Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană » Acte și acțiuni politico-administrative înfăptuite de Consiliul Național Român din Cernăuți și de guvernul bucovinean în vederea Unirii Bucovinei cu România

Acte și acțiuni politico-administrative înfăptuite de Consiliul Național Român din Cernăuți și de guvernul bucovinean în vederea Unirii Bucovinei cu România

Marele Război, cel mai important eveniment istoric la începutul secolului XX, a determinat transformări fundamentale în viața popoarelor și a statelor lumii. Mari puteri care păreau eternizate pe harta politică mondială au primit lovituri decisive, încât pe parcursul și la sfârșitul conflictului global s‑au prăbușit, lăsând să intre pe ferestrele istoriei un aer proaspăt, un vânt de libertate dătător de speranțe.

Războiul a cuprins toate teritoriile istorice româneşti – Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul – mișcarea de eliberare națională a românilor intrând într‑o etapă decisivă. Tactica adoptată de către elitele politice și culturale în realizarea statului național întregit a fost adaptată condițiilor istorice interne și internaționale concrete. Între altele, aceasta explică faptul că România întregită s‑a realizat prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ. Hotărârile și documentele adoptate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au exprimat poziția națiunii române în epocă, într‑un proces care a cuprins o întinsă regiune a Europei, de la Marea Baltică la Marea Egee[1].

În condițiile victoriilor militare ale Antantei în Balcani din lunile septembrie și octombrie 1918, națiunile din partea central‑estică a Europei și‑au proclamat independența statală: în 28 octombrie si‑a proclamat independența Cehoslovacia, la 2 noiembrie făcea același lucru Ungaria, la 7 noiembrie Polonia s‑a reconstituit în republică independentă, la 12 noiembrie se proclama Republica austriacă, iar la 24 noiembrie se forma statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

Logic și inevitabil, și acțiunea românilor s‑a îndreptat spre realizarea obiectivului final: unirea tuturor românilor într‑un singur stat, așa cum s‑a mai spus în epocă, România Mare. Cum imperiile anacronice în care erau cuprinse părți ale națiunii române s‑au prăbușit spre sfârșitul Războiului, drumul spre marea Unire era deschis, căile de realizare erau legitime. Putem aprecia că timpul nu mai avea răbdare[2], iar românii dacă doreau să trăiască în același stat, și o doreau cu toată forța lor, trebuiau să treacă la acțiune hotărâtă, folosindu‑se de oportunitatea istorică oferită de înfrângerile militare și revoluțiile interne din Rusia și Austro‑Ungaria.

Românii din Bucovina nu au stat deoparte, mai ales după evenimentele din Rusia petrecute în perioada februarie 1917 și martie 1918, context în care ucrainenii se pronunțau tot mai ferm pentru constituirea unui stat autonom în cadrul monarhiei austro‑ungare, formând o Constituantă, iar la Lemberg (Liov) luase ființă Rada Ucraineană, unde s‑a pus problema unirii Galiției de Est și a Bucovinei cu Ucraina mare, cu centrul la Kiev.

Aceste evenimente puneau în pericol unitatea Bucovinei, situația românilor din provincie, mai ales că, în 16 octombrie 1918, împăratul habsburg Carol I a lansat manifestul Către popoarele mele credincioase, prin care se proclama federalizarea imperiului, prin constituirea de state independente, fără a se recunoaște nici acum drepturile românilor[3].

Parlamentarii români din Viena, într‑o primă fază, mai ales deputatul C. I. Isopescu‑Grecul, președinte al Clubului parlamentar român format din 6 deputați, au cerut autonomie pentru cei 6 milioane de români din monarhia austro‑ungară, dar această autonomie trebuia să aibă loc în cadrul unei monarhii bicefale federalizate[4].

O poziție mult mai apropiată de interesele naționale ale românilor bucovineni a fost exprimată de social democratul Gheorghe Grigorovici, alesul acestui partid din Cernăuți, care s‑a pronunțat fără echivoc pentru menținerea unității Bucovinei: Bucovina este o parte a Moldovei care a fost răpită fără ca Turcia să fi avut dreptul de a o ceda. Ceea ce este drept pentru Alsacia este și pentru Bucovina, să fie restituită, pentru ca tot el să conchidă că: Românii sunt astăzi un suflet și o gândire. Noi vrem Unirea și o vom avea![5]

Poziția echivocă a parlamentarilor bucovineni de la Viena în problema viitorului Bucovinei într‑un preconizat stat austro‑ungar federalizat a stârnit reacții de dezaprobare în rândurile refugiaților bucovineni de la Iași, ale voluntarilor bucovineni de la Kiev și ale întregii populații românești din Bucovina, în al cărei organ de presă Viața Nouă, ce apărea la Suceava, se scria la 27 octombrie 1918: Cât pentru Bucovina, avem impresia că deputații noștri din Parlament s‑au prea grăbit a consimți la dezmembrarea Bucovinei prin cesiunea celor patru districte ucrainene de peste Prut. Bucovina este o unitate istorică și geografică; ea este pământ curat românesc nu numai de la Suceava până la Prut, dar de la Vatra Dornei și până la Nistru[6]. Acesta era singurul răspuns demn ce se putea da celor ce râvneau la Bucovina românească în întregimea ei sau la părți din ea.

O poziție la fel de hotărâtă împotriva soluțiilor propuse de cercurile oficiale austro‑ungare și ale propunerilor ucrainenilor cu privire la Bucovina a fost formulată la Iași, într‑o adunare a românilor refugiați din Austro‑Ungaria din 6/ 19 octombrie 1918, cu care prilej s‑a adoptat o Declarație prin care nu se recunoștea Monarhiei austro‑ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal și Bucovina, respingând toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg, apreciate ca gesturi disperate ale unei împărății osândite să se descompună și să piară. Românii ardeleni și bucovineni își exprimau hotărârea să lupte prin toate mijloacele și pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într‑un singur stat național și liber, sub domnia Dinastiei române[7].

Evenimentele în derulare, în Bucovina, România, Lvov, Kiev, Iași și Viena au impus exprimări mult mai energice ale românilor din Monarhia bicefală. Astfel, Clubul parlamentarilor români din Viena s‑a transformat în Consiliul Național Român, iar în scenă au intrat personalitățile politice și culturale românești bucovinene care aveau să-i conducă mult mai ferm pe românii bucovineni spre unirea cu Patria‑Mamă: Iancu Flondor (1865‑1924), Ion Nistor (1876‑1962), Sextil Pușcariu (1877‑1950), Gheorghe Grigorovici (1871‑1950) și mulți alții.

În acest context intern și internațio­nal al evoluției evenimentelor, din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu, la 14/27 octombrie, s‑a organizat la Cernăuți o importantă adunare națională, la care au participat deputații din Parlamentul vienez, foștii deputați din ultima Dietă a Bucovinei, primari din localitățile bucovinene, alți reprezentanți ai populației românești[8]. Aici s‑a adoptat Moțiunea prin care reprezentanții poporului român din Bucovina se declarau puterea suve­ra­nității naționale, Constituantă a aces­tei țări românești[9]. Constituanta hotăra Unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într‑un stat național independent și urma să acționeze în continuare spre realizarea acestuia scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria[10]. Președinte al adunării a fost ales consilierul, președinte de vârstă Dionisie Bejan (1837‑1923), care la rândul lui l‑a propus ca președinte activ pe Iancu Flondor[11]. Constituanta a instituit un Consiliu Național, alcătuit din 50 de membri, reprezentând diferite categorii sociale, din toate județele Bucovinei. Președinte a fost ales Dionisie Bejan.

Consiliul Național Român, cu adresa nr. 1 din 2 noiembrie 1019, a trimis ministerului de Externe al României, aflat la Iași, o copie a Moțiunii adoptate de Adunarea Constituantă a Bucovinei. Prin adresa semnată de Iancu Flondor, în calitate de președinte, și Radu Sbiera, secretar, se cerea să fie admis ca agent diplomatic al CNR, pe lângă Guvernul român de la Iași, a lui Vasile Bodnărescu. Erau primele acte și acțiuni ale puterii românești provizorii în demersul spre Unirea deplină cu România[12].

