Agricultura în căutarea performanțelor

Încă de la începutul anilor ’70, de când am pășit în redacția ziarului Scânteia tineretului, am avut drept sarcină reflectarea în presa de tineret a întregului complex de lucrări din agricultura românească. Așa se face că în mai puțin de cinci ani am străbătut toată țara, practic nefiind județ din care să nu reflect munca celor din agricultură în paginile ziarului. De asemenea, am cunoscut specialiști, șefi de servicii și departamente din structurile Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare, de la care am obținut o serie de date pentru întocmirea articolelor pentru ziar, pentru întocmirea unei documentări solide. Apoi, o dată cu trecerea anilor, documentarea de pe acest sector vital al economiei românești a devenit tot mai amănunțită, tot mai aproape de marile schimbări petrecute în această ramură.

Din datele statistice existente reiese că după aplicarea Reformei agrare din anul 1945, la numai cinci ani, structura proprietății asupra celor aproape 15 milioane de hectare suprafață agricolă se prezenta după cum urmează: peste 35 la sută era a celor din categoria gospodăriilor mijlocii, aproape 8 la sută a gospodăriilor mari de peste 50 de hectare, iar statul deținea peste 22 la sută din total. Odată cu încheierea cooperativizării agriculturii și comasarea terenurilor în exploatații mari, în anul 1965, cele aproape 15 milioane de hectare de teren agricol al țării noastre a avut următoarea destinație: 91 la sută se găsea în proprietatea unităților agricole de stat și cooperatiste și circa nouă la sută în cea a gospodăriilor individuale. Se poate spune că această structură s‑a menținut până în anul 1990, an în care țara a pășit într‑o nouă etapă, cea a democrației noastre originale. Iată cum mica proprietate țărănească formată în decursul unui secol a fost scoasă din sistemul economic agrar în numai o perioadă de circa zece ani. Astfel, s‑a ajuns ca pe teritoriul țării noastre să funcționeze ca structuri de sine stătătoare în jur de 6500 de cooperative agricole de producție și peste 700 de unități agricole de stat. Desigur că această comasare a terenului agricol în proporție de 90 la sută în unități de stat și cooperatiste a necesitat o dezvoltare tehnică pe măsură, care să asigure efectuarea lucrărilor câmpului cu tractoare și mașini agricole performante în vederea obținerii unor recolte sporite. Dacă în 1960, să zicem, agricultura românească dispunea de peste 44 de mii de tractoare, în anul 1989, numărul acestora se ridica la aproape 152 de mii, o creștere a numărului de peste trei ori. Să nu uităm că, pe lângă Uzina de tractoare de la Brașov, pe harta țării noastre au apărut și unități care produceau o gamă largă de mașini agricole necesare dotării unităților de specialitate. Dacă în anul 1960 agricultura dispunea de 1582 de combine autopropulsate pentru recoltat cereale păioase, în anul Revoluției din 1989, numărul acestora se ridica la aproape 45 de mii. Asemenea creșteri ale dotării agriculturii cu mijloace mecanice se înregistrează și la numărul de semănători mecanice, combine pentru recoltat porumb și pentru stiva furaje etc. În paralel, s‑a dezvoltat și industria chimică, cea de îngrășăminte chimice. Combinatele de profil din Turnu Măgurele, Târgu Mureș, Slobozia sau Arad asigurau agriculturii îngrășămintele necesare dezvoltării viguroase a plantelor. Dacă în 1960, se foloseau peste 74 de mii de tone, în anul 1989, cantitatea folosită a ajuns la 1159 de tone, o creștere de aproape 15 ori. Cantități sporite se consemnează și la aplicarea îngrășămintelor naturale. Să nu uităm, de asemenea, că, în anul 1989, agricultura țării nostre dispunea de aproape trei milioane de hectare de teren amenajat pentru irigații. S‑a investit mult și cu folos în formarea cadrelor de specialitate pentru acest sector de bază al economiei românești. Nu este de colea ca în două, trei decenii să formezi peste 65.500 de specialiști agricoli, dintre care mai bine de jumătate sunt cei cu studii medii. În context, amintesc că în fiecare județ existau patru sau cinci licee de specialitate și școli profesionale dotate cu logistica necesară și dispunând de suprafețe agricole pentru efectuarea practicii. La fel de bine se prezentau din punct de vedere material și universitățile de agronomie și medicină veterinară. Fermele didactice de la Belciugatele, din Ilfov, reprezentau o garanție în acest sens. La toate acestea mai trebuie spus că în perioada amintită au fost înființate un mare număr de instituții și stațiuni de cercetare care au creat noi soiuri de plante și de pomi fructiferi de mare productivitate. Toate aceste investiții în agricultură și în industria ajutătoare au avut un scop bine definit și anume acela al creșterii randamentului la hectarul cultivat. Datele statistice ne arată că, în perioada anilor 1961‑1965, producția medie de grâu la hectar a fost de 1450 de kg, iar cea de porumb de 1770 de kg, iar după aproape 20 de ani, în anul 1988, producția medie de grâu a fost de 3575 kg, iar cea de porumb de 2781 kg. Creșteri apreciabile au fost consemnate și în ceea ce privește producțiile din zootehnie, cele din pomicultură, viticultură și legumicultură. Sporurile de recoltă, de producție agricolă, în general, atât cât au fost consemnate la vremea respectivă au scos în evidență avantajul exploatării terenurilor agricole în suprafețe mari.

