depindă excesiv de persoanele care ajung la decizie.

În Statele Unite chiar cel care avea să devină președinte a surprins opinia politică curentă când a scris că nu judecătorii și procurorii trebuie să facă legile. „Avem nevoie de judecători – și nu numai la Curtea Supremă, ci în întreaga țară – care lasă legislativului stabilirea legilor, așa cum este prevăzut în Constituție”. Este nevoie de „drept și ordine”, dar „aceasta înseamnă că avem nevoie în sălile de judecată de judecători care se ocupă de respectarea legilor și nu caută lacune sau încearcă să‑și facă legile proprii” (Donald J. Trump, Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016, p.166). Astăzi, în orice caz, respectarea strictă a diviziunii puterilor în stat este pe agenda celei mai puternice democrații.

Circul unic oferit în Europa de România actuală, cu instrumentarea de după 2005 a justiției pentru a elimina rivalii politici, atrage atenția unde s‑a ajuns: sub pretextul luptei contra corupției, un șef dintr‑un minister vrea să imprime direcția țării, inclusiv prin asaltul unor procurori prost pregătiți și orientați asupra legilor. Mai evident ca oriunde, legitimarea este sacrificată – sub parola, la rândul ei neînțeleasă și luată în deșert (Andrei Marga, Justiția și valorile, Ratio & Revelatio, Oradea, 2017), a independenței justiției.

Iată doar câteva motive care ne obligă să reinterogăm legitimarea în condițiile globalizării. Se știe prea bine că legitimarea ține într‑atât de mult de societatea modernă, încât nu o poți escamota sau părăsi fără să ieși din modernitate.

Cum se pune de fapt problema legitimării? Să observăm că viaţa oamenilor se desfăşoară în organizări de diferite naturi. Odată însă cu organizările juridice şi politice se pune întrebarea: cum se face ca acestea să fie voinţa raţională a celor implicaţi sau, cel puţin, să rămână în acord cu această voinţă? S‑a spus justificat că „legitimarea este, precum încrederea între indivizi, o «instituție invizibilă». Ea permite relației dintre guvernați și guvernanți să se stabilizeze solid. Dacă legitimarea este, în sensul cel mai general al termenului, un simplu economisor (economiseur) al coerciției, varianta sa democratică are drept funcție mai exigentă de a țese legături constructive între putere și societate….O definiție mai largă și mai exigentă a legitimării participă, așadar, în mod structural, la aprofundarea democrațiilor” (Pierre Rosanvallon, La legitimite democratique. Impartialite, reflexivite, proximite, Seuil, Paris, 2008, p.21). Nu doar legitimarea îi ține pe oameni laolaltă într‑o societate, dar aceasta stabilește felul acestei țineri.

Problema legitimării a căpătat acuitate sporită din momentul în care, prin „socializări” pe scară mare, cum se petrec lucrurile în era globalizării, odată cu emergența întreprinderilor și instituțiilor supranaționale, chiar cetățenii sunt luaţi sub control de organizările lor. Dacă la nivelul organizărilor statale legitimarea este în raport cu voinţa raţională a cetăţenilor, organizările internaţionale se legitimează în raport cu voinţa raţională a statelor.

Orice cetățean responsabil sesizează însă că, până la legitimare, noi suntem întâmpinați de cerința legalității. Prevalența dreptului în litigii, caracterul personalist al dreptului (considerarea persoanei umane ca subiect al drepturilor), generalitatea legii (ca aplicare a prevederii legale în toate cazurile similare), formalismul legii (înțeles ca formă aplicabilă mai presus de considerentele de detaliu) – cu un cuvânt „domnia legii” (rule of law) – ține de ansamblul de achiziții ce formează un prag atins în evoluția umanității.

Ce înseamnă, însă, legalitatea astăzi? Ce conotație are „the rule of law?” – ca să rămânem la această formulare englezească răspândită. Așa cum denumirea sugerează, domnia legii înseamnă: respectarea legislației existente în soluționarea litigiilor; excluderea oricăror altor considerente în punerea în aplicare a legislației (forța, mituirea, presiunea opiniei publice, intimidarea de orice proveniență); recunoașterea fiecărei ființe umane ca subiect al drepturilor inalienabile și libertăților; respectarea caracteristicilor legii – personalismul, formalismul, generalitatea – și a supremației legii în litigii. Să detaliem aceste note.

În orice moment al evoluției unui stat modern, o legislație, adică un ansamblu de legi pentru variate câmpuri de activitate, se pune în aplicare. Se poate discuta – și trebuie discutată – legitimitatea legislației, după cum se poate discuta legalitatea procedurii adoptării unei legi. Atât legalitatea procedurii (care nu este de la început asigurată, după cum arată aberanta adoptare, în 2009‑2011, în România, de mai mult de zece legi prin mecanismul mistificator al asumării răspunderii guvernamentale în condiții deloc extraordinare, care se răzbună în dificultățile de mai târziu!), cât și legitimitatea trebuie chestionate mereu.

