A patra putere?

Într‑o carte din anul 2001[1], căutam să desluşesc care este relaţia dintre politică şi mass‑media, relaţia care să‑i permită presei să‑şi ocupe cu adevărat locul de a patra putere în stat şi am conchis că, în perioada când aşterneam acele gânduri, mass‑media din România nu putea să considere că şi‑a câştigat acest statut. Drept argument, specificam condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească: „pentru a‑şi putea asuma rolul de a patra putere în stat, mass‑media are nevoie de un climat democratic (pluripartitism, separare a puterilor în stat, libertate de expresie). Aceasta impune reguli proprii, începând cu gestionarea resurselor, până la stricta monitorizare şi evaluare a performanţelor celorlalte puteri în contactele lor cu societatea civilă. Fiecare dintre cele patru puteri îşi structurează propriile ierarhii şi se păstrează în competenţe distincte. În acelaşi timp, între cele patru puteri comunicarea trebuie să fie liberă, lipsită de interferenţe. Echilibrul între autonomia puterilor şi transparenţa lor, precum şi disponibilitatea lor la dialog, constituie o măsură importantă a gradului de maturitate a democraţiei în societatea respectivă”[2].

S‑a schimbat ceva în această privinţă între situaţia mass‑mediei din România anului 2001 şi cea a anului 2019? Este astăzi presa din România a patra putere în stat sau se complace doar cu rolul de apendice al unor interese politice şi/sau economice? Deosebiri, desigur, există la nivelul celor două perioade în discuţie, deosebiri ce se văd cu ochiul liber, dar au influenţat ele statutul mass‑mediei?

În anul 2001, distanţa faţă de evenimentele din 1989 era mai mică, iar noile relaţii dintre jurnalişti şi puterea politică, oamenii cu bani, respectiv cu publicul, abia se stabileau. Internetul abia pătrundea în viaţa românilor, diversificând nesperat de mult şi într‑un ritm extrem de rapid informaţiile. Şi canalele de televiziune s‑au înmulţit semnificativ, intrând în mai fiecare gospodărie atât numeroase programe româneşti, cât şi străine. (În România, diversitatea programelor de televiziune furnizează o ofertă mai mare ca în multe alte locuri[3], iar internetul este socotit la noi, ca viteză de lucru, printre cele mai performante reţele din Europa.) Aceste elemente noi au diminuat rolul presei scrise, multe ziare şi reviste trebuind să se mulţumească doar cu formatul electronic, iar alte multe ziare şi reviste au dispărut cu totul. Tirajele uriaşe din anii de după 1989 s‑au restrâns semnificativ şi se restrâng în continuare. Tot mai mulţi oameni preferă noile mijloace de informare în locul presei scrise: statisticile succesive prezintă situaţia tot mai îngrijorătoare în legătură cu faptul că numărul celor ce nu‑şi mai cumpără nici un ziar/revistă este în continuă creştere. (Totuşi, presa pe suport de hârtie nu va dispărea, dar va trebui să găsească mereu noi mijloace de supravieţuire. Nici sălile de concert n‑au dispărut odată cu invazia discurilor, nici pictura n‑a dispărut odată cu apariţia aparatului de fotografiat…) Şi interesul publicului – al marelui public – a trecut prin mai multe etape, după lunga perioadă a cenzurii severe şi deseori absurde a vechiului regim. Tot ce era interzis înainte – de la pornografie, sex, la criticarea stărilor de fapt – a devenit în mod firesc atractiv, asemenea senzaţiei de sete intensă după o lungă imposibilitate de acces la lichide. Dar după ce această sete a fost satisfăcută, a trebuit să fie căutate alte subiecte. Notam atunci, în 2001, că „libertatea de expresie constituie o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru un exerciţiu democratic al mijloacelor de informare în masă. Un demers coerent şi eficient al celei de a patra puteri nu se poate câştiga «arzând etapele», ci se învaţă asemenea democraţiei înseşi”.

