Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană » 1918 – Victoria principiului naţionalităţilor în Europa

1918 – Victoria principiului naţionalităţilor în Europa

În Evul Mediu, statele europene erau constituite pe baza principiului dinastic, monarhii respectivi disputându‑şi teritoriile şi influenţa, fără a ţine seama de caracteristicile fiecărui popor şi de drepturile persoanelor care‑l alcătuiau[1]. Acest principiu a fost contestat de Marea Revoluţie Franceză, care la 26 august 1789 a adoptat Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului[2], document fundamental pentru organizarea statelor pe baze moderne. În Declaraţie se preciza: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”. Ca urmare, erau formulate mai multe „principii”: oricare suveranitate rezidă în principal în naţiune, nici un grup, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care să nu emane în mod explicit de la ea; nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale; comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul dintre drepturile cele mai de preţ ale omului etc.

Aceste idei au stat la baza luptei pentru constituirea statelor naţionale în Europa, care s‑a desfăşurat pe parcursul unui secol (numit „secolul naţionalităţilor”). În acest proces, care s‑a încheiat la sfârşitul Marelui Război (Primul Război Mondial), românii au avut un rol activ. În 1859 au realizat Unirea Principatelor Moldova şi Valahia (Muntenia), care în 1862 au adoptat numele oficial România, iar în 1878, Dobrogea s‑a reunit cu Patria Mamă. În deceniile următoare mişcarea de eliberare naţională a românilor aflaţi în afara graniţelor ţării s‑a intensificat. Este o realitate că eforturile guvernanţilor de la Petersburg de a‑i rusifica pe românii din Basarabia, a celor de la Viena de a impune românilor din Bucovina limba şi cultura germană, precum şi confesiunea catolică a liderilor de la Budapesta de maghiarizare a românilor din Transilvania nu au dat rezultatele scontate. Aceştia şi‑au păstrat limba română şi confesiunea ortodoxă, au transmis din generaţie în generaţie tradiţiile, obiceiurile, basmele şi legendele populare, au luptat pentru apărarea şi afirmarea fiinţei naţionale. Documentele atestă faptul că Regatul României (proclamat în 1881) a constituit centrul vital pentru toţi românii în aspiraţia lor pentru realizarea statului naţional unitar.

În timpul Primului Război Mondial lupta de eliberare a popoarelor europene s‑a intensificat, fapt ce a condus la prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Primul dintre acestea a fost cel rus (ţarist). După trei ani de război, fără a obţine victoria promisă de ţarul Nicolae al II‑lea, în armată rusă s‑a instalat o stare de nemulţumire: ostaşii doreau să se întoarcă la casele şi familiile lor, numărul dezertorilor a crescut considerabil; mulţi ofiţeri apreciau că vina pentru situaţia armatei ruse o purta ţarina Aleksandra, care trăia sub influenţa lui Rasputin, un dubios călugăr insinuat la Curtea imperială susţinând că avea puteri miraculoase şi‑l putea vindeca prin puterea credinţei pe moştenitorul tronului, ţareviciul Alexei, care suferea de hemofilie. Rasputin era acuzat că ar fi spion german, iar ţarina, fiind de origine germană, îl influenţa pe ţar, insistând să pună capăt războiului şi să încheie pace separată cu Germania. În cercurile generalilor şi ale unor lideri politici se punea la cale detronarea lui Nicolae al II‑lea şi înlocuirea lui cu o Regenţă în frunte cu marele duce Mihail, fratele ţarului, care să continuie războiul cu toată vigoarea în vederea obţinerii unei victorieii decisive împotriva Puterilor Centrale[3].

De la sfârşitul anului 1916, criticile au devenit publice, deputatul Vladimir Purişkievici nesfiindu‑se să declare în şedinţa Dumei (Parlamentul rus) din 19 noiembrie 1916 că ţarina „a rămas o nemţoaică pe tronul rusesc, înstrăinată de ţara şi de poporul său” . La 30 decembrie 1916, Rasputin a fost asasinat, dar degringolada la vârful imperiului nu a putut fi oprită.

În ziua de 26 februarie (11 martie, stil nou) 1917, în Petrograd (noua denumire a oraşului Petersburg), capitala imperiului, s‑a declanşat greva generală sub lozincile: „Jos războiul! Jos ţarul! Vrem pâine!” Încercarea autorităţilor imperiale de a restabili ordinea prin forţă a eşuat, militarii trecând de partea revoluţionarilor. La 2/15 martie s‑a format un guvern provizoriu condus de prinţul Gheorghi Evghenovici Lvov. În aceeaşi zi, ţarul Nicolae al II‑lea a abdicat, desemnându‑l ca succesor pe marele duce Mihail, dar acesta nu a acceptat să ocupe tronul.

Noul guvern a procedat la înlăturarea din funcţie a guvernatorilor şi viceguvernatorilor, precum şi a celorlalţi demnitari din timpul regimului ţarist, fapt ce a condus la pulverizarea structurilor administrative. S‑au anunţat alegeri pentru Adunarea Constituantă, care să stabilească noua formă de organizare a statului. Pe întreg cuprinsul Rusiei s‑a declanşat un amplu procers revoluţionar, în cadrul căruia naţionalităţile cereau recunoaşterea dreptului la organizare statală proprie. Generalul Piotr Vranghel avea să aprecieze că „odată cu ţarul dispărea ideea însăşi a puterii, iar poporul rus vedea cum se şterg toate vechile sale obligaţii şi nimic, în ceea ce‑l priveşte, nu putea să înlocuiască nici această putere, nici aceste obligaţii”[4].

În lunile următoare confruntările politice s‑au amplificat, criza economică s‑a adâncit, starea de nemulţumire a sporit, tensiunile sociale au devenit tot mai grave. Guvernul provizoriu a fost remaniat la 8 iulie 1917, când prim‑ministru a devenit Aleksandr Fiodorovici Kerenski, care a încercat să restabilească ordinea în ţară, dar fără succes. La 1/14 septembrie 1917, Rusia a fost proclamată republică. În ziua de 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917 puterea la Petrograd a fost preluată de bolşevici, care au constituit un nou guvern, numit Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu V.I. Lenin. În săptămânile următoare, bolşevicii au preluat puterea la Moscova, Minsk, Lugansk, Kazan, Ecaterinburg, Saratov, Baku şi alte centre urbane. La 2/ 15 noiembrie 1917, guvernul bolşevic a adoptat „Declaraţia dreptului popoarelor din Rusia”, care proclama dreptul acestora la autodeterminare până la despărţirea de statul existent. A fost decizie tactică prin care s‑a urmărit atragerea naţionalităţilor de partea regimului bolşevic. În acest document se prevedea: „uniunea benevolă şi sinceră a popoarelor din Rusia” şi constituirea Republicii Sovietice Ruse „în baza uniunii libere a naţiunilor libere, ca federaţie a republicilor naţionale sovietice”[5]. În martie 1918, capitala Rusiei s‑a mutat de la Petrograd la Moscova.