Legalitatea implică respectarea nepusă sub condiții a legii în vigoare. Oricare dintre cei implicați în litigii este subiect de drepturi inalienabile și libertăți, încât domnia legii implică recunoașterea celuilalt ca astfel de subiect. Nu este stat de drept democratic acolo unde drepturile și libertățile sunt asimetrice: unii pretind altora altceva decât își pretind lor înșile. Legea se aplică fiecăruia, indiferent de poziția sa în ierarhiile administrative, în sistemul politic, în economie.

Având în vedere experiențe contemporane, unii autori (vezi B.C. Smith, Good Governance and Development, Palgrave, Macmillan, 2007) vorbesc de ubicuitatea legii, în sensul că „nu poate fi ofensă (offence) fără lege. Sub domnia legii nu există nesiguranță în ceea ce privește cui i se cere să acționeze sau să se abțină să acționeze, sub diferite seturi de circumstanțe” (p. 76‑79). Legea se aplică tuturor cazurilor din clasa respectivă, fără excepție. Nimeni nu este mai presus de lege și nu poate fi exceptat de la aplicarea legii.

Este adevărat că „în însăși administrarea legii trebuie urmate reguli. Aceste reguli sunt: judecățile și interogatoriile trebuie duse într‑o manieră ordonată; regulile probei (evidence) garantează proceduri raționale ale investigației; judecătorii trebuie să fie independenți și imparțiali; nimeni nu poate fi «judecător în propria cauză»; judecățile trebuie să fie corecte (fair) și deschise” (p. 79).Domnia legii și punerea legii în serviciul uneia sau alteia dintre filosofiile sociale sau în slujba unuia sau altuia dintre proiectele de societate rămân separate. Procurorii și judecătorii sunt separați complet de servicii secrete și organizații oculte.

În litigii, domnia legii presupune decizii luate de cineva imparţial. „Independența juridică”, ce este ine­rentă domniei legii, este echivalată cu două proprietăți ale justiției: a) „imparțialitatea” – ce constă în aceea că „judecătorii asigură un «al treilea neutru», detașat de cei implicați în litigiu și capabili să‑i lase pe toți ceilalți pe picior de egalitate în fața legii” (p. 89‑90); b) „insularitatea” – ce constă în aceea că „judiciarul trebuie să fie liber de interferența politicii în compunerea curților, promovarea judecătorilor, metodele de desemnare a acestora și remunerarea lor” (p. 90). Dar, ca un fapt demn de luat în seamă, numai politica poate asigura existența instituțiilor care se bucură de independență.

Legile au nevoie de legitimare, încât statul de drept încorporează legalitatea și legitimarea împreună. Trebuie distins însă între statul de drept în general și statul de drept democratic. Ultimul pretinde incomparabil mai mult decât cel dintâi.

În fapt, stat de drept a existat și în Evul Mediu, chiar și în dictaturile ecolului al XX-lea. Juriști dintre cei mai calificați de pe scena internațională, Sergio Panunzio sau Carl Schmitt, au elaborat teorii ale statului de drept servindu‑I pe Mussolini și, respectiv, pe Hitler. Statul de drept este important, dar în sine, cum se observă, nu face încă diferența. În joc, astăzi nici nu este statul de drept, cum se crede neprecaut, ci statul de drept democratic. Acest stat include democrația și – ceea ce este esenţial – include anumite forme de legitimare și le exclude pe altele.

Globalizarea nu a pus în discuție statul de drept, ci i‑a întărit sfera de manifestare. Bunăoară, ea s‑a asociat cu părăsirea ancorării libertăților în principii, în fond în natură, în favoarea libertăților reglementate juridic. Globalizarea a antrenat însă șubrezirea statului de drept democratic și, în mod exact, a legitimării democratice.

Cum stau lucrurile? Îi datorăm lui Max Weber primul inventar al formelor de legitimare, după ce echivalează legitimarea cu „motivele de justificare a supunerii (Motiven der Fügsamkeit)”. Celebrul sociolog a delimitat „legitimarea prin situaţia intereselor”, „legitimarea prin moravuri (blosse Sitte)” şi „legitimarea prin afectele celor vizaţi”. Pe aceste legitimări Max Weber le socoteşte „labile”; lor le preferă „legitimarea prin raţiuni de drept”, ce îmbracă forme precum „legitimare prin reglementare”, „legitimare prin tradiţie” şi „legitimare charismatică”. (Max Weber, Die drei reinen Typen der legitimen Herrschaft. Eine soziologische Studie, 1922). Ulterior au fost delimitate alte forme de legitimare: „legitimarea prin decizie” (Carl Schmitt), „legitimarea prin procedeu” (Niklas Luhmann), „legitimarea prin creaţie” (Jean Francois Lyotard), „legitimarea discursivă” (Jürgen Habermas).

Se mai vorbeşte, desigur, de „legitimare colectivă”, cum este cea încorporată în Carta ONU (1945), dar aceasta se integrează în „legitimarea discursivă” a democrației, cel puţin conceptual. Se poate admite o „legitimare tacită”, care nu este decât o variantă a „legitimării prin moravuri” sau a „legitimării prin tradiţie” sau a „legitimării charismatice”, poate o combinaţie a acestora.