CNR a instituit un organism cu caracter de guvern, Consiliul Secretarilor de Stat, compus din 14 secretari de stat, cu un Comitet Executiv, compus din Iancu Flondor (președinte), Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Pușcariu (vicepreședinți), Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera și L. Tomoioagă (secretari)[13]. Președintele guvernului român bucovinean, Iancu Flondor, a adus la cunoștința guvernatorului austriac Etzdorf constituirea noului guvern al țării Bucovinei, somându‑l să transmită puterea administrativă asupra guvernului constituit. Chiar dacă ultimul guvernator austriac al Bucovinei îi prefera pe ucraineni, până la urmă organismul românesc executiv a preluat puterea sub amenințarea forțelor armate ucrainene.

Fostul guvernator Etzdorf, într‑un raport din 27 decembrie 1918, întocmit la Linz (Austria), afirma că până la adunarea din 27 octombrie 1918 se știa că românii sunt de acord cu împărțirea Bucovinei între ei și ucraineni. Abia în dimineața zilei de 27 octombrie 1918, Iancu Flondor a determinat o schimbare de atitudine, susținând ideea României Mari, între altele și pe baza faptului că Rusia promisese României întreaga Bucovină[14].

A ieșit la iveală personalitatea de excepție a lui Iancu Flondor, hotărât să meargă până la capăt în lupta pentru Unirea cu România, înțelegând comandamentele epocii în care trăia. Valeriu Braniște l‑a descris în cuvinte măgulitoare: bărbat foarte instruit, de o inteligență superioară, ager la judecată și energie, la vorbe… elegant și enorm de îngrijit cum se prezenta în public… el era, deși sociolog în cugetare, aristocrat în simțire și gust[15]. El a preluat destinele Bucovinei, împreună cu Ion Nistor, într‑o perioadă foarte grea pentru români, reușind, în final, să contribuie la unirea Bucovinei cu Țara, în 28 noiembrie 1918.

Bucovina trebuia guvernată, Bucovina trebuia apărată, iar guvernul României de la Iași și apoi de la București, regele Ferdinand I au ajutat pe bucovineni să scape de amenințările unei Ucraine agresive și s‑o aducă sub protecția regatului român și apoi în granițele României întregite.

În mod concret, Iancu Flondor, în acord cu ceilalți lideri politici bucovineni, sub amenințarea bandelor de ucraineni înarmați, a cerut intervenția armatei române în Bucovina. Autori­tățile române de la Iași au aprobat ca Divizia a VIII‑a, sub comanda generalului Iacob Zadik să intre în Bucovina pentru a sprijini CNR împotriva ucrainenilor înarmați.

Guvernul român i-a informat pe aliații săi despre intervenția armată din Bucovina, iar în 6 noiembrie 1918, primele unități ale armatei române au intrat în Suceava, Gura Humorului și Câmpulung, iar în 7 noiembrie 1918, generalul Zadik s‑a instalat la Burdujeni[16].

În Cernăuți CNR a preluat controlul orașului, prin urmare, înainte ca generalul Zadik să intre în capitala Bucovinei, în 11 noiembrie 1918, Cernăuțiul era controlat de autoritățile române ale Bucovinei.

Armata română a fost întâmpinată cu bucurie de cernăuțeni, generalul Zadik și statul major al Diviziei a VIII‑a au fost primiți la Palatul Național de Iancu Flondor, intonându‑se imnul omagial Salut armatei române. În Cuvântul rostit cu acest prilej, șeful guvernului bucovinean a spus între altele: Ca președinte al Consiliului Național am dorința să binecuvântez falnica oaste română la intrarea în capitala Bucovinei, această Țară care păstrează în sânul ei sfintele moaște ale marelui nostru domn Ștefan.

Suntem pe cale să întregim iarăși moștenirea lui, România Mare!…Dom­nule general, dați‑mi voie să vă binecuvântez așa cum fac doi frați iubitori care după o lungă și dureroasă despărțire, se întâlnesc pentru a nu se mai despărți niciodată[17]. În aceeași zi de 11 noiembrie împăratul Carol I a fost nevoit să abdice și a emigrat în Elveția, iar în 12 noiembrie 1918, Austria s‑a proclamat republică[18].

Cu aceeași ocazie CNR a trimis Regelui, la Iași, o telegramă, din care reținem: falnica armată a Regelui României în capitala Cernăuți, întâmpinată cu entuziasm general, aducem majestății voastre, plini de credință și iubire, omagiile Bucovinei eliberate. Trăiască m/s. regele României Mari!

Încă în cursul aceleiași zile memorabile, regele Ferdinand I a răspuns Consiliului Național din Cernăuți, subliniind că Bucovina va găsi mereu ocrotire, dreptate și libertate sub cutele drapelului național[19].

O altă telegramă a fost expediată regelui și de către Ion Nistor, președintele Comitetului refugiaților bucovineni din Iași, în care se spunea, între altele: românii bucovineni refugiați… vă roagă să primiți omagiul lor de nestrămutată credință, loialitate și adâncă recunoștință, asigurându‑vă că sunt gata cu toții de a aduce jertfa supremă pentru încoronarea operei de întregire a neamului românesc…[20] Regele a răspuns telegramei omagiale, arătând că: În momentele acestea mărețe, când toată suflarea românească se îndreaptă cu rugi fierbinți, cu voință nestrămutată spre apropiata înfăptuire a visului de veacuri al neamului românesc, nu pot decât să mă bucur când văd cât de tare este între voi credința în ideal, credința în dreptate, credința în virtuțiile strămoșești[21].

În 12 noiembrie 1918 a avut loc a doua ședință a Consiliului Național sub președinția lui Iancu Flondor, cu care prilej s‑a votat Legea fundamentală provizorie asupra puterilor în Țara Bucovinei[22], iar după votarea Legii s‑a constituit guvernul Bucovinei, președinte fiind ales Iancu Flondor[23], care a dat și o proclamație către poporul român din Bucovina[24], în care se sublinia printre altele: Românii bucovineni, folosindu‑se și ei de dreptul suveranității naționale, recunoscut acum de toată lumea, au hotărât în Constituanta lor din 27 octombrie 1918 să stăpânească singuri țara lor, Bucovina, sfântul lor pământ strămoșesc[25].

Imediat după ce armatele române au ajuns la Cernăuți, în 12 noiembrie 1918, Consiliul Național a început dezbaterile asupra programului guvernului Flondor, care avea câteva priorități, dezbătute în ședința Consiliului Național: strângerea legăturilor cu guvernul de la Iași și cu ardelenii, reforme democratice (legea agrară, reforma electorală), asanarea finanțelor, reorganizarea justiției și a învățământului, autonomia cultelor, îmbunătățirea comunicațiilor etc.[26]

În 13 noiembrie 1918, în cea de‑a treia ședință a CNR, guvernul a depus jurământul în fața noului președinte al Consiliului Național, Dionisie Bejan, iar Iancu Flondor, ca premier, a făcut o amplă prezentare a obiectivelor guvernului, între care măsurile militare cu ajutorul armatei române pentru: îndepărtarea pericolului ucrainean, mai ales peste Prut, până la Nistru.

S‑au întărit legăturile cu guvernul român de la Iași, unde Sextil Pușcariu, secretar de stat la Externe în guvernul Bucovinei, s‑a întâlnit cu oameni politici români, între care și cu I. I. C. Brătianu.

În 17 noiembrie 1918, Pușcariu a fost primit de către regele Ferdinand I, prilej cu care ministrul bucovinean a putut să constate că regele cunoștea foarte bine situația din Bucovina. A fost primit și de către regina Maria, care l‑a impresionat profund pe filologul Sextil Pușcariu, uimit de frumoasa limbă română vorbită de regină[27].

