Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Geopolitica vecinătăţii » Ion M. Anghel: Implicaţiile generate de situaţiile de dublă cetăţenie în cazul României

Ion M. Anghel: Implicaţiile generate de situaţiile de dublă cetăţenie în cazul României

  1. Prolegomene

Concepte de genul „cetăţenia”, „dublă cetăţenie”, „apatridie” ş.a., în aparenţă sintagme tehnice – ţinând de domeniul juridic sau de legislaţia naţională, drept internaţional, dreptul Uniunii Europene ş.a., devin, implicatiile-romania-basarabia-cetatenieîntr‑un anumit context al relaţiilor dintre state – care poate fi mai armonios ori mai litigios, o problemă şi încă una delicată, cu dezvoltări, uneori, greu de controlat; acesta constituie şi motivul pentru care m‑am oprit asupra temei. Nu este un studiu de amploare doct (doctus) ori o cercetare ştiinţifică cu mari pretenţii de operă care să epateze; pur şi simplu, pornind de la fapte şi documente, încerc să explic nişte lucruri atrăgând atenţia asupra unor aspecte generatoare de neînţelegeri de care nu avem nevoie şi care ar trebui prevenite. Ocultarea lor (ocultatio) nu are rost şi lucrurile trebuie discutate în mod sincer, bărbăteşte şi responsabil.

Până la urmă, acesta este punctul meu de vedere şi cred că era de datoria mea să îl exprim pe fondul acesta de opacitate în actul de guvernare; o fac cu aceeaşi onestitate care îmi caracterizează întreaga mea carieră profesională.

  1. Cetăţenia1

Expresia de cetăţenie (naţionalitate) are un sens ambivalent – atât unul juridic, cât şi unul politic, ea fiind înţeleasă ca apartenenţă a unui individ la colectivitatea umană organizată în formă statală; cetăţenia constituie starea normală pe care orice persoană o are şi trebuie să o aibă în cadrul societăţii, conferind celui care o deţine – cetăţeanului, toate drepturile şi în mod special, pe cele politice, ca om al cetăţii.

Cetăţenia este o calitate a persoanei fizice, a individului, fiind concepută ca o legătură politică şi juridică a individului faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi în care este integrat; această apartenenţă juridică permanentă există între o persoană fizică şi un anumit stat.

Cetăţenia constituie în raportul cetăţean – stat şira dorsală a acestuia; statul o implică pe aceasta (ca element constitutiv al lui), după cum fără coeziunea pe care o oferă cetăţenia ca liant, nu ar exista şi funcţiona un stat; corelaţia dintre ele este evidentă, iar subzistenţa lor o confirmă.

Apartenenţa fiinţei umane la societatea organizată într‑o formă statală este crucială, deoarece omul nu‑şi găseşte locul şi rostul, nu poate supravieţui şi realiza decât în cadrul social constituit sub forma de stat – decât dacă este un om al cetăţii, iar un stat nu poate exista decât dacă are o populaţie stabilă. Cetăţenia apare ca o premisă pentru existenţa şi activitatea noastră, ca fiinţe sociale, de a cărei necesitate suntem conştienţi, calitatea de cetăţean constituind şi un motiv de mândrie (civis romanus sum – declarau cu mândrie strămoşii noştri romani).

Cetăţeanul român, având drepturi şi obligaţii, legătura sa de cetăţenie cu România se materializează în integrarea realizată în sânul societăţii româneşti, în care poate să participe la întreaga viaţă social‑politică.

În mod esenţial, prin cetăţenie se înţelege legătura politico‑juridică dintre o persoană fizică (individ) şi un stat a cărui cetăţenie ea o are sau, şi mai elaborat, cu sublinieri – deşi nu ar fi necesare – cum ar fi „cetăţenia înseamnă legătura juridică dintre o persoană şi un stat şi nu indică originea etnică a unei persoane”. (art. 2 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, Consiliul Europei, 19972), precum şi alta, mult mai explicitată prin menţionarea efectelor ei, dar şi mai stufoasă, cu multe întortocheri, a Curţii Internaţionale de Justiţie3.

  • Reglementarea instituţiei cetăţeniei – inclusiv atribuirea şi retragerea cetăţeniei, ţine de modul în care se organizează o societate – de tipul de societate şi de organizare a ei, de modul de guvernare, precum şi de problemele ei economice, demografice şi alte elemente care imprimă un anumit mod de reglementare. Nevoia organizării colectivităţii umane, a constituirii ei într‑o unitate statală, antrenează instituirea cetăţeniei într‑un stat şi a instituirii unei reglementări care să fie în interesul societăţii respective. Între stat şi cetăţean, există un raport corelativ, unul presupunându‑l pe celălalt. Dacă cetăţeanul reprezintă premisa existenţei statului, deoarece populaţia unui stat – din rândul căreia cetăţenii proprii reprezintă partea cea mai importantă, majoritatea locuitorilor care participă la actul de conducere – constituie unul dintre elementele obligatorii pentru existenţa statului, la rândul său, individul trăieşte într‑o societate constituită în stat şi trebuie să i se fixeze o statură socială şi să i se definească rolul care îi revine în sânul acesteia, adică să aibă statutul de cetăţean cu atribuţiile sale (drepturile şi obligaţiile). Dar, tocmai faptul că, prin stabilirea relaţiilor de apartenenţă – cetăţenia, se fixează poziţia unei persoane în cadrul societăţii în care trăieşte – de om al cetăţii – civitas (cetăţean – civis) sau numai acela de străin, din care se manifestă ca membru al acesteia, că i se determină drepturile de care beneficiază şi îndatoririle care îi revin faţă de societate, apare şi corolarul că orice individ are nevoie şi este îndreptăţit să i se stabilească o poziţie în cadrul acesteia, iar calea cea mai potrivită este să aibă o cetăţenie (să aparţină cetăţii).

O persoană fără cetăţenie (apatrid) nu se bucură decât de unele drepturi – strict legate de existenţa fiinţei umane, dar în nici un caz, de drepturile politice care ţin de guvernarea societăţii la a cărei constituire participă şi, prin aceasta, se află într‑o stare de inferioritate. De aici, comandamentul ca orice om să poată avea cetăţenie (înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948) şi care are valoare de paradigmă pentru întreaga problematică a cetăţeniei, declanşând o evoluţie în modul de abordare a problemei.

Prin cetăţenie, se determină poziţia pe care o are un individ în cadrul societăţii în care este integrat, participând la treburile legate de conducerea societăţii, la viaţa politică; dar legătura de cetăţenie este importantă pentru individ, şi atunci când el se află în afara ţării sale, deoarece cetăţenia constituie un raport în timp şi în spaţiu; odată devenit cetăţean, el rămâne în această poziţie oriunde s‑ar afla. Cetăţenia constituie premisa situării individului pe o anumită treaptă socială care‑i revine şi a acordării drepturilor, dar ea rămâne ca temei şi cât priveşte soarta cetăţeanului când acesta se află în afara teritoriului statului său de apartenenţă şi, drept urmare, tot cetăţenia rămâne a constitui condiţia fundamentală a admiterii protecţiei diplomatice4, pe care un stat o exercită în favoarea cetăţeanului său; ea stă, de asemenea, la baza invocării răspunderii internaţionale pentru încălcarea drepturilor cetăţenilor săi.

  • Conceptul de cetăţenie este unul fundamental în organizarea societăţii şi se află în mod intim legat de fiinţa umană, aşa încât prezenţa şi conţinutul lui trebuie să fie văzute în contextul actual al afirmării şi promovării drepturilor omului; unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, îl constituie respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului – proclamat şi promovat la nivel internaţional (documente O.N.U.) şi regional (actele Consiliului Europei, ale Uniunii Europene ş.a.).5 În acest cadru, unul dintre atributele omului – calitatea de cetăţean, nu poate rămâne în conul de umbră, ci este în mod continuu, afirmat şi dezvoltat în dimensiunea sa, prin documentele juridice şi politice adoptate şi prin actele de monitorizare întreprinse la scară internaţională.
  • Instituţia cetăţeniei nu‑şi pierde din importanţă, nici în epoca globalizării societăţii şi a mondializării regulilor de drept – atâta vreme cât omenirea trebuie să fie orânduită în entităţi care, deocamdată, sunt doar statele, chiar dacă este supusă unor modificări în structura şi dimensiunile ei; globalizarea nu înseamnă sfârşitul organizării societăţii în state; dacă este adaptată, se recurge la cetăţenie ca reper şi componentă în acest cadru de aşezări statale (în cazul U.E., s‑a creat o cetăţenie adiacentă la cea a statelor membre).
  • Cetăţenia ţine de esenţa entităţilor statale – una dintre cerinţele necesare indispensabile pentru ca un stat să existe, anume elementul populaţie stabilă. De aici, rezultă şi omniprezenţa cetăţeniei în organizarea societăţii şi a reglementărilor care i se fac; multitudinea de reguli, precum şi întinderea acestora – la nivel naţional (fiecare stat având organizarea, dar şi legislaţia sa în materie), cât şi internaţional, o dovedesc pe deplin. Aşa se explică faptul că nu există stat care să nu aibă o reglementare în domeniul reglementării cetăţeniei – în mod invariabil la nivel constituţional, după cum la nivel internaţional (bilateral şi multilateral), statele au trebuit să convină o serie de reguli după care ele se conduc, iar în această privinţă, notăm faptul că există un număr mare de tratate prin care statele au convenit o serie de reguli; problema apartenenţei la o statalitate nu lipseşte nici în cazul diverselor forme de uniuni statale, iar organizaţia suprastatală, care este U.E., şi‑a instituit propria sa cetăţenie, adăugată (adiacentă) la cea naţională.
  • Cetăţenia reprezintă una dintre problemele la care se raportează competenţa exclusivă a statului, dreptul ginţilor lăsând‑o la discreţia statului (constituie domeniu rezervat al statului); de aceea, problemele de cetăţenie sunt reglementate iniţial (ab initio) şi în ansamblul lor, în mod fundamental, prin legislaţia internă a fiecărui stat; când se constituie un stat, trebuie să se ştie care este componenta sa – adică cine sunt cetăţenii lui. Fiecare stat are regulile lui instituite, dar în acelaşi timp, conformându‑se angajamentelor internaţionale asumate, el ţine seama şi de ceea ce s‑a stabilit la nivelul comunităţii internaţionale; în acest sens, sunt decizia din 1923 a C.P.J.I. în problema decretelor de naţionalitate în Tunisia şi Maroc6, precum şi Conferinţa de codificare de la Haga din 1930.
  • Cetăţenia este intrinsecă organizării statale şi de aceea, reprezintă o instituţie care ţine, în ansamblul ei, în mod natural – organic şi de o manieră esenţială, de legislaţia internă a fiecărui stat; fiecare stat îşi edictează propriile sale reguli. Cât de multă importanţă acordă statele cetăţeniei, rezultă din faptul că în unele state (Belgia), există un cod al cetăţeniei; în România, formularea de bază a regulilor se regăseşte în Constituţie, iar dobândirea şi pierderea cetăţeniei are loc în condiţiile prevăzute de legea organică (art. 5 din Constituţie). În contextul totuşi, al relaţiilor care se stabilesc între entităţile statale, ca urmare a consecinţelor pe care le are deţinerea unei cetăţenii de către o persoană – în condiţiile mobilităţii oferite de tehnica actuală de transport şi circulaţie, a facilitării contactelor dintre oameni, cetăţenia devine o problemă şi de drept internaţional; actele efectuate pe plan intern – cetăţeniile vin şi se transpun în arena internaţională, intră în concurs unul cu altul, în mod inevitabil. Drept urmare, alături de legislaţia internă – care reprezintă matricea iniţială şi esenţială, apar şi continuă să vină reglementările la nivel internaţional şi european. Cetăţenia nu mai poate rămâne în mod discreţionar în competenţa statelor – domeniul lor rezervat fără nici o limită şi trebuie să fie conceput ca atare şi să se înscrie într‑un anumit cadru la nivel interstatal, devine un standard care nu poate fi ignorat de comunitatea internaţională.

Pe această linie, într‑o lume în care respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului constituie primul şi elementarul comandament social, recunoaşterea legăturii fiinţei umane cu societatea din care ea face parte, impune, printre altele, dreptul de a i se recunoaşte această apartenenţă în care trăieşte – cetăţenia; comunitatea internaţională este prezentă în acest proces de afirmare a dreptului la cetăţenie, la dezvoltarea şi îmbogăţirea conţinutului acestuia. Astfel, „orice om are dreptul la cetăţenie” şi „nimeni nu poate fi lipsit, în mod arbitrar, de cetăţenia sa, nici de dreptul de a‑şi schimba cetăţenia” (art. 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – în raport de care vor fi interpretate şi aplicate dispoziţiile constituţionale ale României – art. 20 din Constituţie). În Convenţia europeană asupra cetăţeniei, se menţionează ca unul dintre scopurile ei, evitarea, pe cât posibil, a cazurilor de apatridie (preambul) şi se reafirmă ideea că „fiecare persoană are dreptul la o cetăţenie” (art. 4 lit. a); consecinţa regulii o constituie reglementarea potrivit căreia un stat nu poate retrage cetăţenia cetăţenilor săi decât în anumite situaţii (art. 7); în acelaşi sens, este şi dispoziţia din Constituţia noastră, după care „cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit‑o prin naştere” (art. 5 alin. 2), iar retragerea cetăţeniei române are o reglementare mai flexibilă chiar şi faţă de aceea din Convenţia europeană (nu figurează printre cazurile de retragere a cetăţeniei – art. 25 şi cazul în care cetăţeanul român a dobândit o altă cetăţenie – art. 7).

Dar, la fel ca şi în cazul suveranităţii statelor – când suveranitatea unui stat se întâlneşte cu suveranitatea altor state, coexistând cu acestea şi pliindu‑se reciproc, exercitarea ei în cadrul comunităţii internaţionale făcându‑se cu respectarea normelor dreptului internaţional, tot aşa se face şi în cazul manifestării unuia dintre atributele suveranităţii – acordarea cetăţeniei; se creează raporturi între state şi pot apărea conflicte de competenţe, iar de aici, rezultă şi necesitatea ca sistemele de reglementare să fie armonizate – să nu devină conflictuale, şi la nivelul internaţional.

În dreptul internaţional, au fost formulate reguli prin care statele s‑au angajat să reglementeze problemele legate de cetăţenie, într‑un anumit fel; în afară de adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, au fost încheiate următoarele convenţii: Convenţia privind statutul persoanelor fără cetăţenie (1954), Convenţia privind unele probleme referitoare la conflictul de legi în materie de cetăţenie (Haga, 1930), Convenţia asupra cetăţeniei (Montevideo, 1933), Convenţia asupra cetăţeniei femeii (Montevideo, 1934), Convenţia asupra cetăţeniei femeii măritate (New York, 1958), Convenţia asupra reducerii cazurilor de pluralitate de cetăţenii şi asupra obligaţiilor militare în caz de pluralitate de cetăţenii (Strasbourg, 1963) şi Convenţia europeană asupra cetăţeniei (Strasbourg, 1997). În afară de documentele de mai sus, prin care se reglementează în mod direct, problema cetăţeniei, menţionăm şi pe cele care prin reflex, au vizat această problemă şi au influenţat modul ei de abordare: Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii (1952), Convenţia asupra tuturor formelor de discriminare faţă de femei (1979), Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie (1968) şi desigur, cele două Pacte internaţionale (privind drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi politice).

Ieşind din era campaniilor de dezinformare şi a vendetei puerile şi iraţionale atunci când este vorba de interese superioare de stat, se cuvine să menţionez că România a devenit partea la toate aceste acte internaţionale, în vreme ce altora le‑au trebuit ani buni până să subscrie la reglementările acestora (este şi cazul U.S.A. în accederea la Pactele internaţionale).

Meritul legiferării la nivel internaţional rezidă în impactul pe care îl produce această operă de normativizare, ea servind ca promotor eficient la nivelul întregii comunităţi internaţionale, când statele sunt obligate să includă în legislaţia lor, principii nou formulate la acest nivel, cu caracter progresist, care au ca scop să conducă aceste reglementări în direcţia nediscriminării şi îmbogăţirii conţinutului acestora, al umanizării reglementării.

Presiunea exercitată de valoarea acestor principii şi de autoritatea care le proclamă şi le promovează, au făcut, nu numai ca regulile în materie ale statelor să fie coordonate şi să se evite conflictul dintre ele, dar mai ales să se ajungă la dezvoltări notabil fericite. Chiar dacă documentele adoptate sunt de o valoare juridică inegală, iar reglementările internaţionale de regulă nu operează în mod direct, ci prin încorporarea lor în legislaţia naţională, efectul acestora în promovarea unor legi şi regulamente este notabilă.

Merită să menţionăm în această ordine de idei, reglementarea instituită prin Convenţia europeană asupra cetăţeniei (1997), în care au fost formulată, într‑un mod cuprinzător, întreaga problematică a cetăţeniei şi întrucât la aceasta participă un număr mare de state europene, influenţa ei este cât se poate de evidentă, şi totodată, benefică.