Și în epoca globalizării, printre legitimările de fapt, legitimarea politică rămâne cea care‑şi imprimă forma celorlalte activităţi umane. Direct sau prin mijlociri complicate, politica – înţeleasă ca distribuire organizată a puterii de decizie – condiţionează până la urmă şi cele mai „dezinteresate” sfere ale artei, cunoaşterii şi religiei, încât forma legitimării politice îşi lasă amprenta pe o mare suprafață a vieții sociale.

Care este locul și ponderea legitimării în arhitectura și funcționarea societăților de azi? Dispunem de un model descriptiv al „modernității târzii” elaborat cu câteva decenii în urmă. Conform acestuia, în „societatea actuală” sunt destul de clar delimitate: sistemul economic, sistemul administrativ, sistemul de legitimare, sistemul cultural. Habermas a fost cel care a identificat crizele specifice acestor sisteme. „Crize – scria el – pot apărea în diferite locuri; la fel de diferite sunt şi formele de apariţie în care se impune o tendinţă crizială până la erupţia politică, adică până la încetarea legitimării sistemului politic existent” (Jurgen Habermas, Legitimationsprobleme im Spätkapitalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973, p.66). Patru tendinţe criziale sunt posibile: a) tendinţa de „criză economică”: deşi se produce pentru a preveni criza, acţiunea intervenţionistă a statului se supune la rândul ei legilor economice ale sistemului şi, cu aceasta, logicii crizei economice, aşa cum aceasta este exprimată în legea tendinţei de scădere a ratei profitului; b) tendinţa de „criză de raţionalitate”: sistemul administrativ nu reuşeşte să facă compatibile şi să satisfacă imperativele de conducere pe care le primeşte de la sistemul economic; c) tendinţa de „criză de legitimare”: sistemul legitimator nu reuşeşte să menţină nivelul necesar de loialitate de masă faţă de satisfacerea imperativelor de conducere ale sistemului economic; d) tendinţa de „criză de motivaţie”: complementaritatea dintre pretenţiile aparatului de stat şi ale sistemului ocupaţional, pe de o parte, şi trebuinţele interpretate şi aşteptările legitime ale membrilor societăţii, pe de altă parte, este perturbată.

Care dintre aceste crize marchează „societatea actuală”? Habermas dezvoltă o diagnoză: a) societăţile „capitalismului târziu” „sunt periclitate de cel puţin una dintre tendinţele criziale posibile. Contradicţia fundamentală a sistemului capitalist duce la aceea că, caeteris paribus, fie sistemul economic nu produce măsura necesară de valori consumabile, fie sistemul administrativ nu produce măsura necesară de decizii raţionale, fie sistemul legitimator nu procură măsura necesară de motivaţii generalizate, fie sistemul socio‑cultural nu generează măsura necesară de sens ce motivează acţiunea” (p.72); b) odată cu intervenţia statului în economie, crizele nu mai au caracterul istorico‑natural de odinioară. „Astfel se explică liniştirea crizelor economice ciclice într‑o criză de durată, care apare, pe de o parte, ca materie deja prelucrată administrativ, pe de altă parte, ca o mişcare încă insuficient controlată” (p.129); c) apare o tendinţă de deplasare a crizelor amintite „de jos în sus”, spre sistemul socio‑cultural, care trebuie să creeze motivaţii suficiente pentru politica ce se promovează în fapt; d) deoarece nu se poate evita împuţinarea generării de sens, se caută substituirea sensului cu consumul stimulat; e) astfel, însă, se ajunge la problematizarea modelelor de distribuţie şi, prin acest intermediu, a normelor care sunt confruntate cu cerinţele de legitimare. „Obstacolele definitive ale procurării de legitimare sunt structuri normative inflexibile, care nu mai aprovizionează sistemul economico‑politic cu resurse ideologice, ci îl confruntă cu suprasolicitări. O criză a legitimării poate fi – în ipoteza că acest diagnostic general este exact – doar evitată durabil, dacă se reformează structurile de clasă latente ale capitalismului târziu sau se înlătură constrângerea la legitimare, sub care se află sistemul administrativ. Aceasta din urmă s‑ar putea obţine numai dacă integrarea naturii interioare ar fi în general readaptată la un alt mod de socializare, adică dacă ar fi decuplată de normele ce au nevoie de justificare” (p.130).

Astăzi, după decenii, putem spune că sunt și alte crize ale societății moderne târzii. Am în vedere (vezi Filosofia unificării europene, EFES, Cluj‑Napoca, 2005, pp. 90‑91) o criză de creativitate, ce constă în aceea că, cel puțin societăţile europene, devenind între timp de masă, rezolvă probleme de integrare a persoanelor în sisteme, dar produc prea puţină inovaţie în sisteme; o criză administrativă, constând în faptul că o unitate de acţiune europeană în situaţii, chiar extreme, nu se atinge sau se atinge prea puţin; și o criză de identitate, constând în aceea că identitatea europeană este resimţită în cele mai multe împrejurări doar ca una geografică, nu ca şi identitate culturală.