Vizita la Iași a lui Sextil Pușcariu a fost foarte importantă în perspectiva viitorului Bucovinei, întrevederile la cel mai înalt nivel de la Iași limpezind relațiile cu Regatul României, cu refugiații bucovineni din Capitala provizorie a României – Consiliul Național și guvernul Bucovinei, a putut să‑și reia activitatea și să îndeplinească misiunea lor firească, aceea de a înfăptui în mod solemn și legal unirea Bucovinei cu patria‑mamă[28]. Discuțiile cu personalitățile politice de la Iași, purtate între Sextil Pușcariu, trimisul guvernului Flondor și autoritățile românești din Iași, cu Ion Nistor și refugiații bucovineni, au avut în vedere modalitatea concretă de înfăptuire a unirii și viitoarea situație a Bucovinei în cadrul României întregite[29].

Momentul 23 noiembrie 1918 a fost un eveniment istoric important pentru Bucovina: s‑au întors la Cernăuți Sextil Pușcariu de la Iași, împreună cu Ion Nistor și alți refugiați bucovineni, unde împreună cu Iancu Flondor au convenit asupra planului de acțiune de Unire cu România. Sosirea în Cernăuți a lui Ion Nistor și a altor refugiați bucovineni, cooperarea lor cu guvernul Flondor și Consiliul Național a adus un suflu nou, național, militându‑se pentru o cât mai grabnică Unire necondiționată a Bucovinei cu România[30]. Tot acum s‑a decis ca 12 fruntași din rândul refugiaților bucovineni sosiți la Cernăuți să fie cooptați în Consiliul Național, iar Adunarea Națională a Bucovinei care urma să hotărască viitorul statut al provinciei (Congresul general) să fie convocată pentru ziua de 28 noiembrie 1918, la Cernăuți[31].

În ultima decadă a lunii noiembrie 1918 aproape toți liderii politici români bucovineni (cu excepția lui Aurel Onciul) erau convinși că țara Bucovinei nu putea să se dezvolte plenar, firesc, decât în granițele României Mari, ca parte a neamului românesc. Deosebiri de vederi în legătură cu această problemă existau, ele având ca suport principal și practic acceptarea unei integrări rapide în statul român întregit (așa cum susțineau cercurile politice bucovinene din jurul lui Ion Nistor) sau susținerea unei autonomii a Bucovinei în cadrul României Mari, autoritățile provinciale trebuind să se bucure de executarea unor atribuții delegate ale guvernului de la București (această poziție era susținută, între alții, de către Iancu Flondor, șeful guvernului bucovinean, instituit de Consiliul Național).

În viitorul apropiat al României și Bucovinei se va putea observa această realitate: Ion Nistor cu partidul său politic bucovinean vor fuziona cu Partidul Național Liberal, condus de I. I. C. Brătianu, iar Iancu Flondor va fi mai rezervat față de partidele mari, naționale ale României, el demisionând de altfel din funcțiile administrative și politice imediat după realizarea Unirii Bucovinei cu România[32].

Deocamdată, în pregătirea evenimentelor Unirii, cei doi lideri politici bucovineni, Ion Nistor și Iancu Flondor, au colaborat fructuos, o dovadă în acest sens fiind faptul că șeful guvernului bucovinean l‑a însărcinat pe Ion Nistor cu redactarea Actului Unirii, care trebuia adoptat la viitorul Congres General al Bucovinei[33].

Începând cu 25 noiembrie 1918 pregătirile pentru actul istoric al Unirii au intrat în ultima fază, toată clasa politică bucovineană, locuitorii provinciei așteptau cu emoție, cu speranțe, încrezători, revenirea Bucovinei într‑un cadru statal românesc, din care fusese ruptă în anii 1774‑1775.

În ședința Consiliului Național din 25 noiembrie 1918, Gheorghe Tofan (1880‑1920), vicepreședintele Comitetului refugiaților bucovineni, a rostit cuvinte de adâncă vibrație patriotică în numele foștilor refugiați: Procesul istoric de veacuri al neamului nostru se lichidează astăzi. În aceste momente înălțătoare, noi, refugiații și voluntarii bucovineni, ne‑am întors la vetrele noastre părăsite. Având satisfacția datoriei împlinite, noi întindem frățește mâna celor rămași acasă, care și‑au păstrat nepângărită conștiința, în dorința sinceră de a munci împreună la ridicarea țării și a neamului…. Suntem, înainte de toate, aderenți intransigenți ai Unirii necondiționate și desăvârșite a tuturor țărilor românești în hotarele lor etnice, căci numai astfel poporul nostru va putea realiza menirea sa istorică[34].

În aceeași ședință din 25 noiembrie 1918, Consiliul Național a hotărât convocarea la 28 noiembrie 1918 a Congresului General al Bucovinei pentru stabilirea raportului politic al Bucovinei față de Regatul român[35].

La Congresul General au fost invitați, în mod firesc, și reprezentanții ucrainenilor, germanilor, polonezilor și evreilor. Invitația nu a fost, din păcate, onorată decât de reprezentanții germanilor, polonezilor și câțiva lideri ucraineni, între care mulți erau români de origine. La lucrările Consiliului național a participat cu drepturi depline și Mitropolitul Bucovinei Vladimir Repta (1841‑1926), suspendat anterior de autoritățile imperiale din funcțiile ecleziastice[36].

Așa cum a hotărât guvernul Bucovinei, Congresul General urma să se întrunească în 28 noiembrie 1919, ora 11, în sala sinodală a Palatului Metropolitan, având la ordinea de zi: Stabilirea raportului politic între Țara Bucovinei și România[37].

Așa cum se stabilise, la ora 11 din ziua de 28 noiembrie 1918, sub președinția lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național și al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, s‑au deschis lucrările Congresului General al Bucovinei. Participau la eveniment membrii Consiliului Național (74 la număr), în componența căruia intra și guvernul Bucovinei (14 membri), Consiliul Național Polon (6 membri), Consiliul Național German (7 membri), precum și un număr de 13 primari și reprezentanți ai unor localități de peste Prut cu populație majoritară ucraineană (13 membri). Au fost invitați ca oaspeți reprezentanți ai armatei române, membrii Sfatului Țării din Basarabia, delegați ai Consiliului Național Român din Transilvania și Ungaria. Pe lângă delegații și invitații oficiali au fost prezenți în Cernăuți un mare număr de oameni, câteva mii, reprezentând toate naționalitățile și stările sociale din întreaga Bucovină[38].

Lucrările Congresului General au fost deschise de Dionisie Bejan, care a propus ca președinția forumului național bucovinean să fie încredințată lui Iancu Flondor[39]. Secretar al Congresului a fost ales Radu Sbiera (1876‑1946), care a dat citire unor telegrame și scrisori adresate Congresului. Au adus salutul lor P. Cazacu din Chișinău, în numele Consiliului Directorial al Basarabiei, dr. Baiulescu, care reprezenta pe refugiații ardeleni, și alți lideri politici din regatul României și Basarabia.

Iancu Flondor a adresat cuvinte calde de salut basarabenilor prezenți la Congresul general, subliniind soarta comună a celor două provincii: Basarabia și Bucovina, de‑a lungul istoriei: Frații noștri din Basarabia – arăta Flondor – cu prezența lor la Congresul bucovinean ne vestesc că sub razele strălucitoare ale coroanei române se va deștepta tot românul la o viață națională fericită[40].