  • În stabilirea criteriilor pe care le pun la baza acordării cetăţeniei, statele au în vedere interesele lor specifice şi de aici, decurge specificitatea reglementărilor naţionale, când un stat pune accentul pe un principiu sau pe altul (ius sanquinis ori ius soli), folosesc într‑o măsură mai mare naturalizarea ori ajung să soluţioneze problemele prin acorduri bilaterale (în cazul cesiunii de teritorii ori al transferului de populaţie).

Cu toate acestea, se pot degaja, din practica statelor, unele reguli la care se recurge.

Astfel, cetăţenia se dobândeşte prin naştere (ca efect al acestui fapt juridic – naşterea, indiferent de voinţa persoanei respective), avându‑se în vedere criteriul descendenţei celui născut (ius sanquinis) – când primeşte cetăţenia părinţilor (sau părintelui său) şi/sau cel al locului unde se naşte (ius soli), precum şi prin naturalizare (prin voinţa persoanei respective, aprobată de statul respectiv)7. Ca variante ale acesteia, în afară de acordarea la cerere (naturalizarea în sens restrâns), mai sunt cunoscute următoarele căi în care funcţionează dorinţa persoanei în cauză: căsătoria (dacă în legislaţia unor ţări, femeia dobândea în mod automat cetăţenia soţului, legislaţia s‑a modificat şi pentru a obţine cetăţenia soţului străin, femeia trebuie să renunţe în mod expres la cetăţenia pe care o avea; în Convenţia din 1957 cu privire la cetăţenia femeii măritate, se prevede că încheierea sau desfacerea căsătoriei nu produce efect asupra cetăţeniei femeii), înfierea (copilul înfiat capătă cetăţenia adoptatorului), reintegrarea – repatrierea (revenirea la cetăţenia avută anterior), opţiunea (în caz de transfer de teritoriu de la un stat la altul, există opţiune, iar persoanele în cauză pot să‑şi aleagă cetăţenia unuia dintre cele două state, ori menţine cetăţenia anterioară) şi transferul sau strămutarea populaţiei (în baza unui acord în acest sens, populaţia unui stat dobândind cetăţenia statului pe al cărui teritoriu este deplasată)8.

  • Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, a fost adoptată în condiţiile dramatice ale evenimentelor din 1989; cu toate acestea, ea supravieţuieşte încă, adaptându‑se mereu în ciuda contextului general de transformări în care se află România şi de la care nici o instituţie politico‑juridică nu se poate sustrage.

În zilele evenimentelor sus‑menţionate, frontiera de vest a României era asaltată de miile de cetăţeni români (cei mai mulţi având încă cetăţenia română) care, în mod firesc (deşi ar fi existat – se susţinea – şi alte interese) doreau să revină în ţară. Situaţia era tulbure şi destul de complexă, deoarece, pe de o parte dorinţa celor care doreau să revină era legitimă, dar pe de altă parte problema se ridica într‑un context extrem de delicat – când la noi se petreceau multe lucruri imprevizibile şi deci, trebuia dat dovadă de multă atenţie şi prudenţă. Îmi amintesc că am redactat atunci, împreună cu Direcţia consulară din M.A.E., o circulară în care precizam că trecerea frontierei de stat se poate face de către cei care deţin documente valabile de trecere; or, aceste coordonate – elemente de prudenţă care aveau darul de a evita surprizele nu erau tocmai adecvate în situaţia respectivă. În acest cadru, spre a face faţă presiunilor, altfel de înţeles, care se exercitau asupra instituţiilor cu privire la cererile care aveau un ecou special, de gravitate şi de nerăbdare, a trebuit să se adopte Decretul‑Lege nr.7 din 31 decembrie 1990 privind repatrierea cetăţenilor români şi foştilor cetăţeni români, cărora li se permitea revenirea şi stabilirea în România, garantându‑li‑se dreptul de repatriere. Acest drept se recunoştea şi foştilor cetăţeni români care, prin efectul repatrierii, îşi puteau redobândi cetăţenia română şi trebuia găsită o ordine de ansamblu în criteriile de apartenenţă stabilite. Soluţia din acest act – repatrierea – nu putea fi decât una de moment; problema cetăţeniei, mai ales pentru cei cu o situaţie neclară şi poziţia noilor autorităţi faţă de aceştia – care trebuia să fie una desprinsă de legea precedentă, necesita o reglementare nouă şi de ansamblu; ca atare, a fost nevoie de un act prin care să fie abrogată legislaţia anterioară şi să se reglementeze în mod cuprinzător, în consonanţă cu modificările politice petrecute în ţară, materia cetăţeniei române.

Este tocmai ceea ce s‑a realizat prin Legea cetăţeniei române nr. 21 din 6 martie 1991, prin care s‑a stabilit cadrul de bază al soluţionării tuturor problemelor legate de dobândirea, pierderea şi retragerea cetăţeniei române.

Legea nr. 21/1991 constituie o legiferare/reglementare modernă, cu nimic sub nivelul celor mai avansate reglementări din acel timp, în care criteriile puse la baza ei sunt bine şi echilibrat articulate, spre a funcţiona eficient şi cu influxul internaţional care se impunea; ea are o notă de flexibilitate care i‑a asigurat viabilitatea pe care o constatăm şi care a menţinut‑o în vigoare.

Reglementarea este inspirată din legislaţiile moderne ale altor state şi din practica internaţională a ţării noastre, ţinând seama totodată, de documentele internaţionale la care România este parte. Principiile care stau la baza acordării cetăţeniei sunt la fel cu cele consacrate în practica generală a statelor în domeniu (principiul ius sanquinis, ius soli, naturalizare ş.a.).

Lucru absolut nou de semnalat, acela care dă natura caracteristică, specială a reglementării de act constitutiv, este faptul că se restituie cetăţenia celor care o pierduseră, ea fiind un act restitutiv, iar retragerea cetăţeniei române pe motiv de dublă cetăţenie nu mai apare în Legea nr.21/1991; această măsură exista în reglementarea anterioară – Legea nr. /24/1974. De o manieră generală, am putea spune că nici această reglementare nu era prea diferită de practica generală a statelor, iar dobândirea unei alte cetăţenii conducea la retragerea cetăţeniei proprii. Mult mai de neacceptat ni s‑a părut însă, nu reglementarea în sine, ci modul în care se aplicau aceste prevederi. Cu aceasta, îmi revine în minte un episod petrecut în anii 1988‑1989. Ministrul secretar de stat în M.A.E., Aurel Duma, mi‑a cerut, într‑una din zile, să îi fac o prezentare a legislaţiei noastre în materie de cetăţenie; după ce i‑am prezentat într‑un referat, principalele dispoziţii, în cadrul discuţiilor avute cu acest prilej, am constat că insista asupra aspectelor legate de retragerea cetăţeniei române şi aşa am ajuns să înţeleg că de fapt, el vroia să ştie acest lucru (era membru al Comisiei guvernamentale privind paşapoartele şi vizele de călătorie). A rezultat din ce mi‑a spus că, în Comisia guvernamentală se pusese problema de a lua ca măsură generală faţă de toţi cetăţenii români care s‑au stabilit în străinătate, retragerea cetăţeniei române. I‑am explicat superiorului meu că sunt menţionate în lege cazurile în care statul român poate să retragă cetăţenia, dar am precizat că aceste reguli nu se aplică în mod automat şi că pentru retragerea cetăţeniei, trebuie să fie urmată o procedură (în faţa instanţei judecătoreşti) unde fiecare caz în parte este examinat în raport de elementele respective, şi nu pe tabel de‑a valma. De aceea, ar urma să fie declanşată o acţiune de proporţii, care va duce la încărcarea rolului instanţelor de judecată şi din punct de vedere politic este greu de explicat; dar mult mai grav va fi ecoul nefavorabil pe care îl va avea în opinia publică această măsură punitivă, motivele plecării din România fiind diferite, nu neapărat din cauza opoziţiei politice; până la urmă, s‑a renunţat la această măsură; România se afla şi aşa într‑o situaţie jenantă.

Legea nr. 21/1991 a fost supusă, în decursul timpului, unor modificări şi completări (9 acte – legi şi ordonanţe), spre a o face aptă să ofere soluţii la situaţiile noi, dar trunchiul reglementării (acea ratio) a rămas acelaşi; este de salutat această soluţie de menţinere continuă şi ajustare, în locul uneia de înlocuire – care sugerează ideea de provizorat, instabilitate şi incorectitudine; aceasta atestă capacitatea sensului general al reglementării de a putea fi adaptată la noile cerinţe.

  • Alături de convenţiile bilaterale încheiate între state în domeniul cetăţeniei (în special, pentru soluţionarea cazurilor de dublă cetăţenie), au fost adoptate convenţii multilaterale la nivel internaţional şi regional9; dacă, prin cele internaţionale, se tinde la reglementarea aspectelor cu caracter sectorial (instituirea de principii generale, tendinţa spre anumite ţinte), prin cele bilaterale, se rezolvă situaţii concrete care apar (constituind o modalitate de detensionare produsă de existenţa cazurilor de dublă cetăţenie), cele regionale se prezintă ca o reglementare organică, cuprinzând toate regulile privind instituţia, o reglementare de ansamblu, aşa cum sunt cele naţionale, ca sferă, însă cu o serie de inovaţii care tind să consacre principii şi să ofere soluţii pentru o legislaţie armonizată. Acesta este şi cazul Convenţiei europene asupra cetăţeniei (1997).

Cum la această Convenţie participă un număr mare de state (statele care fac parte din Consiliul Europei, inclusiv România – care a ratificat‑o prin Legea nr.396/2002) şi întrucât aduce noutăţi în materie, ea ne apare a fi un model dintre cele mai recente de reglementări şi de aceea este cazul să evidenţiem, pe scurt, prevederile acesteia.

Convenţia a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei şi conţine 32 de articole, constituind o reglementare de ansamblu a cetăţeniei. Prevederile ei sunt grupate pe capitole: probleme generale (obiectul Convenţiei), definiţii (cetăţenie, pluralitate de cetăţenii), principii generale referitoare la cetăţenie (art. 3‑5), reguli privind cetăţenia (art. 6‑9), proceduri referitoare la cetăţenie (art. 10‑13), pluralitatea de cetăţenii (art. 14‑17), succesiunea statelor şi cetăţenia (art. 21‑22), cooperarea între statele părţi (art. 23‑24), aplicarea Convenţiei (art. 25‑26) şi clauzele finale (art. 27‑32). Dintre noutăţile aduse prin această reglementare, semnalăm considerentele speciale enunţate în Preambul şi merită să menţionăm în mod special: constatarea existenţei unor numeroase instrumente internaţionale şi necesitatea de a fi luate în considerare atât interesele legitime ale statelor, cât şi cele ale persoanelor; poziţiile diferite ale statelor cu privire la pluralitatea de cetăţenii şi nevoia de a găsi soluţii convingătoare pentru soluţionarea consecinţelor acestora. În ceea ce priveşte competenţa, se repetă principiul fundamental în materie, şi anume că „fiecare stat va determina prin legislaţia proprie care sunt cetăţenii săi” (art. 3 alin. 1); dar se continuă cu ideea că „Această legislaţie (a fiecărui stat – n.n.) trebuie acceptată de către celelalte state, cu condiţia ca ea să fie în conformitate cu convenţiile internaţionale aplicabile, cu dreptul internaţional cutumiar şi cu principiile de drept general recunoscute în materie de cetăţenie”. Sensul riguros exact al prevederii este acela de a reafirma libertatea statelor de a legifera în materie de cetăţenie, dar această legislaţie trebuie, totuşi, să fie acceptată de celelalte state; adică admisibilitatea atributului de a legifera în materie este condiţionată de acceptarea de către celelalte state (legislaţia să fie acceptată); nu rezultă că statele sunt obligate (am spune chiar că sensul general al reglementării este unul facultativ), ci faptul că spre a fi acceptate şi dreptul statului de a legifera să existe, această legiferare trebuie să se facă în anumite condiţii. Oricum, se recunoaşte dreptul fiecărui stat de a determina legislaţia proprie şi se stabileşte pentru celelalte state obligaţia – o obligaţie condiţionată (sub condiţie – sub modo), de a o accepta, dar numai dacă această lege edictată de un stat satisface regulile enunţate; dacă există pentru un alt stat o obligaţie de a o accepta, ori dacă legiferarea poate fi luată în considerare şi acceptată de celelalte state, există exact pentru acest motiv şi obligaţia corelativă ca legislaţia să fie conformă cu anumite reguli; de asemenea, şi dreptul celorlalte state de a pune în discuţie, ceea ce s‑a legiferat.

Printre principii, figurează dreptul fiecărei persoane de a avea o cetăţenie şi evitarea apatridiei, interzicerea discriminării. Sunt menţionate regulile privind cetăţenia şi, unde, în intenţia de a facilita dobândirea cetăţeniei, se stabileşte care sunt categoriile de persoane care trebuie să dobândească de deplin drept, cetăţenia (copii din ascendenţi care sunt cetăţeni ai statului, cei născuţi pe teritoriul unui stat care nu dobândesc la naştere o cetăţenie, naturalizarea celor născuţi pe teritoriul său ş.a.). Pierderea (retragerea) cetăţeniei, de plin drept, este admisă numai în anumite cazuri (a dobândit voluntar cetăţenia altui stat, s‑a angajat voluntar în forţele armate străine, are un comportament care aduce un prejudiciu grav intereselor esenţiale ale statului, nu are legătură efectivă cu statul respectiv domiciliind în mod obişnuit în străinătate ş.a.); renunţarea la cetăţenie este posibilă numai dacă persoana respectivă nu devine apatrid.

Recunoscând (în Preambul) că fiecare stat este liber să decidă asupra consecinţelor care decurg, în dreptul său intern, din faptul că unul dintre cetăţenii săi mai are şi o altă cetăţenie, se prevede că fiecare stat are dreptul de a stabili dacă cetăţenii săi cu dublă cetăţenie păstrează ori pierd cetăţenia unui stat străin şi dacă dobândirea sau păstrarea cetăţeniei sale este condiţionată de renunţarea sau pierderea unei alte cetăţenii; statul respectiv trebuie să permită, totuşi, dubla cetăţenie (pentru copii care au dobândit la naştere cetăţenii diferite). Obligaţia de a satisface serviciul militar a unei persoane cu dublă cetăţenie nu există decât faţă de un singur stat; la această prevedere, părţile pot face rezerve.

În esenţă, Convenţia nu favorizează pluralitatea de cetăţenii; aceasta rezultă din considerentele enunţate în Preambul, dar şi din art. 14 alin. 1, unde obligaţia statelor de a permite şi de a păstra dubla cetăţenie se limitează doar la două ipoteze – cazul copiilor care au dobândit automat la naştere cetăţenii diferite şi dacă cea de a doua cetăţenie este dobândită automat prin căsătorie; observăm că soluţia este impusă de condiţiile în care au apărut şi cazurile de bipatridie şi că se menţine doar atâta vreme cât nu există un motiv de pierdere (prevăzut în art. 7). În plus, statele au libertatea să nu admită dubla cetăţenie (ele pot admite sau nu ca cetăţenii proprii să păstreze şi cetăţenia unui alt stat sau pot condiţiona acordarea sau păstrarea cetăţeniei sale de renunţarea la alte cetăţenii – art. 15).

În plus, se menţine integral, printr‑o prevedere expresă – art. 26, validitatea Convenţiei din 1963 asupra reducerii cazurilor de multiple cetăţenii şi obligaţiile militare în caz de pluralitate de cetăţenii.

Întrucât este permis să se depună rezerve la Convenţie (art. 29), România a formulat cu ocazia ratificării, următoarea rezervă cu privire la aplicarea art. 17 (paragraful 1): „Cetăţenii români cu domiciliul în România care mai au o altă cetăţenie, se bucură pe teritoriul României de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii ca şi ceilalţi cetăţeni români, în conformitate cu prevederile Constituţiei României”. Textul constituie reluarea sensului prevederilor constituţionale din art. 16 (paragraful 1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege” şi art. 17 „Cetăţenii români … trebuie să‑şi îndeplinească obligaţiile”. Credem că s‑a avut în vedere să se elimine orice ambiguitate, cât priveşte efectul deţinerii şi a unei cetăţenii străine şi, indiferent dacă o persoană are numai cetăţenia română sau mai are şi o altă cetăţenie, în măsura în care are domiciliul în România, ea se va afla exact în poziţia în care este orice alt cetăţean (orice alt cetăţean român care locuieşte în România), fără nici un fel de distincţie.

