Punctul Critic » Istorie - Documente » 1966: Reinstituționalizarea învățământului sociologic în România

1966: Reinstituționalizarea învățământului sociologic în România

Profesorul Iancu Filipescu (n. 18.04.1948) face parte din prima promoție de sociologi de după reinstituționalizarea învățământului sociologic în țara noastră. A fost cercetător științific în cadrul Laboratorului de Sociologie al Universității din București, cercetător științific la Centrul de Sociologie al Academiei R.S.R., conferențiar de sociologie industrială și apoi de comportament organizațional la Catedra de Științe Sociale de la Politehnica din București, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române. Cărțile sale, „Teoria organizațiilor și management” (în colaborare cu Ștefan Bruno), „Sociologie românească 1900‑2010” (coordonator, împreună cu Cătălin Zamfir), rămân repere în literatura de specialitate, la fel ca și articolele și studiile de istorie socială publicate în reviste de prestigiu, dintre care amintim: „Eugen Ehrlich and Romanian Sociology” (1999), „Pays. Confédération tribale, confédération villageoise” (2004), „Consideraţii istorico‑geografice privind judeţele Țării Româneştiˮ (2004). A cunoscut direct numeroase personalități ale științei și culturii. A alcătuit o arhivă a producției sociologice de la 1901 până la 2015. Este un observator participant, de bună credință, al avatarurilor sociologiei din România.

Septimiu Chelcea

  1. C. Amintirile din studenție se uită foarte greu, poate niciodată, ca și prima iubire – cum se spune. Faci parte din prima serie de sociologi din perioada comunistă. Cum a fost studenția ta?
  2. F. Despre sociologie nu știam nimic, era un cuvânt încă interzis, mai târziu am aflat că bunul meu profesor de istorie, Ion Nicoară, a audiat seminarul de sociologie al lui H. H. Stahl. Dar cum am spus, noțiunea nu figura în vocabularul nostru. Cel care m‑a informat de înființarea Secției de Sociologie a fost profesorul de filosofie, Horațiu Tatu. Eram în clasa a XI‑a, anul școlar 1965‑1966. Norocul a făcut ca un unchi al meu, ing. Aurel Bădițoiu, să dețină volumele Enciclopediei României de sub redacția lui D. Gusti. Așa am ajuns să am primele noțiuni despre sociologie și despre Școala monografiei sociologice. Urmasem secția reală (matematică‑fizică); eram pregătit pentru a urma Politehnica din Brașov și a deveni inginer.

Tot profesorul Tatu Horațiu m‑a convins să dau examen de admitere la sociologie, spunându‑mi că sunt o grămadă de ingineri pe metru pătrat, dar sociologii sunt aproape inexistenți. Așa că am decis să mă pregătesc pentru examenul de admitere, învățând la istoria României și la filosofie, despre documente de partid nici vorbă. Gheorghe Gheorghiu‑Dej murise în 1965, iar Nicolae Ceaușescu lupta pentru consolidarea puterii, pentru înlăturarea colaboratorilor lui Dej. M‑am pregătit pentru examen în câteva luni, utilizând nu numai manualele, date semnificative din cărți, precum Tratatul de Istoriei a României, Dacii, a lui Constantin Daicoviciu și Adrian Daicoviciu, Bănia în Țara Românească a lui Ștefan Ștefănescu și altele.

  1. C. Când s‑a instituționalizat învățământul sociologic în România, admiterea se făcea pe baza unui examen scris și oral. Cum ai trecut peste acest hop?
  2. F. M‑am prezentat la examenul de admitere, care se ținea vara, după bacalaureat. Spre surprinderea mea, am fost declarat reușit pe locul al treilea. Nu pot să nu aduc un omagiu familiei Ciuceanu, respectiv doamnei Elena Ciuceanu, domnului Constantin (Țuți) Ciuceanu și domnului Radu Ciuceanu, care m‑au susținut afectiv, și nu numai, găzduindu‑mă și ajutându‑mă în situații mai grele.

S.C. Te înrudeai cu familia Ciuceanu?

  1. F. Nu. Pe doamna Elena Ciuceanu și pe fiul acesteia, Constantin Ciuceanu, i‑am cunoscut în anul 1958, în casa părintească. În 1966, când am venit la examenul de admitere la sociologie, nu cunoșteam Bucureștiul. Abia am nimerit sediul Facultății de Filosofie și Căminul studențesc de deasupra Librăriei Mihai Eminescu, de pe Bulevardul „6 Martie” (azi Bulevardul „Regina Elisabeta”).

Tatăl meu mi‑a dat voie să dau admitere la sociologie, cu o singură condiție: să nu mă bag în discuții politice. Nu trebuie uitată trauma pe pare a avut‑o și tatăl meu, ca și cei mai mulți români de a fi arestați dacă spuneau ceva împotriva „democrației populare”. Povața tatălui meu, Vasile Filipescu, funcționar la Banca Națională, Sucursala Brașov, mi‑a prins bine. Nu cred că întâmplător într‑una din zile a venit la căminul studențesc și a intrat în dormitorul nostru, un dormitor cu 20‑30 de paturi, un individ îmbrăcat cu veston militar fără epoleți, care s‑a așezat pe un scaun lângă ușă și a început să‑l „picteze” pe Ceaușescu: că a fost cizmar, că este analfabet, că taică‑său este bețiv. Reacția mea a fost să‑mi trag pătura peste cap, dar să‑l ascult pe acest individ, despre care nu‑mi dădeam seama ce hram poartă. Recunosc că mi‑a fost frică. În Scheii Brașovului, un cartier cu oameni foarte religioși, mulți au fost arestați, dintre care trei unchi de‑ai mei. Frica asta nu m‑a părăsit complet niciodată. Mă crezi sau nu, chiar și H. H. Stahl avea frica în oase. Când în 1966, după o sesiune științifică, la masa festivă, l‑am întrebat despre Mircea Vulcănescu, mi‑a spus că nu îl cunoaște. Abia după 1989 am aflat motivul: Mircea Vulcănescu fusese declarat criminal de război.

  1. C. Să ne întoarcem la examenul de admitere și la primul contact cu Capitala.
  2. F. Constantin Ciuceanu m‑a dus la Muzeul Satului și astfel am cunoscut o creație a lui Gusti și a unor colaboratori ai acestuia, H. H. Stahl și Victor Ioan Popa. Cu Radu Ciuceanu am făcut un inventar al temelor de istorie a României. El dădea examen de admitere la Facultatea de Istorie. De la Radu Ciuceanu am aflat despre martiriul lui Mircea Vulcănescu, acesta fiindu‑i coleg de celulă.

 

  1. C. Profesorul Henri H. Stahl mi‑a povestit odată cum a lucrat la amenajarea Muzeului Satului și la alte expoziții în satele cercetate de echipele Școlii: punea toate exponatele la locul lor spre a le evidenția frumusețea și funcționalitatea. Când totul era gata, deșternea intenționat o laviță sau lăsa la întâmplare vreun ștergar să atârne să acopere ochiul de geam al casei. Profesorul Dimitrie Gusti verifica munca echipei. Îi lăuda, dar le arăta la plecare cum trebuie să stea învelitoarea peste laviță și care este poziția corectă a ștergarului. Eram cu toții foarte mulțumiți: noi că nu ne‑a stricat planul de amenajare a expoziției, Dimitrie Gusti că ne‑a ajutat să nu greșim – îmi spunea zâmbind nostalgic profesorul Henri H. Stahl.

Adevărul este că nu rămânea întreaga perioadă a cercetărilor de teren. Era ocupat cu demnitățile de Stat și cu mari proiecte pe care le‑a înfăptuit: a fost ministru al Instrucțiunii publice, cultelor și artelor (1932‑1933), a fondat Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1918), din care s‑a dezvoltat Institutul Social Român (1921‑1948), a fost primul președinte al Societății Române de Statistică, (1937), președinte al Consiliului de Direcție și Administrație pentru întocmirea „Enciclopediei României” (o lucrare de nivel european, apărută în 4 volume între anii 1938 și 1941), președinte al Comisiei pentru Recensământul din 1938. A fost un mare sociolog teoretician, nu un sociolog de teren. Sigur, trecea în fugă să vadă cum lucrează echipele la teren, se lăsa fotografiat, mai nășea o nuntă sau un botez și… cam atât. Știi, pigmeii, când se uită la un uriaș, nu‑i văd decât picioarele… Vorbind despre Școala monografiilor sociologice, un membru al Școlii, Mircea Vulcănescu (1904‑1952), l‑a văzut pe Dimitrie Gusti în întreaga lui postură, la fel ca și, mai târziu, profesorul Ioan Drăgan.

  1. F. Să‑ți povestesc despre examenul de admitere la facultate. Când am dat admiterea, concurența era de 8‑10 candidați pe un loc. După primul examen scris s‑a făcut curățenie. Am rămas doi pe un loc. Ca să‑ți răspund la întrebare: l‑am întâlnit pe colegul meu,Traian Rus. El era deja licențiat al Facultății de Teologie din Sibiu. Era aproape un erudit, poliglot, un foarte bun muzician. A fost repartizat, după absolvire, ca sociolog la Fabrica de autocamioane din urbea natală. Țin minte din ce mi‑a povestit că directorul l‑a întrebat dacă poate face ceva pentru creșterea productivității muncii și, implicit, pentru creșterea veniturilor muncitorilor. I‑a spus că dacă nu poate să facă acest lucru, îi va da un birou în care să stea liniștit. A optat pentru a doua soluție. Nu după mult timp, s‑a căsătorit, a fost hirotonisit și a primit o parohie în comuna Dumbrăvița‑Bârsei. Soția lui, o femeie foarte frumoasă, era nepoata preotului Coman, protopopul Brașovului. Mitropolia Ardealului i‑a acordat o bursă de studii în Anglia, dar o nenorocire s‑a revărsat năprasnic asupra lui și a familiei sale: a decedat într‑un cumplit accident de circulație, chiar în hotarul satului.
  2. C. Ce alte amintiri mai ai din primul an de facultate?
  3. F. În toamna lui 1966, la deschiderea festivă, noi, cei care am reușit, am fost invitați de conducerea Catedrei de sociologie să ne cunoaștem. La prezidiu se aflau profesorii Costache Nicuță, decan al Facultății de Filosofie și șef al Catedrei de Istoria sociologiei, Miron Constantinescu, la vremea aceea ministru adjunct la Ministerul Învățământului, și Ion Drăgan, șeful Catedrei de sociologie. Ion Drăgan era și șef de sector la CC al PCR. În planul al doilea se afla grupul de colaboratori al lui Miron Constantinescu, dintre care unii făceau parte din catedră: Mihail și Stela Cernea, Ioan Matei, Ion Iordăchel, Aculin Cazacu și alții.