Naţiunile asuprite şi‑au proclamat rând pe rând autonomia şi apoi independenţa. Nu a fost un proces linear, ci unul compex, care s‑a întins, în unele situaţii, din 1917 până în 1922[6]. Prima ţară care şi‑a proclamat independenţa naţională a fost Finlanda, la 6 decembrie 1917, când s‑a format un guvern naţional. Această dată a devenit Ziua Naţională a Finlandei. La 18/31 decembrie 1917 guvernul sovietic a recunoscut independenţa de stat a Finlandei, dar, în ianuarie 1918, cu sprijinul bolşevicilor de la Petersburg, s‑a format un guvern paralel, revoluţionar, care a proclamat Republica Muncitorească Finlandeză. Ca urmare, s‑a declanşat un război civil (ianuarie‑mai 1918) între gruparea sovietică şi cea naţională, ajutată de trupe germane şi voluntari suedezi. Bolşevicii au fost înfrânţi la 5 mai 1918, puterea fiind preluată de generalul Mannerheim. La 17 iulie 1919 Finlanda a devenit Republică, având capitala la Helsinki.

Estonia şi‑a proclamat autonomia la 30 martie 1917[7] şi apoi independenţa la 24 februarie 1918. La 4 martie 1918, Estonia a fost ocupată de armata germană. După prăbuşirea Germaniei, la 11 noiembrie 1918, au urmat doi ani de convulsii interne. La 29 noiembrie 1918, bolşevicii estonieni, sprijiniţi de Armata Roşie, au proclamat Republica Sovietică Estoniană, cu capitala la Narva. De această dată, au intervenit armata britanică şi voluntari scandinavi, în urma căreia s‑a instaurat un nou guvern naţional, în ianuarie 1919, condus de Konstantin Paets. La 5 mai 1919 Adunarea Constituantă a proclamat Republica Estonă independentă, care a adoptat Constituţia la 15 iunie 1919. Prin tratatul de la Tartu din 2 februarie 1920, Rusia sovietică a recunoscut independenţa Estoniei.

Letonia a avut o evoluţie deosebită. În ziua de 21 noiembrie 1917, la Riga s‑a instaurat puterea sovietică. În februarie 1918, trupele germane au ocupat această ţară baltică şi au sprijinit formarea unui guvernul naţional. După retragerea trupelor germane, a fost proclamată independenţa Letoniei în ziua de 18 noiembrie 1918 (ce a devenit Ziua Naţională a acestui stat). Peste o lună, bolşevicii, cu sprijinul Armatei Roşii, au instaurat din nou puterea sovietică (17 decembrie 1918). Letonia a fost teatrul confruntărilor între trupele bolşevice şi cele naţionale, acestea din urmă obţinând victoria în ianuarie 1920. La 11 august 1920 a fost semnat tratatul de pace letono‑rus, prin care Rusia recunoştea independenţa Letoniei

Cea de‑a treia ţară baltică, Lituania, şi‑a constituit în septembrie 1917 un Consiliu Naţional cu capitala la Vilna (Vilnius), susţinut de Germania. La 16 februarie 1918, Lituania şi‑a proclamat independenţa (aceasta a devenit Ziua Naţională a Letoniei). Prin tratatul de pace semnat de Rusia cu Puterile Centrale la Brest‑Litovsk (3 martie 1918), Lituania a fost separată de Rusia, dar a rămas sub ocupaţie germană. După înfrângerea Germaniei, a urmat un război civil (1918‑1919). Pe o parte din teritoriul locuit de lituanieni a fost proclamată Republica Sovietică Lituaniană la 16 decembrie 1918. Au intervenit trupe poloneze şi germane în sprijinul guvernului naţional, care au înfrânt Armata Roşie, astfel că puterea sovietică a fost înlăturată în aprilie 1919.

În ziua de 12 iulie 1920 s‑a încheiat tratatul de pace sovieto‑lituanian, prin care Rusia recunoştea independenţa Lituaniei. La 1 august 1922 a fost adoptată Constituţia, prin care Lituania devenea Republică, având capitala la Kaunas (Kovno), ulterior la Vilnius.

Împărţită, încă din 1798, între Rusia şi Austria, neavând, de‑a lungul istoriei, o statalitate consistentă, Ucraina s‑a constituit cu dificultate. Partea apuseană a Rusiei locuită de ucraineni a cunoscut ravagiile revoluţiei declanşată de Petrograd. În ziua de 10/23 iunie 1917, Rada (parlamentul) de la Kiev a proclamat autonomia Ucrainei în cadrul Rusiei[8]. Au urmat patru ani de război civil. Bolşevicii ucraineni, sprijiniţi de Consiliul Comisarilor Poporului de la Moscova, au format Republica Sovietică Ucraineană, cu capitala la Harkov (11/24 decembrie 1917). Aceasta a cerut ajutorul sovieticilor, astfel că, în februarie 1918, Armata Roşie a ocupat o mare parte a Ucrainei. Dar, la 1 martie 1918, trupele germane au ocupat Kievul şi au reinstalat puterea Radei Centrale. Prin pacea din 3 martie 1918, Rusia a renunţat la Ucraina, însă, după capitularea Germaniei, Lenin a denunţat la 13 noiembrie 1918 tratatul de la Brest‑Litovsk. În ziua de 29 noiembrie 1918 puterea sovietică a fost instaurată în Ucraina de est.

În zona din Austro‑Ungaria locuită de ucraineni s‑au constitut grupări înarmate care urmăreau să alunge autorităţile existente şi să preia puterea. Aceste bande au început să acţioneze şi pe teritoriul Bucovinei, unde mişcarea naţională românească era în plină desfăşurare. La solicitatea Consiliului Naţional Român din Bucovina, guvernul de la Iaşi a trimis Divizia a 8‑a comandată de generalul Iacob Zadik, care la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi şi a trecut la alungarea bandelor ucrainene înarmate. La 15 noiembrie 1918 s‑a constituit Republica Ucraineană de Vest, cu capitala la Liow (Lvov). Aceasta urmărea să cuprindă şi Galiţia, intrând astfel în conflict cu Polonia. Războiul s‑a încheiat prin pacea de la Riga din 9/18 martie 1921, care stabilea că o parte din vestul Ucrainei (Volânia şi Galiţia) era anexată de Polonia. Puterea sovietică s‑a instaurat în ambele părţi (de est şi de vest) locuite de ucraineni, iar în decembrie 1922, Ucraina a devenit parte a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.

Din cele prezentate se poate constata că a existat o tactică folosită de Lenin şi Troţki: iniţial, guvernul bolşevic se declara în favoarea independenţei statelor respective, pentru ca apoi, sub motiv că puterea fusese preluată de burghezie, au fost constituite guverne paralele dominate de bolşevici, reprezentând „masele populare”. Au fost declanşate acţiuni vizând răsturnarea puterii naţionale şi integrarea respectivelor state în cadrul Rusiei sovietice. Bolşevicii au urmărit nu numai refacerea graniţelor fostului imperiu, ci şi extinderea revoluţiei la scară planetară. În martie 1919 a fost creată Internaţionala a III‑a Comunistă „ca stat major al revoluţiei mondiale”[9]. Tactica adoptată de liderii sovietici a eşuat în cazul polonezilor şi românilor.