Domiciliul – aşa cum este şi firesc – are o relevanţă specială, un rol decisiv, în sensul că cetăţeanul român, chiar dacă mai are şi o altă cetăţenie străină – pe care statul român nu i‑o poate interzice, dar nici nu i‑o încuviinţează – din moment ce acesta se află pe teritoriul român (căzând şi sub jurisdicţia teritorială a statului român – întrunind asupra lui atât jurisdicţia personală, cât şi cea teritorială) nu poate avea decât o situaţie identică cu aceea a oricărui cetăţean român. Există raţiune în această distincţie – domiciliul în România sau în străinătate – pentru că situaţiile nu au, prin ipoteză, cum să fie identice, dar îndeplinirea obligaţiilor funcţionează în ambele ipoteze, chiar dacă în mod diferenţiat („cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu obligaţiile lor din ţară” – art. 17). Trimiterea la prevederile Constituţiei se face nu numai pentru a întări sublinierea ideii de egalitate de statut, dar şi pentru că legiuitorul român face distincţie pe acest criteriu al domiciliului în ceea ce priveşte deţinerea de funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare (art. 16 alin. 3).

  1. Dubla cetăţenie10 (sau cazul subiectelor mixte); cauzele şi dificultăţile pe care le generează
  2. a) Cauzele dublei cetăţenii
  • În materia acordării cetăţeniei, la fel ca şi în aceea de pierdere a acesteia, dându‑se expresie actului de suveranitate pe care fiecare stat şi‑o exercită cum are interesul s‑o facă, ajungem să avem tot atâtea reglementări în domeniu, câte state există; această pluralitate de reglementări cu o configuraţie care variază de la o legislaţie la alta – şi, lucru important, aflată în opoziţie – ca şi matricea (ab ovo) din care izvorăsc – suveranitatea, stă la baza apariţiei dublei ori pluralităţii de cetăţenii; această opoziţie rezidă într‑un raport ireconciliabil de contrarietate (excludere reciprocă).

Dacă, sub rezerva unei obligaţii pe care şi‑ar fi asumat‑o ori a unui principiu de drept, care‑i opozabil, orice stat este şi trebuie să fie liber în a‑şi stabili aşa cum îi convine, modul de acordare şi de retragere a cetăţeniei sale, iar toate celelalte state să nu‑i poată contesta acest drept – această prerogativă constituind un act unilateral care îşi produce efecte complete, în mod cert, pe plan intern (indiscutabile şi definitive, în acelaşi timp), nici unui alt stat nu‑i poate fi opozabil actul respectiv şi deci, nu este ţinut să recunoască acordarea unei cetăţenii decisă de acel stat; celelalte state nu se pot opune acordării cetăţeniei ori cenzura actul respectiv, dar tocmai de aceea, nici nu sunt obligate să recunoască cetăţenia pe care un alt stat a acordat‑o; ca atare, cetăţenia acordată de un stat produce efecte şi faţă de alte state, însă numai în măsura în care acestea o recunosc ori sunt obligate în acest sens printr‑un tratat.

Drept urmare, deşi de la originea sa (ab origine), cetăţenia constituie, prin excelenţă şi continuă să rămână astfel, un act intern al statului în cauză, reglementat prin legislaţia sa naţională, întrucât acţiunea pune însă, faţă în faţă statele suverane care şi‑au exercitat prin acest drept, prerogativelor de suveranitate, suntem în prezenţa unor raporturi dintre state; se produc în mod inevitabil efecte şi la nivelul interstatal, instituţia are reflexe şi în ordinea juridică internaţională, ea devenind reglementată, de asemenea, şi de dreptul internaţional.

De aceea, cazul unei duble cetăţenii, ca urmare a exercitării atributului suveran de acordare a cetăţeniei de către state, devine în mod inevitabil o problemă de drept internaţional, una complexă, delicată şi îndelung controversată, dat fiind faptul că ea se produce ca urmare a unui conflict pozitiv de jurisdicţii a statelor în discuţie, concretizat în faptul că, pe capul uneia şi aceleiaşi persoane, se suprapune calitatea de cetăţean a două state, cu îndatoriri identice care se exclud reciproc; apare un caz de dublă şi antagonică supuşenie.

  • Dar problema devine spinoasă pentru state, mai ales dacă ea capătă conotaţii politice – pe fondul unor competiţii ale statelor respective în atingerea anumitor scopuri sau în cadrul unor relaţii care nu sunt tocmai prieteneşti, ci de rivalitate; din această cauză, crearea cazurilor de dublă cetăţenie se înscrie pe traiectoria unor virtuale tensiuni sau chiar conflicte interstatale (zona Sudeţilor a fost luată prin dictat pe motiv că era ocupată de populaţie de origine germană).

Întrucât fiecare stat este îndreptăţit să legifereze (acordând sau retrăgând cetăţenia), consecinţele sunt incomode şi devin surse de neînţelegeri interstatale la nivel bilateral, dar şi la scară internaţională (în zonă); există reglementări paralele în concurenţă şi apar conflicte de legi în materie – cazuri de dublă ori multiplă cetăţenie, de apatridie şi o serie de dificultăţi în practica statelor (determinarea statutului unei persoane, acordarea protecţiei diplomatice şi consulare ş.a.). Dubla cetăţenie – situaţie inevitabilă, din pricina situaţiilor care o produc, reprezintă o sursă de fricţiune între state şi stă la baza apariţiei diferendelor soluţionate până la urmă pe cale amiabilă – prin acord între statele respective sau la nivelul unor instituţii internaţionale (C.I.J., C.P.I. ş.a.).

În practica internaţională, s‑au pus probleme în ipoteza în care persoana respectivă are mai multe cetăţenii. Având de soluţionat o asemenea problemă, Curtea Internaţională de Justiţie a recurs în cauza Nottebohm la teoria cetăţeniei efective (în decizia sa din 1955) şi a respins plângerea statului Liechtenstein, arătând că simpla acordare a cetăţeniei nu este suficientă.

  • Dubla cetăţenie (bipatridia) ca şi cetăţenia multiplă (pluripatridia) – consecinţă a legiferărilor paralele şi independente, derivă din lipsa de coordonare între legile diferitelor state în materia acordării cetăţeniei, care, din cauza diversităţii criteriilor ce stau la baza atribuirii sau retragerii (atribuirea, ca şi retragerea ţinând de competenţa exclusivă a fiecărui stat), se ajunge ca o persoană să aibă în acelaşi timp, două sau mai multe cetăţenii (un copil din părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică ius sanquinis, care se naşte pe teritoriul unui alt stat în care se aplică ius soli; în ipoteza căsătoriei cu un străin, când soţia dobândeşte automat cetăţenia soţului, deşi n‑a renunţat la propria sa cetăţenie; în cazul înfierii ş.a.). Dar cetăţenia dublă poate să apară şi în urma cererii de dobândire a cetăţeniei prin naturalizare, în cazul în care i se atribuie o nouă cetăţenie, fără ca prima să‑i fi fost retrasă şi indiferent dacă statele respective admit sau nu dubla cetăţenie, fiecare dintre ele revendică – într‑o notă normală – calitatea de stat căruia îi aparţine persoana respectivă. În ciuda complexităţii pe care o presupune un caz de dublă cetăţenie, aceste situaţii nu pun probleme insolubile şi explozibile, iar situaţiile de bipatridie se pot menţine (cu efecte uneori avantajoase, alteori neplăcute pentru persoana în cauză) ori soluţiona fără conflicte notabile. Situaţia se complică însă, în cazul cedării de teritoriu – când, după caz, populaţiei i se impune în bloc cetăţenia statului succesor ori i se acordă cetăţenia ca principiu, dar se recunoaşte un drept de opţiune pentru cei care rămân pe teritoriul cedat şi în mod normal, statele în cauză încheie acorduri pentru soluţionarea cazurilor de dublă cetăţenie; istoria cunoaşte multe cazuri de acest gen.

Fiecare stat are politica sa proprie în materie de acordare a cetăţeniei, în funcţie de interese – situaţia demografică, nevoile de ordin economic, considerente de ordin umanitar ş.a.; în raport de acestea, un stat aplică principiul de ius sanquinis sau ius soli – combinat sau cu un accent pus pe unul sau altul dintre ele; mai intră în discuţie şi unele reglementări internaţionale de care statele sunt obligate să ţină seama (reducerea cazurilor de apatridie, naturalizarea în condiţii mai felxibile etc.). Drept urmare, unele state (de emigraţie), având interesul să menţină legătura perpetuă cu cetăţenii săi, aplică ius sanquinis; altele (de imigraţie) sunt interesate ca toate persoanele care trăiesc pe teritoriul lor să aibă cetăţenia sa, iar descendenţii lor să fie asimilaţi cât mai rapid, aplicând ius soli.

România aplică drept principiu de bază descendenţa (ius sanquinis), cu o corecţie (neesenţială) – impusă de comandamentul de a asigura cetăţenia pentru orice persoană, a principiului ius soli şi, în mod corespunzător, reflectă în legislaţia sa, reglementările existente din dreptul internaţional.

Fiind libere să decidă modul de acordare a cetăţeniei, statele reglementează, de asemenea, pierderea şi retragerea cetăţeniei; cele mai multe state admit ca motive de pierdere a cetăţeniei: renunţarea persoanei interesate, obţinerea unei noi cetăţenii (în cazul în care nu se admite dubla cetăţenie) şi retragerea (cu titlu de sancţiune, inclusiv pe motive penale).

Această reglementare clasică a cunoscut în ultimele decenii o evoluţie pozitivă: s‑a afirmat dreptul la cetăţenie pe care îl are orice fiinţă umană (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului) şi, în consecinţă, au fost stabilite modalităţi pentru ca cetăţenia să fie atribuită într‑un mod mai lesnicios pentru copiii abandonaţi, precum şi interdicţia de a se retrage cetăţenia dobândită prin descendenţă (celor născuţi cetăţeni români nu li se poate retrage cetăţenia), egalitatea dintre soţi nu mai permite ca, în urma căsătoriei soţia să dobândească sau să‑şi piardă în mod automat cetăţenia, efectele înfierii ţin seama de interesele înfiatului cât priveşte obţinerea cetăţeniei, se admite dubla cetăţenie ş.a.

Întrucât s‑au angajat, prin documentele convenite ori adoptate la nivel internaţional şi european, statele au luat în considerare evoluţiile care s‑au produs în domeniu la nivelul comunităţii internaţionale şi astfel, noile reglementări au fost încorporate în legislaţiile lor actuale; drept urmare, s‑a mai erodat din atributul exclusiv şi discreţionar care revenea statelor în ceea ce priveşte acordarea cetăţeniei, se produce o coordonare în scop de uniformizare a practicii statelor, iar soluţiile sunt mai raţionale şi ţin seama, mai mult, de interesele indivizilor.

– Nu se creează totuşi, un caz de dublă cetăţenie, în ipoteza acordării cetăţeniei Uniunii Europene11; avem un caz de cetăţenie multiplă, într‑adevăr, dar nu din categoria cunoscută a două fenomene paralele similare, care se află în opoziţie şi se resping reciproc; cetăţenia unui stat membru al U.E. şi cetăţenia U.E. sunt complementare şi nu identice, spre a se exclude una pe alta; mai mult, cetăţenia statului membru constituie premisa necesară însă, şi pentru accederea la cetăţenia europeană; deci, o completare a statutului, iar pentru titularul lor, constituie o completare şi o potenţare a statutului de cetăţean, care are acum un conţinut mult mai larg şi o dimensiune care decurge din calitatea de membru al U.E. a statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză. În acest caz, apartenenţa nu se mai raportează numai la statul naţional, ci şi la U.E., cu care statul membru împarte o serie de competenţe; cetăţeniile împreună oferă o sumă de drepturi, ceva mai complet.

Prin Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (art. 20 – 24), s‑a instituit cetăţenia U.E., având calitatea de cetăţean al U.E. orice persoană care are cetăţenia unui stat membru; cetăţenia U.E. nu o înlocuieşte pe cea naţională, ci se adaugă, la aceasta. Cetăţenii U.E. se bucură de drepturile şi au obligaţiile stabilite prin tratate; ei au, în special, dreptul la liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre; dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul european, precum şi la alegerile locale în statul membru în care au reşedinţa; dreptul de a se bucura pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ori ai cărei resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţia autorităţilor lor diplomatice şi consulare ale oricărui stat; dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi de a se adresa Ombudsmanului european etc. Protecţia diplomatică a unei persoane – cetăţean al unui stat membru şi al U.E. se acordă de către un alt stat membru al U.E., în virtutea apartenenţei lor la U.E. (derivată din calitatea de cetăţean al U.E.).

Raportul dintre cele două cetăţenii este unul de complementaritate şi, întrucât conţinutul celor două concepte – cetăţenia naţională şi cetăţenia U.E. este diferit, dar nu se suprapune, ci se completează, ele nu se resping, ci se asociază (ca un reflex de unitate al raportului dintre competenţele U.E. şi cele ale statelor membre), astfel încât se întregesc unul pe altul – consolidându‑se, şi nu se produce o interferenţă, ci o armonizare între ele; raportul cetăţean al statului naţional şi cetăţean al U.E. duce la o întregire a cuantumului statutului de cetăţean al celor două entităţi – statul naţional şi U.E. şi‑l potenţează, oferind un beneficiu complet şi consolidat la nivel internaţional, mult mai acoperitor.

Raportul dintre cetăţean şi statul său naţional a rămas ceea ce a constituit acesta în mod tradiţional – o legătură politico‑juridică cu drepturile şi obligaţiile aferente ale cetăţeanului şi ale statului, cu unele adaptări care erau necesare spre a ţine seama de ceea ce reprezintă acum un stat membru al U.E.; chiar dacă statele membre au transferat din atribuţiile lor, competenţe către U.E., funcţiile esenţiale ale statelor s‑au păstrat în continuare (integritatea teritorială, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale – art. 4 (2) din T.U.E.

Odată cu atribuirea de competenţe proprii ale U.E., în mod inevitabil s‑a ajuns la stabilirea de raporturi între U.E., care este subiect de drept internaţional, şi cetăţenii statelor membre ale acesteia; aceste raporturi sunt adiacente cu raporturile existente între statul membru şi cetăţeanul său, iar dacă un atribut nu mai aparţine statului, ci U.E., era necesar ca aceasta să conducă la un raport U.E. – cetăţean european. Aşadar, cetăţeanul unui stat membru este, totodată, şi cetăţean al U.E., iar poziţia sa socială se determină în raport de cele două entităţi de care este legat. Este o necesitate ca să se confere această cetăţenie a U.E., pentru că în mod imperativ, această dualitate de raporturi – raportul cetăţean naţional şi cel de cetăţean al U.E. – ţine de statura şi anvergura acesteia şi contextul creat de existenţa U.E. atrage apariţia unor raporturi între U.E. şi cetăţenii săi.

  1. b) Dificultăţile pe care le generează cazurile de dublă cetăţenie
  • Persoana cu dublă cetăţenie are avantajul că se poate prevala, după cum are ea interesul, etalând când una, când alta dintre cetăţeniile pe care le deţine în raport cu un stat terţ (cum o avantajează); în nici un caz, ea nu va putea opune cetăţenia unui stat, pe care o are, faţă de alt stat al cărui cetăţean, de asemenea, este.
  • Cazurile de dublă cetăţenie produc numeroase complicaţii în relaţiile dintre statele al căror cetăţean este persoana respectivă, fiecare dintre ele fiind îndreptăţit să‑şi afirme legătura de apartenenţă, dar cu destule dificultăţi este confruntată şi persoana în cauză, ca urmare a conflictului de cetăţenii (afirmându‑se, fiecare dintre ele o exclude pe cealaltă, iar în raport cu un stat terţ, rămâne de văzut care dintre aceste cetăţenii va fi recunoscută); poate fi vorba de un conflict pozitiv de legi referitoare la statutul ei personal (lex personalis); probleme care se pun cu privire la valabilitatea unei căsătorii, obligaţia de a satisface serviciul militar în ambele state ş.a. Faţă de fiecare stat a cărei cetăţenie o posedă, persoana în cauză are obligaţia de fidelitate, de a nu se înrola într‑o ţară străină şi de a nu comite fapte grave contra ţării sale.

Toate acestea se întâmplă, ca urmare a suprapunerii de jurisdicţii, fiecare dintre ele având vocaţia de a fi exercitată cu privire la persoana respectivă (jurisdicţia teritorială, dar şi cea personală), când obligaţiile de loialitate faţă de ambele state se suprapun şi de aceea, se exclud, într‑un mod iremediabil, între ele ş.a.

Persoana cu dublă cetăţenie s‑a angajat la loialitate în raport de doi destinatari – repere ireconciliabile, care se exclud unul pe altul; dublul cetăţean se află într‑o situaţie delicată, fiind supus la două regimuri juridice în scopuri opuse – diferite şi în concurenţă – situaţii care, de regulă, sunt greu de conciliat; loialitatea faţă de un stat o exclude pe cea faţă de un al doilea stat; dificultăţi insurmontabile există în ceea ce priveşte satisfacerea serviciului militar şi, în special, în caz de război între statele ale căror cetăţenii le posedă, când nu poate fi în ambele tabere beligerante.

