Punctul Critic » Editorial » 2019 – Scurtă analiză spectrală a Europei

2019 – Scurtă analiză spectrală a Europei

La trei decenii de la implozia comunismului și instaurarea iluziei euforizante că Europa este în măsură să depășească nu doar diviziunea provocată la scara bătrânului continent de ceea ce în perioada postbelică s‑a numit Războiul Rece, ci și celelalte posibile contradicții și clivaje în interiorul chiar al construcției euro‑comunitare, spectrele unui trecut ce părea a fi fost lăsat în urmă pentru totdeauna își fac din nou loc în mentalul colectiv al europenilor, cu întreg cortegiul lor de anxietăți și neliniști, amenințări și idiosincrazii.

Supoziții alarmante sau pseudo­profeții de tipul „sfârșitul Europei”[1], dând credit unui „nou război civil european” care ar putea conduce „la colapsul” Uniunii Europene într‑un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, nu mai pot fi tratate cu lejeritate, ca simple scenarii catastrofice rod al unor minți extravagante, dacă nu cumva de‑a dreptul maladive.

Brexitul, ascensiunea mișcărilor populiste și extremiste în detrimentul partidelor de centru‑stânga și centru‑dreapta, preeminența sloganurilor exclusiviste și a retoricii de factură demagogică, acordurile tacite sau chiar date publicității ale unor lideri europeni precum Merkel sau Macron, în sensul modificării tratatelor Uniunii pentru a permite câtorva țări din „nucleul tare” al UE o cooperare privilegiată, într‑un „prim cerc” sau o mai accelerată viteză comparativ cu cea a statelor „Noii Europe” sunt deja realități inconturnabile și încărcate cu riscuri pentru destinele comune ale europenilor anului 2019. Aceste evoluții care distonează cu principiile originare și mesajul genuin al proiectului unității euro‑comunitare anunță deja înscrierea Europei pe un trend deconcertant al globalizării care trece de faza așa‑zis „liberală”, pe care am cunoscut‑o și experimentat‑o, pentru a intra în cea „mercantilistă”, așa cum observa un inspirat analist al proceselor economice la scară mondială[2]. Noua fază în care Europa va fi antrenată cu sau fără voia ei va marca relațiile internaționale printr‑o tot mai accentuată autonomie și agresivitate a marilor blocuri politico‑economice, generând totodată o mai temătoare repliere a celor susceptibili de a fi afectați de repercusiunile globale la nivel național, în plasa unor politici egoiste și autosuficiente.

Este tot mai evident faptul că actuala configurație euro‑comunitară și‑a epuizat combustia în materie de extindere spre estul și sud‑estul continentului. Micile țări din Balcani sau din fosta Uniune Sovietică rămase la marginea Uniunii Europene își văd din ce în ce mai drastic reduse șansele și perspectivele aderării, cu atât mai mult cu cât ele însele sau zonele lor limitrofe comportă serioase vulnerabilități nu doar de ordin economic, ci și politic‑securitar. Europei ghidate de la Bruxelles îi sunt de ajuns propriile sale contradicții și tensiuni pentru a mai fi dispusă să‑și asume altele noi, unele dintre ele aparent insurmontabile și putând să se reproducă neîntârziat în spațiul său de exercitare. Ce aport semnificativ vor avea în acest context Albania, Serbia, Bosnia‑Herțegovina, Republica Moldova, Gruzia sau Armenia și ce beneficii va avea UE de pe urma lor? Ca să nu mai vorbim de nefericita Ucraină aflată într‑un război „ciudat” cu Rusia. Toate aceste țări secătuite economic sunt un balast nedorit și victime predilecte ale unor primejdioase conjuncturi cu fluxuri și refluxuri geopolitice, de care Uniunea Europeană ține să se ferească, lăsând însă impresia că este profund preocupată de extinderea sa „tout azimut”.

