Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » Alegerile europene 2019: spre o cale liberal‑centristă?

Alegerile europene 2019: spre o cale liberal‑centristă?

Recent încheiatele alegeri europene au oferit spectacolul unei juxtapuneri de o relativă densitate a temelor politice contrastante, cu pasaje de campanie mai mult sau mai puţin stridente, unele interpretate sul ponticello – şi scrâşnind în zgomote ideologizante, stupid‑radicale – cu altele ceva mai armonice, chiar dacă se mai putea lucra la calitatea interpretării orchestrelor politice. În ultimii ani, Uniunea Europeană a alunecat, treptat, într‑o profundă criză de încredere – diminuarea solidarităţii între ţări, erodarea bazei comune de valori, provocările aduse de guvernările individualiste şi proporţiile valului populist reprezentând unele dintre temerile contextuale ale acestor alegeri. Evident, ca fiecare ciclu electoral, şi acesta a avut performanţele şi performerii săi, în ambele sensuri: o prezenţă spre 51% – marcând creşterea numărului de votanţi pentru prima dată în ultimele patru decenii; cel mai tânăr membru al PE, cel mai slab scor al unor partide prin unele state membre (cu schimbarea leadershipului, ca efect, dacă e să menţionăm doar SPD‑ul german; despre laburiştii şi conservatorii britanici referirile ar putea fi mai degrabă anecdotice, deşi nici despre macronianul En Marche nu se poate spune că a avut un scor notabil); cea mai slabă pondere a marilor familii (politic‑centriste) tranzacţioniste; revigorarea stângii în sudul Uniunii (Spania îndeosebi); succesul real al liberalilor şi verzilor pro‑europeni, care se fac responsabili de rezultatele relativ modeste ale taberei opuse statu‑quo‑ului ş.a.m.d. În urma acestor alegeri, optimiştii pot spune, cu certitudine, că „există o majoritate pro‑europeană”; iar pesimiştii pot replica: „există, însă este foarte fragmentată”. Este adevărat, capacitatea de mobilizare a celor care resping statu‑quo‑ul nu a fost mai bună decât aceea a pro‑europenilor şi acest lucru a făcut ca estimarea iniţială – flotând în jurul a 1/3 sau mai mult, din totalul mandatelor – să coboare spre aproximativ 1/4 din mandate (fără a considera acest prag drept nesemnificativ). Prin aceasta, cel puţin teoretic, unele chestiuni devin mai uşor de abordat, în special cele sensibile (sancţiunile impuse Rusiei, politicile privind imigraţia sau agenda comercială şi relaţiile transatlantice, poate şi „armata comună europeană”). Sigur, „populiştii” nu sunt de neglijat, însă efectele votului par a le fi redus din capacitatea de a influenţa decisiv unele dintre procesele care vor urma (alegerea preşedintelui PE, conducerea Comisiei, distribuirea posturilor de vicepreşedinţi, conducerea comisiilor inclusiv a celor „de prestigiu”, procesul de aprobare a noilor comisari şi modul în care va arăta Colegiul Comisarilor, eventuala deraiere a procesului legislativ – existau chiar temeri privind iniţierea schimbării Tratatului sau modificarea unor acorduri internaţionale sau chiar blocarea aplicării celebrului Art. 7 etc.). Euroscepticii au marcat un avans important în Franţa şi Italia, însă nu atât cât să‑i permită unui Salvini sau unei Le Pen intervenţia decisivă în Legislativul Uniunii. În Germania, Verzii au obţinut un scor istoric, primind 1/5 din voturile naţionale, înlocuind SPD în ierarhia internă a partidelor. În Italia, Polonia şi Ungaria, ca şi în Marea Britanie, partidele anti‑establishment şi cele de dreapta‑radicală au depăşit estimările din sondajele pre‑electorale (partidul Brexit al lui Nigel Farage a devenit concurent pentru poziţia de cel mai mare partid naţional reprezentat în Parlamentul European, la concurenţă cu alianţa CDU/CSU şi Liga Nordului).