 Diagnoza lui Habermas – a urcării problemei legitimării în avanscenă, odată cu profunda schimbare a „capitalismului târziu”, petrecută în ultimele decenii – s‑a confirmat. Pe fundalul vieții contemporane problema legitimării normelor, începând cu normele de drept, a rămas una dintre cele mai acute. Nu se pot rezolva durabil dezideratele diverselor grupuri de interese din societate fără democrație, iar democrația nu este posibilă fără legalitate și legitimare.

 Tematizarea legitimării politice se confruntă cu dificultatea recunoaşterii, din cel puţin două perspective (Jean‑Marc Coicaud, Légitimité et politique. Contribution à l’étude du droit et de la responsabilité politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1997). Mai întâi din partea acelei tradiţii de analiză a modernităţii, de la Marx (Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului, 1844) la Bourdieu (La force du droit. Éléments pour une sociologie du champ juridique, 1986), care a lăsat în afară chestionarea legitimării sau o secundarizează cu argumentul că dreptul şi luptele pe terenul dreptului generează o putere politică ce nu se mai lasă pusă sub semnul întrebării. Ulterior, teoreticieni ai elitelor – Gaetano Mosca, Robert Michels şi Vilfredo Pareto – au căutat să deligitimeze însăşi tema legitimării, susținând că nu s‑ar mai putea chestiona împărţirea „guvernaţi” – „guvernanţi” după ce se admite rigida separare „elite” – mase”! Mai recent, argumentul „profesionalizării politicii”, adus de adepţii tehnocratismului, țintește la a marginaliza legitimarea. Apoi dificultățile temei legitimării sunt metodololgice: se argumentează că relaţia dintre guvernaţi şi guvernanţi nu poate fi studiată decât pe baze empirice, încât scapă fatal analizei cuprinzătoare, mai ales uneia care operează cu valori și este oarecum normativă.

La aceste dificultăți se mai poate adăuga una ce ţine de evoluţia recentă a democraţiei. Pe fondul tendinței de reducere a acesteia la democraţia procedurală şi a acesteia la simpla tehnică de alegere periodică a şefilor, de fapt de degradare a liberalismului, liberala distincţie dintre „legalitate” și „legitimare” mai rămâne doar o cerință pioasă. Distincţia celebră a lui Max Weber ar intra în muzeu.

Secundarizată sau marginalizată, tema legitimării politice revine însă în actualitate, prin forţa problemelor înseşi. Argumentele sunt felurite. Examinarea din partea istoriei dreptului arată că la Hobbes și Montesquieu, care trec drept avocații „pozitivării” idealurilor modernităţii, „contrastul între nivelurile descriptiv şi prescriptiv nu este definit în termeni absoluţi” (ediţia Cambridge University Press, 2002, p. 105). Modernitatea nu poate fi despărţită în fapt de tema „binelui (good) în viaţa publică” şi, deci, în politică (p. 129 şi urm.), încât „istorismul” valorilor nu este răspunsul complet privind rolul valorilor în societatea modernă (p. 145). Experienţa parchetelor și tribunalelor atestă, de asemenea, că aplicarea tehnică a reglementărilor (decizii în tribunale, anchete ale procurorilor, mânuirea procedurilor etc.) nu este încă justiţie – rămâne o distanță între aplicarea de proceduri de drept şi realizarea justiţiei. Peste toate, instituţiile şi guvernarea din societatea modernă se constituie, potrivit constituţiilor moderne, în numele promovării „binelui public” şi sub semnul „responsabilităţii”. De aceea, „suveranitatea politică” nu este „nelimitată” (p. 34). Iar acest fapt este plin de consecințe!

Așadar, victoria în alegeri conferă cuiva o funcție, dar nu încă dreptul de a guverna în democrație; modul în care acesta înțelege să exercite acea responsabilitate este o condiție a acestui drept. Așa stând lucrurile, a tematiza, plecând de la legalitate, legitimarea presupune schimbări semnificative ale modului în care evaluăm situațiile și trăim. În termeni operaționali, este vorba de a trece de la consultare democratică la democraţie, de la aplicarea legilor la justiţie, de la proceduralism la a înţelege justiţia şi democraţia ca forme de viaţă. Opinia mea este că apelul lansat la a „urca” democraţia de la o tehnică de a selecta şefi la o „formă de viaţă” (John Dewey, Ethic of Democracy, 1898), la a însoți actele de justiție de „neliniște etică (ethische Unruhe)” ca parte a lor (Ernst – Wolfgang Böckenförde (Recht, Staat‑Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1967) și la a privi sentințele din tribunale prin prisma „îndoielii (dubio)”(Gustavo Zagrebelsky, Contro etica della verita, Laterza&Figli, Roma‑Bari, 2008) capătă acum actualitate.

Lămurirea legitimării nu este nicidecum o operaţie doar pentru intelectuali dispuşi să tematizeze mai mult decât este nevoie, inventând adesea probleme. Aceasta este o operaţie indispensabilă pentru a face faţă „deficitelor de legitimare” pe care le etalează democraţia liberală şi „deficitului de democraţie”, pe care îl acuză democraţiile de astăzi, precum şi Uniunea Europeană. La acestea se adaugă „nevoia de legitimare” a deciziilor semnalată în cadrul actualei reforme a ONU (Paul Kennedy, The Parliament of Man> The Past, Present, and Future of The United Nations, Random House, London, New York, 2008). Toate acestea alcătuiesc un „orizont eminamente practic” pentru interogarea legitimării.