Odată cu dispariţia cenzurii în practicile de dinainte de 1989, au apărut alte forme ale cenzurii, întrucât cenzura n‑a fost nicicum o invenţie a regimurilor totalitare din epoca aşa‑zis comunistă. „Atribut al Puterii, fie ea religioasă, politică ori militară, cenzura pare să fi apărut chiar înainte de a fi primit un nume, odată cu primele forme de exprimare scrisă, după cum o atestă chiar textele biblice. O primă mărturie în acest sens o aduce Noul Testament (Faptele Apostolilor – cap. 19/19), potrivit căruia apostolul Pavel, aflat în localitatea Efes, vestită pentru practica magiei, a determinat prin predicile sale distrugerea publică a inscripţiilor exorciştilor: «Şi mulţi dintre cei care făcură lucruri de nici un folos aducând cărţile le ardea înaintea tuturor; şi socotiră preţurile lor împreună şi găsiră în argint cinzeci de mii de drahme. Aşa de puternic sporea şi se întărea cuvântul Domnului»[4]”.

Dar cenzura a fost şi este prezentă chiar şi în democraţiile consolidate! Şi nu numai în mass‑media, ci şi în toate expresiile publice. În lucrarea lor despre cărţile interzise[5], autorii descriu avatarurile prin care au trecut 100 de titluri (ajunse azi de maximă notorietate) „din motive politice”, „din motive religioase”, „din motive sexuale” ori „din motive sociale”. Lista titlurilor incriminate este lungă şi extrem de diversă, printre ele, de la „Coran” la „Roşu şi negru”, de la „Mein Kampf” la „Talmud”, de la „Doamna Bovary” la „Doctor Jivago”, de la „Ferma animalelor” la „O tragedie americană” şi la „De veghe în lanul de secară” etc. Da, unele dintre aceste interdicţii au avut loc în sânul unor state cu vechi tradiţii democratice.

Cu atât mai mult a fost, este şi probabil va fi şi în viitor cenzura vigilentă în orice regim totalitar. În România, după 1948, cenzura a fost atât directă – prin oprirea sau mutilarea unor texte – cât şi indirectă, printr‑o listă de cuvinte şi expresii socotite tabu ori prin interpretări (de multe ori forţate) ale unor expresii sau chiar cuvinte. Dar acelaşi lucru s‑a petrecut şi în celelalte ţări satelit ale Uniunii Sovietice. De pildă, Ernest Wichner şi Herbert Wiesner documentează practicile cenzurii din fosta RDG, practici doar puţin diferite de cele cunoscute la noi[6].

Dar nu cenzura (în toate formele ei) este singura responsabilă pentru ca mass‑media şi scriitorii să nu fie ceea ce se exprimă prin formula „câinele de pază al democraţiei”. A devenit un truism să afirm că în România drastica cenzură politică a fost înlocuită cu o la fel de drastică cenzură economică şi de aceea nu‑şi poate exercita pe deplin (?) funcţia de a patra putere în stat[7]. Afirmaţia aceasta este valabilă nu numai referitor la costurile editării şi difuzării, ci şi la relaţiile cu oamenii cu bani: jurnalistul nu este liber atâta vreme cât într‑o redacţie există teritorii ce nu pot fi atinse, de pildă, despre un personaj influent care sprijină financiar instituţia de presă ori despre unul dintre patronii cu care există solide contracte de publicitate. Asemenea personaje nu pot fi puse într‑o lumină nefavorabilă, darămite demascate, chiar dacă există temeiuri suficiente pentru acest lucru. De aici şi până la minciuna prin omisiune şi la mercenariatul făţiş nu este decât un pas. Însă pot apărea şi numeroase alte condiţii pentru ca presa să nu se poată exprima plenar: informaţiile pot fi obturate chiar din interiorul redacţiilor. „Există, de asemenea, limite ale jurnalismului de calitate, create chiar de jurnalişti şi de cei care controlează sau deţin publicaţiile. Una dintre cele mai mari ipocrizii ale jurnalismului convenţional este că relatarea evenimentelor este dictată de stilul ziarului şi de ceea ce numim «valoarea de informare» (adică jaloanele de care jurnaliştii se folosesc de obicei pentru a decide ce evenimente, realităţi sunt interesante pentru cititorii lor). Ar fi bine dacă totul ar fi atât de simplu. Însă ceea ce influenţează în fapt calitatea şi natura jurnalismului practicat de un ziar sau altul se compune dintr‑o serie întreagă de valori: ale jurnalistului, ale proprietarilor ziarului sau ale celor ce îl controlează, ale factorilor ce ţin de cultura jurnalistică şi ale factorilor pe care toţi cei mai sus menţionaţi le consideră ca fiind valorile cititorilor. Şi între toate aceste valori există un conflict constant”[8]. Lucru valabil nu numai pentru presa scrisă, ci pentru toate formele mass‑mediei. Aşadar, pentru a vorbi despre eficienţa reală a actului jurnalistic, va trebui să‑l raportăm la calitatea comunicării. Comunicare despre care s‑au scris biblioteci întregi. Formula încetăţenită: emiţător – mesaj transmis printr‑un cod comun cunoscut şi acceptat – receptor (plus nădăjduita aferentaţie inversă sau feedback) nu acoperă nici pe departe complexitatea procesului. „Dance, după Denis McQuail, a identificat 15 tipuri, fiecare dintre ele punând accentul asupra unui alt aspect sau componentă. (…) Opţiunile de bază sunt mai puţin de 15, dar cu toate acestea uimesc prin natura şi diversitatea lor. Există o serie de opoziţii sau dimensiuni care afectează obligatoriu forma oricărei definiţii…”[9]. Aceste opţiuni – voluntare sau impuse – determină calitatea actului jurnalistic, deoarece „comunicarea reprezintă un act social, deliberat sau involuntar, conştient sau nu. Este în orice caz unul dintre actele care stau la baza legăturii sociale…”[10].