După aceste luări de cuvânt, Iancu Flondor a citit Moțiunea propusă Congresului pentru adoptare, în care se afirma cu fermitate, printre altele: Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuți, considerând că de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, cu vechile ținuturi ale Sucevei și Cernăuților, au făcut parte din Moldova, care în jurul ei s‑a închegat ca stat; considerând că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei; …considerând că, în 1774, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu sila alipită Coroanei Habsburgilor; …Constată că ceasul acesta mare (Unirea – n.n.) a sunat!… Drept acea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României. Acest act, votat în unanimitate, a reprezentat hotărârea liberă a poporului bucovinean și a fost înmânat de către o delegație Majestății Sale Regele Ferdinand I și adus la cunoștința reprezentanților Puterilor Aliate[41]. Motivarea Moțiunii a fost făcută de Ion Nistor, care a insistat asupra unității națiunii române, una și nedespărțită de la Nistru până la Tisa. O ediție specială a Glasului Bucovinei a salutat hotărârea celor 100 de delegați ai Congresului care au votat Moțiunea de Unire cu România, subliniind: Visul nostru de aur s‑a împlinit. Părinții noștri au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber și dezrobit[42].

În continuarea lucrărilor Congresului au luat cuvântul: delegatul naționalității polone Stanislaus Kwiatkowski, care a exprimat acordul polonilor bucovineni pentru Unirea cu România; delegatul naționalității germane, dr. Alois Lebouton, care, la rându‑i, a făcut cunoscut Congresului, în limba germană, adeziunea la unire a acestei naționalități. Ulterior, după votarea Moțiunii Unirii, și alte naționalități bucovinene au aderat la cele scrise în documentul amintit, în 5 decembrie 1919 a aderat la unirea Bucovinei cu România Comunitatea armenească, apoi și comunitățile evreiești din Rădăuți, Câmpulung și Suceava și‑au dat acordul pentru Unire, urmate de adeziunea exprimată de senatorul M. Hecht, ales în primul parlament al României Mari, în 1919[43], după ce, la Paris, România a semnat Tratatul pentru protecția Minorităților.

Congresul a adresat o telegramă Regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoștință Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei actuale cu Regatul României, și o alta reprezentanților puterilor aliate aflați la Iași, rugându‑i a notifica guvernelor respective votul unanim al Congresului General al Bucovinei și a le tălmăci sentimentele noastre de veșnică mulțumire și recunoștință[44]. Cele două telegrame ale Congresului au fost citite, în entuziasmul general, de către Iancu Flondor. Președintele Congresului a mai dat citire unei telegrame, trimisă de mitropolitul Pimen al Moldovei de la Iași mitropolitului Vladimir Repta al Bucovinei, după care, același Flondor a rostit cuvântul de închidere a lucrărilor forumului național[45]. Despre aceste evenimente istorice petrecute în 15/28 noiembrie 1918 s‑a încheiat un proces-verbal[46].

În Cuvântul de închidere a Congresului, președintele său, Iancu Flondor, a subliniat importanța în lupta pentru Unire a armatei române și a familiei regale, în frunte cu Regele Ferdinand. Finalul cuvântării se încheie în felul următor: Trăiască Majestatea Sa iubitul și marele nostru rege, Ferdinand I! Trăiască M. S. Regina Maria, Crăiasa adorată de toți românii! Trăiască Dinastia![47]

Congresul a ales o delegație, din care făceau parte Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Eudoxiu Hurmuzachi, Radu Sbiera, Vasile Bodnărescu, Stanislaus Kwiatkowski și alții, să prezinte la Iași Actul de Unire[48]. Delegația era formată din 15 lideri politici bucovineni, cunoscuți militanți pentru Unirea Bucovinei cu România.

Rețin atenția cuvintele Regelui Ferdinand I surprinse în telegrama adresată bucovinenilor din Congres: Salut cu nespusă bucurie actul măreț prin care Congresul General al Bucovinei, ca expresiune a voinței poporului întreg al acestui străvechi pământ românesc, a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. Din adâncul sufletului meu mulțumesc proniei cerești că mi‑a îngăduit ca, sub domnia mea, fiica răpită acum 144 de ani să se reîntoarcă la sânul țării‑mame, aducând noi forțe pentru propășirea neamului[49].

În aceeași seară de 28 noiembrie 1918, cei 15 delegați desemnați de Congres au plecat de la Cernăuți la Iași, în 29 noiembrie ajungând în capitala de atunci a României, unde a fost primită de către Regele Ferdinand I în clădirea Corpului IV de Armată, fiind de față Regina Maria, familia regală, guvernul român, care se pregăteau să se întoarcă la București. Prezentând actul Unirii, consfințit prin Rezoluția Congresului General al Bucovinei, Iancu Flondor a rostit o emoționantă cuvântare, din care redăm câteva cuvinte: Majestate, Aducem Majestății Voastre, Rege al tuturor românilor, inima unei țări întregi… Această țară ți‑o închinăm Măria Ta, noi toți, nu numai urmașii vajnicilor luptători de pe vremuri, ci și reprezentanții tuturor neamurilor… (Unirea) nu e o cucerire cu armele, ci întoarcerea la vatră a fraților despărțiți, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut și mult dorit[50].

Emoționat, Regele Ferdinand I a răspuns că primește cu bucurie Actul de Unire al Bucovinei cu Regatul Român, asigurând pe noii săi credincioși de dragostea, ocrotirea și grija sa părintească. Delegația bucovinenilor a plecat apoi cu autoritățile române la București, unde a asistat la festivitățile din București în 1 Decembrie 1818, zi în care Marea Adunare Națională de la Alba Iulia hotăra Unirea Transilvaniei cu România.

Este locul să readucem în memorie cuvintele deputatului țăran bucovinean Vasile Alboi Șandru în Congresul General al Bucovinei, rostite în acele zile istorice: Nu era posibilă o Românie Mare fără mica Bucovină[51]. La rândul său, Ion Nistor, referindu‑se la desăvârșirea Actului Unirii, preciza atitudinea bucovinenilor în viitor, declarând în publicația Glasul Bucovinei, printre altele: Am ajuns, în sfârșit, stăpâni slobozi pe hotarele noastre (…). Unindu‑ne cu frații noștri din Regat, din Transilvania și Basarabia, în granițele României Mari, am încetat a face politică provincială inspirată numai de interesele locale. Se impune, deci, o schimbare radicală în concepția noastră politică izolată de până acuma; nu ne mai putem gândi numai la noi singuri, ci trebuie să avem în vedere interesele neamului întreg. Trebuie să ne simțim ca parte a întregului și să îndrumăm acțiunea noastră în acest sens.

Întreaga noastră activitate politică trebuie să o subordonăm intereselor superioare ale statului întregit. Politica locală bucovineană a încetat în Ziua Unirii[52].

Actul plebiscitar al Unirii Bucovinei cu România exprimat prin votul unanim al Congresului General al Bucovinei din 15/28 noiembrie în realizarea căruia Consiliul Național Român și guvernul bucovinean din Cernăuți au avut un rol însemnat, cu un ecou imediat, semnificativ, în spațiul românesc și peste hotarele țării, a influențat pozitiv evenimentele Unirii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, acțiunile Directoratului românesc de la Chișinău în greaua sarcină de a integra Basarabia în structurile statale ale României întregite. Un exemplu în acest sens îl constituie Scrisoarea Senatului Universității din București trimisă lui Iancu Flondor, prin care universitarii semnatari, printre care și istoricul bucovinean Dimitrie Onciul (1856‑1923), salută cu bucurie unirea Bucovinei cu România, documentul amintit exprimând și respectul pentru elitele intelectuale bucovinene formate la universitatea cernăuțeană și universitatea din Viena. În această scrisoare din 17/30 noiembrie, semnată de 13 universitari bucureșteni, se consemna, între altele: Domnule președinte, Universitatea din București salută cu drag Dulcea Bucovină, a României scumpă fiică ce păstrează în sânul său sfinte amintiri (…) Salutăm cu drag pe frații Bucovineni care, urmând glasul inimei și sentimentul neamului întreg, au proclamat Unirea, făcând primul pas din cuprinsul fostei monarhii austro‑ungare și întruparea lui în Regatul Român, chemat să reunească sub sceptrul glorios al Regelui Ferdinand I pe toți fiii Patrie românești ce moștenire ne‑au lăsat‑o legionarii lui Traian Împăratul. Trăiască Regele tuturor românilor! Trăiască și înflorească Patria Română, liberă și unită de‑a pururea[53]!