Reuniunea a fost deschisă de Constantin Nicuță. Când l‑a prezentat pe Miron Constantinescu, a spus că acesta este un gustist, la care Miron Constantinescu a replicat că este marxist, nu gustist. Miron Constantinescu a fost, în toată perioada cuprinsă între 1965‑1974, director al Laboratorul de sociologie. Șefii de catedră au fost, pe rând, Ion Drăgan (1966‑1971), Constantin Nicuță (1971‑1972), apoi din nou Ion Drăgan (1972‑1977). Ion Drăgan a fost, după desființarea secției, șeful colectivului de sociologie din cadrul Catedrei de economie (1977‑1989).

În stânga sălii unde s‑a desfășurat prima întâlnire cu profesorii; la fereastră, izolat de grup, stătea profesorul H. H. Stahl. A fost prezentat ca un ilustru sociolog. Când ni s‑a adresat, H. H. Stahl ne‑a spus doar că ne vom cunoaștem mai bine, pentru că ne va fi profesor. Într‑adevăr, H. H. Stahl a predat și seminarizat cele mai multe discipline. Miron Constantinescu ne‑a cerut, și acesta a devenit un ritual, să ne motivăm alegerea sociologiei. Eu am spus că îmi plac, deopotrivă, atât istoria, cât și filosofia și că Secția de sociologie îmi va permite studiul celor două discipline. După prezentarea motivației, H. H. Stahl mi‑a dăruit un extras din Revista de Istorie, care se referea la necesitatea sociologizării istoriei.

În anul următor (1967/1968), la prima întâlnire a membrilor catedrei cu studenții, a stârnit senzație motivația alegerii sociologiei de către Corneliu Vadim Tudor. Acesta a spus sus și tare că de la Eminescu și până la el nu a mai existat un geniu. După această afirmație, a primit porecla de „Geniu”.

  1. C. La acea întâlnire am participat și eu. Profesorul Miron Constantinescu a spus simplu: „La sociologie se pregătesc sociologi, nu genii”. Despre C. V. Tudor am o părere proastă: deși era foarte inteligent, era lipsit de moralitate. Dar morții… cu morții…
  2. F. O serie de „exegeți” ai acestei perioade a istoriei sociologiei ignoră faptul că noua catedră era dedicată, în principal, cercetărilor sociologice de teren. Din acest punct de vedere, dincolo de ascensiunea politică, Miron Constantinescu era un autentic cercetător de teren, abordând fenomenele și procesele sociale din perspectivă marxistă. Acesta, împreună cu colaboratorii săi (H. H. Stahl, Ioan Matei, Stanciu Stoian, Gheorghe Vlădescu‑Răcoasa etc.) au creat, în 1965, după modelul Institutului Social Român, Laboratorul de Sociologie al Ministerului Învățământului (1965‑1968) și apoi Laboratorul de Sociologie al Universității din București (1968‑1975), ca unitate de cercetare și loc de dezbatere a problemelor sociale ale țării, precum integrarea socială a tineretului, procesul de urbanizare, metodologia cercetării sociale, tendințele de modernizare a țării, migrația din rural spre urban etc.

Aceste dezbateri cu caracter multidisciplinar au fost publicate în Caietele Laboratorului, oferind o imagine sugestivă asupra sociologiei acelor vremuri. În 1972, la una dintre ședințele Laboratorului, Miron Constantinescu a subliniat necesitatea înființării unei reviste de sociologie, care să poarte numele de Era socialistă. Acest nume, însă, a fost dat de Ștefan Voicu revistei Lupta de clasă, așa că Miron Constantinescu a schimbat numele revistei de sociologie în Viitorul social. Despre rolul lui Miron Constantinescu la reinstituționalizarea sociologiei, Ion Iliescu își amintește:

  1. C. Cred că merită să se știe că profesorul Miron Constantinescu a reprezentat sociologia din România la congresele Asociației Internaționale de Sociologie (ISA); a condus delegația sociologilor români la Congresul de la Varna (1970), unde a fost ales vicepreședinte al ISA. În această calitate a contribuit la organizarea Congresului de la Toronto. La acest congres profesorul Miron Constantinescu nu a participat. S‑a stins din viață la 18.06.1974.
  2. F. Se vorbea că la Congresul ISA din Canada (Toronto, 1974), Miron Constantinescu intenționa să ceară mutarea sediului Institutului Internațional de Sociologie în clădirea de pe Str. Rafael Sanzio, unde era Laboratorul de sociologie al Universității și să propună ca următorul congres ISA să se țină la București. Exista o justificare: în 1939, era programat să se desfășoare la București, sub președinția profesorului Dimitrie Gusti, lucrările celui de‑al XIV‑lea Congres al ISA, începând de la 29 august, timp de două săptămâni (participanții erau invitați în excursii să cunoască frumusețile României). Cu doar douăsprezece zile înaintea deschiderii programate, congresul a fost amânat: începuse cel de‑al Doilea Război Mondial.

Patronajul sociologiei în România

  1. C. S‑a discutat în șoaptă despre „bătălia” pentru șefia Catedrei de sociologie de la Univesitatea din București și pentru patronarea sociologiei în România. Când, în 1962, m‑am mutat de la Universitatea din Iași la Universitatea din București, profesorul Tudor Bugnariu era Decanul Facultății de Filosofie. Mai târziu, când am ajuns asistent, l‑am admirat pentru poziția demnă pe care a avut‑o în unele situații critice. Îmi aduc aminte că, după manifestația studenților din preajma Crăciunului din anul 1968, în atmosfera acţiunilor contestatare studenţeşti din Franţa, studenţii căminiști de la Filosofie și de la alte facultăți au organizat spontan un marş pe „Şase a treia” (Bdul „6 Martie”), pe traseul Piaţa Operei, statuia lui Mihail Kogălniceanu, toate cadrele didactice din Facultatea de Filosofie au fost convocate în Amfiteatrul „Vasile Conta” pentru a fi prelucrate. Un colonel de la Securitate – așa s‑a prezentat – ne‑a comunicat că de a doua zi studenții nu vor mai avea acces pe intrarea principală a clădirii, unde erau Rectoratul, Facultatea de Științe Juridice și Facultatea de Filosofie, iar cadrele didactice vor trebui să se legitimeze de fiecare dată când vin la facultate. Profesorul Tudor Bugnariu s‑a ridicat din bancă și, cu glas domol, dar hotărât, a întrebat „Când ne veți obliga să ocolim facultatea, să trecem pe celălalt troturar?”. Am continuat să folosim intrarea principală și noi, și studenții, fără a ne legitima. Știam că profesorul Tudor Bugnariu era membru PCR încă din ilegalitate, că era ginerele lui Lucian Blaga. După Decembrie ’89, am aflat că securitatea îl urmărea pas cu pas. Doamna Dorli Blaga, soția profesorului, a dezvăluit în presă că Securitatea împânzise casa cu microfoane.
  1. F. Și eu am unele amintiri despre profesorul Tudor Bugnariu. În anii ’80, își petrecea, împreună cu familia, vacanțele de vară în Șcheii Brașovului, aproape de casa mea părintească. Familia Blaga era profund atașată de Scheii Brașovului. Un unchi de‑al lui Lucian Blaga a fost protopop, un frate a fost profesor la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, iar Lucian Blaga însuși a fost un strălucit elev al acestuia. Una dintre piesele de teatru ale lui Lucian Blaga zugrăvește personalitatea lui Anton Pann, dar și personaje din Schei. Am aflat de la Tudor Bugnariu câteva lucruri interesante despre reinstituționalizarea sociologiei în Ronmânia.

Într‑una din discuții, l‑am întrebat pe Tudor Bugnariu de ce, având în vedere activitatea lui politică, nu a ocupat funcții mai înalte în PCR, iar răspunsul a fost acesta: „I‑am spus lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej că nu este admisibil ca niște conducători ai unui partid muncitoresc să se mute în vilele burghezilor”. Mi‑a mai spus că Ceaușescu este un mincinos, că nu a fost membru în Comitetul Național Antifascist. Dacă eu aș fi spus numai 1% din ceea ce mi‑a relatat el, aș fi fost arestat. Profesorul Tudor Bugnariu nu m‑a contrazis. Și încă ceva: o delegație a Academiei RPR, din care făcea și el parte, s‑a dus la Gheorghe Gheorghiu‑Dej cu propunerea de a accepta să devină Membru de Onoare al Academiei. Gheorghe Gheorgiu‑Dej a refuzat propunerea, spunând că el este muncitor, electrician, și că este Șef al Statului”. Nicolae Ceaușescu nu făcut acest gest! Mai târziu, am aflat că Tudor Bugnariu, la propunerea de a deveni din membru corespondent membru titular al Academiei RSR, a renunțat în favoarea filosofului D. D. Roșca.

În 1958, Tudor Bugnariu a fost numit membru și secretar general al Comitetului Național Român de Sociologie, în care calitate a avut un rol important în organizarea activității acestei instituții, cât și în crearea unei secții de cercetare sociologică la Institutul de Filosofie. Această activitate a fost susținută de primirea unei scrisori din partea Academiei URSS. Împreună cu Traian Herseni, a inițiat un proiect de redactare a unei istorii a sociologiei românești. Traian Herseni își rezervase dreptul de a elabora partea nemarxistă a acestei istorii, iar lui Tudor Bugnariu i‑a revenit sarcina redactării părții destinate istoriei sociologiei marxiste. Proiectul a eșuat. Tot Tudor Bugnariu mi‑a spus că a fost propus să organizeze învățământul sociologic din România și să fie șef al Catedrei de sociologie din Universitatea din București, dar a refuzat.

În plină ascensiune politică, Miron Constantinescu a devenit conducătorul de jure și de facto al mișcării sociologice din România. Puțini sociologi formați după 1989 știu că Miron Constantinescu a făcut cercetări de teren și că a publicat studii consistente înainte de 1944.

  1. C. Vicepreședintele Asociației Române de Sociologie, conf. univ. dr. Cornel Constantinescu, de la Universitatea din Pitești, împreună cu Catedra de sociologie de la Facultatea de Teologie și Asistență socială a Universității din Pitești au organizat, în 2018, la 9 mai, o manifestare științifică în comuna Bogați pentru a marca împlinirea a 80 de ani de la cercetarea sociologică a comunei, la care a participat și Miron Constantinescu. Ai participat și tu. Și‑au amintit localnicii despre această cercetare? Profesorul Cornel Constantinescu mi‑a spus că la manifestarea similară din anul 2008, învățătorul pensionar Ion M. Dumitru, în vârstă de 100 de ani, a povestit despre cercetarea sociologică a comunei.
  1. F. Proiectarea și realizarea cercetării celor 60 de sate aparține, în primul rând, lui Anton Golopenția și dr. Georgescu, cu acceptul, în cele din urmă, al lui Dimitrie Gusti.
  1. C. Personal, consider că s‑a supraestimat rolul profesorului Miron Constantinescu în instituționalizarea învățământului sociologic din România. Înaintea noastră, în Polonia, Ungaria, R. D. Germană se reinstituise sociologia. În URSS se făceau cercetări sociologice. Cred că profesorul Miron Constantinescu a prins pulsul pe linie de partid. Tot atât de adevărat este că a fost un sprijin solid în existența Catedrei de sociologie. Când unele cadre didactice din Facultatea de Filosofie susțineau că adevărata sociologie este socialismul științific sau materialismul dialectic, noi ne apăram cu notele de curs tipărite ale profesorului Miron Constantinescu, în care era scris negru pe alb că sociologia are identitate de necontestat ca știință socială, a ansamblului raporturilor sociale, a structurilor și proceselor sociale, a acțiunilor și luptelor sociale. Noi, cei din Catedra de sociologie, ne permiteam să semnalăm, pe baza cercetărilor din practica studențească, problemele pe care le ridicau comunitățile rurale și colectivele de muncitori. Era, se poate spune, o critică obiectivă a realității sociale. Ne prevalam de funcțiile sociologiei, așa cum le enumerase profesorul Miron Constantinescu.
  2. F. Ce conta când mergeam cu studenții în practică, prezentându‑ne la Comitetul Județean al P.C.R., nu era funcția critică a sociologiei, ci numele lui Miron Constantinescu. De multe ori se comunica în prealabil de la cabinetul lui Miron Constantinescu că studenții de la sociologie vin în practica de cercetare. Beneficiam de anumite facilități privind cazarea, masa și deplasarea în județ. Cei de la partid nu se amestecau în desfășurarea cercetărilor, dar ne cereau să le prezentăm întâi lor rezultatele cercetărilor, în special aspectele critice, pentru a nu le afla de la CC al PCR.