A venit anul 1990, anul schimbării profunde în agricultură. În primul rând, s‑a pus problema dobândirii proprietății asupra pământului de către proprietarii de drept. Lucru ce s‑a și întâmplat prin aplicarea Legii 18/1991, lege care prevedea punerea în posesie, pe vechile amplasamente, a proprietarilor de drept, pe o suprafață de până la 10 hectare per titular. Vă dați seama ce volum de muncă a urmat pentru punerea în posesie a unui număr de 4.668.194 de persoane ce dețineau o suprafață totală de circa 9,4 milioane hectare. Prin aceste puneri repetate în posesie, România a devenit, după părerea celor avizați, țara cu cea mai fărâmițată agricultură din Europa. Neavând mijloace de muncă a pământului, proprietarii de drept fie că au încercat să‑l dea în arendă, fie să înscrie terenul într‑o asociație, fie să‑l vândă la prețuri modice. Nu a putut nici președintele țării din acea perioadă, Ion Iliescu, să mențină măcar stațiunile pentru mecanizarea agriculturii pentru a facilita proprietarilor de pământ efectuarea lucrărilor agricole de sezon. Nu s‑au putut menține asemenea structuri agricole atât de mult necesare, grupările partidelor istorice opunându‑se cu multă vehemență. Așa că cele nouă milioane de hectare de teren agricol reconstituite au fost împărțite în mici parcele care la nivel de țară depășeau câteva zeci de milioane. Așa că, în primii ani de după ’90, suprafețe întregi de teren au rămas nelucrate. Aflat într‑o documentare în nordul extrem al județului Teleorman, atunci, la începutul democrației noastre originale, întâlnesc pe câmp un țăran care ara cu doi măgari o suprafață de teren departe de satul său. L‑am întrebat câtă suprafață deține? Răspunsul a fost năucitor: „Am suprafața pe care o doresc și pe care pot să o muncesc cu animalele astea. Pământul pare a fi al nimănui”. Așa se explică cum, în primii ani de după ‘89, producțiile vegetale și animale au luat‑o la vale. Nu pentru mult timp, însă, deoarece Parlamentul a reușit să emită anumite legi și să aprobe o serie de ordonanțe emise de guvernele din acea perioadă care au venit în sprijinul agriculturii, al proprietății private, al satului românesc. Totuși, trebuie să subliniez că agricultura noastră a înregistrat anumite progrese în urma aderării la Uniunea Europeană, când fermierii români au început să beneficieze de fonduri europene tocmai pentru dezvoltarea complexă a agriculturii, a satului românesc, în general. Numai că, prin aderarea la Uniunea Europeană, România a acceptat ca cetățeni europeni, persoane fizice, să cumpere terenuri în țara noastră. Cerință europeană legiferată abia șapte ani mai târziu, adică prin Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării‑cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan. Conform datelor centralizate la ministerul de resort, o suprafață de 422.000 de hectare de teren agricol este exploatată de aproape 800 de persoane fizice și juridice străine, dintre care 30 la sută sunt din țările Uniunii Europene și zece la sută din afara acesteia. Trebuie să menționez că numărul tranzacțiilor privind vânzarea terenurilor s‑a triplat în perioada anilor 2005‑2009, în timpul guvernelor conduse de Călin Popescu Tăriceanu și de Emil Boc. Abia acum, la începutul lunii octombrie 2019, în Parlament a fost luată în discuție modificarea și completarea Legii nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării‑cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului. Până la aprobarea și aplicarea noului act juridic, posesorii din alte țări de terenuri agricole de la noi din țară reușesc să facă o reală concurență fermierilor români, care la rândul lor încearcă să țină pasul cu tehnica modernă folosită în acest sector. Este destul să amintim că, în 2017, agricultura României dispunea de un număr de 212.730 de tractoare, aproape dublu față de anul 1990, un număr de 26.690 de combine autopropulsate pentru recoltat cereale păioase, cu circa nouă mii mai puține decât în anul 1990, dar cu o productivitate dublă, dacă nu chiar triplă. De menționat că parcul de mașini și tractoare a fost îmbunătățit în toată structura sa, mai cu seamă în sectorul privat. Cu dotările avute, fermierii români au reușit să realizeze producții de cereale și plante tehnice care să‑i situeze pe locuri apreciabile în rândul țărilor europene. Iată câteva exemple: la grâu, producția medie la hectar a fost, în anul 2017, de 4891 kg la hectar, față de 3364 kg realizate în 1989, iar cea de porumb se ridica la 5692 kg la hectar față de 2472 în 1989. La cartofii de toamnă, numai în cinci ani, 2012‑2017, producția medie la hectar s‑a dublat, ajungând la circa 19.000 kg. Și exemplele ar putea continua. Important este ca orice guvern s‑ar afla la conducere să acorde agriculturii o prioritate absolută în programul său. Actualul guvern, avându‑l ca ministru al agriculturii pe neobositul agronom Petre Daea, a reușit acordarea la timp a subvențiilor, astfel încât fermierii să primească un avans începând cu 15 octombrie, iar plata integrală să se facă începând cu 1 decembrie și terminându‑se la 31 martie a anului următor. S‑au demarat lucrările privind refacerea și extinderea sistemului de irigații; a fost întocmit un Program de susținere pentru produsele deficitare (tomatele și carnea de porc); creșterea absorbției fondurilor europene; sprijin pentru irigare terenurilor din agricultură; program de înființare a centrelor de colectare și procesare pentru legume/fructe șipentru unele produse de origine animală. Nu a fost uitat din activitatea Guvernului actual nici Programul național de cercetare‑dezvoltare, precum și unele măsuri privind Reforma instituțională a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a unităților din subordine. Sunt propuneri care în mare parte au demarat și chiar au dat roade, aceasta și datorită reformelor și stabilității celor ce sunt mandatați să le aplice. Menționez că din experiența acumulată știu că, în perioada 1971‑1990, agricultura României a fost condusă de patru miniștri, cel mai longeviv fiind Angelo Miculescu, iar din 1990 până în prezent, numărul celor care s‑au perindat la cârma ministerului este mai mare de douăzeci. Pentru a vă împrospăta memoria redau mai jos guvernele perindate după 1990 și miniștrii agriculturii din aceste cabinete.

