Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Mitteleuropa - noua falie în spaţiul euro-comunitar » Adrian Pop: Grupul de la Vișegrad – simbolism istoric și pragmatism politic

Adrian Pop: Grupul de la Vișegrad – simbolism istoric și pragmatism politic

Originile Grupului de la Vișegrad sunt indisolubil legate de existența, înainte de 1989, a unor legături politice strânse între intelectualii disidenți central‑europeni din fosta sferă sovietică de hegemonie. În condițiile schimbărilor politice sistemice declanșate de revoluțiile est‑europene și al accederii la putere a unora dintre foștii disidenți, legăturile preexistente s‑au consolidat și afirmat în planul superior al politicii instituționale. După un summit trilateral al liderilor cehoslovaci, polonezi şi maghiari, desfășurat în aprilie 1990, la Bratislava, și un altul derulat în februarie 1991, la Vișegrad (în apropierea capitalei maghiare), lua ființă Grupul de la Vișegrad. Prin semnarea, la 15 februarie 1991, a Declarației de cooperare în integrarea europeană, președintele Republicii Cehoslovacia Václav Havel, președintele Republicii Polonia, Lech Wałęsa, și prim-ministrul Republicii Ungaria, József Antall, făceau publică voința țărilor pe care le reprezentau de a se sprijini reciproc în demersurile ce vizau integrarea europeană și euroatlantică. Într‑un context marcat de izbucnirea violențelor în fosta Iugoslavie, destrămarea instituțiilor fostului bloc răsăritean și vidul economic, politic și de securitate generat de acest proces istoric complex, Grupului de la Vișegrad îi revenea sarcina de a face pentru Europa Centrală ceea ce NATO făcuse pentru Europa Occidentală – să‑i țină departe pe ruși și, pe această cale, să evite finlandizarea Europei Centrale de către Kremlin.

Departe de a fi întâmplătoare, locația aleasă pentru summitul fondator al Grupului era încărcată de simbolism. La Vișegrad, în 1335, regii Ioan al Boemiei (Cehiei), Carol Robert al Ungariei și Cazimir al Poloniei se reuniseră pentru întâia oară, punând bazele unei alianțe menite a prezerva pacea în regiune (ce includea și dimensiunea economică a împrumuturilor destinate acestui scop). În pofida faptului că se baza pe o analogie falsă, acest simbolism – menținut în anumite cercuri occidentale pe parcursul anilor ’90 – a introdus de la bun început, în acest proiect de cooperare trilaterală (ulterior, patrulateră), un element de wishful thinking, ce relativiza granița ce separă propriile dorințe și proiecții mentale de realități.

Evoluția sinuoasă, marcată de repetate suișuri și coborâșuri, a Grupului de la Vișegrad i‑a determinat pe unii analiști și comentatori politici să‑i declare, în mai multe rânduri, moartea clinică. În fapt, nu de puține ori, realizările sale au fost dublate de nerealizări și/sau teste de anduranță. De pildă, spre dezamăgirea unora dintre protagoniștii săi, care speraseră într‑o abordare în bloc a negocierilor în vederea asocierii țărilor Grupului de la Vișegrad la Comunitatea Europeană, negocierile au fost mai degrabă prost coordonate de către țările membre, iar semnarea acordurilor de asociere, în decembrie 1991, s‑a făcut în mod individual. În chip similar, semnarea, la 21 decembrie 1992, și intrarea în vigoare, la 1 martie 1993, a Acordului Central European de Liber Schimb a fost umbrită de „divorțul de catifea” al Cehiei și Slovaciei, survenit la 1 ianuarie 1993. După ruptura de slovaci, cehii au decis să‑și tempereze elanul participării la gruparea devenită între timp patrulateră (V4), pe motiv că el ar putea fi interpretat ca o intenție de slăbire a angajamentului față de integrarea în structurile vest‑europene. În septembrie 1993, președintele Havel sublinia că Republica Cehă considera că funcția Grupului de la Vișegrad se schimbase și că rolul său trebuie să fie cel al unui forum consultativ. La rândul său, prim-ministrul Václav Klaus punea sub semnul întrebării, în repetate rânduri, eficiența și utilitatea grupării.