Până în aprilie 1920 organismele administrativ‑politice locale bucovinene au gestionat problemele provinciei, atribuțiile acestora trecând, treptat, în sarcina guvernului de la București, acolo unde, din 12 decembrie 1918, premier era Ion. I. C. Brătianu (1864‑1927). Astfel, în 18/31 decembrie regele Ferdinand I și prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu au semnat Decretul‑Lege referitor la consfințirea, pe plan intern, a Unirii Bucovinei. În aceeași zi a fost semnat și Decretul‑Lege pentru Administrația Bucovinei, care prevedea că în Bucovina rămâneau în vigoare vechile legi și ordonanțe[54]. Pentru Bucovina au intrat în guvernul central doi miniștri de stat fără portofolii: unul delegat cu administrația la Cernăuți – Iancu Flondor, iar celălalt la București – Ion Nistor. De asemenea, s‑a instituit, sub conducerea ministrului delegat, serviciul administrativ, cuprinzând nouă secretariate de serviciu în frunte cu un secretar șef (ministru). Secretarii șefi se întruneau în Consiliul (guvernul local) condus de ministrul delegat, respectiv, imediat după Unire, Iancu Flondor, care condusese și până atunci executivul bucovinean numit de Consiliul Național Român.

În 20 decembrie 1918 premierul României, Ion. I. C. Brătianu, l‑a anunțat oficial pe Iancu Flondor că Regele l‑a numit ministru secretar de stat fără portofoliu: Domnul Meu, Majestatea Sa Regele prin Decretul no.3746 din decembrie 1918, binevoind a vă numi Ministru Secretar de Stat fără portofoliu, subscrisul are onoarea de a vă notifica această înaltă dispozițiune. Președintele Consiliului Ion. I. C. Brătianu[55]. Toate decretele‑legi semnate imediat după Unire au constituit un pas important spre consolidarea Actului Unirii Bucovinei cu România, dar și spre centralizarea statului român, un adept important al acestei politici fiind Ion. I. C. Brătianu și cercurile PNL, cu mare influență asupra Regelui, opinie la care s‑a raliat și Ion Nistor, conducătorul Partidului Democrat al Unirii din Bucovina (1919‑1923), partid provincial care va fuziona cu PNL, Ion Nistor fiind cooptat ca ministru cu și fără portofoliu în mai multe guverne liberale interbelice[56]. În perioada de integrare administrativ-politică a Bucovinei în cadrul statal românesc întregit (1918‑1920), timp în care au funcționat organismele provinciale de administrație cu sediul la Cernăuți, miniștrii secretari de stat fiind Iancu Flondor și apoi Ion Nistor, s‑au conturat mai multe păreri cu privire la modalitățile de trecere a provinciei sub suveranitatea României, precum și la ponderea și atribuțiile organismelor locale ale Bucovinei, în raport cu cele ale organelor centrale din București.

Dezbaterile din Consiliul Național Român din Cernăuți și din cadrul guvernului bucovinean au căpătat aspecte mai disputate după ce ca premier în București a fost numit Ion I.C. Brătianu, în 12 decembrie 1918. Așa cum bine s‑a apreciat, liderul liberal era partizanul unui regim politic centralizat, cu excluderea oricărei autonomii a noilor provincii unite cu România în 1918, admițând doar o descentralizare administrativă limitată la nivelul județelor. Aceste linii politice s‑au impus inclusiv în Decretele – Lege nr.3714 și 3715 pe 1918 privind Unirea Bucovinei cu România, respectiv pentru administrarea Bucovinei[57].

Această situație s‑a reflectat în împărțirea atribuțiilor guvernului local și a celui central privitoare la Bucovina, conform Decretului – Lege care avea ca obiect administrarea Bucovinei (3715/1018). Astfel, afacerile străine, armata, siguranța generală a statului, căile ferate, poșta, telegraful, telefonul, circulația financiară. vămile și împrumuturile publice în Bucovina – au trecut în competența ministerelor de resort din București. În schimb, pentru administrarea internelor, justiției, finanțelor, instrucțiunii publice, cultelor, lucrărilor publice, industriei, comerțului, îngrijirii sociale, precum și a salubrității publice, se instituia un Serviciu administrativ local sub conducerea și organizarea ministrului delegat din Cernăuți, cuprinzând 9 secretariate de serviciu conduse de către un secretar‑șef. Foaia oficială a Serviciului administrativ era Monitorul Bucovinei, în care se publicau ordonanțele și deciziile oficiale[58]. Aplicarea concepției centralizatoare în domeniul legislativ era însă necesară pentru consolidarea statului unitar român, concepție încoronată de adoptarea Constituției din 1923.

În prima fază a conducerii locale a Bucovinei, guvernul condus de Iancu Flondor și‑a exercitat pe deplin atribuțiile sale de organ suprem al administrației prin emiterea de ordonanțe, date fie în plen, fie de șeful guvernului, în cele mai diverse domenii de activitate. Dintre multele probleme care trebuiau rezolvate în Bucovina după Marele Război două chestiuni se detașau ca importanță strategică națională și locală: problema agrară, respectiv reforma agrară și problema electorală, respectiv adoptarea votului universal, care în Bucovina avea un trecut ce cobora în anul 1907.

Ion I.C. Brătianu, premierul României, considera că atât împropietărirea țăranilor, cât și sistemul electoral, dată fiind importanța lor deosebită, să fie legiferate și pe baza propunerilor făcute pe plan local, ținându‑se seama de specificul fiecărei provincii unite, prin acte normative separate, înainte de adoptarea unei legi unice pentru întreg teritoriul României.

Iancu Flondor și guvernul său s‑au preocupat de soluționarea acestei probleme de mare importanță economică, socială, politică și culturală. Așa, spre pildă, în 7 martie 1919 s‑a discutat proiectul de lege pentru reforma agrară în Bucovina. Guvernul Bucovinei discutase această problemă încă din noiembrie 1918 și în programul anunțat de Iancu Flondor când se preconizase ca împropierărirea urma a se face în loturi de moșii țărănești de 5 ha inalienabile și indivizibile. Se urmărea, în acest fel, crearea unor ferme‑model. Cu aceste propuneri au fost de acord și reprezentanții celorlalte naționalități[59].

În ceea ce privește sistemul electoral în Bucovina, în ședința din 13 februarie 1919 a Consiliului Național, a fost aleasă o comisie formată din 24 membri, la care urmau a se adăuga și reprezentanți ai celorlalte naționalități, care trebuia să facă propunerea pentru noul sistem electoral. În timpul guvernării Flondor nu s‑a finalizat nici o propunere în acest sens, după venirea în funcția de șef al guvernului bucovinean a lui Ion Nistor acestea au fost adoptate în august 1919, pe baza cărora s‑au desfășurat primele alegeri parlamentare în România Mare[60].

Totuși, în Bucovina se exprimau și unele rezerve față de politica de la București legat de provincia unită în 15/28 noiembrie 1918, chiar o anumită ostilitate față de noua administrație românească, susținută de așa‑zișii bucoviniști austrofili. Vechea tensiune dintre bucoviniști și naționali s‑a accentuat pe parcursul anului 1919, găsind sprijin chiar în guvernul Flondor. Așa s‑a născut conflictul dintre Iancu Flondor și Ion Nistor, Flondor cerând la un moment dat la București demiterea din guvern a miniștrilor Alexandru Constantinescu și Ion Nistor, demitere solicitată președintelui Consiliului de Miniștri ad interim Mihail Pherekide, care luase locul lui Ion. I. C. Brătianu, plecat la Conferința de Pace de la Paris, în fruntea delegației române.