Configuraţia noului Parlament arată un câştigător relativ, PPE, al cărui grup numără 179 de membri (faţă de 221 în 2014), apoi grupul social‑democrat S‑D, care îşi păstrează o relativă importanţă, cu 153 de membri (de la 190 şi cu o configuraţie internă în ecuaţie „sudică” – Spania cu 20 şi Italia cu 19 depăşind famelica axă franco‑germană formată din cele 16 mandate ale SPD‑ului german şi 5 ale socialiştilor francezi), Grupul Europa Renew cu 107 mandate (de la 67, cu un Macron dorind, totuşi, un grup nou, liberal în constituţie, dar fără particula „liberal” în denumire) urmând Verzii‑EFA cu 69, şi apoi partea „anti‑establishment”: ECR 63 de mandate, EFDD 54 de mandate, ENF 58 de mandate, GUE‑NGL 38 de mandate etc. Teoretic, la dreapta sa EPP are 4 grupuri, totalizând 175 de mandate (din care poate alege cu cine poate negocia, cel puţin în chestiuni tactice, dacă nu de strategie generală), vreme în care socialiştii au la stânga lor GUE‑NGL, cu 38 de mandate, ceva mai spre centru Verzii, cu 69, şi la centru Europa Renew, care pare fi un jucător pe cont propriu. De altfel, imediat după afişarea rezultatelor provizorii, au debutat şi activităţile de aglutinare a taberelor, Macron invitându‑l pe prim‑ministrul socialist Pedro Sánchez la un dineu la Elysée (urmat de alte întâlniri, la Bruxelles, cu potenţialii aliaţi), vreme în care EPP a ţinut un summit al şefilor de state şi de guverne, precum şi al liderilor opoziţiilor naţionale (negocierile pentru Spitzenkandidat‑ul M. Weber, destul de necunoscut şi în propria sa ţară, fiind mediate de Joseph Daul). După decenii de activitate politică intensă, cele două mari blocuri nu mai obţin în mod automat majorităţi, având nevoie de negocieri. În noul Parlament (privit cu încredere de aproape 48% dintre europeni, conform ultimului Eurobarometru) procesul decizional nu va fi facil, însă ar fi putut fi mult mai dificil. Monopolul politic al PPE nu mai există, candidatul pentru preşedinţia Comisiei are nevoie de un considerabil sprijin politic din afara grupului său, probabil pe o construcţie de tip pan‑european, caz în care stabilitatea se va obţine, poate, prin posibila cooptare a Verzilor.

În ceea ce priveşte viziunea „pan‑europeană” (negocierile politice dincolo de limitele tradiţionalelor blocuri politice) aceasta este necesară, pentru că Uniunea Europeană are nevoie de un program de măsuri pentru a ieşi din starea letargică, efect şi al anilor de „hegemonie”. Despre Comisia instalată în 2014 se poate spune că a fost activă şi cel puţin harnică, dacă nu întotdeauna inteligentă: 471 de propuneri legislative, din care Parlamentul European şi statele membre au adoptat 348. În unele domenii putem vorbi chiar de succese notabile: siguranţa frontierelor; cooperarea statelor în vederea diminuării riscurilor asociate activităţilor teroriste; chiar şi în domeniul politicilor de ocupare se poate vorbi de succes, şomajul fiind la unul dintre cele mai mici praguri din istoria UE. Ar mai fi şi măsurile privind reducerea riscurilor de faliment bancar, îmbunătăţirea reglementărilor privind Internetul, drepturile copyright, creşterea obiectivelor de protejare a mediului (cu ţinte remarcabile în reciclarea plasticului). Prin urmare, trebuie să‑i dăm dreptate şi lui J‑C Junker, exasperat, la un moment dat, de faptul că aproape nimeni nu vorbeşte de succesele Comisiei şi de „partea luminoasă a Uniunii”. La partea întunecată s‑a referit ceva mai sibilinic, menţionând spectrul unei „crize policristaline”, distanţându‑se apoi de propriile remarci. Criza nu a dispărut, este tot aici, amplificându‑se în fiecare an al legislaturii încheiate (preşedintele Macron referindu‑se la un „mare pericol care paşte Europa”, cam în aceeaşi perioadă cu remarcile lui Junker). Solidaritatea dintre state s‑a erodat, însă determinante au fost chestiunile punctuale: imigraţia şi cotele de imigranţi, în primul rând. Tonul l‑a dat Viktor Orban, numindu‑i pe junkerieni „nihilişti”, isonul fiind preluat de Salvini, care a acuzat Bruxelles‑ul de lipsă de interes pentru valorile europene şi de hiper‑mercantilism – uitând însă să menţioneze şi pericolul pe care Italia şi datoriile sale îl reprezintă pentru Uniune. Şi cum exemplele proaste cu puţină notorietate devin fashionable şi îşi fac şi adepţi (altfel demni de cauze mai bune), tot mai multe state din UE au început să‑i şi încalce regulile, Uniunea devenind din ce în ce mai puţin „o comunitate legală” solidă (după cum o vedea Walter Hallstein), faliile adâncindu‑se, iar efectele fiind în zona decizii majore în domenii sensibile: politica externă, politica fiscală şi politicile privind migraţia. Şubredă şi destul de debilă la noile provocări – aceasta este Uniunea Europeană la debutul noului ciclul politic.