Înainte de a vedea dacă în cei aproape douăzeci de ani în democraţie (2001 – 2019) mass‑media din România a cunoscut suficiente progrese pentru a se putea recunoaşte şi a putea fi recunoscută drept a patra putere în stat, vom mai aminti şi o altă caracteristică obligatorie a unei prese eficiente: aceea de a fi mai credibilă decât zvonurile. Pertinentul studiu al lui Jean‑Noël Kapferer, analizând puterea persuasivă a zvonurilor, arată că, după ce zvonurile s‑au născut odată cu primele relaţii între indivizi, nici „existenţa mediilor de informare, departe de a suprima zvonurile, n‑a făcut altceva decât să determine o specializare a lor: astfel, fiecare dispune acum de propria arie de răspândire”[11]. De unde, una dintre problemele care se pun este dacă mass‑media este în stare să‑şi impună propriul punct de vedere în faţa avalanşei de zvonuri, cu alte cuvinte, dacă este resimţită drept o sursă mai credibilă, dacă nu chiar un garant al adevărului.

Astăzi, România beneficiază de Constituţia care stipulează pluripartitism, separarea puterilor în stat şi libertatea de expresie. Dacă pluripartitismul este real, separarea puterilor este mereu ameninţată de ingerinţele unor puteri aparţinând de ceea ce a fost numit drept „statul paralel”. Proprietarii instituţiilor media, majoritatea aflaţi în slujba unor forţe politice, care de multe ori se află, la rândul lor, sub presiunile unor oligarhi, dictează orientarea ziarului şi/sau a posturilor de radio şi televiziune. Lucrurile merg atât de departe şi sunt atât de tranşante încât receptorul ştie de la început dacă va primi informaţii şi comentarii pro sau contra în legătură cu persoana sau subiectul în discuţie. Da, „fiecare dintre cele patru puteri îşi structurează propriile ierarhii şi se păstrează în competenţe distincte”, doar că „propriile ierarhii” sunt tributare sistemului aberant general al ierarhiilor din România. (Sistemul aberant al ierarhiilor prezent în toate domeniile de activitate – unde competenţa şi calitatea expertizei sunt ultimul lucru luat în considerare în avansarea pe scară – reprezintă, alături de corupţie, una dintre principalele racile ale vieţii sociale de la noi[12].) Incompetenţa unor decizionali şi gravele abuzuri ale justiţiei grevează nu numai credibilitatea actului jurnalistic. Prea puţine „victorii” reale a obţinut presa noastră în confruntarea cu erorile semnalate în activitatea celorlalte puteri, chiar şi în urma unor campanii susţinute cu cele mai limpezi argumente. Cazuri de mari succese, cum au fost, de pildă, campania în presă pentru dreptatea căpitanului Dreyfus, soldat cu un adevărat tsunami la nivelul de vârf al politicului şi al armatei franceze, sau celebrul caz Watergate, care a dus la căderea preşedintelui Nixon, n‑au existat în România, nici măcar păstrând proporţiile dintre combatanţi. Presa reprezintă a patra putere în stat doar când este credibilă şi puternică. Când poate nu numai demasca erorile, ci când este în stare să şi schimbe în bine ceea ce a semnalat. Lucru posibil în unele locuri de pe