Îmi aduc aminte că în 1973, când am mers în practica studențească la Brașov – eu eram cercetător la Laboratorul de sociologie al Universității –, am fost primit de secretarul cu propaganda, Ștefan Antoniu, tatăl unui fost coleg de‑al meu de liceu, care m‑a rugat să‑i comunicăm aspectele critice, să nu procedăm ca Ovidiu Bădina, care s‑a grăbit să le prezinte direct la CC.

Într‑o altă practică studențească de cercetare, prin 1971/72, tov. Năstase și nu mai știu cum, proaspăt absolvent al Facultății de Filologie (Universitatea din București), a convocat activul de partid al județului. Conducătorii echipelor studențești au fost invitați să prezinte rezultatele investigațiilor. Ai fost și tu, și alți membri ai catedrei și ai laboratorului (Ion Constantinescu, Virgil Constantinescu, Andrei Stănoiu) la acea adunare. Au fost și Vasile V. Caramelea, și Cătălin Zamfir, care îndrumau practica studenților de la Secția de Filosofie. Eu am făcut greșeala de a lua în serios funcția critică a sociologie. Am înșirat necazurile oamenilor: că primarul comunei Oarja fură, că podul spre Combinatul Petrochimic din Pitești nu a fost bine plasat ș.a.m.d. Din sală s‑a ridicat un activist de partid: „Tovarășul profesor, dvs. nu sunteți purtător de cuvânt al localnicilor, ci sociolog!”. Am tăcut.

  1. C. Nu aș vrea să se supere domnul profesor Ioan Drăgan, fostul șef de jure al Catedrei de sociologie de la înființare, până în 1977, și apoi al colectivului de sociologie din cadrul Catedrei de economie‑sociologie, până în 1989. A fost un factor de echilibru. Îi datorez aprobarea în 1968 a transferului meu de la Institutul de Psihologie al Academiei R.S.R. la Secția de sociologie de la Universitatea din București. În 1992, a făcut parte din comisia pentru ocuparea postului didactic de profesor, concurs în urma căruia am revenit la Catedra de sociologie. Totuși, mi se pare mult prea mult să asociem cuvântul „sacerdoțiu” numelui lui Miron Constantinescu. Din cât îmi dau seama, Miron Constantinescu avea mai multă chemare și vocație pentru politică decât pentru catedra universitară. S‑ar putea să mă înșel…
  2. F. Eu l‑am avut șef pe Ion Drăgan, ca director adjunct al Laboratorului (1971‑1974) și la Centrul de Sociologie (1974), până când am plecat ca asistent de sociologie industrială și de filosofie la actuala Universitate Politehnica din București. Revin la firul discuției.

La examenul de admitere au fost afișate 25 locuri, la fel ca și la secțiile de Filosofie, Psihologie, Pedagogie. Începând cu anul universitar 1967/68, numărul studenților de la Sociologie s‑a dublat, iar din anii 1969 și până 1977, numărul lor s‑a triplat. Cum se explică acest lucru? Miron Constantinescu, ajuns din nou mare demnitar, a trimis ministerelor o scrisoare, prin care cei din conducere acestora au fost întrebați dacă au nevoie de sociologi. După numărul mare de cereri, Miron Constantinescu ne‑a spus că trebuie să dublăm, apoi să triplăm numărul de locuri. Desigur că în contextul social‑istoric de atunci, într‑o economie centralizată, etatistă, cererea de sociologi pe piața muncii era foarte limitată. Facultatea de Filosofie pregătea, în principal, profesori de liceu.

  1. C. Profesorul Miron Constantinescu a procedat în același mod la apariția primului număr al revistei „Viitorul social”, în 1972. Din ordinul ministrului transporturilor, ajunseseră să facă abonamente la revistă toți șefii de gară. Minunea nu a durat nici trei numere ale revistei.
  1. F. În realitate, doctoratul în sociologie s‑a menținut la universitățile din București, Cluj și Iași și după 1977. Se susțineau teze de doctorat și la Academia de Studii Social‑Politice și Administrative (fostă „Ștefan Gheorghiu”). S‑au menținut și cursu­rile de sociologie industrială la institutele tehnice, sociologia medicinii la Institutul de Medicină și Farmacie (curs desființat după 1989), sociologie economică (Academia de Studii Economice), sociologia culturii (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie), sociologia urbană (Institutul de Arhitectură), sociologia rurală (Institutul Agronomic).
  2. C. Să ne întoarcem în 1966. Când ai dat tu examen de admitere și de fapt până în 1990, era împotriva legii învățământului să te înscrii la mai multe facultăți. Astăzi, absolvenții de liceu, chiar cei care nu au luat bacalaureatul, se pot înscrie la examenul de admitere la două, trei sau patru facultăți de stat sau particulare dacă își permit să plătească tot atâtea taxe. Pentru facultăți este bine din punct de vedere financiar, dar nu tot atât de bine în ce privește motivația viitorilor studenți pentru specializarea de profil a facultății. Profesorii, cei care sunt numai dascăli, nu și cei ocupați cu alte slujbe aducătoare de venituri substanțiale, fac turnee prin licee să „promoveze” facultățile în care își desfășoară cu pasiune și competență activitatea. Am rămas interzis când am văzut pe site‑ul unei facultăți din București că li se mulțumește celor care s‑au înscris la examenul de admitere. Despre ce exigență mai poate fi vorba?! Dar… asta este. Cum se spune în limbajul cazon: „Am fost noi și la operă și am rezistat”. Îți amintești în ce a constat examenul de admitere? La ce materii? Ce subiecte au fost? S‑a putut copia?
  3. F. Examenul a constat în două probe: Filosofie, scris, și Istorie, scris și oral. La probele scrise, am avut la alegere două subiecte. La Istorie am ales „Întemeierea Țării Românești”, iar la Filosofie „Legea unității și luptei contrariilor”. Nu era vorba, din fericire, de documente de partid, fiind o perioadă de „interregn”, Gheorghe Gheorghiu‑Dej murise și nu se mai foloseau documentele de partid de pe vremea lui, iar cultul lui Nicolae Ceaușescu încă nu se manifesta.

Profesorii primei promoţii de sociologi

  1. C. Catedra de sociologie de la Facultatea de Filosofie (Universitatea din Bucureşti) are o istorie interesantă. Iniţial, în anul universitar 1966‑1967, numărul cadrelor didactice era mic: Stela Cernea, Aculin Cazacu, Miron Constantinescu, Ion Drăgan, Pompiliu Grigorescu, Ion Iordăchel, Ioan Matei, Henri H. Stahl. Azi, în Departamentul de sociologie al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială sunt încadraţi 31 de profesori, conferenţiari, lectori şi asistenţi, la care se adaugă, în mare număr, profesorii asociaţi. Nu‑i vorbă, că şi numărul de studenţi înmatriculaţi în anul I s‑a mărit de zece ori. Ce amintiri ai despre profesorii tăi? Cum se desfăşurau cursurile şi seminariile?
  2. F. Am trăit o perioadă unică: învăţământul sociologic abia se aşeza. Un semestru întreg am discutat la seminar două cărţi: „Situaţia clasei muncitoare din Anglia” a lui Engels – seminar condus de H. H. Stahl – şi „Regulile metodei sociologice” a lui Durkheim – seminar condus de Ion Iordăchel. În primul seminar H. H. Stahl ne‑a întrebat despre mediul de provenienţă (urban/rural), a câta generaţie de urbani suntem, ocupaţia părinţilor, starea civilă, dacă avem sau nu bibliotecă în casă, dacă cunoaştem notele muzicale, ce limbi străine cunoaştem (citit cu dicţionarul, scris şi gândit). Noi am rămas uimiţi de acest set de întrebări. H. H. Stahl ne‑a spus că el vorbea franceza şi germana în familie, iar limba română a învăţat‑o mai ales cu copiii cu care se juca. Ne‑a îndemnat să învăţăm limbi străine şi să ne cumpărăm dicţionare de limbi străine şi Dicţionarul explicativ al limbii române. Când am ajuns să conduc şi eu seminarii, începeam cu acelaşi set de întrebări.

Cât priveşte cursurile audiate, să începem cu prelegerile lui Miron Constantinescu, cursul „Introducere în sociologie”. Ideile principale: caracterul marxist al sociologiei, societatea ca organism de producţie, autonomia sociologiei în raport cu materialismul dialectic şi istoric, funcţiile sociologiei, importanţa cercetării pe teren şi egalitatea de statut a sociologiei cu celelalte ştiinţe sociale. Insista asupra ideii de procese sociale, asupra relaţiei dintre fapte, procese şi relaţii sociale, reluându‑şi ideile disertaţiei sale cu titlul „Unităţile sociale şi marxismul” din 1940, prezentată lui Dimitrie Gusti în cadrul pregătirii doctorale. Nu ştiu dacă şi‑a susţinut vreodată doctoratul.

N‑am să uit niciodată cât de puternic ridica tonul, cât de furios era când se referea la răposatul Gheorghe Gheorghiu‑Dej. Nu‑l scotea din „criminal şi distrugător al învăţământului românesc”. A fost prima dată când auzeam prin viu grai, în public, o critică atât de dură adusă conducătorului PCR. Este adevărat, după moartea acestuia. Cred acum nu numai că îl ura pe Dej, dar şi că îşi netezea drumul spre vârful puterii.

La prelegeri avea o suită care creştea odată cu urcarea lui în funcţii. Unii membri al Catedrei se îngrijeau ca în amfiteatrul „Dimitrie Cantemir”, unde Miron Constantinescu ţinea cursul, să fie tabla ştearsă, să fie un pahar cu apă şi studenţi în bancă. Unul dintre asistenţi se ocupa cu înregistrarea lecţiilor pe magnetofon.