Scria Flondor că după plecarea d‑lui președinte Ion. I. C. Brătianu la Paris, aproape toate măsurile luate de Consiliul de Miniștri în chestiunea Bucovinei, în special din partea d‑lui ministru Constantinescu cu ajutorul d‑lui ministru Nistor, sunt de așa natură că, apropiate în mod obiectiv, ele se prezintă ca o distrugere a administrației țării[61]. Nemulțumirile lui Flondor priveau căile ferate bucovinene, organizarea jandarmeriei, alimentarea Bucovinei cu făină, tehnica agricolă. În condițiile care nu se luau măsurile cerute de Flondor, aceasta amenința cu demisia din funcția de ministru de stat, precizând ultimativ că cererile formulate trebuiau satisfăcute până la data de marți 1/15 aprilie 1919 ora 12 a. m. Nota era semnată de Iancu Flondor[62].

Evident că guvernul Pherekide nu a primit propunerile lui Flondor, acesta fiind de fapt supărat că reformele administrative se derulau prea repede, pe fondul unei centralizări a statului național, în dauna autorităților provinciale.

În aceste condiții, din păcate, Iancu Flondor și‑a declinat orice responsabilitate și s‑a retras de la conducerea afacerilor bucovinene. A avut câștig de cauză Ion Nistor, care a fost însărcinat cu administrația Bucovinei, începând cu 4 aprilie 1919[63].

În urma acceptării demisiei lui Iancu Flondor, funcția sa de ministru‑delegat cu administrarea Bucovinei cu sediul la Cernăuți a fost preluată de Ion Nistor, care a rămas și ministru‑delegat cu problemele Bucovinei în guvernul de la București[64].

În procesul integrării Bucovinei în statul național român desăvârșit, criza bucovineană – ruptura dintre Iancu Flondor și Ion Nistor, retragerea lui Flondor din viața publică ‑, deși a constituit un episod dureros în perioada imediat următoare Unirii, este un fapt istoric care nu poate fi evitat într‑o expunere obiectivă și completă a acestei epoci de tranziție a puterii, de pe plan local, la nivel central. Așa cum aprecia Ion Nistor, tranziția s‑a făcut în anumite etape pe care le putem urmări asemenea apelor Dunării, ce la vărsarea lor nu se amestecă de îndată cu apele mării, ci numai după câtva timp[65].

După venirea la Cernăuți a lui Ion Nistor în funcția de șef al administrației Bucovinei a fost convocat un Consiliu pentru alcătuirea programului de guvernare, ceea ce a însemnat și o remaniere a guvernului. În urma remanierii, Secretariatul general al Consiliului administrativ a fost încredințat lui Iorgu Gh. Toma (1871‑1935), iar la Instrucțiunea Publică a fost numit Gheorghe Tofan (1880‑1920), la propagandă și presă au fost numiți Aurel Morariu, Dimitrie Marmeliuc, Vasile Grecu și Romul Cîndea, redactori și colaboratori la cotidianul Glasul Bucovinei, de acum oficiosul guvernului Nistor[66].

Printre cele mai însemnate decizii ale Consiliului secretarilor de serviciu a fost introducerea limbii române ca limbă oficială în administrație, justiție și școală, fixându‑se un termen pentru deprinderea ei de către slujbașii publici. A fost reorganizată jandarmeria după sistemul românesc, au fost numiți noi judecători și procurori și a luat ființă Curtea de Apel a Bucovinei, cu sediul la Cernăuți[67]. Au fost numiți, de asemenea, prefecți români în cele 11 județe bucovinene, care după reforma administrativă din 1925 au rămas doar 5: Cernăuți, Storojineț, Rădăuți, Suceava și Câmpulung[68]. Moneda austriacă a mai rămas în circulație, cu valoare de 2 coroane la un leu[69].

Toată suflarea bucovineană a fost chemată să contribuie la refacerea provinciei, ziarul Bucovina lansând în acest sens un program mobilizator, sub lozinca:Totul pentru rege, patrie, neam![70] Consemnăm câteva obiective ale acestui program: Contopirea desăvârșită cu Vechiul Regat, într‑un singur stat național, omogen; organizare, dar și descentralizare administrativă. Organizarea Bucovinei cu părțile Vechiului Regat și Basarabiei (părți din Județele Hotin, Dorohoi, Botoșani și Suceava), ca unitate administrativă; Reforma dreptului civil, penal și de procedură civilă; Menținerea religiei ortodoxe ca religiune dominantă în stat. Menținerea Mitropoliei Bucovinei, cu deplina libertate a cultelor străine; Învățământ de toate gradele. Conservarea Universității din Cernăuți, plus o facultate de medicină. Universitatea să aibă un caracter curat românesc; Națiunilor conlocuitoare neromâne li se acordă dreptul cultivării limbii lor materne cu autonomie școlară națională pentru școlile primare și secundare, în cadrul intereselor superioare ale statului[71].

Așa cum rezultă din programul prezentat în ziarul Bucovina, culturii, învățământului, Universității din Cernăuți li se acordă o mare însemnătate în propășirea Bucovinei și a României întregite. Autoritățile austriece au căutat să germanizeze Bucovina prin educație, prin învățământ. Trebuie remarcate și părțile bune ale organizării învățământului în țările administrate de Viena. În special, trebuie remarcat rolul important al universității cernăuțene, înființată în 1875.

O mare reușită a politicii culturale din Bucovina în guvernarea Nistor a fost Decretul – Lege nr. 4081 din 12 septembrie 1919, conform căruia Universitatea germană Franz Joseph I din Cernăuți s‑a transformat de la 1 octombrie 1919 în universitate românească[72].

Ion Nistor s‑a implicat în reorganizarea Universității, devenind și primul rector de după Unire. În scurtă vreme această prestigioasă instituție de învățământ superior din România era pregătită să fie inaugurată. Astfel la 24 octombrie 1920, în prezența Regelui și a familiei regale și a membrilor guvernului a fost inaugurată Universitatea românească Ferdinand I din Cernăuți. Cu această ocazie, noul rector al Universității, profesorul Ion Nistor, a rostit cuvântarea festivă din care reținem următoarele aprecieri: Ziua de azi va rămâne pururea pentru noi o zi de mare sărbătoare culturală, fiindcă în această măreață zi vedem împlinită o veche și arzătoare dorință a noastră, deschiderea unei universități românești în acest încântător colț de țară, pe care geniul neamului nostru, luându‑se la întrecere cu însăși firea, l‑a păstrat cu tot ce a găsit mai trainic și mai desăvâșit în creațiunile sale[73].

O altă măsură, controversată în epocă, a fost desființarea Consiliului Național Român, organul legislativ al Bucovinei, într‑o perioadă când România nu avea încă un parlament. Acest fapt a determinat o adâncire a luptei de idei în legătură cu viitorul Bucovinei în statul român, glasiștii lui Ion Nistor opunându‑se grupului autonomist moderat din jurul lui Iancu Flondor. Încercarea lui N. Iorga de a‑i împăca pe cei doi lideri bucovineni a dat greș, Iancu Flondor nu a mai revenit în prim-planul vieții politice[74].

O mult așteptată măsură pe care populația română o dorea aplicată a fost Decretul – Lege nr. 3099 din 21 iulie 1919[75], pentru revenirea denumirilor unor comune urbane și rurale la vechile și tradiționalele toponimii românești. De exemplu, comuna Ghicera a devenit Dumbrava Roșie, comuna Camena a devenit Petricani, comuna Sf. Onufrei a devenit Mănăstioara, vechile nume românești[76].

O deosebit de necesară și prea mult întârziată măsură a fost organizarea primelor alegeri parlamentare pe teritoriul întregii Românii. În cele din urmă, guvernul condus de Ion. I. C. Brătianu a convocat, prin Decretul‑Lege nr. 3589 din 15 august 1919[77], corpul electoral al întregii țări care urma să aleagă la 5‑7 octombrie 1919, prin vot universal, egal și direct, noile corpuri legiuitoare. Pentru Bucovina s‑a dat, în completare, un decret special pentru stabilirea modului de reprezentare atât în Camera Deputaților, cât și în Senat[78]. Conform acestor reprezentări, Bucovina putea trimite în Parlamentul României Mari 26 de deputați și 11 senatori, dintre care unul ales de Universitatea din Cernăuți și al doilea, de drept, mitropolitul Bucovinei[79].