Miniștri ai agriculturii români

Guvernul Petre Roman (1) (27 decembrie 1989 – 28 iunie 1990)
Ministrul Agriculturii și Industriei Alimentare

  • Nicolae Ștefan (FSN) 28 decembrie 1989 – 28 iunie 1990

Guvernul Petre Roman (2) (28 iunie 1990 – 16 octombrie 1991)
Ministrul Agriculturii și Industriei Alimentare

  • Ioan Țipu 28 iunie 1990 – 3 iunie 1991
  • ad‑int. Petru Mărculescu 15 iulie – 16 octombrie 1991

3 iunie 1991 – A murit Ioan Țipu, ministrul Agriculturii și Industriei Alimentare
(n. 2 apr. 1937)

Guvernul Theodor Stolojan (16 octombrie 1991 – 20 noiembrie 1992)
Ministrul Agriculturii

  • Petru Mărculescu (PDAR) 16 octombrie 1991 – 20 noiembrie 1992

Guvernul Nicolae Văcăroiu (20 noiembrie 1992 – 12 decembrie 1996)
Ministrul Agriculturii și Alimentației

  • Ioan Oancea 19 noiembrie 1992 – 18 august 1994
  • Valeriu Tabără 18 august 1994 – 3 septembrie 1996
  • Alexandru Lăpușan 3 septembrie – 11 decembrie 1996

Guvernul Victor Ciorbea (12 decembrie 1996 – 17 aprilie 1998)

  • Dinu Gavrilescu (PNȚCD) 12 decembrie 1996 – 17 aprilie 1998

Guvernul Radu Vasile (17 aprilie 1998 – 22 decembrie 1999)
Ministrul Agriculturii și Alimentației

  • Dinu Gavrilescu (PNTCD) 17 aprilie 1998 – 2 decembrie 1998
  • Ioan Avram Mureșan (PNȚCD) 2 decembrie 1998 – 22 decembrie 1999

Guvernul Mugur Isărescu (22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000)
Ministrul Agriculturii și Alimentației

I • oan Avram Mureșan (PNȚCD)      22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000

Guvernul Adrian Năstase (28 decembrie 2000 – 29 decembrie 2004)
Ministrul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor (din 19 iunie 2003 a purtat denumirea de ministrul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, apoi, din 11 martie 2004, pe cea de ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale)

  • Ilie Sârbu 28 decembrie 2000 – 14 iulie 2004
  • Petre Daea 14 iulie – 28 decembrie 2004