Într‑o altă ordine de idei nu putem să nu recunoaștem că Uniunea Europeană înregistrează de mai mult timp o structurală criză de leadership la care se adaugă proliferarea unui arborescent aparat birocratic care, în pofida pretențiilor pe care și le arogă, nu reușește să gestioneze în mod eficient nici crizele ce trenează de mult, nici anumite probleme presante curente. Pe această cale se adâncesc falii între diferite zone ale continentului și apar suspiciuni întemeiate că organismele de decizie comunitară și extracomunitară favorizează interesele celor puternici, ignorând cu superioritate doleanțele și revendicările țărilor din estul sau sudul continentului. Animozitățile pe care Grupul de la Vișegrad le are cu conducerea UE stau neîndoielnică mărturie în acest sens.

Dar rădăcinile crizei de încredere în aptitudinea Uniunii Europene de a‑și urma, fără rătăciri compromițătoare, mascate apoi cu ipocrizie justificativă, parcursul asumat de la începuturile sale până azi, privind unitatea europeană, prosperitatea europenilor și securizarea perimetrului euro‑comunitar, sunt mult mai adânci și întortocheate. Hegemonia liberalismului și neoliberalismului, cu interludii și puseuri neoconservatoare în Europa occidentală după cel de‑al Doilea Război Mondial, a constituit însă, după extinderea Uniunii spre Est, însăși cauza ascunsă a unui declin ignorat care a condus spre ceea ce azi, cu un eufemism, numim iliberalism.

Mitul liberalismului atotbiruitor în condițiile globalizării, în ipostaza neverosimilă a „sfârșitului istoriei”, profetizate de Fukuyama, a resuscitat prin ricoșeu alte mituri, puse între paranteze istorice, care au început să agite spiritele: cele atașate particularităților etnice și sociale, ale glocalismului, cele vizând identitățile rănite, cele propovăduind neoegalizatorul în limitele politicilor publice ale statelor naționale, cărora li s‑au adăugat cântecele de sirenă ale populismelor de stânga sau de dreapta[3].

Neîncrederea crescândă în elitele politice tradiționale, golirea de conținut a valorilor și principiilor constitutive ale statelor‑naționale, transferul atributelor suveranității statelor membre către structuri și instituții supranaționale (fie că este vorba de UE, NATO sau alte construcții înglobante și protectoare) au pregătit treptat‑treptat terenul pentru consolidarea unei filosofii eurosceptice sau chiar ostile proiectului euro‑comunitar. Liberalismul este perceput de către unele segmente ale societăților cu tradiții democratice consolidate, dar și de dată mai recentă din Vestul și Estul continentului european ca fiind funciarmente marcat de tare indelebile. Liberalismul economic ar genera inegalități insurmontabile și crize ciclice; liberalismul politic ar favoriza emergența unor grupuri oligarhice și plutocratice care profită de globalizare pervertind accesul cetățenilor la procesul luării deciziilor de interes public; liberalismul ca ideologie recondiționată cu infuzii de neomarxism ar submina în ultimă instanță înseși fundamentele civilizației europene moderne prin acreditarea unor noi concepte: postmodernism, post‑adevăr, post‑umanism, discriminare pozitivă a minorităților, imigrație fără restricții și fără bariere frontaliere etc.

Europa, și cu precădere Uniunea Europeană, le apare adversarilor neoliberalismului și regimurilor politice asociate acestuia din urmă ca o „cetate asediată” de inamici identificabili dar care acționează insidios[4]. Sistemele partidiste din statele membre euro‑comunitare au suferit mai cu seamă în ultimele trei decenii fracturi de nedepășit și schimbări la față de nerecunoscut.

Extrema dreaptă cu propensiuni autoritariste, naționaliste, xenofobe, antiglobalizare, antiimigrație, islamofobe, arborând stindardul iliberalismului și suveranismului își face tot mai pregnant simțită prezența deopotrivă în Vestul și Estul continentului (Franța, Olanda, Germania, Italia, Ungaria, Polonia). Retorica vehementă și demagogia deșănțată completează tabloul general[5].