Suntem astăzi după o evoluție a legitimării, iar această evoluție a fost aparte în era globalizării. Relația dintre demos și kratos nu a rămas clasică. Ea s‑a complicat până acolo încât s‑a răsturnat: kratos‑ul a ajuns să impună demos‑ului, în virtutea procedurilor, interesele și vederile sale.James Madison a formulat în maniera cea mai plastică concepția clasică a legitimării: „poporul este singurul izvor legitim al puterii” (The Federalist, nr.49, 1788). Cercetările mai noi spun că în epoca globalizării parcurgem „o veritabilă revoluție a legitimării ce participă la o mișcare globală de decentrare a democrațiilor. Pe acest teren se prelungește pierderea centralității expresiei electorale observată deja în ordinea activității cetățenești” (Pierre Rosanvallon, op.cit., p.18). În fapt conceptul clasic al „poporului care alege” a fost pe nesimțite abandonat sau, măcar, obscurizat, de formule precum „poporul care veghează”, „poporul care pune veto”, „poporul judecător”. „Viața democrațiilor se lărgește deci, din ce în ce mai mult, dincolo de sfera electorală reprezentativă. De acum apar alte feluri, concurente și complementare, în același timp, ale consacrării la urne, ale recunoașterii ca legitimat în mod democratic” (p.19). Legitimarea nu mai are o linie conducătoare, ci se face conjunctural. „Ea rămâne totdeauna precară, continuu pusă în joc, dependentă de percepția socială a acțiunii și de comportamentul instituțiilor” (p.19). Din exigența clasică a legitimării prin „recunoaștere socială și adecvare la o normă” rămâne tot mai puțin.

În diferite țări plasate între democrație și autoritarism legitimările la care se recurge sunt variate. Legitimările pe care deja Max Weber le socotea „labile” – „legitimarea prin situaţia intereselor”, „legitimarea prin moravuri (blosse Sitte)” şi „legitimarea prin afectele celor vizaţi” au dat oarecum înapoi. Se recurge mai mult la „legitimarea prin raţiuni de drept” – cu formele ei: „legitimare prin reglementare”, „legitimare prin tradiţie” şi „legitimare charismatică” – dar și la „legitimarea prin decizie”, „legitimarea prin procedeu”, „legitimarea prin creaţie”. Începând cu anii ’80, în efortul de a asigura, totuși, reprezentarea unei „generalități sociale”, așadar a posibilității de „a vorbi în numele tuturor”, de care democrația rămâne legată, au câștigat teren trei relativ noi forme de legitimare: „legitimarea prin imparțialitate” – adică prin prezumarea unor instituții ce s‑ar feri de interese partizane și ar supraveghea funcționarea democrației, „legitimarea prin reflexivitate” – adică prin prezumarea unei forțe care ar corecta alunecările în subiectivismele politice, „legitimarea prin proximitate” – adică prin prezumarea unei puteri care nu deranjează pe nimeni și poate face dreptate fiecăruia recunoscându‑i singularitatea (Pierre Rosanvallon, op.cit., p.17‑18). Aceste forme au în comun, evident, postularea posibilității unei autorități care își câștigă legitimarea din independența în raport cu corpul social, cu interesele concurente din sânul acestuia și, până la urmă, cu demos‑ul.

Se poate discuta – iar discuția deja clasică cu privire la fatala condiționare socială, instituțională, culturală a oricărei „independențe” nu a putut fi depășită, chiar dacă se poate argumenta mai complex ținând seama de scientizarea crescută a activităților – asupra acestei „legitimări prin independență”. Doar că ea scoate, la rândul ei, societățile din democrația în care demos‑ul este sursa voinței politice spre democrații controlate de diferite forțe sustrase controlului public. O democrație care nu mai permite să se vorbească în numele tuturor cetățenilor unei țări se demite singură și antrenează în propria criză societatea.

Această alternativă vrea să o evite „legitimarea discursivă” concepută de Habermas. Ea își asumă premisa că necesarul de motivaţie în „societatea actuală” poate fi satisfăcut numai dacă se asigură legitimarea normelor. Această legitimare poate beneficia de motivaţii doar dacă este „raportată la adevăr”.

Cu aceasta Habermas intră în ampla discuţie privind condiţiile adevărului unei legitimări. El analizează critic şi respinge o seamă de optici deja consacrate. Faţă de teza lui Max Weber, a legitimării prin credinţă, el cere motivarea raţională a legitimării. În faţa tezei lui Carl Schmidt, a legitimării prin decizia ce conferă valabilitate dreptului, cere legitimarea a înseşi regulilor adoptării deciziei. În raport cu teza lui Johannes Winckelmann, a legitimării prin raportare la o valoare, el cere motivarea raţională a înseşi acestei valori. Soluţia dezvoltată în spaţii ample (vezi Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Rao, București, 2017), prin care Habermas marchează un moment nou și original în istoria legitimării, constă în luarea „recursului la normele de bază ale discursului raţional”, pe care le presupunem la fiecare discurs, deci şi în „discursurile practice”, drept cadru al legitimării normelor.