  1. C. Printre cei care îl aşteptau pe hol, la uşa amfiteatrului, eram şi eu. Voiam să aflu ce este filosofia marxistă, să nu cumva să greşesc. Primul în capul şirului era Aculin Cazacu, asistentul profesorului Miron Constantinescu. Eu eram mai la coadă. Nu am avut privilegiul să‑i ţin paltonul şi să mă ocup de magnetofon. Profesorul Henri H. Stahl nu a făcut niciodată parte din această suită. Explicabil: Henri H. Stahl îi fusese profesor lui Miron Constantinescu.
  2. F. Henri H. Stahl îl respecta în mod deosebit pe Miron Constantinescu. Să nu uităm că atunci când Stahl şi‑a pierdut apartamentul din vila de pe Strada Paris, Miron Constantinescu a intervenit să‑şi cumpere un apartament de patru camere într‑un bloc din zona centrală a Capitalei (Calea Dorobanţi). Când Miron Constantinescu a fost numit Preşedinte al Academiei de Știinţe Sociale şi Politice, în 1970, l‑a propus pe H. H. Stahl şeful Secţiei de Sociologie. Între Miron Constantinescu şi H. H. Stahl era un respect reciproc.

Am făcut şi câteva seminarii cu Miron Constantinescu, care nu aveau nimic şcolăresc. Comentam texte din lucrări de sociologie. Mi‑aduc aminte că la un seminar ne‑a recitat versuri din Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Miron Radu Paraschivescu. Ne‑a îndemnat să citim şi noi poezie, literatură, să devenim oameni de cultură. Ne‑a spus că pe vremea studenţiei lui facultatea avea mult mai puţini profesori şi că studenţii stăteau mai mult în biblioteci şi discutau cele citite cu asistenţii. Cel mai adesea, profesorii îşi continuau cursurile, nu o luau de la început. Aşa că erai obligat să te pui la zi printr‑o muncă personală şi, cum am spus, cu ajutorul asistenţilor.

S‑a discutat mult despre relaţiile de adversitate dintre Miron Constantinescu şi Traian Herseni, adversitate ce avea ca temei trecutul politic al lui Traian Herseni, dar mai ales critica adusă de acesta în revista „Familia” de la Oradea privind modului de organizare a învăţământului sociologic de la Universitatea din Bucureşti. Profesorul Miron Constantinescu ne spunea că Traian Herseni putea să vină la Catedră să‑şi expună obiecţiile, „că doar ne cunoaştem foarte bine”.

  1. C. Sigur că se cunoşteau. Traian Herseni a condus seminarul de sociologie în anii când Miron Constantinescu era student. Profesorul Traian Herseni mi‑a povestit că la un seminar Miron Constantinescu a declarat deschis că este marxist. Ce ai citit din Marx? – l‑a întrebat Traian Herseni. Costatând că studentul Miron Constantinescu nu citise decât nişte broşuri care circulau în ilegalitate, Traian Herseni i‑a împrumutat câteva cărţi ale lui Marx, în limba franceză.

Dar să‑ţi spun şi eu impresia pe care am avut‑o când am audiat prelegerile profesorului Miron Constantinescu. Am asistat la prelegerile profesorului Miron Constantinescu, în primul an când am venit la Catedră. Era impresionant, masiv. Cu voce de stentor vorbea despre lupta claselor, considera că este greşită expresia „lupta de clasă” – expresie folosită în documentele de partid. Îţi mărturisesc, şi îmi pare rău dacă te dezamăgesc, nu prea am înţeles din prelegerile audiate ce este sociologia marxistă. În ciuda faptului că accentua că sociologia este altceva decât materialismul dialectic şi istoric, aveam impresia că profesorul Miron Constantinescu ţine lecţii de materialism dialectic şi istoric. Probabil că a fost o limită de înţelegere a mea. M‑am mai dumirit ce înseamnă să faci sociologie la cursurile profesorului Henri H. Stahl, pe care le‑am urmărit şi ca student în ultimul an la Secţia de psihologie, şi ca asistent universitar, înainte de a mi se încredinţa conducerea seminariilor de Metode şi tehnici de cercetare sociologică.

  1. F. Profesorului Stahl îi datorez foarte mult din formaţia mea intelectuală. Cu noi, studenţii din prima promoţie, a lucrat cel mai mult. Chiar spunea că vrea cu prima promoţie de sociologi de după 1944 să‑şi încheie cariera didactică. A ţinut şi cursurile, şi seminariile la „Metode şi tehnici ale investigaţiei sociologice” (anul I şi II), „Sociologie urbană şi rurală” (anul II) şi „Demografie şi sociologia popu­laţiei” (anul III). H. H. Stahl valora cât zece profesori: avea o experienţă ştiinţifică şi didactică incomparabilă cu ceilalţi profesori din Catedră. Avea formaţie nu numai sociologică excepţională, dar şi istorică (este – după părerea mea – cel mai mare istoric social de la noi, prin studiul satelor devălmaşe), economică, etnografică şi juridică. Pe scurt, avea o formaţie enciclopedică. H. H. Stahl absolvise Facultea de Drept. Dăduse examene la Facultatea de Litere şi filosofie pentru a‑şi susţine doctoratul. În 1970‑1972, la Laboratorul de sociologie am fost custodele bibliotecii lui Stahl. Am găsit conspectele făcute de H. H. Stahl la „Știinţa logici” a lui Hegel. La cursuri îşi exprima admiraţia faţă de filosofia lui Kant.

La seminar, chiar din anul I, aducea de acasă cărţi în limbile română şi franceză, pe care ni le dădea pentru a face referate. Eu am prezentat: Karl Kautscki „Înmulţire în natură şi în societate” şi „Clopotiva – un sat din Țara Haţegului”, cercetare condusă de Ion Conea. Profesorul era mai atent decât colegii mei. A apreciat referatele, dar mi‑a atras atenţia asupra modului de a le prezenta: să nu mai gesticulez. A venit lângă mine şi, ţinându‑mi mâna lângă corp, mi‑a spus: „Dacă gesticulezi, publicul urmăreşte mâinile, nu ideile”.

Examenele cu H. H. Stahl erau practic o formalitate. Fiind doar 25 de studenţi, ne cunoştea foarte bine. Ne‑a spus că examenul nu constă în verificarea capacităţii de memorare, ci în evidenţierea modului de a gândi problemele sociale puse în discuţie. N‑a precizat că notele sunt deja puse: cine a fost apreciat la referate şi la dezbaterile de la seminar cu nota 8 (opt) rar va primi o notă mai mare sau mai mică la examen.

Mă opresc aici despre învăţătura primită de la H. H. Stahl, nu înainte însă de a aminti principiul didactic pe care l‑a urmat, pe care din păcate mulţi profesori nu îl conştientizează: „La curs, profesorul arată ce ştie în legătură cu tema expunerii; la seminar, se formează modul de a gândi al studenţilor”. Rolul profesorilor este esenţial.

  1. C. Ce alţi profesori au mai predat primei promoţii de sociologi? Nu cred că este cazul să‑i nominalizezi pe toţi. Fă o selecţie. Opreşte‑te la cei care au avut un „rol esenţial”.
  2. F. Am să spun câteva cuvinte despre cel care puţini îşi mai amintesc, despre Ioan Matei. A fost titularul Cursului de sociologie a familiei. Modul de abordare a familiei era structural‑funcţionalist, respectiv familia era analizată ca sistem, cu funcţii şi disfuncţii. Asistenţa socială a fost o altă componentă a cursului pe care l‑a ţinut. Era un om foarte blând, respectuos. A stat foarte puţin în Catedră, transferându‑se, ca director adjunct, la Centrul de Sociologie. A avut mari probleme cu cei de la Comitetul municipal de partid ca să primească dreptul de a‑şi susţine doctoratul. În ultimii ani de viaţă a avut grijă de el Paul H. Stahl, fiul lui Henri H. Stahl, vechiul lui prieten şi coechipier în cercetările sociologice de teren. Se ştia că Ioan Matei a participat, în calitate de ofiţer, la războiul din Est, că la intervenţia unui unchi, cu grad de general, a fost numit comandantul Gărzii Militare a Penitenciarului Văcăreşti şi că în această calitate l‑a ajutat pe Gheorghe Vlădescu‑Răcoasa, condamnat la moarte de regimul Antonescu, să fie mutat la Văcăreşti, unde era mai în siguranţă.

La un seminar Ioan Matei ne‑a prezentat cu lux de amănunte vizita făcută de Dimitrie Gusti, în calitate de Preşedinte al Academiei Române, în fruntea unei delegaţii, la Moscova (1945). Spunea că lui Dimitrie Gusti i‑a trezit un „interes special de mare” vizita la „cea mai mare măreaţă centrală a marxismului din toată lumea, care este cuprinsă în două mari edificii ale Institutului Marx‑Engels‑Lenin şi Muzeul etnografic din Leningrad, că vizita în Uniunea Sovietică a fost cel mai frumos dar ce i s‑a făcut vieţii sale. Am făcut parte, pentru puţin timp, din colectivul de cercetare condus de Ioan Matei. La biblioteca Institutului de Sociologie din cadrul Academiei Române zace în praf şi uitare un pachet cu texte, manuscrise ale lui Ioan Matei, aduse de fiul lui şi de Paul Stahl, membru de onoare al Academiei Române.

 

  1. C. Să îl lăsăm pe Dimitrie Gusti să‑şi doarmă somnul de veci. A însemnat prea mult pentru sociologia românească pentru a insista asupra unui detaliu, nu spun nesemnificativ, dar poate îngroşat puţin de Ioan Matei. Sunt convins că şi tu te înclini în memoria lui Dimitrie Gusti. Altfel nu‑mi explic de ce ai insistat atâta să mergem la Cimitirul Belu să identificăm mormântul fondatorului sociologiei româneşti moderne, să aprindem o lumânare la cripta dată uitării de către sociologi. Povesteşte‑mi mai bine despre alţi profesori pe care i‑ai avut. Despre profesorul Constantin Nicuţă ce amintiri ai?
  2. F. Constantin (Costache) Nicuţă, format la Universitatea din Iaşi, asistent al lui Petre Andrei, era un om deosebit de respectuos, lucru mai rar, el saluta sau răspundea când era salutat, scoţându‑şi cu un gest larg pălăria. A fost şeful Catedrei de Istoria sociologiei: un erudit, cursurile sale erau deosebit de atractive, pigmentate cu glume fine, subtile: făcea o ştiinţă „veselă”. Audierea cursului mi‑a fost uşurată, pe de o parte, de urmărirea prelegerilor de istoria sociologiei universale, ţinute de Stela Cernea (din păcate, s‑a prăpădit prematur), foarte bine documentate şi sistematizate şi, pe de altă parte, citisem şi conspectasem două cărţi fundamentale ale lui Raymond Aron: Deutsche Sociologie der Gegenwart (1969) şi Les étapes de la pensée sociologique (1967). Azi, un asemenea curs este bun de ţinut la masterat. Întâmplător, prin anii ’80, când eram cercetător şi membru al catedrei, m‑am întâlnit cu profesorul Nicuţă şi am avut o scurtă discuţie. Între altele, i‑am spus că prelegerile de sociologie ale lui Miron Constantinescu semănau cu cele de materialism istoric, profesorul Nicuţă spunând că Miron Constantinescu procedează foarte bine, întemeind sociologia pe marxism şiîn acest fel are temeiul de a‑i susţine autonomia şi de a o apăra de dogmatici. Într‑o şedinţă a Laboratorului, profesorul Nicuţă ne‑a relatat şi despre întâlnirea sa la Paris cu filosoful şi sociologul Raymond Aron, ne‑a spus că acesta are o secretară frumoasă şiîn cadrul discuţiei s‑a situat pe poziţiile marxismului.
  3. C. Cine se situa pe poziţiile marxismului, Raymond Aron sau secretara lui? Nu m‑aş fi mirat să aud că secretara. Profesorul Constantin Nicuţă (1906‑1991) avea simţul umorului, era hâtru – un savant hâtru. Când profesorul Miron Constantinescu, într‑o şedinţă de catedră, ne‑a prezentat cartea „Introducere în sociologie. Note de curs”, abia ieşită de la tipar, i s‑a adresat profesorului Constantin Nicuţă: „Ei, tovarăşul Nicuţă, vom trăi noi să vedem tipărit şi cursul de Istoria sociologiei?”, acesta a răspuns detaşat: „Depinde de dumneavoastră, tovarăşe ministru”.