Polonia dispăruse ca stat în 1795, fiind împărţită între Rusia, Austria (din 1867 – Austro‑Ungaria) şi Prusia (din 1871‑ Germania). Ca urmare, în timpul Primului Război Mondial o parte a polonezilor a luptat în armata Antantei, iar o altă parte în cea a Puterilor Centrale. Fiecare tabără a urmărit să‑i câştige pe polonezi, promiţându‑le recunoaşterea independenţei. Pe teritoriul Rusiei s‑a constituit Comitetul Naţional Polonez, care viza reconstituirea Poloniei medievale sub protecţia Petersburgului. În zona ocupată de Austria s‑a proclamat, la 5 noiembrie 1916, Regatul Poloniei sub protecţia Puterilor Centrale. Prin tratatul de la Brest‑Litovsk, din 3 martie 1918, Rusia a renunţat la teritoriile poloneze. În contextul înfrângerii Austro‑Ungariei, cele două entităţi statale s‑au unit, luând fiinţă Republica Polonia, care şi‑a proclamat independenţa la 11 noiembrie 1918 sub conducerea lui Jósef Pilsudski.

Având o elită activă, care a stimulat dorinţa populaţiei de a redobândi prestigiul de altădată, polonezii au dus războaie cu vecinii pentru dobândirea teritoriilor din timpul Regatului medieval. Timp de aproape trei ani (1918‑1921), conducerea de la Varşovia a luptat atât cu Ucraina, cât şi cu Rusia. Încercările de a constitui un guvern bolşevic pe teritoriile poloneze care fuseseră anexate de ţarism au fost dejucate din faşă de experimentatul politician şi militar Jósef Pilsudski. Beneficiind de sprijinul militar al Antantei (în special al Franţei), Polonia a ieşit victorioasă. După încheierea Primului Război Mondial, regimul Pilsudski a avut conflicte cu Lituania, Cehoslovacia şi Germania, în urma cărora graniţele Poloniei s‑au extins. Prin tratatele de pace din 1919‑1920 şi prin acordurile ulterioare, Polonia a devenit cel mai mare stat din zona central‑estică a Europei.

Românii din Basarabia au devenit extrem de activi după izbucnirea revoluţiei la Petrograd. În ziua de 2 aprilie 1917, ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, care se edita la Chişinău, anunţa constituirea Partidului Naţional Moldovenesc: „Noi suntem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale”. Se aveau în vedere alegeri pentru „adunarea întemeietoare” (constituantă) de la Petrograd, la care deputaţii moldoveni să ceară „dreptul de liberă ocârmuire”. La rândul lor, militarii moldoveni, care făceau parte din armata Rusiei, au organizat la 18 aprilie 1917 o mare întrunire la Odesa, cu participarea a peste 10 000 de basarabeni – ofiţeri, soldaţi, studenţi, profesori, preoţi etc – care s‑a pronunţat pentru autonomia Basarabiei.

Aflând despre faptul că Rada de la Kiev se declarase pentru anexarea Basarabiei la Ucraina, sovietul moldovenesc al deputaţilor ofiţeri şi soldaţi din circumscripţia militară Odesa a adresat un protest, declarând că „resping în mod categoric orice posibilitate de anexare a Basarabiei la Ucraina”[10]. În zilele de 20 – 27 octombrie (2 – 9 noiembrie, stil nou) 1917 a avut loc la Chişinău, congresul militarilor moldoveni, la care au participat 989 delegaţi. Congresul a hotărât „să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei”, iar pentru „ocârmuirea” acesteia „în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Ţării”[11].

Alegerile pentru Sfatul Ţării s‑au desfăşurat într‑o atmosferă revoluţionară. După mai mult de un secol, populaţia avea posibilitatea să se exprime liber şi să desemneze deputaţi care să‑i reprezinte interesele. Sfatul Ţării, întrunit la 21 noiembrie în localul Liceului nr. 3 din Chişinău, l‑a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Inculeţ. În ziua de 2 decembrie 1917 a votat, în unanimitate, o Declaraţie în care se menţiona: „Basarabia, sprijinindu‑se pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republică Democratică Mol­do­venească, care va intra în alcă­tuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, ca parte cu aceleaşi drepturi”. A fost ales un Consiliu al Directorilor, în frunte cu Pantelimon Erhan. Astfel, s‑a făcut un pas decisiv spre afirmarea identităţii naţionale, contestată timp de un secol de Imperiul Rus.

Evoluţia evenimentelor din Rusia a făcut ca anunţata Republică Federativă să nu se mai organizeze, iar legăturile dintre Chişinău şi Petrograd să nu poată funcţiona. Republica Democratică Moldovenească s‑a confruntat, de la început, cu probleme extrem de grave. Pericolele erau multiple. 1) Anarhia care a cuprins Rusia s‑a extins şi în Basarabia, unde vechile autorităţi ţariste au fost înlăturate, iar cele noi, în curs de constituire, nu aveau capacitatea de a domina situaţia. 2) Militarii ruşi care, părăsind teritoriul României, se opreau în Basarabia, recugând la jafuri şi omoruri, acte care generau o stare de mare tensiune în rândul populaţiei. 3) Bolşevicii care au constituit la Chişinău un Comitet Revoluţionar; acesta, într‑o telegramă adresată sovietului din Odesa la 13 ianuarie 1918, scria: „Ne gândim să lichidăm astăzi, mâine «Sfatul Ţării» şi «Directoratul»”[12].

Toate aceste provocări aveau loc în condiţiile în care Consiliul Directorilor nu a reuşit să constituie o forţă de ordine internă (poliţie, jandarmerie) şi nici o armată proprie, care să asigure averea şi viaţa cetăţenilor. Ca urmare, Sfatul Ţării a cerut sprijinul armatei române. Guvernul de la Iaşi a acceptat, astfel că Divizia 11 infanterie, comandată de generalul Ernest Broşteanu, a înaintat spre Chişinău, fiind primită de Ion Inculeţ şi ceilalţi lideri politici basarabeni în ziua de 15 ianuarie 1918. Membrii Comitetului Revoluţionar au părăsit în grabă capitala Republicii Moldoveneşti.

Presiunea venea şi direct de la Petrograd[13]. Deşi se declarase pentru dreptul popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de Rusia, guvernul bolşevic continua să consideră Basarabia ca parte a Rusiei. La 13/26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse a adoptat o hotărâre în care se aprecia: „Acoperită de fărădelegi, oligarhia română a deschis operaţiunile militare împotriva Republicii Ruse. Obişnuită să‑şi impună dominaţia bazată pe sărăcia, robia şi sângele ţăranilor şi muncitorilor români, monarhia română a încercat să se salveze, să‑şi salveze moşierii şi pe bancherii săi prin răpirea Basarabiei şi prin transformarea acesteia într‑o pavăză împotriva torentului puternic al revoluţiei ruse”. Ca urmare, guvernul sovietic a decis să rupă relaţiile diplomatice cu România. În notă se preciza: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”[14]. Guvernul României nu s‑a lăsat intimidat, iar armata română a restabilit ordinea în Basarabia, asigurând funcţionarea Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor.

Deosebit de activă era gruparea bolşevică instalată la Odesa de unde pregătea declanşarea revoluţiei în Basarabia şi în România. Acolo s‑a constituit un comitet numit RUMCEROD, care a trecut la arestarea membrilor consulatului României şi a altor români refugiaţi în zonă, inclusiv parlamentari, somând guvernul de la Iaşi să retragă trupele din Basarabia.