Funcţionând concomitent două jurisdicţii, fiecare aflându‑se în concurenţă şi de excludere reciprocă, jurisdicţia statului pe teritoriul căruia domiciliază persoana cu dublă cetăţenie nu lasă loc jurisdicţiei teritoriale a celuilalt stat, dar nu în totalitate – de exemplu, cu privire la bunurile imobile ale persoanei, situate în celălalt stat se aplică lex rei sitae; dacă este vorba de jurisdicţia personală a celuilalt stat, aceasta este cel puţin, jenată, pentru că ea nu o poate invoca faţă de statul în care se află. Jurisdicţia se exercită, de regulă, în plenitudinea ei – atât cea personală, cât şi cea teritorială, dar se poate ajunge şi la situaţii când însăşi jurisdicţia teritorială a statului de reşedinţă să fie blocată. Astfel, statul este stânjenit să‑şi exercite, pe teritoriul său, în toată plenitudinea sa, atributele lui suverane cu privire la o persoană care s‑ar putea afla chiar pe acest teritoriu – ceea ce constituie o anomalie şi o sursă de conflicte interstatale (considerată o formă de intervenţie în treburile interne). Jurisdicţia unuia dintre statele respective, în cazul persoanei care nu locuieşte pe teritoriul lui, se reduce doar la cea personală. Pe de altă parte, nu poate exista fidelitatea şi ataşamentul unei persoane, în acelaşi timp, faţă de mai multe state, deoarece prin ipoteză (din cauza notei de exclusivitate pe care o presupune, ele se exclud după un principiu elementar de logică: qui dicet de uno de altero negat – aut, aut); de aceea, acceptarea unei a doua cetăţenii, implicând jurământ de fidelitate faţă de un nou stat, reprezintă actul prin care acea persoană îşi retractează apartenenţa faţă de primul stat (pentru că nu poate oferi fidelitate la două sau mai multe state) şi acesta constituie motivul pentru care nu puţine state retrag cetăţenia acordată unei asemenea persoane; mai recent, s‑a ajuns la practica conform căreia statul în cauză să ignore, pur şi simplu. dobândirea celei de a doua cetăţenii, afirmând‑o pe a sa – ceea ce concordă cu regulile internaţionale (ai dreptul să acorzi cetăţenia, dar nu mă obliga să o recunosc) sau afirmă regula că asemenea persoane au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca toate celelalte care sunt cetăţenii săi, negând implicit cetăţenia celuilalt stat.

Dubla cetăţenie este de natură să disturbe relaţiile dintre cele două state în cauză şi să creeze situaţii delicate pentru persoana respectivă (în cazul în care are loc o dispută şi problema ajunge să fie supusă unui for internaţional).

În condiţiile fenomenului de aplicare generală a promovării drepturilor omului, probleme noi se ridică în ceea ce priveşte dobândirea cetăţeniei şi modul în care se determină statutul ei; problemele de cetăţenie, inclusiv în caz de dublă cetăţenie, de jurisdicţie care se ridică, sunt mai complexe.

Mai mult chiar, în cazul în care există diferende de ordin teritorial între două state, acordarea unei cetăţenii suplimentare reprezintă un pas în direcţia agravării şi un prim act de incitare în rândul populaţiei şi de escaladare a contenciosului; dubla cetăţenie practicată la cazul unei minorităţi naţionale comasată masiv într‑o zonă de frontieră, conduce la campanii de obţinere a autonomiei, de secesiuni şi de rupere din teritoriul statului respectiv; dacă se află într‑un alt loc, angajează o evoluţie în direcţia secesiunii de statul respectiv (care poate fi un stat unitar), cu întregul cortegiu de modificări de configuraţie geografică şi politică, dezordine şi instabilitate în zonă. Cetăţenia dublă poate declanşa acţiuni care conduc evoluţii implicând consecinţe greu de evaluat.

  • Când se aplică de caz la caz, dobândirea cetăţeniei prin naturalizare este, îndeobşte, cât se poate de firească, ea constituind o modalitate normală şi chiar necesară de completare a celorlalte căi existente (descendenţa şi locul naşterii). De aceea, situaţia în sine, potrivit practicii de până acum de acordare a cetăţeniei, de apariţie a cazurilor de dublă cetăţenie de acest gen nu reprezintă ceva grav, o catastrofă de nedepăşit; incomodă, ea poate fi, totuşi, controlată; dovada o constituie practica binecunoscută a statelor care, în decursul timpului, au rezolvat asemenea situaţii fie prin acorduri încheiate în scopul prevenirii/reducerii cazurilor de dublă cetăţenie, fie de la caz la caz, iar în ultimă instanţă prin decizii internaţionale pentru aplicarea regulilor din domeniu. În cazuri deosebite, cu exod de populaţie, cesiune de teritoriu sau transfer/schimb de populaţie ş.a., au intervenit înţelegeri între statele în cauză, găsindu‑se soluţiile adecvate (dreptul de opţiune înscris în tratatele de pace etc.).

Dubla cetăţenie poate, atunci când devine un fenomen de masă, să ducă la situaţii de atingere a ordinii juridice internaţionale şi conflictualizare în comunitatea internaţională; cu toate acestea, este cunoscută, în forma ei normală, de secole, iar statele au depăşit chiar şi situaţii limită. Oricât de legitim ar părea să se acorde o cetăţenie, în cazul unui abuz de drept, lucrurile nu pot fi văzute unilateral şi numai la suprafaţă. Statele folosesc diverse metode pentru a menţine un control şi a evita tensiunile, precum şi dificultăţile care sunt generate de situaţiile de dublă cetăţenie pentru persoana în cauză. Unele state adoptă o poziţie de echilibru, atenuând efectele externe pe care le‑ar putea antrena aplicarea, în mod absolut, a principiului ius soli (Protocoalele facultative la Convenţiile de la Viena din 1961 şi 1963 referitor la cetăţenie); altele încheie acorduri pentru a reduce cazurile de dublă cetăţenie sau acorduri în caz de cesiune de teritoriu (acordând populaţiei ei un drept de opţiune) ori de transferuri de populaţie. Convenţia de la Haga (The Convention on certain questions relating to conflict of nationality laws), adoptată la Conferinţa de codificare de la Haga (1930), are în vedere, ca limite în cadrul cărora să se poată exercita dreptul de a acorda cetăţenia – „convenţiile internaţionale, cutuma internaţională şi principiile de drept general recunoscute în materie de cetăţenie”; exact aceeaşi prevedere există şi în Convenţia europeană asupra cetăţeniei din 1997 (art. 2). Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a menţionat în cele două avize pe care le‑a dat, „tratatele existente”; în acelaşi sens, s‑au pronunţat şi Institutul de drept internaţional şi Harvard Law School; în acestea, s‑au stabilit regulile după care statele tranşează pe cale paşnică situaţiile de dublă cetăţenie.

Pe deasupra acestora, dreptul unui stat de a acorda cetăţenie, deşi este discreţionar, nu este şi nici nu trebuie să fie totuşi, nelimitat şi exercitat în mod abuziv; nu se poate depăşi bariera constituită de normele dreptului internaţional (cutumiare sau convenţionale existente) şi de angajamentele pe care şi le‑au asumat de statele în cauză, tot aşa cum nici suveranitatea nu se concepe şi nu se exercită în afara ordinii juridice internaţionale; mai mult, însăşi verificarea conformităţii legislaţiei naţionale în domeniu, în raport cu regulile dreptului internaţional, trebuie să se facă astfel încât atribuirea cetăţeniei să nu ducă la exagerări şi să nu scape oricărui element de raţionalitate; alternativa înseamnă crearea unui pericol pentru pacea şi securitatea internaţională, împotriva înţelegerii şi cooperării, în situaţia în care legislaţia naţională, deşi nu vine în conflict aparent cu elemente care ţin de ordinea juridică internaţională, sunt cu toate acestea de natură să conducă la disturbarea unor relaţii normale; este cazul ca problema să fie scrutată cu multă atenţie înainte de a se proceda în vreun sens.

Acordarea de către un stat a cetăţeniei sale (naturalizarea) unui segment important de populaţie care se află pe teritoriul unui alt stat – şi încă a unui stat vecin şi care sunt deja cetăţeni ai acestuia, este un caz grav şi ridică probleme; nu este greu de descoperit, unde se ţinteşte printr‑o asemenea măsură. O atare reglementare este în contradicţie flagrantă cu principiul suveranităţii (restrângând exercitarea suveranităţii unui stat pe teritoriul acestuia), cu principiul neintervenţiei în treburile interne ale unui alt stat (art. 2 alin. 7 din Carta ONU); un stat care îşi extinde jurisdicţia asupra unor persoane care se află deja sub jurisdicţia teritorială şi cea personală a altui stat – cu tendinţa de a se substitui acesteia, folosind ca instrument legătura politică pe care el o stabileşte cu noii cetăţeni, îi incită pe aceştia la nerespectarea legii, creând instabilitate şi încurajând acte care împing la secesiune şi atacă integritatea teritorială. O asemenea măsură de intervenţie indirectă nu numai că este inamicală, dar contravine regulilor de bună vecinătate şi pune în pericol pacea şi securitatea în zonă.

Atributul suveran al statului în domeniul acordării şi retragerii cetăţeniei, chiar dacă rămâne în continuare ca teză de principiu, exclusiv şi discreţionar, el nu este totuşi, nelimitat – aşa cum este şi cazul suveranităţii (care este absolută, dar în cadrul ordinii juridice internaţionale, a regulilor de care este ţinut statul suveran şi a obligaţiilor asumate). Există, în această materie, o serie de reguli acceptate la nivel internaţional sau prin convenţii la care un stat sau altul este parte; ca regulă cutumiară, în Convenţia de la Haga din 1930 s‑a recunoscut şi consfinţit practica potrivit căreia în materie de cetăţenie, se acţionează în conformitate „cu convenţiile internaţionale, cutuma internaţională şi principiile generale de drept”; adăugăm şi art. 278 din Tratatul de la Versailles, prin care Germania era obligată să renunţe la reglementarea prin care germanii naturalizaţi în străinătate să‑şi păstreze cetăţenia de origine.

Regula fundamentală care se aplică cazurilor de dublă cetăţenie, se află înscrisă în Convention on certain questions relating to conflict of nationality laws, adoptată de Conferinţa de codificare de la Haga (1930): „persoana care are două sau mai multe cetăţenii poate fi considerată cetăţeanul său de către fiecare stat a cărui cetăţenie o are” (art. 3); „persoana cu dublă cetăţenie va fi tratată într‑un stat terţ ca având o singură cetăţenie”, iar „statul terţ va recunoaşte în mod exclusiv fie cetăţenia statului în care aceasta locuieşte, fie cetăţenia statului de care ea apare cea mai apropiată” (art. 4); în acest fel, se recunoaşte ceea ce a fost denumită „cetăţenia efectivă”. Criteriile din această convenţie au fost preluate de reglementările şi practica ce au urmat şi rămân în continuare valabile.

Problema dublei naţionalităţi este de mai multă vreme studiată şi în practica arbitrală şi a fost rezolvată pe baza principiului naţionalităţii efective; în cazul în care protejatul posedă ca dublă naţionalitate cetăţenia statului atacat, jurisprudenţa, mai severă, nu permite protecţia (decizia C.P.A. din 1912, în cauza Canavaro); jurisprudenţa mai recentă conciliază această regulă, cu principiul de efectivitate (a se vedea şi cauza Strunsky – Mergé; Yangas Messia, La protection diplomatique en cas de double nationalité).

Ar trebui să menţionăm ca jurisprudenţă mai recentă în materie, decizia C.I.J. în cauza Nottebohm, în care a afirmat că o naturalizare nu poate avea efecte internaţionale decât dacă ea a fost efectivă (Nottebohm, german de origine, a dobândit prin naturalizare cetăţenia Liechtenstein‑ului, dar s‑a instalat pentru o lungă perioadă în Guatemala; a invocat şi a obţinut protecţia diplomatică a Liechtenstein‑ului, dar nu dobândise cetăţenia acestuia decât în scopul de a evita calitatea de subiect beligerant şi fără a avea nici cea mai redusă legătură cu aceasta; Curtea a considerat însă, că nu există temei pentru exercitarea acestei protecţii diplomatice).

Statul al cărui cetăţean este persoana respectivă are drepturi oriunde acesta s‑ar afla (pe teritoriul lui sau în străinătate); are o jurisdicţie teritorială exclusivă – ca faţă de orice altă persoană care se află pe teritoriul său, dar şi una personală, aceasta urmărindu‑l peste tot.

Cât priveşte jurisdicţia teritorială, statul are un drept exclusiv, absolut şi inalienabil, precum este şi suveranitatea sa; acest atribut îl exercită faţă de orice persoană – cetăţean al său ori străin (inclusiv apatrid) care se află pe teritoriul său, asupra tuturor resurselor care există şi activităţilor care se desfăşoară acolo; cu toate acestea, există anumite limite, care sunt date de drepturile pe care statul le garantează pentru cetăţeni, cum ar fi dreptul de a locui pe teritoriul statului, ceea ce are drept consecinţă interdicţia de a‑l expulza.

Situaţiile de dublă cetăţenie sunt ireconciliabile. Astfel, statul în cauză are temei de a cere cetăţenilor săi, inclusiv celor aflaţi în străinătate, să‑şi apere ţara în caz de pericol (ius avocandi – dreptul de a‑şi mobiliza cetăţenii săi în caz de război fiind incontestabil), stabileşte sarcinile fiscale, ca şi condiţiile în care vor fi valabile căsătoriile încheiate în străinătate sau actele juridice încheiate în străinătate, aplicându‑se regula ius personalis ş.a. În Constituţia României, sunt menţionate: drepturile şi libertăţile fundamentale, inclusiv cele politice (art. 36 – 40), dar şi îndatoririle fundamentale („Fidelitatea faţă de ţară este sacră”; răspunderea pentru îndeplinirea cu credinţă şi depunerea jurământului cerut de lege – art. 54; obligaţia de a apăra România şi îndatoririle militare – art. 55, contribuţiile financiare ş.a.). Dar toate aceste atribute ale statului a cărei cetăţenie persoana în cauză o are, nu pot fi sancţionate pe teritoriul unui alt stat (existând un vechi principiu, în mod unanim recunoscut, după care exercitarea oricărei competenţe coercitive pe un teritoriu străin şi fără un titlu valabil din punct de vedere internaţional, este interzisă şi că afară de faptul că există o autorizare formală a statului teritorial, nici un stat nu‑şi poate exercita jurisdicţia sa asupra propriilor cetăţeni când aceştia nu se află pe teritoriul său).

Dar statul respectiv are şi el, la rându‑i, îndatoriri faţă de cetăţeanul său: îndatorirea fundamentală de a‑i acorda protecţie (protecţie politică – dacă statul vine în sprijinul cetăţeanului ameninţat în ceea ce priveşte interesele sale şi foloseşte în acest scop mijloacele diplomatice; protecţie juridică dacă drepturile cetăţeanului său în străinătate au fost încălcate, iar statul, substituindu‑se victimei, valorifică dreptul la reparaţie; de fapt, prin această acţiune, preluând şi declanşând o acţiune juridică, statul îşi valorifică dreptul propriu de a face să se respecte în persoana cetăţeanului său, dreptul internaţional). În afara drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în Constituţia României, se prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege – art. 16; pentru ca un cetăţean român să poată ocupa o funcţie şi demnităţi publice, trebuie să aibă domiciliul în ţară – art. 16; cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român – art. 17 ş.a.

  • În materie de soluţionare a cazurilor de dublă cetăţenie, există o practică a României, dar aceasta nu a fost unitară. Dacă după Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon din 1920 (art. 4), se recunoştea cetăţenia română oricărei persoane care făcea parte din teritoriul transferat de la Austria şi Ungaria, prevăzându‑se dreptul de opţiune12, prin Tratatul de la Craiova (1940) – Anexa C, s‑a convenit schimbul de populaţie între România şi Bulgaria şi rezolvarea problemelor de cetăţenie; repatrierea, inclusiv păstrarea cetăţeniei, se putea face în principiu pe bază facultativă într‑un termen de un an, după care cei rămaşi în Cadrilater au devenit cetăţeni bulgari. Un acord în această problemă de dublă cetăţenie a intervenit şi cu ocazia stabilirii relaţiilor diplomatice dintre România şi Canada. În cazul negocierilor pe probleme consulare, tratamentul persoanelor de origine – cetăţeni români şi cetăţeni care doresc reunirea familiilor, fără să renunţe la cetăţenie, Partea română a acceptat ca formulă de compromis, să examineze orice cerere de renunţare la cetăţenia română prezentată de o persoană care fiind cetăţean român, a dobândit şi cetăţenia canadiană, având în vedere faptul că aceasta locuieşte în Canada şi să nu i se refuze acesteia permisiunea de a părăsi teritoriul român, pe motiv că este cetăţean român13.