Alegerile parlamentare au avut loc întârziat, respectiv în zilele de 3‑4 noiembrie 1919, sub guvernarea generalului Arthur Văitoianu, chemat la putere după demisia guvernului condus de Ion. I. C. Brătianu la 27 septembrie 1919.

La alegeri, în Bucovina, a participat doar Partidul Democrat al Unirii, condus de I. Nistor, și candidați independenți[80]. Celelalte partide politice au declarat formal că se abțin de la alegeri[81].

Ion Nistor a apreciat participarea la vot a bucovinenilor și considera în acest sens că alegerile pentru Parlamentul României Mari au avut cu adevărat un caracter plebiscitar de natură politică, fiindcă s‑a înregistrat o participare largă la vot, de aproape 90%, în special în localitățile cu populație minoritară, respectiv cu pondere mai mare a naționalităților, altele decât cea română[82].

Poate cea mai importantă lege a fost cea referitoare la reforma agrară în Bucovina83. Toate terenurile expropriate în baza legii au format Fondul de pământ Bucovinean al statului, liber de orice fel de sarcini. Din acest fond s‑a făcut împroprietărirea capilor de familie țărănești, a parohiilor ortodoxe române, a personalului silvic. Au avut prioritate cei care au suferit daune materiale în urma Marelui Război. Loturile țăranilor erau de 5 ha. Astfel, dintr‑un total de 68.684 ha, țăranii români au primit 39.594 ha, cei ucraineni 14.481 ha, germanii 5022 ha, polonezii 1446 ha, maghiarii 8072 ha, evreii 393 ha și alții 1876 ha[83].

Problema agrară în Bucovina s‑a dezbătut cu multă seriozitate și fermitate în cea de‑a cincea și ultima ședință a Consiliului Național din 13 februarie 1919, prilejuind alte divergențe între grupul din jurul lui Ion Nistor și cel condus de Iancu Flondor, pe atunci încă șeful guvernului bucovinean[84].

Un fapt istoric care trebuie consemnat este acela că, după alegerile din noiembrie 1919, senatorul evreu H. Hecht, ales la Cernăuți, asigura că evreii din Bucovina sunt cetățeni loiali ai statului român și își dau adeziunea lor la Unirea Bucovinei cu România[85].

Un act de mare semnificație istorică a avut loc în Parlamentul României: ratificarea Decretelor‑lege pentru Unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu România.

În ședința din 29 decembrie 1919 a Adunării Deputaților, sub președinția lui Nicolae Iorga, Ion Nistor, ministru secretar de stat al Bucovinei, a citit mesajul regal prin care se supunea spre dezbatere proiectul de lege pentru ratificarea Decretului‑Lege nr. 3744/1918 privitor la Unirea Bucovinei cu Vechiul regat al României. Deputatul de Rădăuți, Romulus Reuț, a prezentat, în plenul Adunării Deputaților, Raportul, Expunerea de motive și Proiectul de lege cu privire la Unirea Bucovinei. Supuse la vot, Adunarea Deputaților le‑a votat în unanimitate. Documentele au fost votate și de Senat, în aceeași zi, urmând ca Proiectul de lege să fie promulgat de către Rege[86].

După consacrarea Unirii Bucovinei în Parlamentul României, s‑a produs o nouă orientare în guvernarea bucovineană condusă de Ion Nistor. Ordonanțele pe care le‑a adoptat guvernul provincial s‑au referit la problemele cu caracter strict local de ordin administrativ, legiferarea devenind atributul exclusiv al Parlamentului de la București.

Perioada de conducere administrativă a Bucovinei prin ministru‑delegat pentru administrarea Bucovinei împreună cu Secretariatele de stat apoi de serviciu a încetat la 4 aprilie 1920. În această dată a intrat în vigoare Decretul‑lege nr. 1476 pentru desființarea Directoratelor din Basarabia și a Secretariatelor (serviciilor) de stat din Bucovina, adăugându‑se Decretul‑lege din 3 aprilie 1920, care prevedea desființarea Consiliului Dirigent din Transilvania[87].

Aceste măsuri au fost luate în timpul guvernării generalului Alexandru Averescu, la scurt timp după numirea sa ca premier al României. Descărcarea Secretariatelor de serviciu desființate, precum și trecerea atribuțiilor lor asupra ministerelor s‑au făcut de către o Comisie specială, iar Ion Nistor a rămas ministru de stat în noul guvern averescian.

Ca o încoronare a activității organismelor provinciale din perioada 27 octombrie 1918 – 4 aprilie 1920, trebuie să menționăm prima vizită în Bucovina a regelui Ferdinand I și a reginei Maria, împreună cu premierul, generalul Alexandru Averescu, însoțiți de membrii ai guvernului și de înalte personalități din ierarhia bisericească, la 16 mai 1920 la mănăstirea Putna, adevărată Meca a neamului românesc. Regele spunea cu acest prilej, adânc emoționat: Călcând pentru întâia oară pământul frumoasei Bucovina, readuse la sânul Patriei Mame, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaș atât de scump oricărei inimi românești, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei și al creștinătății, Ștefan cel Mare și Bun, prinosul de recunoștință națională și adânc simțită slăvire din partea întâiului rege al României întregite(…). Să jurăm în fața mormântului acestui erou național că, în împrejurările grele, vom fi strâns uniți, având numai un singur gând și o singură simțire: fericirea scumpei noastre patrii pentru care suntem gata să facem orice sacrificiu[88].

Bucovina istorică s‑a integrat, astfel, plenar, în structurile statale românești, într‑o epocă nu lipsită de dificultăți, interne și externe, proces firesc pentru consolidarea statului român, în care organismele locale bucovinene – Consiliul Național Român și guvernul local în frunte cu Iancu Flondor și Ion Nistor (octombrie 1918 – aprilie 1920) – au avut un rol important în toate domeniile societății românești.

Pe plan internațional, Austria a recunoscut, prin tratatul semnat în 10 septembrie 1919 la Saint Germain‑en‑Laye, Unirea Bucovinei cu România. Referitor la Bucovina se preciza că Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra părții fostului Ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României, astfel cum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate și asociate[89].

Delegatul României la Conferința de Pace, generalul C. Coandă, a semnat, la 10 decembrie 1919, tratatul cu Austria și cel al minorităților. Ion Nistor, deputat și ministru în guvernul României, referindu‑se la importanța acestui eveniment istoric, declara în Adunarea Deputaților, cu prilejul ratificării Tratatului cu Austria: Cred că desființarea Austriei (monarhiei dualiste – n.n.) și ratificarea acestui tratat nu implică numai reîntoarcerea Bucovinei la patria‑mamă, ci, mai mult, acest tratat are o însemnătate cu mult mai mare decât atâta. Dezmembrarea împărăției austro‑ungare ne‑a redat Bucovina, ne‑a dat Transilvania și Banatul, această mult așteptată dezmembrare a făcut posibilă întregirea noastră națională[90].

Tratatul cu Austria, după ratificarea sa în Parlamentul României ‑12 august 1920 în Adunarea Deputaților și 30 iulie 1920 în Senat – a intrat în vigoare pentru România la 4 septembrie 1920, dată la care au fost depuse la Paris instrumentele de ratificare[91].

Bucovina își regăsea locul, oficial, în spațiul politico‑geografic românesc, care avea, acum un secol, un nume, România Întregită!