În acea atmosferă tensionată, cu ameninţări din partea bolşevicilor, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia [15] în care se menţiona: „ne proclamăm, în unire cu voinţa norodului, Republică Democratică Slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a‑şi hotărî soarta în viitor”. Data proclamării independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti evoca ziua de 24 ianuarie 1859, când Moldova s‑a unit cu Muntenia, formând împreună România. Ioan Pelivan, ministrul Afacerilor străine, informa guvernul României că „republica noastră a rupt orice raporturi de dependenţă faţă de Rusia şi s‑a declarat cu totul neatârnată”[16]. Independenţei Basarabiei reprezenta cel de‑al doilea pas spre desprinderea de Rusia şi asigurarea libertăţii de a decide în conformitate cu interesele şi aspiraţiile românilor din stânga Prutului.

Potrivit normelor dreptului internaţional, de la 24 ianuarie 1918, Rusia nu mai putea decide asupra Basarabiei. Cu toate acestea, în ziua de 10/23 februarie 1918 s‑a constituit la Petrograd un Colegiu Suprem Autonom pentru Afacerile Ruso‑Române al cărui preşedinte a fost numit Christian Racovski, fostul secretar al Partidului Social‑Democrat din România, plecat în Rusia şi devenit unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui V. I. Lenin şi L. Troţki. Membrii Colegiului s‑au deplasat la Odesa şi au hotărât „să propună guvernului român să evacueze Basarabia”[17]. Acest Comitet colabora cu RUMCEROD‑ul, care declara că reprezintă puterea sovietică (bolşevică) din Ucraina. RUMCEROS‑ul a cerut guvernului român, la 11/24 februarie 1918, să se angajeze că „va evacua progresiv Basarabia de armatele de ocupaţie române”[18]. Sovieticii au reuşit să înlăture Rada ucraineană (naţionalistă) în ianuarie 1918 şi să preia puterea în Ucraina de Răsărit. La 14 februarie 1918, sovietul din Kiev cerea guvernului României ca trupele sale „care au ocupat teritoriul Republicii Federative Ruse să se retragă în graniţele României” în termen de 48 de ore[19]. Guvernul român nu a dat curs acestui ultimatum. La 27 februarie (stil vechi) trupele germane au ocupat Odesa, iar Colegiul Suprem Autonom şi RUMCEROD‑ul şi‑au încetat existenţa. La 28 februarie 1918, Racovski îi scria lui Lenin: „Sosit cu sarcina de a alunga forţele române contrarevoluţionare din Basarabia şi de a provoca o mişcare revoluţionară în România, am fost nevoit din cauza situaţiei catastrofale create în Sud, ca urmare a ofensivei austro‑germano‑ucrainene, să mă opresc la jumătatea drumului şi să accept semnarea unui tratat de pace cu România, care ne asigură Basarabia”[20]. Racovski îşi lua dorinţa drept realitate, deoarece nu a fost semnat nici un „tratat”, ci a avut loc un schimb de mesaje între Colegiul Autonom şi RUMCEROD, pe de o parte, şi generalul Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, pe de altă parte. Şeful guvernului român a precizat în scris că nu acceptă retragerea armatei române din Basarabia. Într‑o altă telegramă adresată lui Lenin, Racovski scria: „Consider încheiată misiunea mea politică de reprezentant al Puterii sovietice centrale”[21].

La 1 martie 1917 trupele germane au ocupat Kievul şi au reinstalat Rada centrală (naţionalistă). Prin pacea de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918 guvernul sovietic renunţa la Ucraina, astfel că nu mai avea o legătură directă cu Basarabia. Totuşi, ameninţările din Est nu au încetat. Guvernul naţionalist ucrainean a transmis la 16 martie 1918 telegrame către guvernele Germaniei, Austro‑Ungariei, Turciei, Bulgariei şi României în care susţinea că „este adânc interesat de soarta unei regiuni limitrofe a Republicii Ucrainene, de Basarabia”, care forma „o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei” şi ca urmare cerea să participe la lucrările conferinţei de pace de la Bucureşti la care să se discute „asupra acestei chestiuni şi soluţionarea ei”[22]. În aceeaşi zi, Sfatul Ţării a transmis Radei şi guvernului Republicii Ucraina „protestul său energic împotriva tentativelor asupra drepturilor de autodeterminare a poporului moldovenesc şi a altor popoare, locuitoare pe teritoriul fostei gubernii a Basarabiei”.[23] La rândul lor, Puterile Centrale nu au luat în seamă solicitarea guvernului de la Kiev.

O altă acţiune care punea în pericol Basarabia era cea iniţiată de Antanta, în special de Franţa, care – pentru a degaja frontul de Vest şi a impune transferul de trupe ale Puterilor Centrale în Est – a iniţiat crearea unui front pe teritoriul Basarabiei şi în sudul Ucrainei alcătuit din ofiţerii şi soldaţii ruşi care nu acceptau regimul bolşevic (alb gardişti), precum şi din naţionalişti ucraineni, la care să participe şi armata română. Atât guvernul de la Iaşi, cât şi cel de la Chişinău s‑au opus categoric acestei iniţiative, care a eşuat.

Era limpede că Basarabia nu putea să facă faţă provocărilor multiple cu care se confrunta, astfel că unirea cu România se impunea ca singura soluţie viabilă. În zilele de 20‑23 martie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan Halippa s‑au deplasat la Iaşi, unde au discutat cu Alexandru Marghiloman, Ion I. C Brătianu şi alţi lideri politici, precum şi cu reprezentanţii Antantei, despre modalităţile concrete de proclamare a Unirii Basarabiei cu România.

În şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918 (stil vechi), Ion Buzdugan, în numele Blocului Moldovenesc, „care de astăzi înainte va fi Blocul Românesc, care va apăra drepturile întregului neam românesc”, a dat citire Declaraţiei privind Unirea Basarabiei cu România[24]. „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să‑şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”. După discuţii, a urmat votul individual. Cu 86 voturi pentru, 36 abţineri şi 3 împotrivă, Declaraţia a fost aprobată[25]. Împotrivă au votat doi deputaţi ucraineni şi unul rus, în timp ce un deputat ucrainean şi unul rus au votat pentru unire. Cei care s‑au abţinut au motivat că nu aveau mandat pentru a vota unirea.

În ziua de 30 martie 1918 s‑a deplasat la Iaşi o delegaţie reprezentativă a Basarabiei care a predat regelui Ferdinand documentul adoptat de Sfatul Ţării. Prin decretul din 9/22 aprilie 1918, regele a ratificat Unirea Basarabiei cu România, iar printr‑un alt decret, semnat în aceeaşi zi, doi reprezentaţi ai Basarabiei – Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu – au fost numiţi miniştri secretari de stat în guvernul României[26].