Profesorul Miron Constantinescu nu a apucat să vadă cursul tipărit al lui Nicuţă. De fapt, nimeni nu l‑a văzut, pentru simplul motiv că nu l‑a scris. De altfel, profesorul Constantin Nicuţă a şi teoretizat: „Unii profesori scriu, dar nu citesc; alţii citesc, dar nu scriu. Eu fac parte din a doua categorie”. La cine, oare, se referea?

Despre profesorii din celelalte catedre ale Facultăţii de Filosofie care au predat cursuri şi au condus seminarii la voi, la prima promoţie de sociologi ce îţi mai aminteşti?

  1. F. Îmi aduc aminte cu deosebită plăcere de profesorul Gheorghe Dolgu, de la Catedra de economie politică. La primul curs ne‑a cerut să ne pregătim pentru examen după Manualul de economie politică capitalistă”, apărut la ASE, pentru că la prelegeri şi la seminarii se vor discuta problemele actuale ale economiei mondiale. Profesorul Gheorghe Dolgu călătorea foarte mult în străinătate, fiind membru în diferite organisme economice internaţionale. La prelegeri întârzia mai totdeauna, era foarte bine îmbrăcat, după ultima modă de la Paris. Le prezenta colegelor mele moda din Occident. De multe ori, în loc să facem seminariile în sala din Facultate, ne invita pe cei prezenţi la o discuţie la Cofetăria Tosca, de vizavi de facultate. Indiscutabil, Gheorghe Dolgu a fost un profesor de mare clasă şi un economist excepţional. După Decembrie ’89, a fost ales Membru de onoare al Academiei Române.
  2. C. După Decembrie ’89, şi alţi profesori din Facultatea de Filosofie au fost aleşi membri ai Academiei Române. Profesorul Henri H. Stahl a devenit, din membru corespondent, membru titular al Academiei. Au fost onoraţi cu titlul de academicieni Ion Banu, Alexandru Boboc, Mircea Flonta, Vasile Tonoiu, Gheorghe Vlăduţescu, Cătălin Zamfir. Amintesc acest lucru pentru a arăta că profesorii din anii studenţiei tale şi ai activităţii mele în Universitatea din Bucureşti au contribuit din plin la sporirea patrimoniului ştiinţific şi filosofic al ţării. Ca student, care dintre profesorii amintiţi te‑au impresionat cel mai mult?
  3. F. De la Catedra de la istoria filosofiei, Gheorghe Vlăduţescu, pe atunci lector universitar, care ne‑a predat în anul I Istoria filosofiei antice şi în anul IV Istoria filosofiei româneşti, după Decembrie ’89 a fost ales membru corespondent şi apoi membru titular al Academiei. Între 2002 şi 2006, a deţinut funcţia de vicepreşedinte al acestui for cultural şi ştiinţific român.

Țin minte că la primul seminar, în anul I, Gheorghe Vlăduțescu ne‑a întrebat dacă am citit „Munci şi zile” a lui Hesiod. Nici nu auzisem de Hesiod. Cu atât mai mult despre „Munci şi zile”. Aşa se face că Gheorghe Vlăduțescu, un erudit, a rămas cu porecla „Hesiod”.

Amintiri frumoase am şi despre profesorul Gheorghe Enescu. Pe parcursul a două semestre, ne‑a predat logica: cursul de logică formală, combinat cu logica simbolică, şi cursul de logica claselor. A fost un mare logician. Și la profesorul Enescu se prezentau referate despre cărţile pe care ne cerea să le citim. La un seminar am analizat comparativ, împreună cu colegul meu, Florian Ciotea, două cărţi capitale: „Organon‑ul” lui Aristotel şi „Noul Organon” al lui Francis Bacon. A fost un exerciţiu de gândire şi cultură. În 1990, Gheorghe Enescu a fost dat afară din Facultatea de Filosofie, pe motiv că predă „logică sovietică”.

  1. C. Da, Gheorghe Enescu şi‑a susţinut teza de doctorat la Moscova, în 1962. Spre deosebire de alţi tineri cu „origine sănătoasă” trimişi să‑şi facă doctoratul (candidatura) în URSS, care îşi luau teme cu caracter politic şi care criticau la sânge ştiinţa „putredă” din România burghezo‑moşierească, Gheorghe Enescu a ales logica. Tradiţia marilor logicieni ruşi, precum Andrei Andreevici Markov, se păstrase în perioada neagră stalinistă şi, desigur, şi după dispariţia generalissimului. A fost îndrumat de profesori recunoscuţi pe plan internaţional, precum Andrei Nikolaevich Kolmogorov sau Piotr Sergeyevich Novikov. În vâltoarea evenimentelor din Decembrie 1989, nişte studenţi, chipurile revoluţionari, nu i‑au mai lăsat pe colegii lor să intre în sala în care era programat cursul de logică. Noua conducere „anticomunistă” (după Decembrie ’89 la Facultatea de Filosofie fusese ales ca decan un profesor de la fosta Catedră de Materialism dialectic şi istoric, care nu‑şi mai amintea de vemurile când era secretar de partid pe facultate), i‑a interzis să mai predea logică studenţilor de la Secţia de filosofie, repartizându‑i ore de curs la sociologie. Eu cred că învinovăţirea că predă „logica sovietică” a fost doar un pretext. A funcţionat principiul „Scoală‑te tu, să mă aşez eu”. Á la révolution, comme á la revolution! Cred că cei care au avut de suferit au fost în primul rând studenţii de la Filosofie, care au pierdut privilegiul să audieze cursurile unui savant autentic.

Păstrez în biblioteca mea, lângă „Logica cercetării” a lui Karl R. Popper, cartea profesorului Gheorghe Enescu „Introducere în logica matematică”, pe care mi‑a dat‑o cu dedicaţie: „Lui Chelcea, cu deosebită simpatie. 12/X/1965”. Într‑un subsol de pagină, profesorul Gheorghe Enescu menţionează că am imaginat un procedeu original de normalizare a expresiilor.

Colegii mei s‑au amuzat copios că am fost citat: mă îndemnau să cer drepturi de autor. Faptul că m‑a citat este spre lauda profesorului, nu a mea: sunt aşa‑zişi profesori care folosesc munca şi sferturile de idei ale studenţilor, trecând sub tăcere numele lor. Faptul că am fost citat, pe mine m‑a încurajat să nu urmez drumuri bătătorite. Cred că în ştiinţă cine merge 100 de metri pe drumul croit de el ajunge mai departe decât cel care parcurge 100 de kilometri pe o şosea intens circulată.

Am aflat de curând dintr‑un articol comemorativ scris de profesorul Iancu Lucia de la Universitatea de Vest din Timişoara şi publicat în „Revista de Filosofie” (2017, LXIV, 2, pp. 215‑233) că Gheorghe Enescu (1932‑1997) provenea dintr‑o familie de ţărani săraci din comuna Tâmna, satul Pavăţ, din judeţul Mehedinţi. Profesorul Gheorghe Enescu a scris cărţi de pionierat, cărţi fundamentale în domeniul logicii simbolice şi filosofiei matematicii: „Introducere în logica matematică” (1965), „Logică şi adevăr” (1967), „Logica simbolică” (1971), „Filosofie şi logică” (1973), „Teoria sistemelor logice” (1976), „Fundamentele logice ale gândirii” (1980), „Dicţionar de logică” (1985, reeditat în 2003), „Tratat de logică” (1997), „Paradoxuri, sofisme, aporii” (2003). Profesorul Gheorghe Enescu a lăsat nepublicat un jurnal de însemnări zilnice (50 de caiete). Într‑unul din aceste caiete stă scris: „Cum aş putea să nu iubesc acest popor pentru care au luptat fraţii, părinţii şi strămoşii mei?!”. Zic şi eu acum: Cum aş putea să uit un astfel de profesor?!

  1. F. Ai dreptate: cine îşi uită profesorii nu‑i om de ispravă! Gândindu‑mă la cei mai mulţi dintre profesorii care au predate în anii studenţiei mele, îmi exprim deplina mea recunoştinţă: am învăţat de la ei ce este sociologia, cum se face o cercetare sociologică de teren în echipă sau de unul singur şi ce înseamnă să fii profesor.

Practica de cercetare sociologică a studenţilor

  1. F. În buna tradiţie a Școlii monografiei sociologice, după sesiunea de examene din vară, se organizau, timp de o lună, practicile de teren, în care studenţii învăţau, sub îndrumarea profesorilor, să lucreze pe teren. Existau două tipuri de investigaţii sociologice: cele cu caracter pedagogic, în care studenţii din primii ani veneau în legătură cu terenul, învăţau „să înoate”, şi cercetarea ştiinţifică realizată de studenţii din ani mari sau de doctoranzi. Cred că practica de acest gen a fost abandonată.
  2. C. Să nu vorbim cu păcat. Studenţii de la specializarea sociologie şi antropologie din Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială (Universitatea din Bucureşti) fac practică de cercetare la teren sub îndrumarea profesorilor. Este adevărat, în grupuri mai mici (10‑12 studenţi) şi pe teme stabilite ad hoc, nu pe o temă comună, cum se făcea pe vremea studenţiei tale. Cu siguranţă, şi studenţii la sociologie din alte centre universitare fac, într‑o formă sau alta, practică de cercetare.
  3. F. Cercetarea de teren avea o mare importanţă pentru progresul cunoaşterii unităţilor sociale, ca şi experimentul pentru psihologie. Pregătirea cercetării se făcea în special la seminarii. Cursul şi mai ales seminariile aveau şi acest rost. Modul de abordare era multidisciplinar. În acest scop, se pregătea studierea unei aşezări din punct de vedere economic, geografic, demografic, istoric, psihologic, al antropologiei culturale etc. Tema aleasă de conducerea catedrei, de către Miron Constantinescu, a fost „Procesul de urbanizare. Zona Slatina‑Olt”. Raţiunea ştiinţifică a fost de a studia un oraş aflat în „zona mediană” a procesului de urbanizare, dar mai importantă – cred eu – era raţiunea politică: construirea Combinatului de Aluminiu. Alegerea Slatinei pentru cercetarea sociologică era legată de numele lui Nicolae Ceauşescu, care indicase locul de amplasare a combinatului în apropierea satului său natal, Scorniceşti. Indiscutabil, oraşul şi zona cunoşteau un proces accelerat de industrializare şi urbanizare. Cercetarea sociologică se justifica.