Note:

[1] Ion Agrigoroaiei, Marea Unire, în Istoria Românilor, vol. VIII, tom II, De la independență la Marea Unire (1878‑1918), Coordonator Acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 463.
[2] Radu Economu, Unirea Bucovinei 1918, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994, p. 5; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1991, p. 378‑379.
[3] Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 499; Ion Nistor, op. cit., p. 378.
[4] Ion Nistor, Unirea Bucovinei ‑ 28 noiembrie 1918. Studii și documente, Editura Cartea Românească, București 1918, p.78‑79.
[5] Universul, nr. 69, 10/25 ianuarie 1919 și nr. 82 din 25 ianuarie/7februarie 1919.
[6] Ion Nistor, op. cit. p. 379‑380.
[7] Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 (Acte și documente), București, 1943, p. 22‑23; Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 500.
[8] Ion Nistor, op. cit. p. 380‑384; Radu Economu, op. cit, p. 6 ‑12; Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, Editura Humanitas, București, 2017, p. 36; Nicolae Ciachir, Din istoria Bucovinei (1775‑1944), EDP, R.A.; București, 1993, p. 91; Glasul Bucovinei, Cernăuți, an I, nr. 3, 29 octombrie 1918.
[9] Ion Nistor, op. cit., p. 381‑382; Radu Economu, op. cit., p. 7‑9.
[10] Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 501.
[11] Radu Economu, op. cit., p. 7.
[12] Ibidem.
[13] Ion Nistor, op. cit., p. 381.
[14] Erich Procopovich, Sfârșitul dominației austriece în Bucovina, Munchen, 1959, p. 39, apud, Radu Economu, op. cit., p. 9.
[15] Mihail Neamțu, Un cavaler al României Mari: Iancu Flondor, în volumul, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, Editura Humanitas, București, 2017, p. 10.
[16] Radu Economu, op. cit., p. 18‑19.
[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula I, 14 noiembrie 1918.
[18] Ion Nistor, op. cit., p. 385.
[19] Ibidem, p. 387.
[20] Ibidem, p. 387‑388.
[21] Ibidem, p. 388.
[22] Idem, Unirea Bucovinei‑28 noiembrie 1918. Studii și documente, Editura Cartea Românească, București 1928, p. 113‑114.
[23] Idem, Zece ani de la Unirea Bucovinei, Cernăuți. 1928, p. 111.
[24] Idem, Unirea Bucovinei, p. 117.
[25] Ibidem.
[26] Ștefan Pascu, Făurirea statului națio­nal unitar român, vol.II, București, 1982, p.126‑127.
[27] Radu Economu, op. cit., p. 27; Sextil Pușcariu, Memorii, Editura Minerva, București, 1978, p. 360.
[28] I. G. Duca, Amintiri politice, 2, Munchen, 1981, p. 143‑144.
[29] Sextil Pușcariu, op. cit., p. 338‑346.
[30] Radu Economu, op. cit., p. 27.
[31] Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 505; Ion Nistor, op. cit., p. 391‑392; Radu Economu, op. cit., p. 27‑28; Iancu Flondor, op. cit., p. 54‑56.
[32] Maria Ioana Miculescu, Cuvânt înainte la volumul: Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, Editura Humanitas, București, 2017, p. 57‑61.
[33] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1991, p. 392.
[34] Ibidem..
[35] Ibidem, p. 393; Radu Economu, op. cit., p. 28; Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 505‑506.
[36] Ion Nistor, Unirea Bucovinei, op. cit., p. 157‑158.
[37] Radu Economu, op. cit., p. 28; Ion Nistor, Unirea Bucovinei, op. cit., p. 154‑157.
[38] Radu Economu, op. cit., p. 37‑38; Ion Nistor, Unirea Bucovinei, op. cit., p. 395‑396.
[39] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, 5 ianuarie 1919, pct. 2‑ Congresul General al Bucovinei din 15/28 noiembrie 1918.
[40] Radu Economu, op. cit., p. 38.
[41] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, 5 ianuarie 1919, pct. 2, f. 3A; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, op. cit., p. 395‑397.

[42] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 398‑399.

[43] Radu Economu, op. cit., p. 38; Neamul evreisc, nr. 16, 16 1919.
[44] Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 506; Ion Nistor, Unirea Bucovinei, p. 180.
[45] Ion Nistor, Unirea Bucovinei, p. 179‑180; Radu Economu, op. cit., p. 39.
[46] Ion Nistor, Unirea Bucovinei, p. 163‑180.
[47] Ibidem, p. 179‑180.
[48] Ibidem, p. 67.
[49] Ibidem, p. 67‑68; Radu Economu, op. cit., p. 40; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 401‑402.
[50] Radu Economu, op. cit., p. 40; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 402.
[51] Ibidem, p. 40.
[52] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 402‑403.
[53] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Iancu Flondor, dosar 5, f.371, în volumul, Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, Editura Humanitas, București, 2017, p. 115.
[54] Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 507; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 403; Radu Economu, op. cit., p. 41‑42; Nicolae Ciachir, op. cit., p. 96‑97; Monitorul Oficial, Partea I, nr. 217, din 18 decembrie 1918/2 ianuarie 1919.
[55] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Iancu Flondor, dosar 1, f.29, în volumul, Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, Editura Humanitas, București, 2017, p. 116.
[56] Stelian Neagoe, Oameni politici. Enciclopedie, Editura Machiavelli, București, 207, p. 529‑532.
[57] Radu Economu, op. cit., p. 42; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 405‑414.
[58] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 405‑406; Radu Economu, op. cit., p. 42‑43.
[59] Radu Economu, op. cit., p. 50; Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Iancu Flondor, dosar 20, f.40.
[60] Radu Economu, op. cit., p. 52.
[61] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 408.
[62] Iancu Flondor, Bucovina și România Mare, p. 149‑151.
[63] Ibidem, p. 60.
[64] Radu Economu, op. cit., p. 58.
[65] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 405.
[66] Ibidem, p. 409; Glasul Bucovinei, nr. 133, 1 mai 1919.
[67] Monitorul Oficial din 15 mai 1919.
[68] Ioan Scurtu, Decada brătenistă (decembrie 1918‑noiembrie 1928), în vol. Istoria Românilor, VIII, Editura Enciclopedică, București, 2003 p. 254‑255.
[69] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 410.
[70] Bucovina, I, nr. 1, din 18 martie 1919, Cernăuți.
[71] Ibidem.
[72] Radu Economu, op. cit., p. 64‑65.
[73] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, p. 411.
[74] Radu Economu, op. cit., p. 66‑67.
[75] Monitorul Bucovinei, Fascicula 56 din 19 august 1919.
[76] Radu Economu, op. cit., p. 69‑70.
[77] Monitorul Bucovinei, Fascicula 58, din 23 august 1919.
[78] Idem, Fascicula 61, din 3 septembrie 1919.
[79] Radu Economu, op. cit., p. 70.
[80] Ibidem.
[81] Glasul Bucovinei, nr. 280, 4 noiembrie 1919 și nr. 348 din 10 februarie 1920.
[82] Radu Economu, op. cit., p. 71.
[83] Zece ani de la Unirea Bucovinei, 1918‑1928, Cernăuți 1929.
[84] Radu Economu, op. cit., p. 72.
[85] Ibidem, p. 72.
[86] Monitorul Oficial nr. 206, 1 ianuarie 1920.
[87] Idem, nr. 4, din 4 aprilie 1920; Radu Economu, op. cit., p. 75.
[88] Glasul Bucovinei, nr. 424, 17 mai 1920.
[89] N. Dașcovici, Intersele și drepturile României în texte de drept internațional public, Iași 1936, p. 22; Constantin Botoran, Valeriu Florin Dobrinescu, Confirmarea internațională a actelor de Unire din 1918, în volumul, Istoria românilor, vol. VIII, România Întregită (1918‑1940), Ed. Enciclopedică, București, 2003, p. 10‑13.
[90] Ibidem, p. 13.
[91] I. Ionașcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Tratatele internaționale ale României, București, vol. I, p. 426.

Vasile Pasailă

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Pasaila

Vasile Pasailă – Profesor, licenţiat în istorie, doctor în istorie/gradul I didactic. Născut: 13 septembrie 1950, Com. Straja, Jud Suceava, România Domeniul ocupaţional: Colegiul Naţional “Elena Cuza” Bucureşti Educaţie şi formare:  1965  –   1969  –  Liceul Teoretic Vicovul de Sus, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*