Procesul de extindere, cel puţin în acest moment, pare unul avitaminizat, „axa franco‑germană” începând, de ceva vreme, să privească din ce în ce mai critic la extinderea din 2004, pusă în cauză pentru divizarea şi slăbirea Uniunii, prin aducerea în prim‑plan a liderilor populişti ai „Noii Europe” – angrenaţi într‑un război cultural destinat a arăta, între altele, că provin dintr‑o altfel de Europă (cultural superioară Occidentului, o Europă de altfel saturată de mitologiile statului‑naţiune în toate fazele lui – discurs care nu a fost străin nici campaniei electorale noastre interne) diferită de Europa „multiculturalităţii” şi a „birocraţilor”. Fragmentarea Est‑Vest şi diviziunea Nord‑Sud fac din Uniunea Europeană mai degrabă un puzzle, pe care aceste alegeri – şi tot ceea ce vor genera acestea la nivel instituţional – ar trebui să‑l rezolve. Evident, şi aşteptările statelor care‑şi doresc accederea în UE sunt mari (în ultimul Eurobarometru 78% dintre albanezi aveau încredere în PE, probabil cel mai mare scor măsurat), însă voinţa pentru extindere este problematică.

În ceea ce priveşte criza liberalismului – aparentul succes al Europa Renew nu înseamnă o depăşire a impasului modelului nici măcar în UE – nu este una doar a spaţiului european, pentru că vorbim de un declin global al valorilor liberale. Astăzi, liberalismul este confruntat nu doar de Orban sau polonezul PiS, Le Pen, Salvini ş.a., ci de resurgenţa extinsă a naţionalismelor, populismelor şi tribalismelor de diverse nuanţe, unii autori vorbind chiar şi de o „deconsolidare” a democrațiilor vestice, nu numai a celor recente. De ce şi‑a pierdut liberalismul suflul şi capacitatea sa de influență, după decenii de remarcabilă eficiență economică și democratică? În condițiile în care, în trecut, a reușit să depășească – chiar admirabil – interstiții dificile – între care competitivul „reagonomics” – furnizând soluții bine adaptate la noul context global. Blamat și adulat în egală măsură, operând cu alianțe redutabile, stabilite între guverne şi elitele businessului global, neoliberalismul a furnizat lumii un set de politici şi de doctrine cu impact major în economiile și guvernările statelor. Neoliberalismul a coordonat dezmembrarea sistemului comunist în fostele state socialiste, succesul său fiind cu adevărat spectaculos şi, cel puţin în aparenţă, un model fără concurenţi, adoptat şi adaptat la scara Europei şi a întregii lumi. Și, pentru un timp, aşa s‑a şi crezut, profeţii politici clamându‑i eternitatea. La începutul ultimei decade a secolului al XX‑lea era un fenomen global, ţări care, prin tradiţia lor, nu au fost niciodată permeabile influenţelor occidentale, precum Rusia sau China ori Vietnamul, au adoptat politici şi practici socio‑politice liberale. Părea că nu există alternativă la acesta, că succesul său era indiscutabil (F. Fukuyama, The End of History and the Last Man). În contrast cu liberalismul clasic, suspicios la intervenţiile statului în economie, neoliberalismul s‑a orientat spre promovarea pieţei la scara mapamondului, generând un proces de globalizare a economiilor și capitalurilor fără precedent în istoria umanității, pus sub deviza prosperității, libertății şi democraţiei. Iniţial, modelul a avut un succes dincolo de estimări, economia de piaţă şi capitalismul cunoscând o notabilă expansiune. Orizontul i‑a fost tulburat de unele crize economice minore, pentru a‑i fi înnegurat cu totul de criza financiară din anii 2008‑2009. Creşterea economică globală a reintrat în amorţire, însă şi mai gravă a fost lipsa de soluţii din perspectiva teoriilor liberale. În fapt, nici economiştii şi nici politicienii nu au înţeles foarte bine ce s‑a întâmplat în economia globală, unele voci opinând chiar că situaţia trebuie luată ca un dat. În lipsă de soluţii globale viabile, angajamentul politicilor liberale în favoarea creşterii a cunoscut replierea; optimismul privind posibilitatea creşterii continue a început a se estompa, reapărând, mai mult sau mai puţin condensate, viziunile sentențioase cu privire la limitele civilizaţiei umane, precum şi alte opinii cvasi‑sapienţiale privind limitele inerente ale umanităţii, capacitatea restrânsă a planetei de a susţine o creştere continuă, capacitatea de a pune în acord creşterea demografică cu nevoile induse de acest fenomen – altfel spus, natura