glob: de pildă, în Statele Unite al Americii, cum cartea lui Larry J. Sabato o demonstrează din plin[13]. De menţionat, totuşi, că lupta jurnalistului este autentică doar dacă nu vine în urma unui comandament politic. În România Socialistă, un atac punctual în presă constituia avancronica demolării unui personaj, fiind coordonat de o justiţie supusă dictatului autorităţilor. Astăzi, cineva aflat într‑o funcţie care se doreşte a fi eliberată pentru altcineva va fi „tocat mărunt” până ce îşi va da demisia ori până va fi demis. După care, brusc, aceeaşi presă agresivă va uita de el.

Presa are un potenţial uriaş, de unde şi rezistenţa faţă de jurnaliştii de investigaţie, teamă tradusă, în dictaturi, prin îngrădirea până la suprimarea fizică a celor ce se opun regimului. Asta unde nu se poate proceda „mai cu mănuşi”, cumpărând mass‑media.

Acolo unde receptorul are parte de informaţii şi de comentarii vădit partizane versus alte informaţii şi comentarii la fel de partizane referitoare la acelaşi subiect, punctele de vedere opuse nu numai că derutează, dar ajung, în cel mai bun caz, să discrediteze cele aflate din presă în favoarea zvonurilor. Iar în cel mai rău caz, lumea ajunge să nu mai citească ziarul, să nu mai asculte ştirile şi comentariile de la radio şi de pe micile ecrane.

În ultimii ani, „facultatea de jurnalism” a devenit „facultatea de ştiinţe ale comunicării”. Or, comunicarea este doar una dintre funcţiile limbajului. Mass‑media comunică şi comentează întâmplările. Informaţia corectă este principala ei menire. Dar, folosindu‑se tot de limbaj, mass‑media vehiculează intrinsec şi celelalte funcţii ale limbajului (funcţia ludică, funcţia de suport al gândirii, funcţia catharctică, funcţia de luare în posesie, funcţia persuasivă, funcţia emoţional – afectivă, funcţia de afirmare a personalităţii şi funcţia evaluativă (orientativă)[14]. Toate aceste funcţii generale ale limbajului pot fi exploatate în munca jurnalistică, doar că, în privinţa informării, cea mai bună şansă de rating rămâne catharsisul: receptorul este un om cu convingeri, opţiuni, insatisfacţii, iar canalul care‑i confirmă aceste convingeri, opţiuni şi insatisfacţii îl mulţumeşte, făcându‑l să simtă că este confirmat. Fapt care nu face decât să împartă receptorii (societatea) în pro şi contra, fără a izbuti o victorie clară în urma materialului difuzat. De unde nici măcar jurnalistul şi cu atât mai puţin publicul larg ajung să nu mai dea credit mass‑mediei: jurnalistul, pentru că vede că degeaba prezintă un adevăr conţinând devoalări indubitabile ale unor fapte reprobabile, rezultatul unei munci îndelungate şi nu lipsită de primejdii: nu se întâmplă nimic, faptele criticate rămân la fel de necorectate, aşa că acest ziarist îşi continuă munca tot mai descurajat, trăind rolul de simplu instrument al păpuşarilor din umbră; în acelaşi timp, receptorul, văzând lipsa de reacţie a celor în drept în urma unor dezvăluiri ale presei, urmăreşte totul ca pe nişte momente de divertisment[15]. („Noi seara ne uităm la televizor”.)