În zona centrului politic se păstrează între anumite limite diviziunea dreapta‑stânga, însă mult metamorfozată, revendicându‑se în continuare matricea analitică a raporturilor între Stat și Piață într‑o formulă simbiotică social‑liberală. Se manifestă destul de zgomotos în vecinătatea acestei zone mai multe formațiuni politice și mișcări radicale de stânga – „radicale”, „verzi”, „alternative”.

O parte semnificativă a populației (tineri din mediul urban, salariați ai multinaționalelor, funcționari, mici segmente ale clasei de mijloc) se îndepărtează de politică, preferând deliciile consumerismului[6].

Dacă în Germania SPD și CDU guvernează împreună de douăzeci de ani constituind un bloc de centru social‑liberal, păstrând un echilibru între liberalism, politici sociale și toleranță față de migranți și străini, rezistând adversităților dovedite de AfD (partid xenofob și antieuropean) și criticilor ideologice promovate de Die Linke și Die Grüne, în Franța reașezarea scenei politice s‑a produs după alegerea ca președinte a lui Macron, care dispune de o majoritate parlamentară confortabilă, dar care simte în spate suflarea precipitată a formațiunii politice conduse de Marie Le Pen. În Italia, Lega și M5S coabitează cu dificultăți fluturând cu energie sporită stindardul unui populism contrapus politicilor Bruxelles‑ului. În Spania și Portugalia socialiștii aflați la guvernare sau supuși presiunilor interne au în coasta lor o multitudine de mișcări mai mici radicale, deasupra cărora se ridică Podemos. În Marea Britanie, Brexitul obținut cu concursul unui puseu populist stimulat de partidul lui Farage, pe fondul declinului partidelor tradiționale – laburist și conservator – a evidențiat fără putință de tăgadă că Uniunea Europeană este vulnerabilă, că nu există strategii și formule de repliere în cazul unei dezerțiuni de o asemenea amploare, fără a mai vorbi de consecințele economico‑financiare, instituționale și de credibilitatea precară în ceea ce privește despărțirea de UE a unui stat‑membru de o manieră amiabilă și fără injoncțiuni.

Afluxul populismului în Europa anului 2019 a făcut ca miza alegerilor europarlamentare să devină una crucială. Pe fondul unei rate a participării la vot mai mari decât la alte scrutinuri naționale și europene anterioare se explică prin mobilizarea pro și anti‑populistă a electoratului din țările UE. Se poate spune că tendințele eurosceptice și antieuropene, deși au înregistrat valori semnificativ crescute, nu au afectat echilibrul între marile familii de partide din spațiul euro‑comunitar. Dar nu este mai puțin adevărat că populismul de dreapta și de stânga în țările apartenente Uniunii Europene rămâne o problemă preocupantă în cel mai înalt grad pentru perioada următoare.

În Italia, unde populismul și‑a adjudecat terenul politic pentru un experiment provocator, care începe să fie imitat și să facă prozelitisme „mutante”, replierile partidelor tradiționale par să se subsumeze unei metodologii împrumutate de la tabăra combătută. Paolo Gentiloni, fost ministru și președinte al Consiliului de Miniștri, parlamentar și fondator al Partidului Democrat, vorbește în acest sens de o sfidare impopulistă care trebuie să activeze resorturi politice dar și civice[7]. Confruntarea nu va fi însă aidoma unui pocher politic. Populiștii, indiferent de culoare, vehiculează programe politice lipsite de echivoc și menajamente. Ei preconizează măsuri protecționiste dure, presiuni constante asupra firmelor multinaționale, ziduri impenetrabile pentru migranți, limitarea drepturilor străinilor rezidenți, întărirea forțelor polițienești și de securitate și extinderea prerogativelor acestora. Ei promit siguranță sporită cetățenilor, locuri de muncă fără concurența migranților, venituri mai mari pentru „autohtoni”, fără a preciza condițiile implementării unor astfel de politici publice și resursele financiare necesare. Odată ajunși la putere însă liderii populiști nu reușesc decât să antagonizeze diferitele categorii socio‑profesionale și să accentueze deficitele bugetare, să creeze situații tensionate în interiorul Uniunii, așa cum o dovedesc italianul Salvini și acoliții săi.