Nu am luat în considerare substratul politic. Noi ne vedeam de pregătirea noastră ca viitori sociologi. De la început, aflaţi pe Dealul „Cetăţuia”, profesorul Stahl împreună cu un profesor din partea locului ne‑au prezentat oraşul, pornind de la monografia lui George Poboran (1868‑1925) privind istoria oraşului Slatina. Lângă oraşul Slatina, profesorul Stahl ne‑a făcut o demonstraţie despre modul în care se realizează un interviu. A întâlnit un moşneag pe uliţa principală şi între ei s‑a înfiripat o discuţie de parcă se cunoşteau din copilărie.

  1. C. Într‑un seminar, cred că prin 1972‑1973, tu nu mai erai student, profesorul Henri H. Stahl a povestit că la cea de‑a cincea campanie monografică la care au participat 89 de cercetători, cea din 1929, de la Drăguş (Judeţul Făgăraş), coechipierii au făcut un concurs: „Cine reuşeşte cel mai repede să identifice o femeie bocitoare”. Nu era prea greu să înregistrezi o doină, dar îţi trebuia pricepere şi noroc să găseşti o „femeie bocitoare” care să accepte să improvizeze pe o melodie lamentată versuri, strigăte de durere, vaiete, deplângând moartea cuiva, pentru a fi înregistrată.

De înregistrarea cu ajutorul fonografului a cântecelor, doinelor, bocetelor din localitatea cercetată se ocupa etnomuzicologul, compozitorul şi sociologul Constantin Brăiloiu, considerat pe plan internaţional întemeietorul etnomuzicologiei.

Constantin Brăiloiu, înregistrând la fonograf folclor muzical

Ca mărturie, mi se pare interesant de reţinut că, odată cu înregistrarea liniei melodice, un lingvist transcria fonetic textele cântecelor, silabă cu silabă sub notele muzicale, iar un fotograf fixa pe peliculă întreaga scenă a imprimării folclorului muzical. Au fost cazuri – relatează Constantin Brăiloiu – când interpretarea unui bocet s‑a repetat de nouă ori. Se alcătuia şi o amănunţită „fişe de informator”.

  1. F. Constantin Brăiloiu, descendent al marelui ban Cornea Brăiloiu, din timpul lui Constantin Brâncoveanu, a fost şi un maestru al convorbirilor sociologice: purta convorbiri absolut fireşti şi cu sătenii, şi în saloanele aristocraţiei.
  2. C. Tehnica înregistrărilor pe cilindrul de ceară al fonografului, ca şi teoria folclorului muzical popular sunt prezentate de Constantin Brăiloiu în „Plan pentru cercetarea vieţii muzicale”, studiu inclus în volumul coordonat de Dimitrie Gusti şi Traian Herseni „Îndrumări pentru monografiile sociologice” (pp. 311‑323. Bucureşti. Universitate din Bucureşti, 1940/2003), de publicarea căruia ne‑am îngrijit amândoi. Aş vrea să ofer spre lectură tinerilor cercetători care se specializează în sociologie rurală un fragment dintr‑o „fişe de informator”.
  3. C. Ne‑am luat cu vorba… În ce a constat prima ta practică de cercetare sociologică?
  4. F. Am realizat în două sate mărginaşe ale Slatinei de atunci, Pârliţi şi Clocociov, interviuri bazate pe chestionarul conceput de membrii Catedrei. Primul sat, Pârliţi – ce nume edificator?! – era pe vremuri un sat de megieşi (de ţărani liberi), iar al doilea, Clocociov, era sat în proprietatea Mănăstirii Clocociov, zidită în secolul al XVII‑lea. Ceea ce ne interesa pe noi era impactul dezvoltării industriale asupra ocupaţiilor; ţăranii se angajau pe şantierul viitorului combinat, devenind succesiv ţărani‑muncitori şi apoi muncitori‑ţărani.

Până la venirea mea la Facultate, nu am cunoscut satele şi târgurile din vechiul Regat: mi‑am petrecut vacanţele în sate din Transilvania şi Banat. Prin anii 1967‑1968, când am mers în practică, exista între satele din Ardeal şi cele din Regat o discrepanţă uriaşă. Săliştea Sibiului – un sat din apropierea Sibiului, despre care istoricul şi filologul Petre P. Panaitescu spunea că este „satul fetelor frumoase şi al ţăranilor cu biblioteci” – avea mai multe atribute urbane decât oraşul Slatina de atunci.

  1. C. Să trecem peste patriotismul local…
  2. F. Încă din primele zile de practică am avut parte de o întâmplare care m‑a marcat definitiv. Intrând în gospodăria unui sătean, acesta mi‑a spus că în mod normal trebuia să mă dea afară, motivându‑mi că atunci când se afla la Stalingrad, în plin război, au venit nişte tineri ca mine şi au început să ne chestioneze dacă vrem pământ, ce suprafaţă, ce calitate… Noi am întors armele şi le‑am spus să plece repede că altfel îi împuşcăm. Pe noi ne aştepta moartea şi ei ne întrebau cât pământ vrem. Până la urmă, a acceptat să discute cu mine, spunând că o face fiindcă sunt foarte tânăr.
  3. C. Aud pentru prima dată să se fi făcut astfel de anchete în preziua celei mai sângeroase bătălii din al Doilea Război Mondial (de la Staligrad, azi Volgograd), unde Armata a 3‑a Română şi Armata a 4‑a Română au fost spulberate în numai două zile (19 şi 20 noiembrie 1942). Cred că interlocutorul tău, informator de bună credinţă, spunea ce auzise, nu ce trăise. Dar lecţia servită de el a fost binevenită şi este de actualitate şi azi pentru cei care fac anchete şi sondaje de opinie, punând în discuţie teme care nu sunt probleme sociale la ordinea zilei.

Iată, spre exemplu: o firmă de sondaje din Capitală – prefer să nu îi dau numele – comunica în mass‑media, la 21 ianuarie a.c., rezultatele unui sondaj pe un eşantion de 1 099 de persoane din 120 de localităţi rurale şi urbane, reprezentativ la nivel naţional – ne‑a asigurat –, în care respondenţilor (cu vârsta de 18 şi peste 18 ani), în care li se cerea să evalueze, pe o scală de la 0 (între 0‑19 puncte – idioţenie!) la 140 de puncte (între 120‑140 de puncte – inteligenţă foarte ridicată), coeficientul de inteligenţă al unor „lideri politici internaţionali” şi al posibililor candidaţi români la alegerile europarlamentare (din 26 mai a. c.). Îmi imaginez – nu‑i aşa?! – că pe uliţele satelor (botezate „străzi”) şi în pieţele din Bucureşti, în metrou, lumea discută cu înflăcărare despre coeficientul de inteligenţă al acestora. Rezultatele acestui (pseudo)sondaj de opinie publică au arătat că, în percepţia electoratului din România, Preşedintele SUA (Donald Trump – 95,4 puncte) este mai inteligent decât Preşedintele Franţei (Emmanuel Macron – 90,7 puncte), care, la rândul lui, este mai inteligent decât Preşedinele Turciei (Recept Tayyip Erdogan – 80,3 puncte). Pe Recept Tayyip Erdogan îl întrece însă în inteligenţă şi fostul preşedinte al României, Traian Băsescu (88,6 puncte). Am mai aflat din datele (pseudo)sondajului de opinie publică cum că Angela Merkel (98,3 puncte), cancelarul Germaniei, este – conform evaluării celor intervievaţi – mai inteligentă decât prim‑ministrul Marii Britanii, Theresa May (92,1 puncte), şi decât prim‑ministrul al României (Viorica Vasilica Dăncilă – 56,7 puncte). Despre doamna prim‑ministru Dăncilă, 28,5% din respondenţi cred că are deficienţe grave de gândire (idioţenie), iar 11,5% afirmă că are inteligenţă foarte ridicată. În schimb, fostul prim‑ministru Dacian Cioloş este apreciat de către 21,8% din totalul eşantionului că are inteligenţă foarte ridicată şi de către 10,0% că are deficienţe grave de gândire (idioţenie). Îmi pare rău să o spun: cred că şi cei care au proiectat acest (pseudo)sondaj nu au un coeficient de inteligenţă prea ridicat. Concluzia: să nu ne jucăm cu cifrele, pretinzând că măsurăm fenomene sociale, când, în fapt, facem propagandă politică.

  1. F. Cuantofrenie la nivel înalt! Încă la jumătatea secolului trecut, sociologul american de origine rusă Pitirim A. Sorokin (1889‑1968) a denunţat moda utilizării măsurătorilor în cercetarea sociologică.
  2. C. În „Mode şi puncte slabe în sociologia modernă şi ştiinţele conexe” (Fads and Foibles in Modern Sociology and Related Sciences, 1956), Pitirim A. Sorokin a consacrat două capitole cuantofreniei: nu s‑a revoltat împotriva măsurării per se, ci împotriva abuzului, a modei de transformare a realităţii sociale în cifre. Să ne ferim, aşadar, să măsurăm ceva ce nu există; opinia publică nu apare ca un porumbel din jobenul scamatorului. Construirea opiniei publice este un proces complex, stadial, de durată, presupune informare, dezbateri publice, discuţii în mass‑media, formarea atitudinilor şi, după caz, schimbarea lor. Înainte de toate, ca să putem vorbi despre opinie publică trebuie să existe o problemă socială, care să fie percepută ca atare de către indivizi.

Dar iar ne‑am pierdut în actualitate… Ce lecţii ai mai primit în practica de cercetare sociologică de la Slatina?