Habermas respinge, din capul locului, teza de inspiraţie neopozitivistă conform căreia normele nu sunt capabile de adevăr. El desfăşoară punctul de vedere al posibilităţii întemeierii cognitive a propoziţiilor privind normele. O astfel de întemeiere se poate realiza în cadrul unui „discurs practic”, care examinează „pretenţia de validitate” a normelor şi se soldează cu „recunoaşterea motivată raţional a pretenţiei de validitate a unei norme de acţiune”.

Ce înseamnă însă „discursul”? Răspunzând la această întrebare, Habermas a dat acest concept: „discursul poate fi înţeles ca acea formă a comunicării, neconstrânsă de experienţă şi degrevată de acţiune, a cărei structură asigură că obiect al discuţiei sunt exclusiv pretenţiile de validitate ale afirmaţiilor, respectiv ale recomandărilor şi ale avertismentelor; că, având în vedere scopul examinării pretenţiilor de validitate problematizate, participanţii, temele şi contribuţiile nu sunt limitate; că nici o constrângere nu se exercită, în afara acelui argument cel mai bun; că, în consecinţă, sunt excluse toate motivele cu excepţia aceluia al căutării cooperante a adevărului” (Jürgen Habermas, op.cit, p.148). În cadrul „discursului” se formează „voinţa raţională”. În optica discursivă, „«raţională» se poate numi voinţa formată discursiv, deoarece caracteristicile formale ale discursului şi ale situaţiei de vorbire garantează suficient că un consens se poate realiza numai prin interese capabile de generalizare interpretate adecvat, prin aceasta înţelegând: trebuinţe care sunt definite comunicativ” (p.148‑149).

Desigur, „legitimarea discursivă” are puternice componente normative care o face dificil de aplicat. Ea este, însă, legitimarea asumată, fie și numai tacit, de orice democrație care se respectă. Idealismul ei inevitabil, fiind eminamente normativă, „legitimarea discursivă” ne arată însă cât de departe s‑a ajuns în era globalizării în a converti în utopie ceea ce este doar normativ.

*

După ce a fragilizat democrația, globalizarea a deschis șansa a două noi forme de legitimare: legitimarea prin competență și legitimarea prin independență. Niciuna nu mai are de a face cu democrația, chiar dacă ideologiile curente caută să le facă plauzibile. Pentru a le înțelege să amintim pe scurt o evoluție.

Pentru părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, care rămân democrația veche și solidă a timpului nostru, societatea se conduce prin legi, acestea au nevoie de legitimare, iar legitimarea se realizează în democrație. Voința poporului stabilită în mod democratic asigură legitimarea. James Madison a exprimat cu claritate această abordare. Un european, Alexis de Tocqueville, era entuziamat de vigoarea „principiului suverantății poporului” în America. Aici „poporul participă la alcătuirea legilor prin alegerea legiuitorilor și la aplicarea lor prin votarea agenților puterii executive, se poate afirma că el însuși guvernează, într‑atât este de slabă și restrânsă partea lăsată în seama administrației și în așa măsură este administrația conștientă de originea ei populară și dispusă să asculte de puterea de la care emană. Poporul domnește peste puterea politică americană ca Dumnezeu peste univers. Este cauza și țelul tuturor lucrurilor, totul provine de la el și se întoarce la el” (Despre democrație în America, Humanitas, 1995, I, p.104). Poporul organizat ca națiune este cheia legitimării, iar aceasta are importanță crucială. „Națiunile din zilele noastre nu pot dă nu creeze în sânul lor condiții egale; dar depinde de ele ca egalitatea să le ducă la servitute sau la libertate, la cunoaștere sau la barbarie, la prosperitate sau la mizerie” (II, p. 360). Dacă legitimarea democratică funcționează sau nu este o chestiune ce depinde de națiunea respectivă, dar funcționarea însăși decide soarta oamenilor.

Un stat de drept democratic asigură libertăți și drepturi egale și inalienabile pentru indivizi, dar nu poate fi stabilizat durabil doar prin faptul că indivizii se bucură de libertăți și drepturi. În mod inevitabil apar diferențieri de interese între indivizi, ce alimentează aspirații de a impune reguli și de a domina, care ruinează egalitatea pe care democrația vrea să o asigure. Păstrarea democrației presupune o intervenție stabilizatoare din afara democrației însăși.

Teorema este că democrațiile nu‑și pot genera toate resursele pentru menținerea lor, cum speră acei liberali care cred că este destul să proclami libertăți și drepturi pentru ca democrația să funcționeze. Adam Smith este la originea credinței după care este destul ca oamenii, ca indivizi și ca națiuni, să fie liberi ca problemele să se rezolve. Această credință s‑a infirmat. Democrațiile înseși au generat regimuri care le‑au anulat, după cum națiuni eliberate nu au fost în stare să‑și rezolve problemele de dezvoltare.