Chiar dacă temerea Pragăi era în bună măsură nejustificată, întrucât cooperarea regională era văzută de Occident ca un test de pregătire și maturitate pentru integrarea în Comunitatea Europeană și NATO, ea poate fi înțeleasă prin contextualizare. La summitul de la Praga al V4, din mai 1992, președintele Wałęsa al Poloniei venise cu propunerea de a transforma gruparea într‑o organizație de integrare economică și politică similară Comunității Europene, dar separată de aceasta (CE‑2). Deși nu a fost luată în considerare în mod serios, căci se plasa contra curentului precumpănitor al integrării europene, propunerea pare a fi jucat rolul unui semnal de avertizare timpurie pentru autoritățile de la Praga. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât, ulterior, în septembrie 1992, Wałęsa „a recidivat”, propunând partenerilor săi central‑europeni un complement în planul securității la proiectul CE‑2, sub forma unui NATO‑bis. Dacă s‑ar fi materializat, aceste proiecte de sorginte poloneză ar fi condus la o re‑regionalizare a politicilor economice și de securitate. Perspectiva i‑a determinat pe liderii cehi să se opună constant instituționalizării Grupului de la Vișegrad.

După ce, începând din 1994, poziția cehă a început să prevaleze în interiorul grupării și numele său aproape că dispăruse de pe scena vieții internaționale, noțiunea Vișegradului a cunoscut o bruscă, dar scurtă, revenire în actualitate, în preajma summitului NATO de la Madrid, din 8‑9 iulie 1997. Ideea conform căreia Republica Cehă, Ungaria și Polonia erau diferite identitar de celelalte țări est‑europene părea atractivă cancelariilor central și vest‑europene. Combinată cu conștientizarea progreselor reale mai rapide făcute de cele trei țări central‑europene pe calea democratizării și economiei de piață și sprijinul nemijlocit primit de acestea din partea unor cancelarii occidentale, precum și a unor lideri politici și consilieri ai acestora ce proveneau din țările Europei Centrale, ideea le‑a asigurat Republicii Cehe, Ungariei și Poloniei integrarea în NATO în primul val de extindere post‑Război Rece către est. Declarația de la Madrid asupra Securității și Cooperării Euro‑Atlantice, semnată de Consiliul Nord‑Atlantic, conținea invitația pentru aceste trei țări de a accede în Alianța Nord‑Atlantică. După semnarea protocoalelor de accedere în decembrie 1997, și ratificarea acestora de către toate țările membre, Polonia, Republica Cehă și Ungaria au devenit membre cu drepturi depline ale Alianței Nord‑Atlantice, la 12 martie 1999. De această întâietate nu a beneficiat însă și Slovacia, blocată în aspirația de a li se alătura celorlalte țări surori central‑europene de regimul politic nedemocratic al lui Vladimir Mecĭar (1994‑1998).

Altminteri, pe ansamblu (exceptând momentul Madrid), în perioada 1994‑1999, noțiunea Vișegradului a fost menținută în viață precumpănitor de intelectualii grupați în jurul publicației Central European Journal, un supliment comun al cotidienelor Sme (ziar slovac), Gazeta Wyborcza (ziar polonez), Lidové noviny (ziar ceh) și Magyar Hírlap și Népszava (ziare maghiare). Această valoroasă inițiativă publicistică era de departe dominată de Gazeta Wyborcza, care, spre deosebire de celelalte ziare central‑europene, avea corespondenți în toate țările V4. Mai mult decât atât, spre deosebire de ziarele cehe, slovace și maghiare, care publicau, de regulă, scurte relatări, Gazeta Wyborcza continua să cultive tradiția eseurilor de mari proporții și un înalt nivel intelectual. Au existat, așadar, de la început, piedici obiective în determinarea formei cooperării în cadrul acestei inițiative publicistice. Deși, pe termen scurt, s‑a ajuns la un compromis, pe termen lung, problemele financiare specifice tranziției și‑au spus cuvântul, colaborarea devenind tot mai costisitoare. În cele din urmă, proiectul a intrat în colaps, vestigii ale acestuia supraviețuind doar în titlul unei rubrici din Gazeta Wyborcza – „Gazeta Central‑Europeană” – care însă nu era consacrată exclusiv țărilor V4, ci includea și texte dedicate Țărilor Baltice și Balcanilor.