Spre sfârşitul anului 1918 s‑a înregistrat dezagregarea Imperiului Habsburgic, cel de‑al doilea imperiu european. În 1867 se realizase compromisul dintre clasele conducătoare de la Viena şi Budapesta, luând astfel fiinţă Imperiul Austro‑Ungar. Acest imperiu şi‑a legat numele de izbucnirea Primului Război Mondial, prin atacarea Serbiei la 28 iulie 1914. Moartea împăratului Franz Ioseph în noiembrie 1916 a creat o stare de criză în armată: militarii juraseră credinţă acestui împărat, iar succesorul său, Carol I de Habsburg, nu avea credibilitate. Ca urmare, s‑a înregistrat o creştere a numărului de dezertori, mulţi dintre aceştia pronunţându‑se împotriva monarhiei austro‑ungare şi pentru eliberarea popoarelor subjugate. La 20 noiembrie 1917 a avut loc la Kiev adunarea militarilor ardeleni şi bucovineni din armata habsburgică, la care a fost adoptată o declaraţie în care se afirma: „ne socotim cetăţeni ai aceluiaş stat românesc, ca cetăţeni ai României”.

La 8 ianuarie 1918 au fost date publicităţii cele „14 puncte ale preşedintelui Wilson”[27], privind organizarea lumii după război. Punctul 10 prevedea: „Popoarelor Austro‑Ungariei, cărora noi dorim să le vedem locul salvat şi asigurat printre naţiuni, va trebui să li se dea mai larg ocazia unei dezvoltări autonome”. Aşadar, se avea în vedere ca românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, iugoslavilor, italienilor aflaţi în Imperiul Habsburgic să li se acorde o „dezvoltare autonomă”, deşi aceştia se pronuţaseră pentru ieşirea lor dintr‑o construcţie statală multinaţională, pentru autodeterminare şi crearea de state proprii sau unirea cu statele naţionale existente. Preşedintele Wilson dorea „autonomia internă a naţiunilor supuse şi menţinerea unei «uniuni federale» aflate sub autoritatea Habsburgilor, nu o dezmembrare a ei, ci mai degrabă o democratizare a Austro‑Ungariei”[28]. Această poziţie se înscria pe linia declaraţiei din 4 decembrie 1917, când SUA au intrat în război de partea Antantei: „Noi nu dorim în nici un fel a slăbi sau reorganiza Imperiul Austro‑Ungar”, ci eliberarea popoarelor sale de „neruşinata dominaţie a autocraţiei militare şi comerciale prusace”.

Liderii popoarelor asuprite din Austro‑Ungaria şi‑au intensificat colaborarea pentru a determina Marile Puteri, şi în primul rând SUA, să le recunoască drepturile naţionale. În acelaşi timp, s‑a impus intensificarea propagandei în străinătate, care devenise tot mai bine organizată începând din 1916[29]. În zilele de 8‑10 aprilie 1918, s‑a desfăşurat, la Roma (Italia), Congresul naţionalităţilor oprimate din Austro‑Ungaria. Cu acel prilej a fost adoptată o rezoluţie prin care participanţii îşi exprimau hotărârea de a obţine constituirea statelor proprii sau unirea cu conaţionalii lor din statele existente. După Congres reprezentanţii cehoslovacilor (cehilor şi slovacilor), polonezilor, românilor, iugoslavilor (sârbilor) au decis să acţioneze în Europa, precum şi în SUA, printr‑o propagandă stăruitoare vizând convingerea opiniei publice şi a liderilor politici ai Antantei de justeţea acestei revendicări. În SUA, românii erau reprezentaţi de Vasile Stoica, cehii şi slovacii de Thomas G. Masaryk, polonezii de Ignacy Jan Padarevski, iugoslavii de Hiko Hinkovici. Lor li s‑a asociat italianul Giuseppe Bevione, care lupta pentru eliberarea teritoriilor italiene rămase sub ocupaţia Austro‑Ungariei[30].

Aceştia au stabilit relaţii cu presa americană, precum şi cu mai multe organizaţii civice şi oficiale. Un moment semnificativ s‑a înregistrat la 15 septembrie 1918, când a fost organizat un mare miting în Carnegie Hall din Washington, la care publicul a fost invitat să asculte „voinţa popoarelor” din Austro‑Ungaria. Au participat peste 4.000 de persoane. La sfârşitul întrunirii, Masaryk, Stoica, Hinkovici, Paderewski şi Bevione au semnat o amplă rezoluţie în care se preciza: „noi cerem dizolvarea actualului Imperiu [austro‑ungar] şi organizarea popoarelor sale eliberate în conformitate cu propria lor voinţă”. Câte un exemplar din această rezoluţie a fost transmis principalelor ziare din SUA, preşedintelui Wilson şi reprezentanţilor Puterilor Aliate la Washington. De asemenea, cei patru au solicitat o audienţă la preşedintele SUA.

Informat despre această solicitare, precum şi despre cuprinsul rezoluţiei, preşedintele Wilson i‑a primit în ziua de vineri, 20 septembrie 1918. Acesta i‑a ascultat cu atenţie pe invitaţi, după care „a apreciat că Austro‑Ungaria este o construcţie care nu mai poate fi menţinută”. I‑a asigurat pe interlocutorii săi că „puteau fi siguri de ajutorul lui deplin”. Vasile Stoica preciza: „Ne‑am despărţit în termenii cei mai cordiali. Audienţa ne‑a impresionat adânc. Preşedintele Wilson s‑a exprimat pentru prima oară pentru împărţirea imperiului, care de mai multe secole era o închisoare a popoarelor”. Schimbarea poziţiei SUA faţă de Austro‑Ungaria a avut un rol important în stimularea luptei de eliberare a popoarelor asuprite, care peste câteva luni aveau să‑şi realizeze idealul naţional.

În toamna anului 1918, imperiul se afla în pragul falimentului istoric. În ziua de 4/17 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat un apel Către popoarele mele credincioase, propunând organizarea Austriei ca „stat federativ, în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului său”. Se preciza că prin această nouă alcătuire „integritatea ţărilor coroanei sfinte a Ungariei nu se atinge deloc”. În privinţa românilor apelul nu aducea nimic nou: Transilvania rămânea mai departe în Regatul Ungariei, iar Bucovina îşi păstra statutul de ducat în cadrul Austriei. Istoria a dovedit că tentativa lui Carol I de a salva imperiul semăna cu „nişte manevre derizorii”[31].

Înfrântă în bătălia de la Vittorio Veneto din 27‑28 octombrie 1918, Austria a cerut armistiţiul, declarând că recunoaşte dreptul de autodeterminare al cehilor, slovacilor şi slavilor de sud. La 30 octombrie a izbucnit revoluţia la Viena. S‑au constituit consilii şi gărzi naţionale, care preluau puterea de la autorităţile habsburgice. În ziua de 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg a abdicat, iar Adunarea Naţională provizorie a decis să remită puterea executivă unui Consiliu de Stat în frunte cu Karl Renner (cancelar). La 12 noiembrie 1918, Austria a fost proclamată Republică. Astfel, monarhia habsburgică a încetat să mai existe.