*

Democrația înțeleasă la propriu, ca putere a poporului – alegeri libere, pluralism politic, tripartiția puterilor, suveranitatea parlamentului – are nevoie de instituții, dar și de resurse culturale. Pot exista instituții ale democrației, dar fără democrație la propriu. Deja Hegel socotea că o „centură” de natură culturală este necesară pentru ca democrația să subziste. Altfel, forțele pe care le eliberează – indivizi samavolnici ajunși să conducă sau grupuri de profitori – pot să o distrugă. Profundul jurist Ernst‑Wolfgang Böckenförde (Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991) a reluat ideea, iar în celebra dezbatere Habermas‑Ratzinger (Dialectica secularizării, 2005) aceasta a fost premisa comună celor doi preopinenți. Ei au vorbit de trecerea la „societatea postseculară”, în care comportamentele se motivează prin interese, dar și prin valori. Aceasta implică, juridic, restabilirea legitimării, ca suport al legalității.

În tradiția culturală din România legitimarea a fost tratată în treacăt, iar astăzi este evident ignorată. Ca efecte, de exemplu, Curtea Constituțională din 2012 a infirmat rezultatul copleșitor al unui referendum printr‑un abuz „procedural”, președintele actual participă la proteste de stradă privind deciziile corecte ale unui guvern legitim, procuratura vrea să împiedice sau să facă legi, independența naturală a justiției este înțeleasă eronat drept control asupra parlamentului și guvernului, ultimii doi președinți cred că alegerea lor le legitimează orice decizie, unii cer ca țara să fie condusă de DNA sau de forțe din afara țării. Exemplele ignorării sunt, din nefericire, tot mai multe și costă enorm.

Desigur, însuși cursul luat de democrații în Europa atestă că democrația nu‑și poate genera singură resursele culturale de menținere. Ca să ne dăm seama de situație este destul să observăm că legitimarea, pe care James Madison o plasa exclusiv în voința cetățenilor manifestată la alegeri („poporul este singurul izvor legitim al puterii”, se scrie în The Federalist, nr.49, 1788), încetează, legitimarea adăugându‑și forme noi. Cel puțin în Europa, dificultatea este atât de mare încât s‑a socotit că sunt necesare instanțe suplimentare, din afara voinței democratice stabilită la alegeri, pentru a garanta durabil un cadru formal, cu alegeri libere, pluralism politic, parlamentarism.

Una dintre forme a fost ceea ce numesc „legitimarea prin încredințare”. De Gaulle a recurs la ea și a creat o Constituție care, odată plebiscitată, conferă președintelui republicii puteri mai extinse ca oricând, pe seama, ine­vitabil, a voinței politice rezultată din alegeri. Sistemul de vot a fost schimbat încât o parte a societății să păstreze perseverent majoritatea parlamentară. Funcția de președinte a fost înzestrată cu atribuții de intervenție încât să controleze evoluția societății. Nu voința populară, ci voința președintelui devine decisivă, societatea punându‑se în mâna acestuia. Desigur, de Gaulle a avut demnitatea de a demisiona atunci când a fost clar că electoratul vrea altceva.

Această legitimare a salvat democrația existentă, dar a părăsit în mare măsură legitimarea de care democrația modernă era legată la origine. Suveranitatea poporului a fost transferată în mâinile unei persoane, dependentă, ca oricând, de vederi și interese care nu sunt generalizabile. Rezultatul a fost o „monarhie prezidențială” plină de probleme, ce s‑au acutizat odată cu președinți prea puțin pregătiți și reticenți la democrație. Prezidențialismul gaullist antrenează (cum a remarcat Catherine Durandin, La France contre l’Amerique, PUF, Paris, 1994), oriunde, stagnare, nu inovație și dezvoltare.

Nici recursul la „legitimarea prin pericol național”, la care au recurs intermitent în anii ’80 lideri din Polonia, România și alte țări, la care mai năzuiesc agitatori de astăzi, nu a înlăturat intrarea statului pe mâna unor persoane. Această legitimare nu a fost decât un expedient din interese de păstrare de poziții în ierarhii, căci și proclamarea „pericolului” are nevoie de legitimare pentru a nu fi simplă mobilizare politică în interes privat.

Un fapt s‑a impus, însă, reflecției: „legitimarea prin voința democratică stabilită la alegeri” nu mai poate fi singură în epoca nucleară și în competițiile erei globalizării. Atunci când s‑a vrut complementarea ei s‑au dat alte soluții, la care se apelează frecvent până astăzi.

Adevărul că persoane cu pregătire științifică mai bună și decizii în consecință sunt de preferat a fost ambalat în ideea că unii oameni ar fi cazul să preia conducerea doar în virtutea faptului că ar avea asemenea pregătire. Tehnocratismul presupune că ar exista o „legitimare prin pregătirea științifică” ce dispensează de alte legitimări. Guvernele ar fi de „tehnicieni”, mai pretențios de „tehnocrați”, care ar face superfluă democrația. S‑a dat ca exemplu o personalitate, Helmut Schmidt, care, la drept vorbind a fost destul de lucid și a făcut mereu caz nu de capacitățile sale de abordare știinţifică, ci de afilierea politică la social‑democrație. Evaluarea calificării științifice a fost mereu propagandistică, adesea sunt socotiți „tehnocrați” niște impostori, iar „guvernele de tehnocrați” au fost eșec oriunde.