Tratatul de pace (Paris, 1947) fiind conturat pe scenariul stabilit prin Pactul Ribbentrop – Molotov şi pe dimensiunile ultimatumului de la Moscova din 1940 – „frontiera sovieto‑română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto‑român din 28 iunie 1940”, care nu există ca document, ci decurge din amintiri despre modul cum Armata Roşie a ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei, nu era loc şi nici timp de reglementări privind populaţia (cetăţenia); odată cu intrarea Basarabiei în U.R.S.S., a înapoierii ei la U.R.S.S., cei care se aflau acolo, erau deja cetăţeni sovietici (nu pot să uit că în anii ’60, am avut un dosar privind românii (unul se chema Chiaburul) prinşi de ruşi în Basarabia care apoi, erau judecaţi ca spioni şi trădători, pentru că nu era clar dacă erau cetăţeni români sau sovietici). După al Doilea Război Mondial, România a încheiat acorduri cu ţările vecine, inclusiv cu Ungaria, pentru evitarea cazurilor de dublă cetăţenie; pe cât îmi amintesc eu, Ungaria a renunţat în anul 1990 la cel încheiat cu România.

  1. c) Legislaţia română în materia dublei cetăţenii
  • În materie de cetăţenie (inclusiv de dublă cetăţenie), România are reguli în legislaţia sa internă (în care sunt reflectate principiile din sfera internaţională – înscrise în diverse documente prin care s‑a angajat, ori pe care le recunoaşte), dar participă şi la reglementări la nivel internaţional de care este ţinută. Ca atare, reglementarea materiei cetăţeniei se regăseşte în trei seturi: legislaţia naţională (prevederile din Constituţia României şi Legea nr. 21/1991); reglementările regionale şi cele internaţionale – convenţii şi alte norme, la care România participă; aceste segmente se află în armonie şi împreună, constituie corpul de reguli care guvernează materia cetăţeniei.

Pentru delimitarea sferelor de aplicare a celor două seturi de reguli – naţionale şi regionale (pentru că regulile internaţionale sunt deja transpuse în dreptul intern), reţinem faptul că instrumentul internaţional – Convenţia europeană asupra cetăţeniei (1997) se aplică în relaţiile sale cu celelalte state participante la aceasta (împreună cu rezervele şi declaraţiile făcute la ratificare) – ca lex specialis, în vreme ce în relaţiile cu celelalte state, se aplică Legea nr. 21/1991 – ca regulă de drept comun în materie; după caz, prevederile din Legea nr. 21/1991 se aplică şi în raport de statele parte la Convenţia europeană, în măsura în care problema nu a fost reglementată prin aceasta şi dacă este comparabilă cu ea.

În sistemul anterior Legii nr. 21/1991, România nu admitea dubla cetăţenie şi de fapt, ea se aliniase la practica generală a statelor din acea vreme, ţinând seama şi de regulile înscrise în documentele internaţionale existente (Convenţia de la Haga din 1930), în decizii ale C.P.J.I. ş.a.; ca atare, existau în lege prevederi, în baza cărora unui cetăţean român i se putea retrage cetăţenia, iar acordarea cetăţeniei române era condiţionată de faptul că solicitantul trebuia să renunţe la cetăţenia pe care o avea deja. Cazurile de dublă cetăţenie rezultate dintr‑o serie de evenimente fuseseră soluţionate prin acorduri încheiate cu alte state (prevederile din Tratatul de la Trianon din 1920 – dreptul de opţiune, Tratatul de la Craiova din 1940 ş.a.).

Legea privind cetăţenia română nr. 21/1991 a omis restricţiile anterioare, dar nu este cert că nemaifiind înscrise acele restricţii, s‑ar fi acceptat, chiar şi implicit, dubla cetăţenie14; nici Constituţia nu ne oferă vreun indiciu în această problemă, limitându‑se la declaraţia că cetăţenia română se dobândeşte şi se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică şi că cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit‑o prin naştere (art. 5). Cu toate că apare o notă de flexibilitate în această reglementare, ca urmare a unor prevederi mai puţin restrictive, dar şi ambigue (nedefinite ca soluţii), România nu a abandonat – credem noi – practica de neacceptare a dublei cetăţenii, pentru că neexcluderea formală (interzicerea) nu este, în mod necesar, echivalentă cu acceptarea; în aplicarea procedurii de naturalizare, se poate ţine seama de acest deziderat al evitării dublei cetăţenii.

Într‑un fel, reglementarea ne apare ca o consecinţă logică, dedusă din prevederea art. 5 din Constituţie, potrivit căreia cetăţenia română „nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit‑o prin naştere”; soluţia ca dobândirea unei cetăţenii străine de către un cetăţean român să nu ducă la pierderea cetăţeniei române de către cel care a dobândit‑o prin naştere – dispoziţie constituţională – nu s‑ar putea asigura în cazul în care dubla cetăţenie ar fi interzisă; crearea unui caz de dublă cetăţenie, prin acordarea cetăţeniei române reprezintă o procedură care poate fi controlată de autorităţile române şi se va proceda după caz; dar soluţia răspunde, totodată, şi comandamentului ca orice persoană să aibă dreptul la o cetăţenie (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948).

În mod eronat, unii comentatori au interpretat art. 37 ca admiţând dubla cetăţenie – element nou faţă de reglementarea anterioară; în realitate, Legea nr. 21/1991 restabileşte o cetăţenie pe care persoana o avusese; actele prin care li se retrăsese cetăţenia fiind nule, se revine (dacă beneficiarul doreşte) la situaţia anterioară, adică cetăţenia română; drept urmare, persoana – apatridul dobândeşte o cetăţenie (conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului), iar dacă până la data redobândirii cetăţeniei române, ea a dobândit o altă cetăţenie, persoana respectivă urmează să decidă; în nici un caz, Legea nr. 21/1991 nu putea să impună renunţarea la cetăţenia străină dobândită între timp, pentru că ar fi blocat redobândirea cetăţeniei române – ceea ce nu corespundea cu finalitatea urmărită – efectul normal al desfiinţării actului de retragere şi nu putea constitui sensul real al acesteia. În atare situaţie, România – aşa cum este regula – nu poate interzice deţinerea altei cetăţenii, dar din punctul ei de vedere, nu există, în cazul redobândirii, decât cetăţenia română.

Iniţial, se prevedea în această ordine de idei, în art. 37, că „foştii cetăţeni români care înainte de data de 22 decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diverse motive, o pot redobândi la cerere, în baza unei declaraţii autentificate, în străinătate, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare …, chiar dacă au altă cetăţenie şi nu‑şi stabilesc domiciliul în România”. Sensul acestei prevederi era acela că înlăturând o nedreptate, situaţia persoanei în cauză să revină la ceea ce a fost, adică la starea din momentul când acesta era cetăţean român, indiferent că între timp mai dobândise o altă cetăţenie. În plus, prevederea se limitează la o categorie limitată – cei care au avut cetăţenia română, iar această cerinţă este nota comună, regăsind‑o în toate actele legislative adoptate imediat după 1989. Foştii cetăţeni români, înainte de 1989, au pierdut cetăţenia română din diferite motive – li s‑a retras cetăţenia fără voia lor sau din alte motive neimputabile lor, precum şi descendenţilor săi, o pot dobândi la cerere (art. 37); este vorba despre restituire, la cerere, şi nu de acordare, nu despre naturalizare, pentru că li se restituie ceea ce li s‑a luat, o integrum restitutio impusă de anularea actelor de retragere a cetăţeniei. Această idee se menţine, cu unele adaptări care nu constituie abateri de la ideea centrală a restituirii, şi în reglementarea în vigoare.

Dispoziţia priveşte o situaţie specială – cazul celor care pierduseră cetăţenia română până la data de 22 decembrie 1989 – deci o stare anterioară dobândirii cetăţeniei străină; ea se referă la toţi cetăţenii români – măsură generală şi nediscriminatorie; procedura era simplificată: decisiv era actul unilateral al persoanei; această ipoteză nu constituie un caz de naturalizare, ci una de repunere în situaţia anterioară de reconstituire a unei stări juridice. Faptul că redobândirea cetăţeniei nu este condiţionată de renunţarea la cetăţenia străină – dacă a dobândit‑o sau de domicilierea pe teritoriul României, se explică prin faptul că suntem în cazul unui act de restitutio in integrum şi că altfel, posibilitatea pentru cei afectaţi de măsuri – cele mai multe nedrepte, de a‑şi redobândi statutul pe care îl aveau, nu ar mai fi existat dacă se excludea dubla cetăţenie; într‑o formulare de excludere, prevederea nu îşi mai atingea scopul şi ar fi apărut inutilă. Oricum, faţă de faptul că regula generală direct aplicată de state – aceea că nici un stat nu este ţinut să recunoască cetăţenia acordată de un alt stat, rezultă că indiferent dacă persoana are sau nu altă cetăţenie, ea redevine cetăţean român, nu înseamnă, că România admite, în mod necesar, dubla cetăţenie (o ignoră pe cea străină).

În forma modificată ulterior, Legea nr. 21/1991 are în vedere redobândirea cetăţeniei într‑o formă mult mai elaborată – făcându‑se din ea, un caz de adevărată naturalizare; nu mai este suficientă şi operatorie declaraţia persoanei respective de redobândire a cetăţeniei, ci este vorba de o solicitare ca oricare alta, soluţionată însă, în condiţii mai lesnicioase; dispare automatismul şi are loc o procedură de naturalizare.

Drept urmare, există în prezent, două ipoteze: a) cea prevăzută de art. 10, când cetăţenia se acordă (nu se redobândeşte, adică nu se ia) unor anumite categorii de persoane – foşti cetăţeni români care au pierdut‑o (din diverse motive care nu ţin neapărat de o nedreptate pe care au suferit‑o) şi descendenţii acestora, deci cercul este mai larg; trebuie să se ceară acordarea (deci o naturalizare în condiţii mai lesnicioase); există o condiţionare – mai redusă decât în cazul clasic al naturalizării, dar care a rămas necesară. Nu are importanţă dacă mai are sau nu o altă cetăţenie ori unde domiciliază. Ca atare, se poate spune că avem un caz de naturalizare în condiţii de facilitare şi atrasă de faptul că solicitantul este un fost cetăţean român sau un descendent al acestora până la gradul II inclusiv; b) Cea de a doua ipoteză se află în art. 11 alin. 1. Ipoteza – in globo, se încadrează de asemenea, în procedura de naturalizare, dar se referă la un caz şi mai special – acela al persoanelor, foşti cetăţeni prin naştere sau adoptaţi care şi‑au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lor sau împotriva voinţei lor; de asemenea, pentru descendenţii lor până la gradul III; prevederea apare ca un reflex al dispoziţiei constituţionale (art. 5) la cazul concret. Fiind un caz aparte, când are loc repararea unei nedreptăţi, apare ca o repunere în situaţia anterioară (redobândesc ori li se acordă), dar cu cerinţe mult mai permisive. Această ipoteză se apropie mult mai mult de fosta reglementare din art. 37, fără a fi totuşi identică.

Pentru legiuitorul român, rămâne fără relevanţă faptul că persoana respectivă are deja cetăţenie străină şi că locuieşte în străinătate; nu se pronunţă cu privire la cetăţenia străină şi nu face o condiţie a redobândirii cetăţeniei române din renunţarea la cetăţenia română, pentru că altfel, intenţia din prevedere ar fi blocată şi nu s‑ar mai putea ajunge la reparaţie, la redobândirea a ceea ce s‑a pierdut de nedrept.

  • Există state care practică sistemul de dublă cetăţenie – atât dintre cele de emigraţie (interesate să menţină cetăţenia şi în cazul în care cetăţenii lor merg într‑un alt stat şi dobândesc cetăţenia acestuia), cât şi dintre statele de imigraţie (interesate ca persoanele care se stabilesc pe teritoriul lor să fie legate şi prin cetăţenie); această categorisire nu este totuşi tranşantă, deoarece statele care admit dubla cetăţenie, ca şi cele care nu o interzic, îşi afirmă cetăţenia proprie, în raport cu ele, persoana respectivă fiind considerată cetăţeanul lor, tratând‑o ca pe orice alt cetăţean, deşi mai are şi altă cetăţenie. Se poate spune că statele europene manifestă reticenţă faţă de cazurile de dublă cetăţenie şi de aceea, fie că retrag cetăţenia celui care a mai dobândit o altă cetăţenie (Franţa, Finlanda, Danemarca ş.a.), fie că pot condiţiona acordarea cetăţeniei de renunţarea la cetăţenia anterioară (Suedia, Finlanda, Bulgaria, Elveţia, Italia ş.a.).

Remarcăm faptul că reglementarea noastră este mai flexibilă şi fără o notă de agresivitate – aşa cum se întâmplă în legislaţia altor state europene (în unele cazuri, dobândirea unei noi cetăţenii duce la pierderea cetăţeniei – Franţa; în altele, acordarea cetăţeniei este condiţionată de renunţarea la cetăţenia anterioară – Suedia); într‑un mod echilibrat, soluţia noastră se raliază la regula distinctă – aceea de a considera că persoana respectivă este cetăţeanul propriu şi de a‑l trata ca atare, neavând a se ocupa de ceea ce nu are competenţa să controleze, dar şi nici nu este obligat de ceea ce dispune un alt stat în materie de cetăţenie.

  • Cu acelaşi enunţ – discret dar ferm – în rezerva formulată cu ocazia ratificării Convenţiei europene de către România, pentru a traduce textul la cazul ţării noastre, se stipulează acelaşi lucru: „Cetăţenii români cu domiciliul în România, care mai au o altă cetăţenie, se bucură pe teritoriul României de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii ca şi cetăţenii români”; pe scurt, aceştia sunt cetăţeni români, iar restul nu ne interesează (adică nu este luat în considerare).

Din aceste prevederi, rezultă că România nu recunoaşte alte cetăţenii adiţionale şi că indiferent de câte cetăţenii ar mai fi adăugate la cetăţenia română, cetăţeanul român pe teritoriul român este la fel ca orice cetăţean român. În al doilea rând, decisiv rămâne domiciliul persoanei cu dublă cetăţenie; dacă asupra acestuia se exercită atât jurisdicţia teritorială, cât şi cea personală, a României, nu mai este loc pentru o altă jurisdicţie şi cel de al doilea stat are atribute ineficient – platonice, pentru că el nu are cum să mai acţioneze, cel puţin în raport cu statul român.

Dacă dubla cetăţenie nu implică afectarea regulilor de drept internaţional în ceea ce priveşte acordarea protecţiei diplomatice şi consulare – când lucrurile se tranşează ţinând seama de domiciliul real (deci, al României), întrucât pentru soluţionarea conflictului de competenţe se va constata că cetăţenia efectivă este cea română, deoarece locuieşte în România – te întrebi care mai este rostul practic al întregii tevaturi­ – acordarea în cohorte a cetăţeniei de unele state, afară dacă este vorba de cu totul alte raţiuni, care este greu să rămână nedepistate.

  • Menţiunea din prevederile art. 10 alin. 1 şi ale art. 11 alin. 1 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 – „cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate”, are un caracter constructiv, cu o notă de punte de armonizare, care să conducă la redobândirea cetăţeniei române, fără să condiţioneze însă, acest efect de retragere a cetăţeniei străine; soluţia este logică, pentru că altfel, ar însemna blocarea redobândirii, adică a aplicării legii.
  • Dar prevederile dau, totodată, expresie principiilor fundamentale existente în materie (de admitere sau nu a dublei cetăţenii)15, înscrise în art. 14 şi 15 din Convenţia europeană a cetăţeniei (1997) – şi anume, că România nu îşi arogă nici dreptul de a împiedica un alt stat să acorde cetăţenia sa unei persoane care are deja cetăţenia română (obligând‑o pe aceasta să renunţe la cetăţenia sa spre a o putea redobândi pe cea română), dar nici nu este ţinută să respecte acea cetăţenie străină atunci când este vorba de o persoană cu cetăţenie străină. Indiferent unde domiciliază, persoana respectivă este considerată din punctul de vedere al legislaţiei române, cetăţean român – ceea ce concordă cu regulile internaţionale. Constituie o formulare care dă expresie unei reglementări echilibrate şi nu a uneia cu efect extensiv şi caracter ofensiv.
  • Putem aprecia astfel că legislaţia română conţine şi o soluţie de acomodare în acest caz, atunci când prevede că „cetăţenii români cu domiciliul în România, care mai au o altă cetăţenie, se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii ca şi ceilalţi cetăţeni români” – art. 3 alin. 3 din Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei, prevedere relatată, în acelaşi scop, din Convenţia europeană (art. 17 alin. 1); prin aceasta, se stabileşte corelaţia cu prevederea constituţională (art. 16 alin. 3) potrivit căreia, pentru dobândirea unor funcţii şi demnităţi publice, cetăţeanul român trebuie să aibă domiciliul în ţară. Aceeaşi idee de selectare a elementelor legăturii de cetăţenie o regăsim atunci când este vorba de cetăţeni români care se află în străinătate – trebuie să îndeplinească obligaţiile de cetăţean român, „cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa din ţară” (art. 17 din Constituţie).
  1. Cazurile de dublă cetăţenie create prin legislaţia Ungariei
  2. a) Problema spinoasă pe care o constituie dubla cetăţenie – aşa cum am prezentat‑o mai sus, devine însă, chiar şi mai complicată şi mai delicată, îngrijorătoare chiar, atunci când un drept legitim de a acorda cetăţenia la cerere (naturalizare), este exercitat astfel încât de el să beneficieze grupuri etnice masive (de ordinul milioanelor), alcătuite din cetăţeni ai altor state care locuiesc pe teritoriul acestora.
  • Un episod de o asemenea natură îl constituie cazul reglementărilor din Ungaria; Ungaria s‑a angajat recent, într‑o acţiune de anvergură de strângere a tuturor persoanelor de etnie ungară, indiferent dacă mai au sau nu o altă cetăţenie şi pe teritoriul căror ţări locuiesc ele; dacă ţinem seama că aceste persoane eligibile fac parte efectivă, sub toate aspectele – mai puţin etnia, din rândul populaţiei altor state şi că, deşi dobândesc cetăţenia ungară, ele vor continua să trăiască pe teritoriul unui stat străin – considerat din această cauză, a constitui zona în care majoritatea ar urma să o reprezinte cetăţenii unguri – colectivităţi etnice rupte de populaţia majoritară, nu este greu să înţelegem (să ghicim) că acţiunea aceasta de creare de avanposturi – un gen de cal troian al mileniului trei, tinde să destabilizeze situaţia din ţările pe teritoriul cărora se află persoane de etnie ungară şi apare ca repetare în condiţiile de pace de acum, a unor precedente cunoscute în preajma celui de al doilea război mondial. Declaraţia obsedantă că ar fi vorba de un „act de reparare” faţă de Tratatul de la Trianon, la auzul căruia suspină, sugerează impresia unor evidente tendinţe revizioniste.