Ungaria a cunoscut o evoluţie similară. Ca urmare a dualismului din 1867, structura naţională a Ungariei a devenit profund defavorabilă etnicilor maghiari. Regatul Ungariei anexase teritorii locuite majoritar de români, sloveni, croaţi, slovaci, ruteni (ucraineni). Mulţi lideri politici maghiari contestau dualismul şi militau pentru o Ungarie independentă şi democratică. La 25 octombrie 1918 s‑a constituit Consiliul Naţional Maghiar, condus de contele Károlyi Mihaly. La 30 octombrie s‑a declanşat revoluţia la Budapesta, iar la 31 octombrie Consiliul Naţional, de factură social‑democrată, a preluat puterea în Ungaria. La 16 noiembrie 1918, Ungaria a devenit Republică. Acest act marca denunţarea actului dualist din 1867. Societatea maghiară a cunoscut ample convulsiuni politice şi sociale. La 21 martie 1919 a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor, după modelul Rusiei sovietice. După acelaşi model, la 25 martie 1919 a fost creată Armata Roşie Ungară. De asemenea, s‑a trecut la naţionalizarea întreprinderilor cu mai mult de 30 de salariaţi şi a proprietăţilor funciare de peste 57 ha. Urmărind să extindă revoluţia, Armata Roşie Ungară a atacat România şi Slovacia, angajându‑se într‑un război care avea să dureze până în august 1919, când Ungaria a fost înfrântă, regimul bolşevic a fost înlăturat, iar puterea avea să fie preluată de amiralul Miklos Horthy.

Cehoslovacia s‑a constituit prin unirea cehilor şi slovacilor. Ca urmare a dualismului din 1867, Boemia şi Moravia au rămas în cadrul Austriei, iar Slovacia a fost inclusă în Ungaria. La 14 octombrie 1918 s‑a declanşat greva generală la Praga. Pe acest fond, Consiliul Naţional Ceh a preluat administraţia civilă şi militară şi a proclamat la 28 octombrie independenţa Cehiei. Deoarece noul stat nu avea o forţă de ordine proprie, a apelat la trupele române. Acestea erau alcătuite din militarii români care făcuseră parte din armata austriacă, iar după semnarea armistiţiului au fost organizate de Iuliu Maniu, depunând jurământ de credinţă naţiunii române. Răspunzând solicitării prietenului său Eduard Beneş, Iuliu Maniu a acţionat pentru restabilirea ordinii în Praga. În ziua de 30 octombrie 1918, Consiliul Naţional Slovac a decis unirea Slovaciei cu Cehia, luând astfel fiinţă Cehoslovacia. La 15 noiembrie 1918, Adunarea Naţională l‑a ales pe Thomas G. Masarik în funcţia de preşedinte al Cehoslovaciei.

 Polonia s‑a reconstituit ca stat prin unirea teritoriilor ocupate de Rusia, Austria şi Germania. La 8 octombrie 1918, Consiliul de Regenţă polonez a rupt relaţiile cu Austria şi a format un guvern de largă coaliţie. Peste o lună, la 7 noiembrie 1918, Consiliul de Regenţă a proclamat independenţa Poloniei sub conducerea lui Joseph Pilsudski, devenit „şeful statului”. În ziua de 20 februarie 1919, Seimul (parlamentul) a adoptat „Mica Constituţie” prin care se stabilea organizarea statului. În 1919‑1921 polonezii au purtat război cu Rusia şi Ucraina, având câştig de cauză. Prin pacea de la Riga părţile apusene ale Belorusiei şi Ucrainei au revenit Poloniei.

Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a fost rezultatul unirii cu Serbia a slavilor sud‑dunăreni din cadrul monarhiei habsburgice. La 5 octombrie 1918 s‑a constituit Vecea Populară Centrală, cu sediul la Zagreb, ca organ suprem reprezentativ al teritoriilor iugoslave din Austro‑Ungaria. Vecea a proclamat în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie, st. nou) Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Acesta cuprindea Serbia, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Voievodina, Bosnia, Herţegovina reunite sub conducerea dinastiei Karagheorghevici. La 4 decembrie 1918, Muntenegru (stat independent) a decis să se alăture celorlalţi slavi, integrându‑se în regat. În 1929, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi‑a luat numele de Iugoslavia.

Românii din Austro‑Ungaria s‑au integrat în această luptă pentru eliberarea naţională, având ca obiectiv Unirea Bucovinei şi Transilvaniei (cu Banatul, Crişana şi Maramureşul) cu România. Bucovina, care avea statutul de ducat în cadrul Austriei, a pornit pe această cale la 17 octombrie 1918[32], când s‑a constituit la Viena, Consiliul Naţional Român sub preşedinţia lui Constantin Iosipescu‑Grecul. A doua zi, Gheorghe Grigorovici declara în parlamentul de la Viena că „acest bătrân stat şi‑a dat sufletul” şi că „la tendinţa de a uni poporul român nu va renunţa niciodată nici un român”. La 22 octombrie 1918 a apărut la Cernăuţi, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, gazeta „Glasul Bucovinei”, care milita pentru unirea acestei provincii cu România.

În ziua de 27 octombrie 1918, Adunarea Constituantă a românilor, întrunită la Cernăuţi, a votat o moţiune prin care se pronunţa pentru „Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într‑un stat naţional independent”. A fost ales un Consiliu Naţional alcătuit din 50 de membri şi un Consiliu al Secretarilor de Stat din 14 persoane, în frunte cu Iancu Flondor. Adunarea Constituantă a decis convocarea Congresului general al Bucovinei pentru ziua de 28 noiembrie 1918. Consiliul Naţional a solicitat guvernatorului Bucovinei să‑i transfere puterea, dar acesta a refuzat, în condiţiile în care la Cernăuţi s‑a constituit Vecea Populară ucraineană, care a declarat că Bucovina era „parte componentă” a Ucrainei. Grupuri înarmate de ucraineni au acţionat pentru instaurarea controlului asupra Bucovinei, recurgând la acte de forţă împotriva românilor, inclusiv la asasinate. S‑a ajuns la o stare de anarhie şi de nesiguranţă generală. Consiliul Naţional român, neavând la dispoziţie forţe cu care să facă faţă acestor acte teroriste, a cerut ajutorul României. Ca urmare, la 6 noiembrie (27 octombrie stil vechi) 1918 armata română a intervenit, reuşind să restabilească ordinea şi liniştea publică în acest teritoriu naţional.

Pe baza deciziei Consiliului Naţional au avut loc alegeri pentru Congresului general al Bucovinei, la care au participat organizaţiile politice, civice şi profesionale reprezentate de Consiliile Naţionale ale fiecărei naţionalităţi. Întrunit în ziua de 28 noiembrie 1918, Congresul general cuprindea: 74 deputaţi reprezentând Consiliul Naţional Român, 6 – Consiliul Naţional Polon, 7 – Consiliul Naţional German, 13 primari reprezentând comunele de peste Prut cu populaţie majoritar ucraineană. Deputaţii au adoptat, în unanimitate, Declaraţia[33], prezentată de Iancu Flodor, care se încheia cu următoarea concluzie: „Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare,

În numele suveranităţii naţionale, HOTĂRÂM: Unirea, necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”.

O delegaţie, în frunte cu Iancu Flondor şi Ion Nistor, s‑a deplasat la Iaşi, unde a predat Actul Unirii regelui Ferdinand. Delegaţia a însoţit familia regală în trenul de la Iaşi la Bucureşti, unde au ajuns în ziua de 1 decembrie 1918. La 18 decembrie, regele Ferdinand a semnat decretul privind Unirea Bucovinei cu România şi decretul pentru numirea a doi reprezentanţi ai acestei provincii – Ion Nistor şi Iancu Flondor – în guvernul României.