Anul 2000 a însemnat pentru V4 înființarea singurei instituții permanente a acesteia – Fondul Internațional Vișegrad. Destinat dezvoltării societății civile în aria central‑europeană, prin acordarea de mici granturi exponenților regionali ai sectorului non‑guvernamental, Fondul părea menit realizării visului foștilor disidenți central‑europeni de a pune bazele unei puternice societăți civile, drept garanție a înfloririi, prezervării și consolidării democrației.

Ulterior, inaugurarea la Cracovia, la 20 iulie 2004, a primei ediții a școlii de vară Vișegrad, precum și înființarea, în 2004, de către miniștrii de cultură ai țărilor membre V4, a Premiului Internațional Vișegrad (cunoscut și sub denumirea de „Premiul Cultural Vișegrad”), ce se acordă începând din 2005 anual, au introdus o consistentă dimensiune culturală identității grupului. În declarația făcută cu acest prilej, la 12 mai 2004, primii miniștri ai țărilor V4 au reiterat determinarea țărilor pe care le reprezentau de a continua dezvoltarea cooperării patrulatere. Sporirea, la summitul V4 de la Budapesta din 18 iunie 2007, a cuantumului bugetului Fondului Internațional Vișegrad la 5 milioane euro, pe baza contribuției egale a țărilor membre, conferea și o dimensiune cuantificabilă și solidă acestei determinări.

Criza gazului din ianuarie 2009, generată de disputa dintre Rusia și Ucraina, a însemnat și pentru țările central‑europene un punct de cotitură în geopolitica gazului, arătând clar necesitatea imperioasă de a colabora între ele și în domeniul securității energetice.

Însă testul major pentru țările V4 l‑a constituit criza economică și financiară ce a debutat în 2008. Prima încercare de coordonare a răspunsurilor la criză a fost întâlnirea țărilor V4 de la sfârșitul lunii februarie 2009. Prim-ministrul Ungariei, țară puternic afectată de criză, a solicitat un plan european de salvare, pentru a evita o Yaltă economică în Europa. Omologii săi ceh și slovac, ce proveneau din țări ce reușiseră să traverseze criza doar cu pierderi limitate, au refuzat această propunere, pe motivul că un plan de salvare putea fi interpretat ca dând substanță ideii unei Europe în continuare divizate, a cărei parte răsăriteană continuă a ființa în cadrul UE.

Pe ansamblu, țările central‑europene au traversat criza mai bine decât restul UE. Afinitățile lor s‑au identificat mai degrabă cu disciplina fiscală germană decât cu politica fiscală franceză, netolerând laxitatea bugetară atribuită țărilor sud‑est europene. În noua divizare a continentului european impusă de criză – N‑S, mai degrabă decât E‑V – țările V4 s‑au simțit mai apropiate de Europa nordică, așa precum a învederat‑o summitul european din 8‑9 decembrie 2011. Poziții comune au fost prezentate de țările V4, de pildă, în privința Taxei asupra Tranzacțiilor Financiare. Poziționarea comună a fost favorizată și de accederea la putere pe parcursul anului electoral 2010, în mijlocul crizei, a unor guverne de coaliție liberale și/sau conservatoare de dreapta.

Diferențele dintre răspunsurile individuale ale țărilor V4 la criză pot fi explicate prin percepțiile diferite față de cauzele și remediile crizei zonei euro și viitorul proiectului european în general. Ele au fost și continuă să fie marcate de ruptura dintre două culturi politice opuse, responsabile de existența unui pol „suveranist” și a unuia „pro‑european” în cadrul UE. Slovacia – singura dintre țările V4 care au aderat la uniunea economică și monetară, în ianuarie 2008 – a părut că regretă apartenența la zona euro pe parcursul crizei, încercând, fără succes, să se opună salvării Greciei de la faliment. Pentru a intra în eurozonă, Slovacia implementase o serie de reforme curajoase și impopulare menite a controla mai bine finanțele publice și a satisface cerințele necesare accederii. Conform acordului din iulie 2011, ea s‑a văzut însă în situația de a fi obligată să contribuie cu echivalentul a circa jumătate din bugetul său pentru salvarea unei țări ce beneficiase timp de trei decenii de fonduri europene nerambursabile, dar care a ignorat sistematic criteriile specifice zonei euro și și‑a falsificat finanțele publice.