Aşa cum nu este greu de descoperit, strategia Ungariei constă în folosirea concomitentă sau alternativă a celor două pârghii: promovarea la nivel internaţional, a unui regim cât mai larg de drepturi pentru minorităţi, în baza discriminării pozitive de care se vor bucura, dublat de măsura acordării în masă a cetăţeniei etnicilor unguri din ţările vecine; se creează o zonă ungară (o maree ungară) alcătuită din Ungaria ca centru, la care se adaugă milioane de unguri (cetăţeni ai altor state), în care se dizolvă entităţile statelor care au etnici unguri şi care le supun presiunii interne şi externe. În acest fel, statele vizate ar urma să fie forţate să‑şi afirme, la nivel internaţional, un regim extins de drepturi pentru etnicii unguri, care vor invoca şi calitatea de cetăţeni ai Ungariei; în acest mod, statalitatea ţărilor în discuţie ajunge în derizoriu şi subminându‑le, ele vor ceda.

Între acordarea cetăţeniei ungare, regionalizarea pe criterii etnice şi dobândirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice există o strânsă legătură, într‑un raport de la cauză la efect sau de altă nuanţă, constituind un adevărat arsenal de modalităţi la care se apelează. Dacă acordarea cetăţeniei facilitează, urgentând autonomia teritorială, acordarea cetăţeniei pe criteriul etniei apare ca o acţiune externă, care conjugată cu acţiunea internă de regionalizare, împinge şi uşurează o evoluţie propice pentru autonomia regională; regionalizarea poate ţine locul de substitut al autonomiei teritoriale pe criterii etnice, pentru că în substanţă este vorba de acelaşi lucru şi scopul poate fi atins pe această cale. Dar aceste acţiuni duc la destabilizarea ordinii de drept din România, deoarece modificarea structurii administrative a ţării implică ipso facto o schimbare a sistemului de organizare în România şi deci, a prevederilor relevante din Constituţie, adică revizuirea acesteia. Acordarea cetăţeniei ungare reprezintă un caz, sofisticat, într‑adevăr, de intervenţie în treburile interne ale României, realizat printr‑un cumul de mijloace (interne şi externe).

  • Într‑una dintre legile adoptate anul trecut – aşa‑numita lege a solidarităţii naţiunii maghiare, se arată că sursa tensiunilor din Europa de astăzi ar fi „Dictatul de la Trianon”, iar soluţia care se impune ar consta în obţinerea drepturilor colective şi a autonomiei de diferite tipuri – inclusiv a celeia pe criterii etnice şi astfel, să se ajungă la autodeterminarea comunităţilor maghiare din bazinul carpatic; în acest fel, deşi Tratatul de la Trianon (care a fost omis cu complicitatea negociatorului român din Tratatul de înţelegere din 1996) se află în vigoare (cel puţin nimeni dintre oficialităţi nu îl pune în discuţie); se preconstituie o cale de a‑l evita (eluda), prin crearea unei situaţii de fapt care modifică datele problemei şi l‑ar face caduc; cealaltă lege se referă la dubla cetăţenie.

Acordarea cetăţeniei prin naturalizare constituie, altfel, o modalitate normală – înscrisă în convenţiile internaţionale, în intenţia de a îndemna statele să o acorde cât mai lesnicios cu putinţă, pentru ca nici un individ că nu rămână fără cetăţenie şi este practicată de către toate statele fără excepţie. Când această naturalizare se face în masă (cu milioane de persoane), problema are o altă dimensiune şi ajunge să creeze un pericol pentru omenire, în ansamblu, subminând existenţa statelor pe teritoriul cărora există asemenea etnici unguri, precum şi pacea şi securitatea într‑o anumită zonă, prin tensiunile pe care le antrenează acest nou mod de a pune în discuţie felul în care este organizată în prezent Europa; o altă aşezare, pe harta Europei, prin eludarea tratatelor existente.

Exercitarea abuzivă a dreptului pe care îl are, de altfel, un stat de a acorda cetăţenia – drept care nu poate fi contestat, fiind folosit în scopuri politice, are ca ţintă să destabilizeze şi să‑şi extindă jurisdicţia pe această cale asupra teritoriului de stat al altor ţări, folosind pretextul pe care îl oferă acestuia, prezenţa de grupuri masive de etnici ungari care devin, de acum şi cetăţeni ungari; această tentativă abilă reprezintă însă, o abatere gravă de la comportamentul pe care este obligat să îl aibă un stat. Nu trebuie să ne referim la situaţiile de coşmar create nu cu mult în urmă şi nici la Kosovo, unele chiar triste (soarta Cehoslovaciei din cauza nemţilor din sudeţi, dictatul de la Viena referitor la Ardealul de Nord, ravagiile coloanei a cincea ş.a.).

Ad summam, prin reglementarea stabilită, Ungaria a trecut la o acţiune frontală; folosind procedura naturalizării, se acordă cetăţenia ungară pe criterii etnice, pentru că nu este vorba ca beneficiarii să fie cetăţeni străini ori apatrizi cărora, aflându‑se pe teritoriul Ungariei, să li se confere cetăţenia ungară, naturalizându‑i, ci de persoane de etnie ungară, care, deşi se află pe teritoriul altor state, li se conferă cetăţenie ungară – naturalizare pe teritoriul altora pe raţiuni diferite, aflându‑ne în prezenţa a două instituţii care numai aparent pot fi acoperite de aceeaşi denumire; este o procedură ad‑hoc introdusă care se îndepărtează de formula clasică a naturalizării.

  • Dovada că această cetăţenie dublă are la bază criteriul etnic rezultă din Actul LV din 1993 privind cetăţenia ungară (cu modificările adoptate de Adunarea Naţională Ungară la 26 mai 2010) – unde se prevede că „un străin care … face dovada probabilei descendenţe sale ungare (nu a cetăţeniei – n.n.) şi probează cunoaşterea limbii ungare poate fi, la cererea sa, naturalizat în condiţii preferenţiale” (Secţiunea 4, alin. 3), precum şi din considerentele prezentate în legătură cu aceasta (Reasoning: „Ungaria are răspundere pentru ceea ce se întâmplă cu ungurii care trăiesc în afara frontierelor”, inclusiv cei din Bazinul Carpatic. S‑a menţionat faptul că dreptul de a acorda cetăţenia ungară unei persoane care are deja cetăţenia şi locuieşte pe teritoriul altui stat s‑ar baza pe Convenţia europeană asupra cetăţeniei (Strasbourg, 1997), omiţând însă prevederea din art. 3 al acesteia, în care se stabileşte că „Această legislaţie (legislaţia referitoare la cetăţenie – n.n.) trebuie să fie acceptată de către celelalte state, cu condiţia ca ea să fie în conformitate cu convenţiile internaţionale aplicabile, cu dreptul internaţional cutumiar şi cu principiile de drept general recunoscute în materie de cetăţenie”; se afirmă, de asemenea, că instituirea dublei cetăţenii nu este contrară angajamentelor asumate de Ungaria, dar se ignoră faptul că în Tratatul de înţelegere (1996) se menţionează respectarea principiului din Carta O.N.U. (care obligă la neintervenţia în treburile interne ale altui stat – art. 2), precum şi integritatea teritorială, excluzând pretenţiile teritoriale (cea etnică fiind doar un preludiu al acesteia).

Dacă potrivit Act LV of 1993 on Hungarian Citizenship (Sect. IV § 2), „în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la § b (solicitantul nu are cazier şi nu este supus urmăririi penale – n.n.) şi § d (naturalizarea nu încalcă siguranţa publică naţională a Ungariei – n.n.), un străin al cărui ascendent a fost cetăţean sau care dovedeşte ca probabilă originea sa ungară … poate fi naturalizat, la cerere, în condiţii preferenţiale”, iar dacă lăsăm deoparte ambiguitatea care, oricum, sugerează că se au în vedere doar persoanele de origine ungară, vom vedea că potrivit Expunerii de motive – unde se atestă adevăratele scopuri ale acestei legiferări, vor beneficia de tratament preferenţial persoanele de etnie ungară (nu de cetăţenie ungară), fiind vorba de ungurii care trăiesc în Bazinul Carpatic; formula vizează exact teritoriul dinaintea Tratatului de la Trianon; scopul este acordarea cetăţeniei celor care au deja o altă cetăţenie (deci nu să aibă o cetăţenie, ci să creeze o dublă cetăţenie), dar au etnia ungară; temeiul rezidă într‑un drept suveran pe care şi‑l arogă Ungaria, să schimbe statutul politico‑juridic al celor care fac parte din populaţia unui alt stat prin adăugarea cetăţeniei sale – cu toate consecinţele care decurg din ciuntirea sau neutralizarea jurisdicţiei ei teritoriale şi personale a acelui stat; se creează o situaţie în paralel cu ceea ce s‑a prevăzut în Tratatul de la Trianon şi care se vrea a deveni anacronic.

Pe aceeaşi linie se plasează şi abordările mai recente: în partea preambulară (national avowal – proclamaţie naţională) din Constituţia Ungariei (The Fundamental Law) – 2011, se fac referiri frecvente la conceptul de „naţiune ungară” (Hungarian Nation), ori sunt menţionate „bogăţiile naturale din Bazinul Carpaţilor” (natural assets of the Carpathian Basin), că „Ungaria va purta răspunderea pentru destinul ungurilor care trăiesc dincolo de frontierele ei” (bear responsibility for the fate of Hungarians living beyond its borders); cine i‑o fi pus această răspundere în sarcină, nu se ştie, pentru că, dacă vorbim despre destin (care nu înseamnă mai mult decât aspecte de prezervare a identităţii), atunci în nici un document nu există o asemenea pretenţie recunoscută; este înscrisă şi interdicţia de a retrage cetăţenia ungară nu numai cea dobândită prin naştere, dar şi aceea acordată într‑un mod legal – art. G, deşi acordarea pe orice cale a cetăţeniei se face, oricum, în mod legal.

Legitimitatea cetăţeniei este exprimată în mod imperativ: „Afară dacă s‑a prevăzut altfel prin lege, un cetăţean ungar care este în acelaşi timp şi cetăţean al altui stat va fi considerat cetăţean pentru scopurile aplicării legii ungare” (Sect. 2.2).

Notăm însă, faptul că, în vreme ce în legislaţia noastră se precizează despre faptul că cetăţenii români care mai au şi altă cetăţenie, au aceleaşi drepturi şi îndatoriri, deoarece ei domiciliază în România (art. 3 din Legea nr. 396/2002) – ceea ce este în concordanţă cu art. 17 din Convenţia europeană, în reglementarea ungară (Actul LV/1993), se stipulează pur şi simplu, că „Afară dacă în Act se prevede altfel, un cetăţean ungur care este în acelaşi timp şi cetăţean al unui alt stat va fi considerat cetăţean în sensul legii ungare” (art. 2 alin. 2). Rezultă că, din punctul de vedere al Părţii ungare, persoana care are o altă cetăţenie la care se adaugă şi cea ungară, este pur şi simplu cetăţean ungar şi că nu contează faptul că aceasta nu locuieşte în Ungaria, ci în România; acest element – locul unde trăieşte, este fără relevanţă; dar o asemenea prevedere cu caracter provocator‑agresiv nu concordă cu art. 17 din Convenţia europeană care extinde beneficiul aceloraşi drepturi şi obligaţii, ca şi în cazul celorlalţi cetăţeni doar la cei cu dublă cetăţenie care au domiciliul pe teritoriul aceluiaşi stat. Rezultă că persoanele de cetăţenie română care o dobândesc şi pe cea ungară au acelaşi tratament în raport de Ungaria, indiferent dacă acestea locuiesc în Ungaria sau în România, iar obligaţia de fidelitate faţă de ea se aplică şi în cazul cetăţenilor de etnie ungară care se află în România; deci, ei nu trebuie să fie fideli României şi să respecte legea română ca orice străin în România, nu ca cetăţean român; este o metodă nouă de a guverna în alt stat, folosind tertipul persoanelor din interiorul acestuia, pe care îi înzestrează cu statutul de cetăţeni unguri, deşi ele s‑au născut şi sunt cetăţeni români (România nu le poate retrage cetăţenia română, dar Ungaria îi face cetăţenii ei, numai ai ei).

În textul jurământului de credinţă, potrivit legii ungare, se menţionează: „Jur în mod solemn că eu consider Ungaria ca patria mea mamă. Voi fi un cetăţean loial al Ungariei. Îmi voi apăra patria la nevoie cu forţa mea, cu toată puterea mea” (art.7).

Dat fiind faptul că cetăţenia reprezintă legătura politico‑juridică, o apartenenţă juridică permanentă a unei persoane fizice la un anumit stat; că persoana respectivă are de la naştere, acest jurământ de credinţă şi îndatoriri atât faţă de statul român (al cărui cetăţean este – „Fidelitatea faţă de ţară este sacră” – art. 54 alin. 1; „Cetăţenii au obligaţia să apere România” – art. 55 alin. 1; jurământul de credinţă – „Jur să fiu devotat patriei şi poporului român” – art. 20 alin. 1 din Legea nr. 21/1991), dar acum îl are şi faţă de Ungaria (a cărei cetăţenie o dobândeşte – „Jur în mod solemn că voi considera Ungaria ca patria mea mamă. Voi fi un cetăţean loial al Ungariei” etc.) şi că cele două jurăminte de credinţă nu se pot armoniza, o apartenenţă o neagă pe cealaltă; dacă elementul domiciliului ar fi luat în considerare (ca în art. 17 din Convenţia europeană), statutul cetăţenilor români de etnie ungară care locuiesc în România nu ar fi afectat şi povestea cu cetăţenia ungară ar rămâne un prilej de glume; dar dacă noilor cetăţeni unguri li se va cere să slujească Ungaria cu credinţă, se poate ajunge ca aceştia să se constituie în formaţiuni armate care să atace România, în loc s‑o apere; deşi sunt şi cetăţenii acesteia din urmă; toate acestea fac din această formulă – cetăţean al României, dar cetăţean şi al Ungariei – cetăţenie hibridă şi absurdă, un motiv de discordie care să mocnească peste veacuri, să ţină trează pofta de ceea ce a fost, adică eternizarea butoiului de pulbere; este această acutizare a învrăjbirii o conduită corectă?

Atâta vreme cât potrivit Tratatului de la Lisabona (art. 4 alin. 2), printre funcţiile esenţiale care rămân în competenţa fiecărui stat membru, se numără asigurarea integrităţii lor teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale, adică fiecare stat rămâne ca entitate distinctă având interesele sale naţionale de apărat, legătura de cetăţenie nu dispare, îndatoririle se află într‑un raport de excludere şi este greu de conceput că aceste angajamente care se exclud între ele pot fi conciliate; chiar dacă nu sunt în stare conflictuală, interesele celor două state sunt distincte.