Transilvania a fost cea de‑a treia provincie care s‑a unit cu România. În urma dualismului austro‑ungar din 1867, acest străvechi teritoriu românesc a fost inclus în Regatul Ungariei, nemaibeneficiind de autonomia pe care o avusese de‑a lungul istoriei. Românii au desfăşurat o luptă îndârjită pentru apărarea fiinţei naţionale şi a instituţiilor proprii, împotriva politicii de maghiarizare cu obiectivul final – Unirea Transilvaniei cu România. La 12 octombrie 1918, conducerea Partidului Naţional Român s‑a întrunit la Oradea, unde a adoptat Declaraţia privind hotărârea românilor din Transilvania de a‑şi decide singuri viitorul. Această Declaraţie a fost citită de Alexandru Vaida‑Voevod în şedinţa din 18 octombrie a parlamentului de la Budapesta. Deputatul român a precizat: „Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, în calitatea sa de factor autorizat al organizaţiei politice a naţiunii române, constată în faţa situaţiei create prin războiul mondial că rezultatele războiului justifică postulatele seculare ale naţiunii române, spre deplina sa libertate naţională”. Pe fundalul vociferărilor şi întreruperilor din partea majorităţii maghiare, Vaida a ţinut să afirme că naţiunea română pretinde dreptul „să‑şi poată determina însăşi aşezămintele instituţionale de stat”[34].

În contextul izbucnirii revoluţiei la Budapesta în ziua de 30 octombrie 1918, s‑a constituit, în noaptea de 30/31 octombrie, Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din şase fruntaşi ai Partidului Naţional Român şi şase lideri ai Secţiei Române a Partidului Social‑Democrat din Ungaria. În zilele următoare s‑au înfiinţat Consilii Naţionale Române şi Gărzi Naţionale Române, care au preluat conducerea Transilvaniei. Asemenea consilii şi gărzi au creat şi minorităţile maghiară şi germană din Transilvania.

La 9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a cerut guvernului Ungariei să‑i recunoască „puterea deplină de guvernare asupra teritoriilor locuite de români”. Guvernul maghiar a propus organizarea unor tratative, care s‑au desfăşurat la Arad în zilele de 13‑14 noiembrie 1918. Acestea nu au dus la un rezultat pozitiv, deoarece delegaţia maghiară a propus ca Transilvania să rămână în cadrul Ungariei, beneficiind de o „autonomie cantonală”, după modelul Elveţiei. După eşuarea tratativelor româno‑maghiare, Consiliul Naţional Român Central a decis, la 20 noiembrie, convocarea Adunării Naţionale la Alba Iulie în ziua de 1 decembrie 1918. S‑a stabilit ca la acest for naţional să participe reprezentanţi ai bisericii, asociaţiilor culturale şi profesionale, ai muncitorilor, tinerimii universitare, precum şi deputaţi aleşi pe cercuri (circumscripţii) electorale. Au fost adresate apeluri ca la Alba Iulia să participe un număr cât mai mare de români, care să fie prezenţi la momentul adoptării deciziei istorice. Alegerile s‑au desfăşurat într‑o atmosferă de profundă vibraţie patriotică, cei desemnaţi primind mandate (credinţionale) pentru a vota Unirea Transilvaniei cu România.

În ziua de 1 decembrie 1918, în sala Casinei Militare din Alba Iulia s‑au întrunit 1.228 deputaţi, iar pe Câmpul lui Horea peste 100.000 de români. Deputaţii au votat Rezoluţia[35] prezentată de Vasile Goldiş, care la primul punct prevedea: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 decretează Unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre”. Moţiunea, susţinută de Iuliu Maniu din partea Partidului Naţional Român şi de Iosif Jumanca în numele social‑democraţilor, a fost votată în unanimitate. Preşedintele Adunării, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat: Unirea a fost decisă „pentru toate veacurile”.

Adunarea Naţională a ales Marele Sfat Naţional (parlamentul), care a doua zi a desemnat Consiliul Dirigent, cu misiunea de a conduce administrarea Transilvaniei până la întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa celor peste 100 000 de români veniţi la Alba Iulia pentru a susţine şi aclama decizia de Unire. Prezent la faţa locului, Lucian Blaga avea să scrie că în acea zi de 1 decembrie 1918 a cunoscut „ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, irezistibil, organic, masiv”[36]. La rândul său, Octavian Goga avea să aprecieze că „poporul român, în vâltoarea unei conflagraţii universale, şi‑a afirmat misiunea sa istorică”[37].

O delegaţie a Marelui Sfat Naţional s‑a deplasat la Bucureşti, unde a predat Rezoluţia de Unire regelui Ferdinand în ziua de 1 / 14 decembrie 1918. Decretul de ratificare a Unirii a fost publicat în „Monitorul oficial” din 11/24 decembrie 1918. În aceeaşi zi a apărut şi decretul prin care trei ardeleni – Ştefan Ciceo‑Pop, Alexandru Vaida‑Voevod şi Vasile Goldiş – au fost numiţi în guvernul României.

Conferinţa păcii, întrunită la Paris[38], a ratificat modificările teritoriale survenite la sfârşitul războiului. Tratatele de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919), Saint Germaine cu Austria (10 septembrie 1919), Neuilly sur Seine cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) şi Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920), precum şi cel de la Paris încheiat de România cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia (28 octombrie 1920) au consfinţit noile realităţi politico‑statale din Europa.

În secolul naţionalităţilor harta Europei s‑a modificat radical, ca urmare a constituirii (reconstituirii) statelor naţionale. Între 1820 şi 1914 au apărut 12 state independente, iar la sfârşitul Primului Război Mondial (1917‑1919) alte 14 state, deci în total 26 de state. Românii au valorificat contextul istoric şi s‑au înscris în acest flux geopolitic, hotărând Unirea Moldovei cu Muntenia şi constituirea statului naţional România (1859), care în 1877 şi‑a câştigat independenţa (1877). Un an mai târziu, în 1878, s‑a realizat reunirea Dobrogei cu România. Punctul culminant a fost atins în 1918, când prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei s‑a constituit statul naţional unitar român.

Se cuvine subliniat faptul că spiritul de unitate şi solidaritate al românilor s‑a manifestat plenar în momentele istorice fundamentale, spre deosebire de alte state, care au trecut prin grele războaie civile. Italia – pe teritoriul căreia în 1815 existau mai mult de zece oraşe‑state şi teritorii independente, – a realizat unirea, sub numele de risorgimento, trecând prin războaie lungi şi dificile. Unificarea s‑a înfăptuit în jurul Piemontului, regele acestuia, Victor Emanuel II, fiind proclamat regele Italiei în 1861, dar abia în 1870 Roma a devenit capitala Italiei. Germania – care după pacea westfalică (1648) era formată din peste 300 de ducate, comitate şi alte stătuleţe rivale – a cunoscut un proces de unificare abia după 1862, realizat „prin foc şi sabie” din iniţiativa lui Otto von Bismarck. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei a fost proclamat împăratul Germaniei sub numele de Wilhelm I. O evoluţie similară au cunoscut şi Statele Unite ale Americii, care au trecut printr‑un sângeros război civil (Nord contra Sud), care a durat patru ani (1861‑1865), pentru a se ajunge la unirea acceptată şi recunoscută sub preşedinţia lui Abraham Lincoln. La sfârşitul Primului Război Mondial, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina au cunoscut din plin ravagiile războaielor civile.