Ulterior, experiența pozitivă a președenției slovace a Consiliului UE (în a doua jumătate a anului 2016) a nuanțat semnificativ poziționarea țării. În prezent, între UE și V4, Slovacia favorizează instituționalizarea cooperării între statele zonei euro, așa după cum o învederează susținerea Bratislavei pentru proiectul unei Europe cu mai multe viteze, cu un nucleu dur deschis celor ce doresc și pot să i se alăture, instituirea unui buget separat al zonei euro și înființarea unui Birou al Procurorului Public European (proiect față de care se opun Ungaria și Polonia). Delimitându‑se de pozițiile parlamentarilor slovaci de extremă dreaptă (aparținând Partidului Poporului – Slovacia Noastră), ce militează pentru organizarea unui referendum de ieșire a Slovaciei din UE și, în general, de retorica eurosceptică din trecut, la începutul lunii ianuarie 2017, guvernul condus de prim‑ministrul slovac Robert Fico a cerut liderilor europeni să nu cedeze tentației organizării unor referendumuri de tip Brexit. Mai mult decât atât, în contrast cu retorica anti‑islamică precedentă ce critica politica europeană de migrație masivă, în cursul unei întrevederi cu cancelarul german Angela Merkel, din aprilie 2018, Fico a subliniat că fiecare țară europeană trebuie să contribuie la soluționarea crizei refugiaților. Pe ansamblu, integrarea aprofundată în cadrul UE este răspunsul Bratislavei la amenințarea marginalizării grupului V4 în cadrul UE.

Pe de altă parte, semnând declarația comună „Europa puternică – Uniune de Acțiune și Încredere” a grupului V4, dată publicității la începutul lunii martie 2017, Slovacia s‑a angajat să întărească rolul statelor naționale în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar. Mai mult decât atât, guvernul Fico a mizat pe forța grupării regionale atunci când a implicat‑o în activități comune în cadrul UE menite a apăra interesele naționale ale Slovaciei și ale altor țări est‑europene. Din acest punct de vedere este relevantă lupta sa împotriva standardelor duble ale calității alimentelor vândute de companiile multinaționale sub același brand pe piețele europene – de calitate superioară pentru consumatorii vest‑europeni (de exemplu, din Austria) și calitate inferioară pentru consumatorii est‑europeni (de exemplu, din Slovacia). Așa poate fi interpretată inițierea de către guvernul de la Bratislava, la Varşovia, în martie 2017, a unui summit V4 extraordinar consacrat eliminării dublului standard în ceea ce privește calitatea produselor alimentare vândute în UE.

O anume ambivalență o regăsim și în pozițiile adoptate de guvernul slovac în sectorul securității energetice. Pe de o parte, Slovacia urmărește să‑și extindă conexiunile energetice cu partenerii din Europa Centrală în vederea integrării piețelor de gaz din regiune. Pe de altă parte, în pofida opoziției instituționalizate a grupului V4 față de proiectul Nord Stream II, fiind dependentă de gazul rusesc și interesată de exportul acestuia către Ucraina, Slovacia a îngăduit dezvoltarea de către Gazprom pe teritoriul său a capacităților de tranzit ale gazului rusesc, esențiale pentru succesul proiectului Nord Stream II.

Inițial, Ungaria lui Viktor Orbán părea decisă să‑și „redobândească suveranitatea”, refuzând ultima tranșă a împrumutului FMI pe care‑l contractase anterior, renaționalizând fondurile private de pensii și impunând taxe suplimentare băncilor și companiilor multinaționale. După ce a adoptat o nouă constituție – ce a consolidat puterea executivului în detrimentul separației puterilor în stat (aprilie 2011) – și o avalanșă de legi (200 în 1,5 ani), între care și una ce a înăsprit regimul mass‑mediei, deteriorarea dramatică a situației financiare a țării l‑a determinat pe Orbán, la cumpăna anilor 2011‑2012, să apeleze din nou la FMI. Retorica anti‑Soros și anti‑imigrație plasează însă în continuare Budapesta în avangarda polului „suveranist” din cadrul UE.