  • În literatura juridică de specialitate, este menţionată regula potrivit căreia o persoană nu poate fi legată juridico‑politic (cetăţenie) în acelaşi timp, de două state diferite; ea nici nu o poate invoca, în acelaşi timp şi în raport cu aceste state, pentru că fiecare dintre legături izvorăşte dintr‑o jurisdicţie distinctă aflată în opoziţie (în esenţă contradictorii pentru că fiecare stat îşi exercită propria sa suveranitate cu prilejul acordării cetăţeniei); statutele diferite pe care le au, nu se pot concilia între ele; o cetăţenie, prin ea însăşi, respinge orice altă cetăţenie atunci când vin în concurs (înseamnă un fel de drept de primă ocupantăocupatio). Această regulă dă expresie recomandării Convenţiei de la Haga din 1930, în sensul că orice individ trebuie să aibă cetăţenie, dar numai o cetăţenie (în Preambulul Convenţiei sus‑menţionate, se proclamă faptul că „este în interesul general al comunităţii internaţionale de a face să se admită de către toţi membri săi că orice individ ar trebui să aibă o cetăţenie şi să nu posede decât una singură”).

Pentru a vedea câtă relevanţă mai are atribuirea unei a doua cetăţenii (în speţă, cea ungară cetăţenilor români de etnie ungară), cât de improvizată apare şi ce pretenţii ar fi îndreptăţită să formuleze Ungaria faţă de România, este cazul să revedem prevederile art. 17 alin. 1 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei: „Cetăţenii unui stat parte care au o altă cetăţenie trebuie să aibă, pe teritoriul acestui stat parte unde domiciliază, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi cetăţeni ai acestui stat parte”. Prin urmare, cetăţenii români de etnie ungară care se află în România, chiar dacă ar dobândi cetăţenia ungară, din punctul de vedere al României ar rămâne, potrivit Convenţiei, cetăţeni români; dar acum când este parte la Convenţia care‑i este opozabilă şi ei, Ungaria este ţinută şi ea, de aceeaşi prevedere. Acest sens este întărit şi prin rezerva României la acest act. Ca urmare, nici unul dintre scopurile mărturisite ale reglementării Ungariei, nu poate fi, în mod normal, atins; rămâne de văzut care sunt adevăratele ei intenţii.

Este vorba în speţă, de o legiferare cu o notă făţişă de agresivitate faţă de ţările pe teritoriul cărora se află o populaţie de etnie ungară; cu un puternic iz de trufie şi doborâte de obsesia refacerii imperiului Sfântului Ştefan (cam târziu, în mileniul nostru), în locul recunoştinţei pe care o datorează acestor ţări – pe al căror teritoriu sunt acceptate aceste populaţii de etnie ungară, pentru modul rezonabil şi uman în care a fost acceptat tratamentul acordat şi în loc de a le îndemna la o atitudine raţională – care până la urmă va fi benefică pentru toţi, se vine cu tot felul de formule, care mai de care mai şocant sofisticate şi deghizate şi în loc de viaţă paşnică, se creează un pretext pentru dezordine şi răfuială.

  • Dar cea mai clară şi mai irefutabilă dovadă, aş spune chiar de aventură, despre inoportunitatea şi lipsa de chibzuinţă în ceea ce priveşte modul în care a fost reglementată problema cetăţeniei, o regăsim în extrasele de mai jos din documentul U.E. – European Parliament Resolution on Revised Hungarian Constitution, iar pe cale de consecinţă, şi asupra Legii cetăţeniei ungare (dubla cetăţenie):

„– având în vedere articolele 2, 3, 4, 6 şi 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), articolele 49, 56, 114, 167 şi 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO), care se referă la respectarea, protecţia şi promovarea drepturilor fundamentale,

– având în vedere Opiniile nr. CDL(2011)016 şi CDL(2011)001 ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) asupra noii Constituţii ungare şi cele trei probleme juridice care se ridică în procesul de redactare a noii Constituţii ungare,

  1. ţinând seama că Uniunea Europeană este fondată pe valorile democraţiei şi a ordinii de drept, aşa cum s‑a stipulat în art. 2 din TUE, pe respectul neechivoc pentru drepturile şi libertăţile fundamentale, consacrate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi în CEDO şi în recunoaşterea valorii juridice a drepturilor menţionate, libertăţilor şi principiilor, care este demonstrată de viitoarea aderare a UE la CEDO;

  1. ţinând seama că, deşi redactarea şi adoptarea unei noi constituţii cade în cadrul competenţelor statelor membre, statele membre, actuale şi cele care vor accede, şi UE au îndatorirea de a se asigura ca procesele şi conţinuturile să fie în conformitate cu valorile UE … şi ca litera şi spiritul constituţiilor adoptate să nu contrazică cu aceste valori şi instrumente; întrucât este în mod clar demonstrat faptul că un număr de state membre actuale au trebuit să revizuiască şi să amendeze constituţiile lor pentru a asigura aderarea lor la UE, ori să îşi adapteze constituţiile ţinând seama de cerinţele tratatelor UE, evident la solicitarea Comisiei;

  1. întrucât Constituţia a fost pe larg criticată de către ONG‑uri şi organizaţii naţionale, europene şi internaţionale, de Comisia de la Veneţia şi de către reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi a fost adoptată în mod exclusiv cu voturile deputaţilor din partidele aflate la guvernare, neîntrunindu‑se, aşadar, un consens politic şi social;

  1. deoarece formularea neclară a preambulului, în special părţile care se referă la obligaţiile statului ungar faţă de etnicii unguri care trăiesc în străinătate, pot crea o bază legală pentru acţiuni pe care statele vecine le‑ar putea considera ca intervenţie în treburile lor interne, ceea ce ar putea duce la tensiuni în zonă;
  2. deoarece noua Constituţie prevede că preambulul său are forţă juridică, ceea ce poate avea implicaţii politice şi juridice şi poate conduce la incertitudine juridică;

  1. având în vedere faptul că Secretarul General al ONU … a declarat că ar „aprecia faptul că Guvernul ungar ar cere sfatul şi recomandări din interiorul ţării şi de la Consiliul Europei ori de la Naţiunile Unite” şi că ia act de poziţia Ungariei, ca stat membru al ONU, va cere instituţiilor europene să‑i dea aviz şi să revizuiască noua Constituţie,

Invită autorităţile ungare … :

c – să garanteze protecţia egală a drepturilor fiecărui cetăţean, indiferent din ce grup religios, sexual, etnic sau alt grup social ei fac parte, în conformitate cu …;

d – să garanteze în mod explicit în Constituţie, inclusiv în preambul, că Ungaria va respecta integritatea teritorială a altor state atunci când caută să sprijine etnicii unguri care trăiesc în străinătate;”.

Metoda care pare să fie brevetată în practica Ungariei constă, din a se arunca înainte cu nu prea multă bătaie de cap dacă este bine ori este prea mult (aş spune în mod nechibzuit), fără a‑şi face o problemă din faptul că este chemată la ordine în comunitatea internaţională (inclusiv în Consiliul Europei sau în U.E.) şi ajunge apoi – dar o doreşte, într‑un mod penibil, să facă paşii înapoi de ajustare după ce a fost chemată la ordine; un stat căruia i se cere să îşi revizuiască Constituţia ori care este nevoit să‑şi amendeze legea statutului în urma atitudinii ferme de atunci a României, nu cred că este la locul lui (ca un şcolar care nu se astâmpără în banca lui, deşi ştie că va fi admonestat), iar guvernanţii ar trebui să măsoare de două ori înainte de a croi.

Fraze din Constituţie de genul „nu recunoaştem suspendarea istoricei noastre constituţii datorată ocupaţiilor străine” ridică semne de întrebare, deoarece dacă se revine la constituţia istorică care a fost suspendată, de ce se mai adoptă cea de faţă; sau „stabilirii ca dată a restabilirii a autodeterminării pierdute la 19 martie 1940, de la 2 mai 1940” ridică problema dacă Ungaria a încetat să mai subziste ca stat (ca subiect de drept internaţional); care este soarta tratatelor încheiate? Sunt fraze confuze, din care se poate înţelege orice, inclusiv că Ungaria nu mai recunoaşte Tratatul de la Trianon sau Tratatul de pace (Paris, 1947), în limitele cărora s‑a constituit statul ungar; dar dacă naţiunea ungară se află peste tot unde există şi etnie ungară, iar autodeterminarea o include şi pe ea, ajungem la concluzia că se pune din nou problema dreptului la autodeterminare; nota de echivoc are darul de a genera insinuări şi a redeschide problemele demult reglementate deja.

Ungaria este interesată, la fel ca alte state (mai ales, marile puteri, care şi‑au restrâns teritoriul pe care guvernează) să controleze situaţia din alte ţări ori să o influenţeze în favoarea ei; şi cum ea nu este – din câte ştiu eu – o mare putere (spre a se impune prin ameninţări, dictate sau chiar acţiuni armate), Ungaria recurge la un artificiu insidios – de altfel destul de abil construit – de a controla un stat folosind ca instrument şi pretext prezenţa etniei ungare – nefiind mulţumită cu standardele de care beneficiază, chiar dacă acestea depăşesc baremurile cunoscute în Europa; avem în faţă o schemă care constă în acordarea cetăţeniei sale celor de etnie ungară; procedeul pare şi mai ales, este prezentat ca inofensiv pentru cei de categoria gâgă, dar poate deveni foarte eficient atunci când persoanele dintr‑un grup etnic dobândesc o altă cetăţenie, statul de etnie plusează, la nivel internaţional, pretenţiile pe care le sprijină sau pe care le incită şi când celelalte state (inclusiv cele din U.E.), de dragul de a evita o dezordine şi conflict în zonă care nu ar putea fi controlate (un război civil), vor alege ca fiind cel mai mic rău impus României, secesiunea; astfel, România îşi va vedea teritoriul sfârtecat, după ce conducătorii ei, pe motive diferite, au contribuit prin omisiune să se ajungă într‑o asemenea situaţie. Motivarea care este evocată în prezent cu privire la caracterul unitar al statului român, după cum este cunoscut din Constituţie, în asemenea situaţii nu va mai constitui o problemă; s‑au mai văzut alte asemenea episoade.

  1. b) Încercarea unora (a Părţii ungare, dar şi a celor care neavând dragoste de ţară, cochetează cu asemenea silogisme), de a pune pe picior de egalitate legislaţia ungară (Act LV), cu cea română (Legea nr. 21/1991) şi de a justifica reglementarea ungară în materie, prin existenţa celeia similare din România, nu are nici un temei şi nu poate fi explicată, decât prin lipsa de perspicacitate – lipsa capacităţii de a distinge între scopurile pe care le promovează cele două reglementări, ori prin reaua credinţă. Dacă există ceva comun între cele două reglementări sus‑menţionate, aceasta se reduce la simplul fapt că se reglementează regimul de acordare a cetăţeniei prin naturalizare în condiţii mai lesnicioase; în rest, când ajungem la scopuri şi efecte, lucrurile se despart, fiind vorba de două ipoteze care se disting în mod clar cât priveşte obiectivul urmărit, dar chiar şi procedura. Esenţial, este de subliniat că legea ungară are etnia ungară la baza construcţiei sale – date fiind scopurile urmărite, şi promovează etnia drept criteriu de acordare în masă a cetăţeniei – concept care nu este acceptat la nivel european, subminând stabilitatea statelor în care există etnii naţionale şi punând în pericol armonia între state. CEDO nu a recunoscut dubla cetăţenie şi nu a acceptat‑o.

Drept urmare, România are posibilitatea de a invoca în dialogul său cu Ungaria16, următoarele prevederi din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, precum şi declaraţiile şi rezervele formulate de ea cu ocazia ratificării:

  • România are temei pentru a cere Ungariei să facă dovada că a ţinut seama de prevederile art. 3 alin. 2 cu prilejul edictării legislaţiei proprii în materia cetăţeniei (Act LV). Dacă, de principiu, Ungaria – ca orice alt stat – are dreptul suveran de a stabili acordarea cetăţeniei sale, România – tot ca stat suveran, chiar dacă nu‑i poate contesta acest drept, ea nu are în schimb obligaţia de a recunoaşte această cetăţenie; Ungaria poate acorda cetăţenia, dar România nu este ţinută să recunoască această cetăţenie, ori România nu poate obiecta şi atunci înseamnă că Ungaria ar avea obligaţia de a consulta România.

Convenţia, făcând un pas înainte cât priveşte recunoaşterea pe care s‑o acorde celelalte state membre faţă de actul prin care un stat parte îşi determină legislaţia sa în materie, cere – în aceeaşi frază – ca această legislaţie să îndeplinească anumite condiţii (cele menţionate în alin. 2). Dacă nu sunt satisfăcute aceste cerinţe, clar formulate, legislaţia adoptată nu poate fi acceptată. În acest scop, Ungaria ar fi trebuit să aibă consultări în prealabil, cu celelalte state părţi şi în mod special, cu România, spre a se asigura că legislaţia introdusă de ea nu ridică probleme. Acţiunile ei pe plan intern (consultarea Curţii Constituţionale, rezultatul referendumului ş.a.) sunt chestiuni care o privesc pe ea şi nu au – aşa cum se menţionează în Rezoluţia Parlamentului European – nici o relevanţă la nivel interstatal, nu constituie şi nu înlocuiesc îndeplinirea cerinţei de a avea asentimentul statelor părţi. Aceasta era obligaţia Ungariei, iar punerea României în faţa faptului împlinit nu‑i creează un avantaj; a nesocotit un angajament şi prin aceasta şi‑a asumat riscurile; situaţia creată nu se reduce la simpla sancţiune că actele ei nu sunt recunoscute, dar antrenează răspunderea pentru neîndeplinirea unui angajament (motiv de încetare a tratatului) Raţiunea acestei atitudini de a ignora legea ungară rezidă în faptul că nu a consultat România – aşa cum era obligată s‑o facă şi nici nu a făcut dovada convingătoare – ci sustrăgându‑se de la ea, în privinţa satisfacerii condiţiilor; în mod corelativ, nici efectul acceptării legislaţiei sale nu se poate produce; condiţia este dirimantă – premisa este clară; este sau nu legislaţia conformă cu ceea ce legitimează pretenţia statului respectiv de a fi acceptată?

  • Apare cât se poate de limpede faptul că Ungaria încalcă convenţiile internaţionale aplicabile – Convenţia privind eliminarea discriminării, dreptul internaţional cutumiar şi principiile de drept general recunoscute, prin care se interzice discriminarea. Convenţia europeană însăşi, prevede (în art. 5) că „reglementările unui stat referitoare la cetăţenie nu trebuie să conţină deosebiri ori să includă practica care să constituie o discriminare bazată pe … originea naţională ori etnică”. Mai mult, nu numai în ceea ce priveşte acordarea cetăţeniei nu trebuie să existe discriminare, dar nici între cetăţenii săi, „fie că sunt cetăţeni prin naştere, fie că au dobândit ulterior cetăţenia acestuia”.

Nediscriminarea nu este interzisă pe bucăţele, ci se aplică întregii societăţi; dacă o persoană aparţinând unei minorităţi nu trebuie să fie discriminată, faţă de cei din jurul ei, o altă persoană aparţinând majorităţii nu trebuie, nici ea, la rândul ei, să fie discriminată; sub imperium minoritates. Nu poţi umili majoritatea pentru a fi generos, pe seama ei, cu minoritatea; în democraţie şi în timpul triumfului dreptului, vremea împărţirii în sumnii şi infimi a devenit anacronică. În mileniul trei, nu ne mai putem întoarce la oligarhie – sine modo, nici dacă aceasta s‑ar face de dragul minorităţilor naţionale, de teama pretenţiilor demagogice ale unor profitori fără limite (est modus in rebus).

O altă dimensiune pe care o îmbracă discriminarea în acest caz constă în deosebirea de tratament care se creează între cetăţenii români de etnie ungară şi ceilalţi cetăţeni ai României; o asemenea persoană va avea un statut privilegiat în raport cu ceilalţi cetăţeni români care nu se vor bucura de avantajele pe care le va avea; în România vor fi două categorii de cetăţeni – unii cu un regim special, pentru că au cetăţenia ungară, iar alţii vor fi cetăţeni de rangul doi. Deci politica de discriminare a Ungariei se întinde şi pe teritoriul României, chiar dacă legislaţia naţională nu permite şi normele de drept internaţional o interzic.

Nu există temei în legislaţia română şi nici angajament asumat de către România, pentru înfiinţarea de către minoritatea ungară a unui partid politic pe criterii etnice; în afară de faptul că un asemenea privilegiu ar înfrânge principiul egalităţii în faţa legii a tuturor cetăţenilor (indiferent de etnie), fără privilegii şi fără discriminări (art. 16 din Constituţie), o asemenea acţiune, chiar dacă s‑ar nega – şi aceasta cu bună ştiinţă, mărturisit sau nu, ea vizează şi în orice caz, poate avea în vedere ori conduce la constituirea de segmente sociale care nutresc separare de majoritate, deci de fragmentare socială care implică separare de teritoriu – situaţie de fapt pregătită pentru orice eventualitate; or, o asemenea situaţie iese din discuţie, când standardele internaţionale spun că drepturile minorităţilor se realizează în cadrul statului în care locuiesc. Conceptul de nonteritorialitate este decisiv, deoarece prevede posibilitatea participării politice şi administrative a minorităţilor şi al auto‑administrării şi organizării fără pericolul autonomiei teritoriale de care statele se tem.