  1. F. Tot în Slatina, într‑o bună zi, m‑am dus să beau o bere într‑o cârciumă, căreia îi spuneau „restaurant”. La o masă, lângă mine, se afla un cetăţean. Ca unul care ştiam că berea dezleagă limbile, l‑am întrebat cu ce se ocupă. Mi‑a răspuns că este cioban. Eu i‑am spus că nu arată a cioban. Mi‑a replicat: când două persoane se întâlnesc pentru prima oară se măsoară între ele şi fiecare vrea să‑şi dovedească superioritatea, aşa că el spune că este cioban ca să scape de această corvoadă. În realitate, era şeful unui service din Turcia, avea cetăţenie turcă şi venise acasă în concediu.
  2. C. Și care este învăţătura pe care ai tras‑o?
  3. F. Că atunci când sociologul abordează o persoană trebuie, în primul rând, să se prezinte: să spună cine este, de ce se află în localitatea respectivă, ce treabă are de făcut şi să trateze persoanele intervievate cu mult respect. Aveam 19 ani şi eram student la sociologie în primul an! Dar să continui. În echipa de practică sociologică au mai făcut parte: Florian Ciotea, Nina Petre, Dinu Rachieru, Sorin M. Rădulescu şi Corneliu Vadim Tudor. Stăteam la Internatul Școlii „Ionaşcu”. După-amiaza mai mergeam la plajă, pe malul Oltului. Într‑o zi, trecând cu maşina oficială prin Slatina, Miron Constantinescu a văzut mulţimea de tineri la plajă. Când s‑a întâlnit cu profesorii care ne îndrumau în practică, i‑a întrebat dacă erau la plajă şi studenţii de la Sociologie. Răspunsul a fost un nu hotărât, studenţii sunt pe teren! Unul dintre profesori s‑a plâns că studenţii vin la cămin deseori foarte târziu. „Și noi, când eram tineri, pe teren, mai săream pârleazul” – a spus Miron Constantinescu.
  4. C. Nu ştiu cum s‑au petrecut lucrurile în prima practică de cercetare la care ai participat, dar când, din 1970, am ajuns să îndrum şi eu practica unor grupe de studenţi (la Beiuş, Câmpulung Muscel, Piteşti, Iaşi), am fost avertizaţi toţi de către profesorul Miron Constantinescu să avem foarte mare grijă de studenţi (niciun student nu avea voie să părăsească localitatea unde eram cazaţi, fără a fi învoit de conducătorul practicii) şi să păstrăm o „disciplină paramilitară”: scularea la ora 7, masa până la ora 8, de la ora 8 la ora 13 documentare şi cercetare de teren, masa de prânz la ora 14, între 14 şi 18 timp la dispoziţia fiecăruia, la ora 18 şedinţa de bilanţ a zilei, la ora 19 masa de seară, apoi timp liber până la ora 22, când se dădea stingerea. În mare, orarul stabilit era respectat. Şi noi, şi studenţii ne mai abăteam de la „disciplina paramilitară”. Unii profesori îndrumători ai practicii – am aflat şi eu de la studenţi – au exagerat: verificau dacă la 22.01 studenţii şi studentele erau în dormitoare. În ce mă priveşte, ca asistent universitar, am căutat să fiu mai aproape de studenţi decât de profesori.
  5. C. Le‑am cerut studenţilor ca pe rând să scrie într‑un caiet impresiile de peste zi. Profesorul Henri H. Stahl îmi spusese că în prima campanie, cea din 1925, de la Goicea Mare (Judeţul Tîrgu Jiu), monografiştii scoteau la gestetner o foaie de ziar cu evenimentele zilei. Eu nu aveam posibilitatea să multiplic o foaie de ziar, dar le‑am cerut şi studenţilor ca, pe rând, să scrie într‑un caiet impresiile de peste zi. Păstrez şi azi acest caiet „jurnal de bord”.

„Jurnalul de bord” era transmis spre completare de la un student la altul, care îşi semna sau nu însemnările. Eu am primit caietul în ultima zi de practică, după ce le‑am comunicat notele acordate pentru activitatea lor: cele mai multe note de 10 (zece) şi câteva note de 9 (nouă).

  1. F. În practicile de cercetare sociologică, am cunoscut viaţa satelor, dar mai multă sociologie rurală am învăţat în satele Pietroşani (judeţul Teleorman), Crivăţ (judeţul Călăraşi) şi Vidra (judeţul Ilfov), unde soţia, Aurelia Filipescu, a fost profesoară de limba română. Aici, abordarea diferitelor probleme sociale ale locuitorilor se desfăşura mult mai nestingherit, eram soţul unei profesoare şi nu un cercetător venit de la Bucureşti, în treacăt prin satul lor. Disimularea sătenilor funcţiona mult mai puţin. Desigur, nici în aceste condiţii nu discutam probleme politice.

Lecţii de sociologie,
lecţii de viaţă

  1. C. Ştiu că reinstituţionalizarea sociologiei la Universitatea din Bucureşti a fost un semnal pentru alte centre universitare că se pot înfiinţa secţii de sociologie. La Cluj, terenul era pregătit de activitatea unor intelectuali de excepţie. Cercetarea de teren de la Slatina a stârnit interesul unor sociologi consacraţi, ca şi a unora dintre universitarii tineri care au îmbrăţişat cu entuziasm „noua” ştiinţă.
  2. F. În vara anului 1967, la Slatina, au venit trei personalităţi din Cluj: George Em. Marica, Ion Aluaş şi Maria Demeter, care au vrut să vadă – presupun eu – modul în care se desfăşoară o campania de cercetare sociologică marxistă. De departe cel care se impunea prin statura intelectuală era George Em. Marica. M‑a impresionat când am auzit că se declară mândru că este „oltean”. Se născuse în comuna Horezu din judeţul Vâlcea.
  1. F. Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene este o carte fundamentală a sociologiei româneşti. Din păcate, George Em. Marica nu a putut reveni la Catedra de filosofie a „Universităţii Babeş‑Bolyaiˮ, unde erau profesorii care s‑au specializat în sociologie. Despre cercetările sociologice de la Slatina, George Em. Marica şi Ion Aluaş au scris un articol elogios: „Ancheta sociologică de la Slatinaˮ (Tribuna, 1967, XI, 35, p. 1).
  2. C. Nu l‑am întâlnit personal pe George Em. Marica, dar am conspectat două din lucările lui: Despre patrie. Studiu sociologic şi Psihosociologia mahalalei, pe care le‑am recomandat spre lectură şi doctoranzilor mei. Pe profesorul Ion Aluaş l‑am cunoscut. Era prin anii 1972‑1973. Am participat la un simpozion ştiinţific pe tema migraţiei de la sat la oraş. S‑au prezentat comunicări mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Una dintre comunicări mi s‑a părut că se bazează pe o cercetare de teren care se abate serios de la metodologia sociologiei. În pauza de cafea, s‑a întâmplat să mă aşez la o masă lângă profesorul Ion Aluaş. Îi ascultasem comunicarea pe care o făcuse magistral. I‑am spus că am admirat comunicarea domniei sale şi că după pauză, la discuţii, voi desfiinţa comunicarea celui care habar nu are ce înseamnă o anchetă sociologică. M‑a îndemnat să nu fac asta: „În sală sunt şi activişti de partid care de abia aşteaptă să se ridice un sociolog şi să arate netemeinicia concluziilor cercetărilor sociologice, inutilitatea sociologiei”. Mi‑a mai spus că legăm artificial migraţia tinerilor de la sat la oraş de factorii culturali, oraşul oferind mai multe posibilităţi de satisfacere a nevoilor culturale (teatru, film, expoziţii, biblioteci, librării). Adevărul este – mi‑a spus profesorul Ion Aluaş – că tinerii fug la oraş ca să scape de munca grea a câmpului. „Nu ştii ce înseamnă să sapi o zi întreagă pe arşiţă. De fiecare dată când dai cu sapa în pământul uscat, simţi cum îţi zvâcneşte creierul”. Profesorul ştia! Am renunţat să mă mai înscriu la cuvânt…
  3. F. Colegul meu, Andrei Negru, spre lauda lui, a încercat să repună în drepturi lucrările lui George Em. Marica. A scris studii despre relaţia dintre sociologia clujeană şi Şcoala monografiei sociologice de la Bucureşti, arătând respectul lui George Em. Marica faţă de iniţiativa lui Dimitrie Gusti de monografiere a satelor, dar şi rezervele acestuia faţă de teoria şi practica utilizării unui plan tip de cercetare a satelor. Andrei Negru s‑a îngrijit de republicarea lucrărilor lui George Em. Marica („Satul ca structură psihică şi socială. Curs de sociologie rurală”, 2004; „Sociologia comunităţilor sociale”, 2005). Cu toate acestea, lucrările sociologului şi filosofului George Em. Marica par a fi date uitării de către sociologii bucureşteni. Opera lui Ion Aluaş are aceeaşi soartă?
  4. C. Profesorul Ion Aluaş a fost stimat şi iubit de colaboratorii săi, care i‑au închinat o emoţionantă carte comemorativă: „Un intelectual‑sociolog transilvănean cu viziune europeană. Profesorul Ion Aluaş. 1927‑1994. Memoriile unui intelectual scrise de prietenii lui” (Floreşti‑Cluj, Editura Limes, 2012, 300 p.)
  5. F. Ion Aluaş şi Ion Drăgan au publicat o masivă antologie de sociologie franceză: „Sociologia franceză contemporană. Teorie – Metodologie – Tehnici – Ramuri” (Bucureşti, Editura Politică, 1971, 858 p.). Pentru sociologia de la Bucureşti, pentru sociologia din România, în general, această antologie a însemnat deschiderea unui orizont larg. Ni se punea la dispoziţie o selecţie de texte din autori despre care unii dintre noi doar auzisem: Georges Gurvitch, Armand Cuvillier, Jean Stoetzel ş.a.
  6. C. Selecţia textelor fusese încheiată în anul 1968, dar prefaţa este scrisă – se vede treaba – în 1971 şi poartă amprenta climatului „Tezelor din iulie” ale lui Nicolae Ceauşescu, care au marcat „minirevoluţia culturală”. Aşa îmi explic de ce autorii antologiei s‑au simţit obligaţi să se acopere tocmai cu un citat din Nicolae Ceauşescu: „Noi nu putem să apărăm sau să promovăm ideologia noastră izolându‑ne de mişcarea internaţională a ideilor. Noi putem face ca marxism‑leninismul să capete influenţă tocmai confruntându‑l cu concepţiile idealiste sau de altă natură” („Prefaţă”, 1971, p. IX). Cred că de această dată scopul (punerea în contact cu sociologia franceză) scuză mijloacele (reverenţa faţă de Nicolae Ceauşescu). Mulți, dacă nu toți sociologii care au publicat în „epoca de aur” au pus la începutul studiilor sau cărților lor câte un citat din Ceaușescu și apoi au dezvoltat temele care îi preocupau. Am făcut și eu un astfel de compromis.

După „Tezele din iulie” (1971) ale lui Nicolae Ceauşescu, deschiderea spre „mişcarea internaţională a ideilor” s‑a îngustat continuu. „Sociologia franceză contemporană” a rămas singura antologie sociologică până în prezent. M‑aş bucura să aflu că se pregătesc antologii din sociologiile americană, germană, rusă, braziliană sau sud‑asiatică. Nu cunoaştem mai nimic despre sociologiile din ţările care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare cu cele de la noi. Problematica sociologiei braziliene este, de exemplu, mai apropiată de problematica sociologiei româneşti decât, să spunem, de problematica sociologiei germane. Au dovedit‑o de curând cele două numere ale revistei ieşene „Psihologia socială” (2018, vol. 42, nr.1 şi 2), realizate în colaborare cu sociologi şi psihosociologi brazilieni.