nu poate susţine evoluţia umanităţii în parametrii modelului neoliberal, motiv pentru care trebuie operate schimbări majore, între acestea şi o deschidere spre new politics. Parte dintre teoreticienii neoliberali au intrat în această logică, presând în linia adoptării unor noi direcţii, pentru a preveni „colapsul global al civilizaţiei”. Între aceştia, un Daniel Cohen, spre exemplu, ridică argumente în favoarea abandonării religiei creşterii, militând pentru revenirea la economiile ghidate de state sau chiar la măsuri de „des‑creştere” pentru că, în cele din urmă, avuţia nu este întotdeauna identică cu fericirea. În locul maximizării producţiei şi creşterii consumului statele trebuie să‑și construiască politici cu scopuri opuse, i.e. reducerea creşterii şi a consumului, prin care vieţile fericite și pline de satisfacţii vor inunda planeta. Noile politici au, din acest punct de vedere şi cel puţin în anumite laturi ale lor, aspectul discursurilor motivaţionale şi al literaturii de profil. Evident, limitarea creşterii demografice este un punct important, în special în arealele în care aceasta este incandescentă. Nu pot lipsi nici vocile „redistributive” – a avuţiei existente în primul rând – doritoare de garantarea unui venit minim universal, prin prelevări, prin intermediul taxării suplimentare a celor foarte bogați sau prin subsidii guvernamentale destinate angajării indivizilor în activități non‑productive. Sigur, repertoriul măsurilor sugerate este mult mai larg şi probabil multe dintre acestea sunt necesare şi vor avea şi efecte pozitive. Dar toate acestea sunt departe de a mai avea legătură cu ceea ce este liberalismul în coordonatele sale primare: intuiţia libertăţii şi încrederea în creşterea economică nelimitată. Abandonarea acestor principii va aduce cu sine şi subminarea încrederii în libertate şi democraţie – însă şi aderența la aceste principii s‑a diminuat dramatic, deja. În ultimele trei decenii, încrederea în instituţiile politice „fundamentale”, cum sunt parlamentele, a intrat pe o pantă descendentă, odată cu slăbirea identificării partinice şi înregistrarea unui vădit declin al interesului individului pentru politică în sensul „clasic” (vorbim, în primul rând, de partidele tradiţionale sau mainstream, generatoare de familii politice); în paralel, a luat amploare votul pentru candidaţii axaţi pe teme populiste sau votul pentru mişcări de tipul punkt‑program (Salvaţi X, Interziceţi Y! etc.) ori votul pentru partide declarate anti‑sistem; toate acestea sunt semne clare ale dorinţei individului de a se identifica cu orice altceva decât cu statu‑quo‑ul elitei conducătoare (o privire, fie şi rapidă, la evoluţia / involuţia sistemelor de partide din Italia, Germania şi Franţa, chiar şi România, în conexiune cu familiile politice de apartenenţă, argumentează o astfel de ipoteză). Şi în statele în mod generic desemnate ca fiind „democraţii consolidate”, starea democraţiei indică defecţiuni majore, însă tendinţa este departe de a fi de dată recentă. Dar – ca şi în cazul celor care în 1989 nu vedeau încă niciun indiciu care să argumenteze iminentul colaps al sistemului sovietic – o parte, nu mică, dintre experţi, politologi et ejusdem farinae nu văd în aceste tendinţe decât un prag de sofisticare a tinerelor generaţii în termeni de participare politică, raportarea critică a noii generaţii la elitele tradiţionale etc. E drept, legitimitatea guvernelor se erodează mult mai repede, însă încrederea în legitimitatea regimului (sprijinul pentru democraţie) rămâne robustă, predică aceştia. Altfel spus, încrederea în democraţie în Franţa, SUA, Suedia (acestea fiind etalon de democraţii consolidate) este la fel de puternică în prezent ca şi în trecut. Ceea ce este, cel mult, parţial‑adevărat. Conform World Values Surveys, valurile 5 şi 6 (2005‑14) prezentate de R.S. Foa şi Y. Mounk într‑un relativ succint, dar util articol[1], rezultatele oarecum îngrijorătoare trebuie să fie privite cu atenţie, declinul încrederii în lideri şi partide / guverne fiind acompaniat de o raportare mult mai cinică la valoarea democraţiei privită ca un sistem politic printre altele, de unde şi eventuala benevolenţă faţă de regimurile / liderii autoritari[2]. Şi modul în care tinerii din Uniune au votat la aceste alegeri nu pare a infirma datele anterioare (Fig. 1 și 2).