În România începutului de an 2019, mass‑media rămâne pentru receptori apanajul timpului liber.

Gheorghe SCHWARTZ

Note
[1] Gheorghe Schwartz, Politica şi presa, Reprezintă mass‑media a patra putere în stat? Ed. Institutul european, 2001.
[2] Op. cit. p. 289.
[3] Lucru explicabil prin aceea că televizorul de acasă compensează penuria banilor, economisind mersul la spectacole, la localuri, la alte locuri de divertisment unde trebuie plătit. Dar mai este ceva: „televizorul şi alte mijloace de comunicare aparţin căminului – idealizării şi realităţii sale. Acea dimensiune a căminului care implică sentimente pozitive de siguranţă şi apartenenţă este stimulată şi întărită de un mijloc de comunicare care aduce lumea exterioară în interior. Noile mijloace de comunicare sau imaginile inacceptabile reprezintă o ameninţare, iar televizorul este ceva ce trebuie controlat, cel puţin în interesul copiilor. Totuşi, «cutia din colţ» este, prin faptul că depindem de ea, o legătură crucială cu lumea pe care o împărtăşim cu comunitatea şi naţiunea.” (Anderson, 1983, cf. Roger Silverstone, Televiziunea în viaţa cotidiană, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 40.
[4] După Marian Petcu, Puterea şi cultura, O istorie a cenzurii, Ed. Polirom, Iaşi, 1999; Şi e de presupus că au existat cuvinte şi expresii tabu, interzise încă de credinţele primitive de dinainte de folosirea scrisului. (N. M., Gh. Sch.)
[5] Nicholas J. Karolides; Margaret Bald; Dawn B. Sova, 100 de cărţi interzise, Istoria cenzurii în literatura modernă, TOTAL, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2009.
[6] Ernest Wichner, Herbert Wiesner, Ausstellungsbuch, Zensur in de DDR, Geschichte, Praxis und <Ästhetik> der Behinderung von Literatur, Ed. Literaturhaus Berlin, 1991.
[7] Doar că o cenzură economică există în toate ţările cu o economie de piaţă, iar în unele dintre aceste ţări mass‑media reprezintă totuşi a patra putere în stat.
[8] David Randall, Jurnalistul universal, Ghid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pp. 20‑21.
[9] Denis McQual, Comunicarea, Ed. Institutul european, Iaşi, 1999, pp.15‑16.
[10] Jean‑Claude Abric, Psihologia comunicării, Teorii şi metode, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 15.
[11] Jean‑Noël Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 26.
[12] Iată cele trei racile principale ale României: ierarhiile aberante, tendinţa de a începe multe şi de a nu le termina şi lipsa valorii cuvântului. Aceasta din urmă este cel mai grav vizibilă când unul şi acelaşi emiţător laudă cu patos un om, un grup de oameni sau o situaţie şi acelaşi emiţător atacă la „fel de convins” acelaşi om, aceiaşi oameni sau aceeaşi situaţie după doar o zi sau pe un alt canal.
[13] Larry J. Sabato, Feeding Frenzy With a new chapter on recent frenzies How Attack Journalism Has Transformed American Politics, Ed. The Free Press, A Division of Macmillan, Inc. New York, Maxwell Macmillan Canada, Toronto, Maxwell Macmillan International New York Oxford Singapore Sydney.
[14] Pentru mai multe amănunte vezi Gheorghe Schwartz, Limbajul individului om, liber şi sănătos în spiritul psihologiei transversale, Ed. Emia, Deva, 2005.
[15] Sub pretextul „asta ne cere publicul”, prestaţia mass‑media „educă” derizoriul, iar informaţia pertinentă trece pe plan secund.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Gheorghe Schwartz

Gheorghe Schwartz n. 1945, doctor în filozofie, scriitor A lucrat ca profesor, apoi profesor universitar în domeniile psihologie specială şi jurnalism (domenii în care a publicat mai multe volume). A fost consilier al Ambasadei României la Bonn, director de şcoală [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*