Şi să‑ţi mai spun ceva în legătură cu antologia „Sociologia franceză contemporană”. Proaspăt venit în Catedra de sociologie, am fost pus, alături de alte „tinere speranţe ale sociologiei româneşti”, să corectez de literă paginile cărţii. La început, mi s‑a părut că este o corvoadă, apoi cartea m‑a prins: am fost printre primii care au citit antologia cu creionul în mână.

  1. F. Eu nu am avut şansa ta… Eram prea nou în Laboratorul de sociologie. De colaţionarea textelor s‑a ocupat colega mea, Adina‑Gabriela Apostol, absolventă de filosofie, excelentă cunoscătoare a limbii franceze, cea care a tradus „La Mécanique sociale” a lui Spiru Haret (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969).
  2. C. Dacă tot ai amintit de Adina‑Gabriela Apostol şi despre meritul ei de a fi repus în circulaţie o lucrare fundamentală a lui Spiru Haret, nu pot să nu adaug faptul că îi datorăm profesorului Constantin Schifirneţ îngrijirea retipăririi operelor lui Spiru Haret (12 volume) la Editura Comunicare.ro. Ultimul volum a apărut în anul 2010. Laboratorul de sociologie al Universității București, unde în 1970 ai primit repartizare guvernamentală, avea sarcina de a traduce, de a pregăti pentru tipar cărţi de sociologie?
  3. F. Despre activitatea Laboratorului de sociologie îţi propun să vorbim mai detaliat altădată. Am multe lucruri de povestit. Acum aș vrea să mai spun câteva întâmplări de la Slatina. Într‑o seară, în vara anului 1967, profesorul Stahl m‑a întrebat dacă pot să mă scol foarte de dimineață pentru a merge la târg și la intrarea în târg să‑i întreb pe țărani de unde vin și cu ce marfă.
  4. C. Cred că și această „întâmplare” poate servi ca lecție: nu întrebi la domiciliu ce s‑a petrecut, ci la fața locului, când se petrec lucrurile; observi direct activitățile, ești prezent, participi, nu notezi declarațiile unora și ale altora la intervale care pot afecta memoria chiar și a celor mai sinceri informatori.
  5. F. Practicam observația participativă, fără să ne fi planificat asta. De multe ori, după-amiaza mergeam la „Frații albanezi” la „gura” pieței din Slatina, pentru a discuta între noi, dar și pentru a afla ce discută ceilalți, cum se comportă „muncitorii‑țărani”, cei veniți din mediul rural să muncească la Combinatul de Aluminiu. Nu am uitat ce bragă bună era la „Frații albanezi”. Unde mai pui că acolo fumam din narghilea. Erau mici întreprinzători în plin socialism. Ne fascina atmosfera orientală de acolo. „Frații albanezi” se bucurau de un statut special: aveau două cofetării proprii.
  6. C. Constat că practicile de cercetare sociologică la care ai participat v‑au „oferit oportunitatea de a socializa” – spun așa, ca să fiu și eu în pas cu moda.
  7. F. Practicile ne‑au permis să ne cunoaștem între noi, să formăm o comunitate. Din anul al treilea, o parte dintre studenți, printre care mă număram și eu, a rămas la Slatina, iar ceilalți au mers la Brașov, unde se studia, comparativ, tot procesul de urbanizare, orașul și zona sa, acestea fiind considerate ca aflându‑se într‑o fază „avansatăˮ de dezvoltare. Aceeași temă de cercetare a fost abordată la Vaslui de Mihai Merfea și colectivul său de la Institutul Pedagogic din Bacău, orașul și zona Vaslui fiind considerate a fi într‑o fază „incipientăˮ a procesului de urbanizare. La investigațiile sociologice din zona Slatina‑Olt au participat, în intervalul 1967‑1969, mai mult de 80 de studenți.
  8. C. Știu că în București, pe întreaga durată a studenției, ai locuit la căminul studențesc.
  9. F. Căminul studențesc reprezintă un loc aparte din viața mea. În anul I, II și IV am stat la Complexul studențesc „Grozăvești”: câte doi în cameră, foarte curat. Femeia de serviciu făcea curățenie în fiecare zi. Masa o luam la una din cantinele complexului. Mâncarea era foarte bună, iar cei care n‑aveau cartelă de masă puteau să ia gratuit câte o ciorbă. Pâinea era la discreție. La cămin aveam și o curățătorie pentru haine, iar lenjeria de pat se schimba săptămânal.
  10. C. Chiar totul era foarte foarte?! Nu te contrazic. În fond, sunt mărturisirile tale. Eu nu am locuit decât un an la Căminul studențesc „Iustin Georgescu” al Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Dormeam vreo 20 de studenți într‑o sală. Făceam singuri curat. Cantina funcționa în curtea căminului. Nu‑mi amintesc ce gust avea mâncarea. Personal, am împărțit cartela cu un coleg: o zi mergea el la masă, o zi eu. În zilele în care ne venea rândul să „postim”, pândeam ora de închidere a cantinei și, dacă mai rămânea vreo ciorbă, doamnele de la bucătărie – da, da, erau doamne! – ne făceau fericiți. Toamna, aveam desert gratuit: strugurii de la Bucium, din dealurile ce înconjurau capitala Moldovei. Foarte gustoși! Îmi aduc aminte că odată am fost fugăriți de un paznic neinspirat: „Hoților, pungașilor, studenților!” – striga după noi. Dar mărturisesc și eu că nu am făcut foamea ca student, că a fost bine. Și încă ceva, eu am început studenția în 1962, tu în 1967. În cinci ani, lucrurile s‑au mai schimbat.
  11. F. Am avut și eu parte de condiții de cazare mult mai proaste. În anul al III‑lea, studenții de la Filosofie au fost mutați la Căminul „Panduri”: stăteam câte 10‑15 studenți într‑un dormitor, era o adevărată babilonie, o dezordine aproape totală. Aici am aflat despre mișcarea de stradă a studenților din decembrie 1968, la care au luat parte și cei din corul Universității din București, care repetau colinde de Crăciun. A fost o mișcare studențească împotriva regimului. Unii din participanți au fost arestați, dar, dintre cei pe care îi cunoșteam, a doua zi au fost eliberați. Una din măsurile luate de conducerea de partid a fost introducerea vacanței studențești de Crăciun, așa se explică și participarea mai redusă a studenților la Evenimentele din 1989.

Legat de anul 1968, vreau să povestesc și despre o altă întâmplare. Eram singur în dormitorul de la Căminul „Panduri”¸ o fostă cazarmă. În cameră au intrat colegii mei Dorel Abraham, Florin Ciotea și Corneliu Vadim Tudor. Între Dorel și Vadim a avut loc o altercație. Rezultatul a fost că toți cei prezenți, cu excepția lui Corneliu Vadim Tudor, am fost puși în discuția adunării de partid. Unii profesori, printre care și A.V. (după 1989, devenind un fervent anticomunist), au făcut o legătură între altercația la care am fost martor și revolta studențească. Dacă eram dați afară din partid, eram dați afară și din facultate, cariera noastră se încheia. Se pare că tot Miron Constantinescu a intervenit pentru a stopa această înscenare.

  1. C. Mi se pare semnificativ faptul că V. C. Tudor nu a fost admonestat. Dacă erați excluși din PCR, acum puteați pretinde că ați luptat împotriva comunismului!
  2. F. În anul 1968, generalul Charles de Gaulle, președintele Franței, se afla în vizită oficială în România. Unul dintre momentele importante ale vizitei a fost acordarea titlului de Doctor Honoris Causa de către conducerea Universității din București. Eu nu mă aflam în aula Universității, ci în afara clădirii, pe trotuarul de peste drum de sediul Rectoratului. Am avut surpriza să‑l văd pe General în mașină, escortat. Ieșind dintr‑o clădire, unde se ascunsese, o femeie a alergat spre coloana oficială să‑i dea o scrisoare. Charles de Gaulle a rămas impasibil, cu privirea înainte, iar securiștii au arestat‑o. Sunt în viața omului întâmplări miraculoase, de necrezut. Un student român să fie în apropierea unui mare om de stat. Izbucnirea revoltei studențești de la Paris, avându‑i în frunte pe studenții de la sociologie, l‑a determinat pe General să părăsească România rapid. Apoi și‑a dat demisia.

Demonstrațiile studențești din Franța au avut ecou și în România. De exemplu, s‑a redus numărul de ore și de examene. În acest context, a fost creat Ministerul Tineretului, condus de Ion Iliescu, și a luat ființă Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului de pe lângă C.C. al UTC, care l‑a avut director pe sociologul Ovidiu Bădina, fost colaborator al lui Iliescu la Secția de propagandă a CC al PCR. Ovidiu Bădina a fost și consilierul lui Ion Iliescu. Scopul principal al Centrului era de a cunoaște, pe baza cercetărilor de teren, problemele sociale ale tinerilor, pentru a se preveni eventuale conflicte sociale în care aceștia puteau deveni actori.

Dincolo de aceste considerații, mai ales în timpul cât a fost director Ovidiu Bădina, CCPT a realizat cercetări sociologice valoroase. Ovidiu Bădina a cooptat în activitatea Centrului câteva personalități ale Școlii monografice, precum Octavian Neamțu, Paul Sterian, Gheorghe Filip. După anul 1989, când m‑am întâlnit cu Ovidiu Bădina, l‑am întrebat de ce nu ocupă vreo demnitate, din moment ce fusese consilierul și colaboratorul lui Ion Iliescu. Mi‑a răspuns: „Pentru că am avut gura prea mare”. Ovidiu Bădina și‑a continuat activitatea sociologică la Chișinău, înființând prima catedră de sociologie la Academia de Studii Economice de la Chișinău.

S.C. Am vizitat împreună, la invitația profesorului Vasile Șoimaru, ASE‑ul din Chișinău și am constatat cât de mult îl prețuiesc cei de acolo pe profesorul Ovidiu Bădina. Cu care dintre amintirile tale vrei să punem punct discuției noastre?

  1. F. Cu amintirea sâmbetelor studenției mele. În fiecare sâmbătă se organizau activități la Căminul studențesc „303”, în curtea fostului grajd regal, unde se află acum Academia de Educație Fizică și Sport. La „303”, dansam pe muzica formației „Romanticˮ. Și alte facultăți aveau propriile orchestre, care interpretau mai ales muzică pop. Activități culturale se desfășurau și la Casa de cultură a studenților „Grigore Preoteasaˮ, dar și la Clubul Asociației Studenților din Universitatea din București (actualul sediu al Facultății de Sociologie și Asistență Socială). Câteodată, zâmbesc când, intrând în sediul facultății, la bătrânețe, îmi amintesc că în tinerețe dansam aici cu colegele mele. Și clădirile au propriul lor destin.

Note:

[1] La data apariției acestui interviu, profesorul Iancu Filipescu, după o neîndurătoare suferință, ne‑a părăsit și a trecut la cele veșnice. Rămâne în memoria celor care l‑au cunoscut ca un spirit efervescent, un cercetător pasionat și un sociolog de vocație. Dumnezeu să‑l odihnească în pace!

Iancu FILIPESCU[1] în dialog cu Septimiu CHELCEA

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*