Generaţiile în etate manifestă, încă, o relativă stabilitate în încrederea în democraţie, raportat la cei însumaţi în genericul milennials (care au convingeri democratice în proporţie cca. 1/3). În SUA, în 1995 doar 16% dintre cei născuţi în anii ʼ70 ai secolului al XX‑lea credeau că democraţia este un sistem mai degrabă rău/ineficient pentru ţara lor, pentru ca două decenii mai târziu ponderea să se ducă spre 20%. În 2011, 24% dinte cei născuţi în anii ʼ80 (millenials) considerau democraţia rea şi foarte rea faţă de 13% în Europa. Este o schimbare generaţională de tip revers: dacă tinerii din 1981‑1984 şi 1990‑1994 credeau în mai mare măsură în libertatea de expresie, fiind mai puţin dispuşi la forme de radicalism, astăzi lucrurile stau invers. „Past glories are poor feeding”, le‑ar spune asimoviştii iginerilor globalismului care speră, încă, într‑o recuperare validă şi de durată[3].

Pentru Uniunea Europeană se pune întrebarea – săptămânile şi lunile care vor urma vor arăta, poate, şi unele răspunsuri – posibilităţii şi eficienţei recuperării unei viziuni liberal‑centriste, situată pe nişte coordonate politice opuse valului iliberal‑nativist? Şi cum se vor putea ralia – dacă o vor face – tradiţionalele „familii politice” acesteia? Uniunea Europeană are nevoie de reforme majore, progresiste şi de o trecere în plan secund a rivalităţilor politice, a micro‑managementului politic păgubos (adesea activat de rivalităţi sau de individualităţi în PE şi în celelalte instituţii) şi a „lucrului” pe sub‑grupuri (V4, hanseatici, franco‑germani etc.). Recent avansatul plan al preşedintelui Macron, vizând renaşterea Europei, altfel plin de propuneri interesante, nu a trasat şi ierarhia unor idei uşor de transpus în politici al căror impact să fie benefic (prin urmare: atractiv, inovativ, unificator şi socialmente generos). Detaliile de substanţă ar fi trebuit să arate dorinţa de angrenare în generarea şi gestionarea politicilor, dorinţa de reconciliere a diferendelor interne ale Uniunii, să prezinte un model al integrării diferit, ca format, de cel prezent, poate mai pronunţat federalist (ceea ce este oarecum utopic, în contextul actual) cu un plan privind o cooperare economică intensă, poate cu o regândire a politicilor bugetare. Între măsurile de care ar fi nevoie, conform celor avizaţi, e nevoie de o distribuţie mai inteligentă a fondurilor (aproximativ 150 de miliarde de euro anual, din care 70% merg spre politica agricolă comună şi în fondurile structurale), implementarea unui smart planning care să intre ceva mai riguros în fondurile pentru agricultură şi fonduri structurale (unde există şi distribuţii neconforme, chiar Curtea Euopeană de Audit având neclarităţi privind distribuirea banilor europenilor în proiecte şi regiuni care nu ar avea nevoie de sprijin suplimentar, dar care sunt susţinute din raţiuni politice). Banii cheltuiţi inutil ar trebui să meargă la politicile de migraţie, educaţie, apărare şi cercetare. Poate ar trebui subsidiate mai ales salariile muncitorilor înalt‑calificaţi din Europa Centrală şi de Est, pentru a preveni migraţia şi brain drain‑ul. Un alt domeniu important este cel al tehnologiilor înalte, în principal al Inteligenţei Artificiale, unde Europa riscă distanţarea şi mai mare faţă de China şi de SUA (referindu‑se la A.I., Cédric Villani, consilierul preşedintelui Macron, vorbea despre aceasta în