Confruntate cu perspectiva unui nucleu european format în jurul eurozonei, Republica Cehă și Polonia au avut reacții opuse. Sub Václav Klaus, Republica Cehă s‑a pronunțat în repetate rânduri împotriva monedei unice, manifestându‑și satisfacția față de neapartenența la zona euro. Rejectând de plano ceea ce el numea „sclavia euro”, Klaus era dispus să riște plasarea țării sale pe orbita unui cerc concentric secundar al UE. Pentru Klaus, o Europă fiscală sau redistributivă era un proiect născut mort din start. Între perspectiva salvării țărilor europene supra‑îndatorate și dezintegrarea europenă, Klaus o prefera pe cea din urmă. Prin contrast, Polonia, deși profund atașată suveranității sale din rațiuni istorice și nemembră a eurozonei, s‑a plasat în avangarda celor care au susținut oportunitatea plasării proiectului european pe o linie de dezvoltare federalistă. Pe de altă parte însă, caracterul similar al sistemelor bancare ceh și polonez, manifestat prin predominanța băncilor din zona euro și existența unor puternice autorități naționale de supraveghere bancară, au determinat Republica Cehă și Polonia să adopte poziții similare, de sprijinire prudentă, a proiectului european al Uniunii Bancare.

Un alt domeniu în care pragmatismul economic a reprezentat temelia adoptării unor poziții comune a fost politica de coeziune. Datorită unei planificări adecvate și implementării unei strategii eficiente de absorbție, fondurile primite de țările V4 în cadrul politicii de coeziune au contribuit semnificativ la reducerea decalajelor acestor țări față de restul țărilor UE. Beneficiare nete ale bugetului UE, ele au făcut lobby la Bruxelles pentru un buget sporit al UE în viitorul exercițiu bugetar, inclusiv la capitolul fonduri de coeziune. Prin contrast, contributorii neți la bugetul UE, în frunte cu Germania, au insistat pe o cheltuire mai bună și mai inteligentă a fondurilor politicii de coeziune, ca argument pentru plafonarea sau chiar diminuarea lor. Deși vital interesate să‑și coordoneze pozițiile pentru negocierea Cadrului Financiar Multianual 2014‑2020, țările V4 au înregistrat doar un succes parțial în acest domeniu la nivel de grup, coordonarea dovedindu‑se în practică mai dificil de implementat decât se scontase. Cauzele au fost multiple, incluzând diferențe economice structurale și de viziune strategică privitoare la viitorul UE între țările V4, dar și încercarea unor țări net contributoare de a destrăma coeziunea așa‑numitului club al „prietenilor coeziunii”, din care fac parte țările Grupului de la Vișegrad, prin oferirea de avantaje naționale unor membri individuali ai acestuia, în detrimentul unui rezultat mai bun de ansamblu la nivel de grup.

Poziții aproape identice au fost îmbrățișate de membrii V4 în ceea ce privește vecinătatea estică a UE. Alături de Suedia, Polonia a fost, în 2009, inițiatoarea lansării, la Praga, a Parteneriatului Estic – inițiativă menită a dezvolta relațiile dintre UE și șase țări cu care aceasta se învecinează la Răsărit (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina), ce s‑a bucurat de o largă susținere din partea celorlalte țări membre ale Grupului de la Vișegrad.

Față de Balcanii Vestici, pozițiile țărilor V4 au fost inițial mai puțin coezive. Dacă Republica Cehă, Ungaria și Slovacia au acordat de la bun început prioritate regiunii în agendele lor de politică externă, Polonia, implicată profund în dimensiunea estică a Politicii Europene de Vecinătate (PEV), a fost cea mai puțin angajată dintre țările V4 în această regiune. Președenția UE (în a doua jumătate a anului 2011) și cea a Grupului de la Vișegrad (iulie 2012‑iunie 2013) au oferit însă Poloniei prilejuri de a‑și spori implicarea în regiunea Balcanilor Vestici, realizând că nu va putea să‑și realizeze ambițiile de a modela PEV fără o angajare mai activă și pe dimensiunea sa sudică. Și tot Polonia, în februarie 2011, prin vocea aceluiași ministru de externe ce lansase Parteneratul Estic, Radoslaw Sikorski, a propus crearea unei fundații europene pentru susținerea democrației în toate țările aparținătoare vecinătății UE (European Endowment for Democracy) – inițiativă care în 2011, la finele mandatului Poloniei la președenția rotativă a UE, a fost agreată de restul țărilor membre ale UE.