Legitimări diferite – prin „încredințare”, prin „pericol național”, prin „tehnicism” – au dovedit, de fiecare dată, că ieșirea din „legitimarea prin voința politică stabilită democratic” este o înfundătură. Conservatismul anilor ’80, pe de altă parte, a militat pentru a decupla deciziile statului de voința democratică a cetățenilor. Neoliberalismul ce i‑a succedat a militat pentru a desprinde liberalismul de cadrul său normativ tradițional (dreptul natural, contractul social etc.) și păstrarea liberalității doar ca fruct al unor legi. De aceea cel mai important sociologic al epocii (Niklas Luhmann…) a și putut spune că liberalismul a devenit o concepție politică fără doctrină socială.

În orice caz, neoliberalismul a făcut trecerea la legitimările improvizate ale anilor noștri. Un exemplu este „legitimarea prin utilitatea operei”, cum este, ca exemplu, pe meleagurile noastre, „lupta cu corupția”. La noi s‑au câștigat alegeri și se caută menținerea la putere a unor forțe sub pretextul că doar așa s‑ar stârpi flagelul real al corupției. Cu această legitimare nu se reduce corupția, ci se lovesc contracandidați, nu se atacă corupția efectivă, ci doar trecutul ei, nu se recuperează pagube, ci se înlătură rivali. Numai că oricine poate revendica utilitatea a ceea ce face, dar din aceasta nu rezultă legitimarea. Aceasta este chestiune de drepturi cetățenești, nu de „luptă”.

Cel care a pavat juridic ascensiunea lui Hitler, Carl Schmitt, spunea că suveranitatea revine celui care poate declara „starea de urgență”. La noi, după 2005, s‑a interpretat că suveranitatea revine celui care comandă instituțiile de forță. Astfel s‑a ajuns la acorduri de cooperare între servicii secrete, procuratură, judecătorii, cu infiltrarea presei, a unor universități, a culturii și cercetării și condamnarea de rivali, la comportamente și decizii neconstituționale ale președintelui. „Legitimarea prin comanda instituțiilor de forță” rămâne unul dintre cele mai penibile și mai degradante momente din istoria României, care imprimă și astăzi caractere de „stat securist” sau măcar „securistoid” statului existent.

Mai nou, tot o formă improvizată este „legitimarea prin ce spune Europa”. La această legitimare presează profitori care nu au contribuit cu ceva la reformele proeuropene, iar dacă sunt puși în situația de a decide nu știu să facă ceva. Ei cer însă Europei să‑i ia, în pofida votului democratic al cetățenilor, ca fiind autenticii proeuropeni, iar populației îi pretind să se stea smirnă în fața a ceea ce spun funcționari de la Bruxelles, fie ei și de mâna a treia. În loc să facă din valorile europene punctul de sprijin al unei democratizări capabilă să reînsuflețească societatea, România a ajuns manipulată de impostori.

Cel mai nou eveniment în materie de legitimare constă în invocarea „complexității” drept premisă. Mulți cetățeni își spun că viața este „complicată”, societatea este „complexă”. Unii intelectuali – din neștiință, indiferență, cinism, lipsa viziunii – țin isonul forțării concluziei, iar unii decidenți vor să scuze lipsa de idei și pregătire prin apel la „complexitate”. Forma difuză a „legitimării ca tehnică mai bună de stăpânire a complexității” este acceptată mai mult sau mai puțin tacit.

Pe acest fundal al preocupării de „stăpânire a complexității” s‑a făcut trecerea la „legitimarea prin neutralitate”. Ea constă în încredințarea sarcinii de a fi pavăza sistemului instituțional existent curților constituționale. Acestea reunesc un motiv important – apărarea legalității – cu păstrarea statu quo‑ului instituțional. Rolul curților constituționale este util în sens larg, doar că ele depind inevitabil – cum s‑a văzut în alegerile prezidențiale americane din 1998 sau în referendumul din România lui iulie 2012 – de calibrul și de opțiunile celor care le compun.

Cei care știu dreptul dintre juriști își dau seama că, orice formă s‑ar adopta, legitimarea prin voința cetățenilor exprimată la alegeri rămâne indispensabilă, dacă vrem democrație, și nu rătăciri și irosirea de energii și timp. Aici suntem astăzi, într‑un peisaj al formelor de legitimare mai curând sincretic. Unele forme noi sunt preferate, dar de fiecare dată ele antrenează abuzuri și trimit la legitimarea democratică. Nici nu este altă legitimare durabilă! Nici în cazul Constituției noastre, care s‑a lăsat prea ușor deformată prin interpretare, nu se va reveni la constituționalitate dacă nu se pune capăt legitimărilor superficiale – prin „pregătire științifică”, „prin operă”, prin „comanda instituțiilor de forță”, prin „apel la Europa” – și se integrează orice motiv rațional (formare științifică efectivă, merite, atașarea la valori superioare etc.) în cadrul legitimării democratice. O oră de bilanț și de modificări, pentru a reafirma legitimarea democratică și a o preciza, va trebui să vină și în România, dacă este ca această țară să nu mai dea în Europa cea mai mare emigrare a cetățenilor ei în condiții de pace și să conteze printre țările lumii actuale.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*