Românii nu au trecut prin asemenea drame. Unirea Moldovei cu Muntenia a fost rodul votului din 1857 al Adunărilor ad‑hoc de la Iaşi şi Bucureşti. Aplicarea acestei decizii s‑a concretizat în alegerea aceleiaşi persoane, Alexandru Ioan Cuza, în calitate de domnitor al Moldovei şi al Munteniei la 5 şi 24 ianuarie 1859. Acest consens a existat şi în 1918. Este semnificativ faptul că o delegaţie a Sfatului Ţării care la 27 martie a votat Unire Basarabiei cu România s‑a deplasat la Cernăuţi, unde a asistat, în ziua de 28 noiembrie 1918, la hotărârea Congresului general privind Unirea Bucovinei cu România. Apoi, delegaţia de basarabeni, împreună cu cea a bucovinenilor, a plecat la Alba Iulia. Acolo s‑a întâlnit cu persoanele venite din Regat, astfel că românii din toate provinciile istorice au luat parte la marea sărbătoare din 1 decembrie 1918, când la Adunarea Naţională s‑a votat Unirea Transilvaniei cu România.

Anul 1918 a marcat finalizarea unui amplu proces istoric, la realizarea căruia a fost implicat întregul popor român. N. Iorga avea să scrie: „A fost atunci voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit – şi de speranţe împiedicate. Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a minunii, de la general şi de la fruntaş ardelean până la ultimul ostaş şi ţeran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg, de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou”[39]. La rândul său, Ion I.C. Brătianu, în cuvântul său, rostit în primul parlament al României întregite, afirma: „Văd în faţa mea pe toţi acei care pentru această mare realizare au muncit, s‑au jertfit, pe toţi acei care au crezut în înfăptuirea pe care noi trebuie să o întărim şi de care trebuie să se bucure şirurile generaţiilor ce vor veni”[40].

Note:

[1] I. Ciupercă, Autodeterminarea ‑ trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârşitul Primului Război Mondial, în vol. Marea Unire din 1918 în context european. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 2003, p. 26.
[2] Nicolae Liu, Revoluţia franceză, moment de răscruce în istoria umanităţii, Bucureşti, Editura Academiei, 1994, p.76.
[3] Vezi, pe larg, Victor Loupan, O istorie secretă a Revoluţiei Ruse, Bucureşti, Editura Corint, 2017.
[4] Piotr Vranghel, Memorii. Cuvânt-înainte Constantin Erbiceanu. Traducere Nicolae Drăguşin, Brăila, 2017, p. 31.
[5] Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Chişinău, Editura Civitas, 2005, p. 61.
[6] Vezi Ioan Scurtu, 1918 – anul întregirii României în contextul european, în „Ştefadina…file de arhivă”, nr. 1/2018.
[7] Pentru ţările Baltice, Ucraina şi Polonia au fost folosite mai ales, Istoria universală. Epoca contemporană. 1918‑1939, Bucureşti, 1975; Enciclopedia Europei, Bucureşti, 2002.
[8] Gheorghe E. Cojocaru , op. cit., p. 43.
[9] Eric Hobsbawn, O istorie a secolului XX. Era extremelor. 1914‑1991, Chişinău, Editura Cartier, 1999, pp.391‑392.
[10] Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917‑1818. Documente (în continuare se va cita Documente…). Antologie de Ion Calafeteanu şi Viorica‑Pompilia Moisuc. Chişinău, 1995, p. 37.
[11] Ioan Scurtu (coordonator), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010, pp. 126‑127.
[12] Documente…, p.139.
[13] În martie 1918, capitala Rusiei s‑a mutat de la Petrograd la Moscova.
[14] Relaţiile româno‑sovietice. Documente, vol. I. 1917‑1934 (în continuare se va cita Relaţiile…). Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, pp. 15‑16.
[15] Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări. 1918, Chişinău, 1998, pp. 218‑220.
[16] Documente…, p. 168.
[17] Relaţiile…, p. 19‑20.
[18] Ibidem, p. 21.
[19] Documente …, p. 160.
[20] Relaţiile…, p. 28
[21] Ibidem, p. 31.
[22] Ibidem, pp. 135‑136.
[23] Ibidem, p. 186.
[24] Ioan Scurtu (coordonator), Documente privind istoria României între anii 1918‑1944, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 7.
[25] Sfatul Ţării. Documente. Procesele verbale ale şedinţelor în plen. Ediţie de Ion Ţurcanu, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2016, p. 561.
[26] „Monitorul Oficial”, nr. 6 din 10/23 aprilie 1918.
[27] Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Buşe, Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente (1917‑1939), Bucureşti, 1974, pp. 11‑14.
[28] Charles Zorgbibe, Wilson. Un Cruciat la Casa Albă. Traducere Daniela Boriceanu. Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2003, p. 229.
[29] Gheorghe Sbârnă, Premisele propagandei româneşti în străinătate, în vol. Gheoghe Sbârnă şi Ioan Opriş (coordonatori), România în anii premergători Marii Uniri. 1916‑1917, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, pp. 392‑302.
[30] Vezi, pe larg, Vasile Stoica, În America pentru cauza românească, Bucureşti, 1926; Corneliu Mihail Lungu, Făuritori ai Marii Uniri, Bucureşti, Editura Elion, 2003; Ioan Opriş, Vasile Stoica în serviciul României, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2008.
[31] Jean‑Michel Gaillard şi Anthony Roweley, Istoria continentului european. De la 1856 până la sfârşitul secolului al XX‑lea. Traducere de Em. Galaicu‑Păun, Chişinău, Editura Cartier, 2001, p.308.
[32] Vezi, pe larg, Ion I. Nistor, Unirea Bucovinei. 28 noiembrie 1918, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1928.
[33] „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, din 29 noiembrie 1918.
[34] România. Documentele Marii Uniri din 1918. Ediţie Ioan Scurtu, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2017, p. 125; Ioan Scurtu, Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Editura Sport‑Turism 1988, p. 104‑106.
[35] „Românul”, Arad, din 20 noiembrie/ 3 decembrie 1918.
[36] Lucian Blaga, Hronicul sau cântecul vârstelor, Bucureşti, 2012, p. 72.
[37] O. Goga, Mustul care fierbe. Ediţie Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 151.
[38] Vezi, pe larg, Corneliu Mihail Lungu şi Ioana Negreanu, Trianon 4 iunie 1920. Un act de justiţie pentru România, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2017; România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919‑1920). Documente diplomatice, vol. I. 1 decembrie 1918‑28 iunie 1919. Ediţie de Dumitru Preda, Ioan Chiper şi Alexandru Ghişa, Bucureşti, Editura Semne, 2010.
[39] N. Iorga, 1‑iu Decembrie 1918, în „Neamul Românesc” din 2 decembrie 1928.
[40] Apud Gheorghe Sbârnă, Marea Unire în Parlamentul României. Ediţia a II‑a, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2017, p. 12.

Ioan Scurtu

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*