Guvernul Călin Popescu Tăriceanu (1) (29 decembrie 2004 – 5 aprilie 2007)
Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

  • Gheorghe Flutur (PNL) 29 decembrie 2004 – 23 noiembrie 2006
  • Dan Motreanu (PNL) 6 decembrie 2006 ‑ 5 aprilie 2007

Guvernul Călin Popescu Tăriceanu (2) (5 aprilie 2007 – 22 decembrie 2008)
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

  • Decebal Traian Remeș (PNL) 5 aprilie 2007 – 11 octombrie 2007
  • Dacian Cioloș (independent) 11 octombrie 2007 – 22 decembrie 2008

Guvernul Emil Boc (1) (22 decembrie 2008 – 13 octombrie 2009)
13 octombrie 2009 – 23 decembrie 2009

Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltarii Rurale

  • Ilie Sârbu (PSD) 22 decembrie 2008 – 1 octombrie 2009

Guvernul Emil Boc (2) (23 decembrie 2009 – 9 februarie 2012)
Ministrul Agriculturii

  • Mihail Dumitru (independent) 23 decembrie 2009 – 3 septembrie 2010
  • Valeriu Tabără (PDL) 3 septembrie 2010 – 9 februarie 2012

Guvernul Mihai Răzvan Ungureanu (9 februarie 2012 – 27 aprilie 2012)
(27 aprilie 2012 – 7 mai 2012)

Ministrul Agriculturii

  • Stelian Fuia (PDL) 9 februarie 2012 – 7 mai 2012

Guvernul Victor Ponta (1) (7 mai 2012 – 21 decembrie 2012)
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

  • Daniel Constantin (PC) 7 mai 2012 – 21 decembrie 2012

Guvernul Victor Ponta (2) (21 decembrie 2012 – 5 martie 2014)
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

  • Daniel Constantin (PC) 21 decembrie 2012 – 5 martie 2014

Guvernul Victor Ponta (3) (5 martie – 13 decembrie 2014)
Viceprim‑ministru, ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

  • Daniel Constantin (PC) 5 martie – 13 decembrie 2014

Guvernul Victor Ponta (4) (17 decembrie 2014 – 17 noiembrie 2015)
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

  • Daniel Constantin (ALDE) 17 decembrie 2014 – 17 noiembrie 2015

Guvernul Dacian Cioloș (17 noiembrie 2015 – 4 ianuarie 2017)
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

  • Achim Irimescu 17 noiembrie 2015 – 3 ianuarie 2017

Guvernul Sorin Grindeanu (4 ianuarie – 29 iunie 2017)
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

  • Petre Daea (PSD)
    4 ianuarie 2017 – activitate continuată în guvernul următor

Guvernul Mihai Tudose (29 iunie 2017 – 29 ianuarie 2018)
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

  • Petre Daea (PSD)
    29 iunie 2017‑ activitate continuată în guvernul următor

Guvernul Viorica Dăncilă (29 ianuarie 2018 – prezent)
Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

  • Petre Daea (PSD) 29 ianuarie 2018 – prezent

În încheiere putem spune că, datorită priceperii fermierului român, agricultura noastră s‑a redresat din mers, însă trebuie să fim realiști că producțiile medii atinse ale țărilor vestice din Uniunea Europeană sunt încă superioare celor obținute de noi.

Am aflat pe calea undelor că cei din comandamentul Uniunii Europene vor să mai reducă din subvențiile pentru agricultură pe motiv că în România funcționează peste 3,5 milioane de exploatații agricole, în majoritatea lor foarte mici, ceea ce reprezintă 30% din numărul total de exploatații din UE. Ce nu vor să știe, însă, cei care judecă și decid pentru noi este faptul că numai în jur de 4300 de ferme, având suprafețe mari și foarte mari, cuprinse între 300 și 4000 de hectare, realizează 75% din totalul produselor vegetale și animale din țara noastră. Potrivit datelor furnizate de Clubul fermierilor români, producătorii agricoli care dețin ferme mari, cum am arătat mai sus, „aplică aceleași standarde înalte de producție cu cele din vestul Europei, inclusiv pe cele de mediu și agricultură durabilă, dar nu beneficiază de subvenții comparabile. Concurând cu produsele lor pe o piață comună, fermierii români sunt astfel discriminați și dezavantajați, cu efecte negative în competiția de pe piața UE și internațională”.

Și așa, la ora actuală, plata medie pe hectar pentru România este cu circa 30% mai mică decât plata directă medie la hectar pentru țările UE. Iată ce temă de dezbatere actuală pentru europarlamentarii noștri! Dar nu mai știm câți votează cu țara lor și câți votează împotriva intereselor țării noastre, așa cum s‑a mai întâmplat!

Ovidiu MARIAN

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*