Este greu de presupus că actualele „elite” politice și tehnocrate, precum și intelectualii și ideologii lor de serviciu vor elabora și pune în funcțiune strategii adecvate de contracarare a practicilor și formulelor populiste, învățând din mers o lecție fără a se lăsa contaminați și tentați de a uza la rândul lor de un model la îndemână ce poate fi recuperat și adaptat.

O altă chestiune ale cărei dimensiuni tind să oculteze multe alte promisiuni și angajamente formale ale celor care au vrut să facă din Uniunea Europeană un tărâm privilegiat al prosperității și siguranței sociale și al respectării drepturilor omului este cea a politicilor față de migranții din spațiul euro‑comunitar și din afara acestuia. Atât timp cât fluxurile migratorii către țările dezvoltate din UE au fost în concordanță cu anumite necesități de pe piața muncii acestora, atenția politicienilor și atitudinea opiniei publice din respectivele țări de destinație nu au învederat cote de alarmă. După extinderea Uniunii spre Est, din fostele state comuniste contingente din ce în ce mai consistente de migranți au afluit spre Italia și Spania, Germania și Marea Britanie sau spre Scandinavia. Fenomenul a început să îngrijoreze mai curând conducerile politice ale statelor care s‑au trezit cu o categorie sui generis de „invadatori” în căutarea bunăstării și a avantajelor politicilor sociale de care beneficiau cetățenii statelor membre cu cea mai mare vechime în UE. Au început să apară reticențe și fenomene de respingere, discriminări și represalii, complicând relațiile între Occidentul tuturor posibilităților și țările Noii Europe, înșelate în iluziile lor fratern‑europene. Lucrurile s‑au complicat și mai mult când Germania a deschis larg porțile pentru valurile năvalnice ale migranților din Orientul Mijlociu, dislocate de războaiele din Irak, Afganistan, Siria, urmate de migranții cu motivații economice din nordul Africii. Cu atât mai mult cu cât această masă de disperați ai sorții aparținea Islamului, univers spiritual străin, ostil în esența sa valorilor creștine și europene. În întreaga Europă, conștientizarea problemelor conexe generate de găzduirea a milioane de astfel de „nou‑veniți” a relevat costuri exorbitante, coliziuni intercivilizaționale, inter‑religioase și inter‑etnice, riscuri asumate de expunere la manifestări violente și terorism.

A apărut instantaneu o nevoie clamată cu putere de o anumită categorie a politicienilor europeni – V. Orban, Marine Le Pen, M. Salvini și alții – de obstaculare neîntârziată a accesului imigranților musulmani în spațiul UE, considerându‑se că fluiditatea frontierelor externe ale Uniunii și absența oricăror controale în spațiul intra‑comunitar vor conduce la un deznodământ apocaliptic[8].

Prin impulsul de a teoretiza o nouă geopolitică a frontierelor pe considerentul că într‑o lume globalizată, hărăzită să statueze și să sacralizeze libera circulație pentru toți, se configurează, pe lângă știutele dileme comunitare, o „dilemă a frontierelor”, obligând la o regândire a certitudinilor etno‑politice de până acum privind migrația[9].

Docamdată Uniunea Europeană nu are soluții rezonabile neantagonice și acceptabile de către toate statele membre în materie de migranți (vezi opoziția îndârjită față de redistribuirea unor cote de migranți din unele state – Germania, Italia, Franța – către altele – Austria, Ungaria, Slovacia).