Poziții comune au fost prezentate de țările V4 și în problema crizei refugiaților. În fapt, tocmai criticarea sistemului cotelor impus de Bruxelles și măsurile concrete de stopare a valurilor de refugiați au remodelat, încă o dată, alături de regimurile politice conservatoare și autoritare de dreapta, identitatea Europei Centrale, impunând‑o ca atare în conștiința publică. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât Austria (care, deși aparține Europei de Vest în sistemul ONU, prin poziţionare, istorie și legături multidimensionale își definește apartenența la Europa Centrală), prin coloratura guvernului și politicile adoptate, a părut că desăvârșește această percepție publică a Europei Centrale. Într‑adevăr, guvernul austriac al cancelarului Sebastian Kurz s‑a aliniat multora dintre pozițiile pro‑rusești și anti‑imigrație ale lui Viktor Orbán, iar colaborarea dintre Austria și țările V4 s‑a intensificat în timpul președenției maghiare a Grupului de la Vișegrad (iulie 2017‑iunie 2018). Focalizată pe dezvoltarea infrastructurii de transport, susținerea Balcanilor Vestici pe calea europeană și întărirea frontierelor externe ale UE, colaborarea a antrenat formate extinse de cooperare precum Vișegrad plus (V4+), Triunghiul Slavkov (Austria, Republica Cehă, Slovacia) sau Inițiativa celor trei Mări (proiect inițiat în 2016, ce reunește 11 membri, majoritatea, cu excepția Austriei, aparținând statelor ce s‑au alăturat UE începând cu 2004). Prezența Austriei în aceste forumuri de cooperare regională ce gravitează în jurul țărilor V4 exprimă dorința acesteia ca prin multiplicarea instrumentelor sale de politică externă să poată să‑și asume un rol mai important în cooperarea pe plan regional și european. În fapt, Austria speră să devină un dublu pod: între membrii vestici și estici ai UE, pregătind terenul unei Uniuni mai coezive în perspectiva preluării de către Viena a președenției Consiliului UE; și între UE și Rusia, în perspectiva unei detensionări a relațiilor dintre Occident și Kremlin.

Exemplele menționate sugerează, retrospectiv și prospectiv, o dublă concluzie. Pe de o parte, din perspectiva a mai mult de un sfert de secol de existență, se poate spune că din avangarda țărilor est‑europene ce au îmbrăţișat calea europeană și euro‑atlantică, în prezent țările Grupului de la Vișegrad se poziționează mai aproape de polul eurosceptic, suveranist și pro‑rus din cadrul UE decât de cel pro‑european, federalist și anti‑rus, ceea ce nu exclude însă și existența unor poziții naționale contrare sau ambivalente în anumite domeni și dosare din cadrul acestora – toate dictate însă de pragmatism. Pe de altă parte, din perspectiva viitorului apropiat, se poate aprecia că subiecte fundamentale, precum migrația masivă și integrarea aprofundată, vor continua să modeleze agenda dezbaterii privitoare la viitorul UE nu doar la nivel comunitar, ci și în sânul grupului V4, necesitând apelul la compromis în interiorul grupării, dar și forjarea unor „coaliții de voință” la nivel comunitar. Din acest ultim punct de vedere, țările Grupului de la Vișegrad ar putea răspunde invitației țărilor Beneluxului de a discuta despre viitorul UE și a coopera cu alte state interesate în cadrul formatului V4+.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Pop

Adrian Pop (n. 1 februarie 1958, București) este istoric și analist de politică internațională, profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA (2007-prezent), coordonator (Chair) al The Millennium Project Romania Node (2011-prezent) şi director al Centrului de Studii [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*