termenii „Războiului Rece al secolului al XXI‑lea”). În China, Shanghai singur investeşte 15 miliarde euro în tehnologiile A.I., vreme în care, la nivelul UE, suma este de 7 miliarde anual, în cel mai optimist scenariu. Ar fi apoi Pactul de Stabilitate, care a devenit mai lax în ultimii 5 ani, încălcările venind, de data aceasta, din partea Franţei şi Italiei. Cum acestora nu li s‑a întâmplat mare lucru, este nevoie de un organism independent – spun cei preocupaţi de starea financiară a UE – care să poate iniţia procedura de infringement pe această chestiune, Comisia fiind mult prea permeabilă la presiunile politice ale actorilor majori. Pactul trebuie să fie mult mai transparent în ceea ce priveşte sancţiunile – iar acestea trebuie să fie aplicabile tuturor (limita superioară fiind privarea de fonduri şi de dreptul de vot). Prin urmare, nu ar fi inedite eventuale propuneri de amendare a Tratatului UE, în sensul întoarcerii la principiul reciprocităţii şi condiţionalităţii, cum declara ministrul olandez de finanţe, Wopke Hoekstra. În ceea ce priveşte relaţia Est‑Vest, finalul precedentei legislaturi şi sancţiunile de pe diverse paliere adresate Ungariei şi Poloniei, atenţionările arătate României s‑ar putea extinde şi deveni mai aspre. Dacă ţările ECE (Europa Centrală şi de Est) vor coopera, cel puţin tactic, pentru a îndepărta spectrul unor astfel de măsuri, este de văzut (probabilitatea este în orice caz redusă). De la Bruxelles şi din alte capitale, ECE este privită ca un spaţiu deschis mişcărilor iliberale, nativist‑identitare, anti‑imigraţioniste, permeabil, în grade diferite, la corupţie etc. Însă, pe de altă parte, „populiştii” central‑est‑europeni au politici mai bune decât ar lăsa să se întrevadă calitatea guvernărilor – buna guvernanţă şi calitatea democraţiei interne nu sunt întotdeauna relaţionate. Iar Raportul Bertelsmann 2018 SGI arată că statele estice şi centrale au obţinut rezultate politice mai bune decât sugerau scenariile bazate pe calitatea guvernării. Polarizarea politică şi măsurile discutabile nu au afectat rezultatele politicilor aplicate (în Ungaria, Polonia sau România). Diminuarea calităţii democraţiei nu atrage întotdeauna după sine şi o pierdere a încrederii cetăţenilor în guvernare, interpretarea fiind la latitudinea fiecăruia (unii pot spune că valorile democratice sunt insuficient ancorate în conştiinţa publică, alţii ar privi rezultatul din perspectiva guvernărilor anterioare etc.).

Note:
[1] Roberto Stefan Foa and Yascha Mounk, The Danger of Deconsolidation, The Democratic Disconnect, Journal of Democracy, July 2016, vol. 27, nr. 3
[2] Criza de încredere în democraţiile liberale însemnând erodarea normelor democratice, a situaţiei libertăţilor civile, intensificarea accentelor şi politicilor etnocratice şi / sau nativiste, acceptarea socială a liderilor, partidelor şi mişcărilor cu vederi ambivalente în ce priveşte democraţia etc.
[3] G. Soros, Europe, Please Wake Up, la https:// www. project-syndicate.org/commentary/political-party-systems-undermining-european-union-by-george-soros-2019-02; Mortal danger facing society’: Billionaire philanthropist unloads on China, la https:// www.smh.com.au/business/the-economy/mortal-danger-facing-society-billionaire-george-soros-unloads-on-china-20190125-p50tkl.html ș.a.m.d.

Sebastian SIMION

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*