Chestiunea migranților, în special a celor musulmani, nu se poate rezolva etanșeizând frontierele UE prin acțiuni administrative și polițienești, ci printr‑un complex de politici, inclusiv economice și sociale care să încurajeze statele de proveniență din care pleacă fluxurile de migranți să coopereze cu UE în diminuarea și stoparea acestora. De asemenea, statele membre ale UE vor avea succes în controlarea tuturor aspectelor legate de prezența migranților în societățile de adopție eliminând măsurile vexatorii și care contribuie la enclavizarea în interiorul lor a unor comunități compacte și ostilizate, marcate de frustrări și resentimente, inegalități sociale complexe culturale și exclusivisme religioase formate din migranți, azilanți ce‑și trăiesc condiția alterității fără a‑și dori asimilarea sau integrarea într‑o altă lume decât a lor.

Dincolo de toate aceste considerații sumare care sugerează un tablou cu numeroase umbre crepusculare al Uniunii Europene în anul de grație 2019, se cuvine însă să remarcăm faptul că există și elemente dătătoare de speranță că destinele Europei Unite nu pot fi puse cu totul sub semnul întrebării. Ieșirea Marii Britanii din UE va afecta neîndoielnic Regatul Unit și Uniunea, dar nu într‑o asemenea măsură încât să genereze o reacție în lanț cu efecte letale pentru toate părțile implicate. Alegerile europarlamentare din mai a.c. nu au consemnat nici ele punctul de inflexiune al cursului ascendent desfășurat de‑a lungul ultimelor decenii pentru construcția euro‑comunitară. Uniunea Europeană are suficiente resurse pentru a rezista oricăror șocuri politice, economice dinăuntrul și din afara sa. Relațiile cu Statele Unite, Rusia, China nu par să ofere surprize neașteptate chiar dacă tensiuni mai vechi sau mai noi vor continua să pună la încercare capacitatea Uniunii de a se poziționa și repoziționa în conformitate cu propriile interese în raport cu acești competitori duri care, când nu joacă cartea avantajelor mutuale, nu se sfiesc să lanseze amenințări belicoase, să uzeze de șantaj cu recurgerea la forță, la forme perfide de război hibrid, agresiuni cibernetice etc.

Perioada care urmează va oferi, credem, șansa UE de a dovedi că este o construcție continentală trainică, cu putere de exemplu, un pilon de stabilitate într‑un câmp geopolitic accidentat și saturat de scenarii catastrofice.

Note:
[1] James Kirchick, Sfârșitul Europei. Dictatori, demagogi și noul ev întunecat, Ed. Polirom, Iași, 2018.
[2] Pierre‑Noël Giraud, LʼHomme inutile. Un économic politique du populisme, Odile Jacob, Paris, 2018.
[3] Roger Eatwell, Matthew Goodwin, National populism. The Revolt Against Liberal Democracyi, Pelican Books, Penguin Random House, U.K. 2018.
[4] Christophe Barbier, J.M. Marti Font, La citadelle assiégée. Les populismes contre lʼEurope, Plon, Paris, 2018.
[5] Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu, Sorina Soare (editori), Populismul contemporan, Ed. Institutul European, Iași, 2012; vezi în special studiile semnate de Chantal Delsol, Flavio Chiapponi, Guy Hermet, Marco Tarchi, Michael Shafir. De asemenea, Cas Mudde, Cristóbal Rovira Kaltwasser, Populismul în Europa și în cele două Americi. Amenințare sau remediu pentru democrație. Ed. Institutul European, Iași, 2015.
[6] Alain Deneault, La Mediocratie. Avec Politique de lʼextreme –centre et „Gouvernance”, Lux Editeur, Quebec, 2016.
[7] Paolo Gentiloni, La sfida impopulista. Da dove ripartire per tornare a vincere, Rizzoli, Milano, 2018.
[8] Christopher Coldwell, Un révolution sous nous yeux. Comment lʼIslam va transformer la France et lʼEurope, Editions du Toucan, Paris, 2011.
[9] Benjamin Boudon, Le dileme des frontières. Ethique et politique de lʼimmigration, Edition EHESS, 2018.

Mihai MILCA

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*