Aşa cum se remarcă într‑un studiu17, din documentele internaţionale şi din interpretarea pe care o dau statele în practica lor, rezultă că nu este vorba despre „drepturi colective” ale minorităţilor şi că singurul concept acceptat este acela că protecţia minorităţilor se realizează prin respectarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor individuale; aş adăuga, constituirea de structuri cu un statut având calitatea de titular al unor atribuţii de conducere, conferă acestora un rol care nu poate aparţine decât societăţii respective în totalitatea sa, un element de disociere statală al cărui rol era tocmai acela de a‑şi apăra protecţia. Cazul unor state cu autonomie pentru populaţii autonome se referă la statele în care populaţia de origini etnice diferite se constituie pe bază de parteneriat într‑un stat cu o asemenea structură.

Drepturile specifice ale minorităţilor se circumscriu la ceea ce este de natură a asigura păstrarea identităţii lor, iar cineva făcea remarca judicioasă că respectul pentru drepturile minorităţilor depinde de maturitatea politică a unei societăţi pluraliste şi democratice; aş adăuga că această îndatorire ne aparţine tuturor, deopotrivă, pentru că amicus ex hoste poţi deveni numai pe bază de loialitate.

Comparând aceste prevederi din Convenţia asupra cetăţeniei europene, şi nemaifiind necesar să facem referiri la alte „convenţii internaţionale aplicabile”, „dreptul internaţional cutumiar” ori „principii de drept general recunoscute în materie de cetăţenie”, vom constata că nediscriminarea – acest principiu fundamental nelipsit din nici o reglementare internaţională privind drepturile omului, este în mod făţiş şi grosolan încălcat; te întrebi dacă este o inabilitate de ignorant sau un act de sfidare. Astfel, enclavizarea – ea însăşi este o restrângere a drepturilor omului, pentru că cetăţenilor români li se impun restricţii cu privire la libertatea de circulaţie şi de stabilire a domiciliului pe teritoriul statului lor – constituie un fel de cuiul lui Pepelea pentru ca guvernul unui alt stat să aibă un cuvânt (cu tendinţa de a fi exclusiv) în actul de guvernare al statului român.

Merită însă, să arătăm că doar în mod aparent acordarea cetăţeniei ungare este în favoarea persoanelor de etnie ungară care sunt cetăţeni ai României; în realitate, este vorba de interesele egoiste ale unui stat care, dorind să reamintească deocamdată despre grandoarea imperiului Sfântului Ştefan, încearcă să adune la patria mamă persoane care sunt cetăţeni ai altor state şi pe teritoriul cărora trăiesc, să‑i rupă concetăţenii statului respectiv prin asemenea amăgeli când în fapt interesul lor este de a rămâne ancoraţi în viaţa lor şi fără a ajunge la fricţiuni cu majoritatea populaţiei în mijlocul căreia ei trăiesc.

  • Legislaţia română nu are în vedere etnicii români, ci foştii cetăţeni români – în prezent cetăţeni străini ori apatrizi, indiferent de etnie; dacă au fost cetăţeni români şi sunt de altă etnie, dar au avut cetăţenia română ori sunt descendenţi ai lor până la gradul III, oricare dintre ei, îndeplinind condiţiile, redobândesc cetăţenia română.
  • În Legea nr. 21/1991, raţiunea acordării cetăţeniei în condiţii preferenţiale nu se face pe criteriul etnic, adică celui care era de naţionalitate română, ci rezidă în comandamentul moral care se impune, de a restitui fostului cetăţean român ceea ce i s‑a luat pe nedrept, fiind vorba de redobândirea cetăţeniei cu titlu reparatoriu, de către cel care a avut cetăţenia română, i se recunoaşte această calitate; pierderea cetăţeniei s‑a produs din motive neimputabile lor sau le‑a fost ridicată fără voia lor; nu se urmăreşte extinderea jurisdicţiei, cel puţin a celeia personale, deoarece a jurisdicţiei teritoriale nici nu are cum să se pună problema; cei care redobândesc cetăţenia română pot locui pe teritoriul României, evitând un conflict de jurisdicţii, cel puţin al aceleia teritoriale.
  • Dacă judecăm temeiurile, Ungaria are ambiţia de a‑şi extinde jurisdicţia asupra unor persoane care nu au fost niciodată cetăţeni ai săi ori care să fi locuit pe teritoriul său; teritoriul statului pe care etnicii unguri trăiesc şi a căror cetăţenie o au prin naştere este cel stabilit prin Tratatul de la Trianon când a existat şi un drept la opţiune; României i s‑a luat, în baza Pactului Molotov‑Ribbentrop din 1939 şi a Dictatului din 1940, o treime din teritoriu cu întreaga sa populaţie şi aceştia nu au avut nici o opţiune (ultimatumul nu are în vedere şi asemenea lucruri, când trebuia luat totul); efectele raptului nu mai pot fi menţinute şi România are obligaţia morală de a permite celor care au fost victime să‑şi recupereze statutul lor politico‑juridic de cetăţean român.
  • Este diferenţă între efectele unui act care are un fundament legitim – Tratatul de la Trianon, Tratatul de la Paris şi alte documente care consolidează ceea ce s‑a hotărât în favoarea României şi în sarcina Ungariei, şi unul care nu îl are deloc temei ori care este doar imaginar – pretenţia că între România şi URSS ar fi intervenit un acord scris pe schema Pactului Ribbentrop‑Molotov. Cele două situaţii nu au legături nici în clin, nici în mânecă, iar analogia care se încearcă a fi înjghebată este în mod evident falsă şi nu îi onorează pe cei care încearcă improvizeze o schemă prin care să le lege una de alta spre a justifica ceea ce nu poate fi admis.

Prin art. 63 din Tratatul de la Trianon (1920) s‑a prevăzut dreptul pentru populaţia din Transilvania de a alege liber între cetăţenia noului stat ungar rezultat din destrămarea imperiului austro‑ungar şi cetăţenia statului român – patria română, la care se întorcea Transilvania. Prin urmare, nefiind vorba de efecte ale unei măsuri nelegitime, se impune excluderea ab origine, a ideii de reparaţie, de restituire (restituire împotriva ori pe lângă Tratat?).

Dar, de vreme ce România, situându‑se pe regula fundamentală în domeniu – aceea că din punctul ei de vedere, nu va lua în considerare decât cetăţenia sa în cazul unei persoane având dublă cetăţenie, declară că o va trata pe aceasta ca pe orice alt cetăţean (având drepturi şi îndatoriri), rezultă că orice altă cetăţenie – chiar dacă a fost în bună regulă conferită, ar trebui să fie acceptată de către legislaţia Ungariei în materie de cetăţenie (potrivit art. 17 din Convenţie); deci, nu există pentru România o asemenea cetăţenie ungară. Se ajunge astfel la o anomalie, constând în producerea unor cazuri (de ordinul milioanelor), ca urmare a faptului că Ungaria adoptă o legislaţie agresivă, destabilizantă, în vreme ce Convenţia urmăreşte să le reducă. Aşadar, subzistă (mai curând, se creează) un conflict de cetăţenii – deşi România şi Ungaria au devenit părţi la un document internaţional în al cărui Preambul se enunţă ca unul dintre scopurile Convenţiei, dorinţa de a găsi soluţii corespunzătoare la consecinţele pluralităţii de cetăţenii; dar toate statele (cu excepţia celor care duc o politică de natură agresiv – oportunistă) au căutat în decursul istoriei să soluţioneze cazurile de dublă cetăţenie, chiar şi în cazurile în care acestea s‑au produs în condiţii extreme (cedări de teritorii, strămutare de populaţie etc.), în vreme ce în condiţiile unei Europe unite (în cazul U.E., dar şi al Consiliului Europei) apare ca un fenomen de masă, destructurant.

Alta ar putea fi reglementarea stabilită însă, în art. 3 alin. 3 din Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene a cetăţeniei (Strasbourg, 1997) – „Cetăţenii români cu domiciliul în România, care mai au o altă cetăţenie, se bucură pe teritoriul României de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii ca şi ceilalţi cetăţeni români, în conformitate cu prevederile Constituţiei României”. Acest text, în care se face sublinierea că nu există nici o diferenţă între cetăţenii români, poate genera nedumeriri, pentru că ar putea sugera că am avea două regimuri diferite: unul stabilit prin Legea nr. 21/1991 (art. 10 şi 11) şi altul prin Convenţie; textul este ambiguu pentru că ar putea fi vorba de cetăţenii români în general – şi acesta ar putea să fie sensul sau numai despre cetăţenii care au domiciliul în România. Cu toate acestea, credem că atunci când este vorba de ipotezele din art. 10 şi 11 din Legea nr. 21/1991, nu se face diferenţă între cetăţenii români, chiar şi faţă de cei care au domiciliul în străinătate (rezervă art. 16 alin.3 din Constituţie privind demnităţile publice). Ar rezulta că, mai curând, s‑a dorit a se evita orice dubii care ar fi putut apărea, subliniind faptul că, chiar dacă admitem dubla cetăţenie, persoana respectivă are aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi ceilalţi cetăţeni.

– În evoluţia acestei abordări de natură etnică, cu escaladări care pun în dificultate statele pe al căror teritoriu trăiesc cetăţenii proprii având o altă etnie decât cea a populaţiei majoritare, au fost puse în circulaţie teorii – doctrine, termeni şi concepte noi, ca acelea de kin – state protection („protecţie a statului înrudit), kin minority (grupul de cetăţeni ai cărui stat, numit „stat de reşedinţă”, unde ei locuiesc, care au legături etnice cu un alt stat, aşa‑zisul „stat înrudit”); dar protecţia statului înrudit nu a devenit încă o cutumă internaţională şi orice măsură trebuie să se ia în urma consultării statului de reşedinţă18.

Statul înrudit poate ridica problema protecţiei persoanelor care au etnia sa în forurile internaţionale (CEDO ş.a.), poate negocia tratate de bună vecinătate ş.a., cu respectarea unor principii de drept internaţional ca suveranitatea teritorială, pacta sunt servanda, relaţiile de bună vecinătate, respectarea drepturilor omului, în special interzicerea discriminării. Statul înrudit poate avea un interes, dar nu şi un drept; el nu poate legifera cu efecte asupra teritoriului unui alt stat şi adăugi asupra cetăţenilor acestuia, chiar dacă sunt de etnia statului înrudit.

În opinia Comisiei de la Veneţia, un stat care se bazează pe o cutumă internaţională spre a i se acorda un anumit tratament minorităţii sale înrudite din alte state, nu poate obiecta ca alte state la rândul lor să invoce aceleaşi reguli cutumiare în legătură cu minorităţile de pe teritoriul lui.

  • Pentru a ilustra ideile evocate mai sus, se cuvine să punem faţă în faţă scopurile urmărite şi măsurile luate în baza legii ungare (1993) şi cadrul legal convenit între România şi Ungaria în domeniul pe care îl examinăm.

În Convenţia cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, sunt menţionate în preambul, inter alia, documentele Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, mai ales cel al celei de la Copenhaga din 29 iunie 1990 (unde s‑a comunicat că drepturile şi obligaţiile care decurg din acestea de a asigura, în cadrul statelor membre, protecţia efectivă a minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor care aparţin acestora din urmă în respectarea preeminenţei dreptului, integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale); dispoziţiile Convenţiei se aplică cu bună credinţă, într‑un spirit de înţelegere şi de toleranţă, precum şi cu respectarea principiilor de bună vecinătate, relaţii prieteneşti şi conlucrare între state (art. 2); măsurile adoptate pentru a asigura deplina egalitate între persoanele care aparţin minorităţilor naţionale şi cele ale majorităţii nu sunt considerate a fi discriminatorii (art. 4); obligaţia României de a se abţine de la orice măsură care tinde la asimilarea persoanelor aparţinând minorităţii ungare nu exclude atributul pe care ea îl are de a lua măsuri în cadrul politicii sale generale de integrare („sans prejudice… dans le cadre de sa politique générale”… art. 5 alin.2); denumirea tradiţională locală (străzi ş.a.) se poate folosi, doar dacă statul de reşedinţă acceptă (prin lege sau acord); nu este deci, o obligaţie şi oricum se face cu luarea în considerare a condiţiilor specifice (rămâne de văzut în ce măsură denumirile ocupantului ungar din trecut constituie o denumire tradiţională – art. 11 alin. 3) ş.a.

Nici în Constituţie nu există vreo referire la dreptul de autonomie teritorială pe criterii etnice, alte drepturi politice decât cele pe care le are orice cetăţean român (indiferent de etnie), nici un fel de legătură politică (de cetăţenie) cu Ungaria. Deşi nu era nevoie, ex abundente cautela, se prevede în Constituţie că, doar în exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, persoanele în cauză respectă legislaţia naţională şi drepturile altora, în special ale persoanelor aparţinând majorităţii. Comparând cele două tablouri de la distanţă se observă nu disonanţa, ci contrarietatea, excluzându‑se una pe cealaltă; atâta doar că cea care ne interesează pe noi se sprijină pe documente internaţionale angajante, iar cea impusă cu forţa rămâne o măsură unilaterală şi fără bază legală, fiind nelegitimă.

În altă ordine de idei, abordarea problemei drepturilor minorităţilor nu este unitară; dacă unele state (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Spania, Grecia ş.a.) au în vedere ca element decisiv nediscriminarea/egalitatea drepturilor individuale, altele (Ungaria, Austria, Italia) sunt în favoarea unor măsuri pozitive – drepturi de grup, participarea ca grup, regula autonomiei.

Constatăm şi noi, că printr‑o campanie zgomotoasă şi insistent întreţinută, se creează impresia că statele s‑ar afla înlănţuite într‑o ţesătură de obligaţii din care nu se pot mişca; nimic mai fals. Există în domeniu, într‑adevăr, o serie de documente politice (declaraţii etc.), dar texte care să lege juridic, sancţionate ca atare, mai puţine; şi acestea creează atmosferă; iar acest lucru este firesc pentru că oricât de importante ar fi angajamentele (mai puţin cele de politică generală) este în măsura statelor în cauză; ele au întreaga responsabilitate pentru soarta lor, acordându‑le drepturi, dar impunându‑le şi obligaţii. Acest lucru este valabil şi pentru România – care are angajamente juridice (Tratatul din 1996, Convenţia‑cadru ş.a.), dar când este vorba de obligaţii internaţionale, nu se merge la folclor, ci se interpretează riguros textele relevante.

Cum în mod corect se aprecia, nivelul de protecţie a minorităţii naţionale stabilit prin Documentele de la Copenhaga – este considerat a constitui maxim de ceea ce poate fi realizat între statele europene în acest stadiu, iar România nu‑şi poate permite şi nici nu poate fi constrânsă să treacă dincolo de statele europene, ele însele acceptă.

  • În studiul intitulat „Comunitatea internaţională şi formele de intervenţie în domeniul protecţiei drepturilor minorităţii” (prezentat de Koen Koch la Institute for East – West Sudies), după ce remarcă existenţa unui set impresionant de angajamente normative, declaraţii (ale Adunării generale a O.N.U. şi Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, recomandări ş.a.) – chiar dacă angajamentele, ca forţă juridică, ele sunt destul de ambigue (formulări de genul „în conformitate cu legislaţia naţională aplicabilă”, „să considere”, „să ia notă” ş.a.), autorul aduce în discuţie legitimitatea intervenţiei din partea comunităţii internaţionale în caz de grave şi sistematice încălcări ale drepturilor omului, cu referire specială la drepturile minorităţilor; el exclude, de principiu, dreptul unilateral de intervenţie, deoarece acesta ar genera haos şi anarhie; principala cale de ieşire constă în acţiunea colectivă bazată pe o decizie în conformitate cu Carta O.N.U., aplicată în mod egal la cazurile similare şi cu respectarea principiului proporţionalităţii (vizând nu un drept, ci o obligaţie); o asemenea posibilitate nu este de conceput decât în cazul în care tratamentul constituie o ameninţare gravă pentru pacea şi securitatea internaţională sau dacă drepturile fundamentale ale omului ale persoanelor aparţinând minorităţilor sunt în mod grav violate.

Documentul „The Copenhagen – Geneva Standards” are un caracter politic, iar problemele trebuie să fie soluţionate pe calea compromisului; ca atare, nu oferă o bază juridică solidă pentru intervenţie prin mijloace economice şi militare, atunci când drepturile minorităţii sunt încălcate; posibilitatea intervenţiei legitimată în baza Cartei O.N.U. şi autorizată de Consiliul de Securitate, este destul de redusă. Situaţia trebuie găsită în programele de asistenţă şi cooperare în acest domeniu între statele respective, având la bază acceptarea status‑quo‑ului teritorial.

– Există un caz clar de angajare a răspunderii Ungariei pentru abuzul de drept19, săvârşit prin legiferarea la care ne‑am referit mai sus.

Abuzul de drept se referă la actul prin care un stat îşi exercită un drept pe care îl are într‑un mod care împiedică pe un alt stat să se bucure de propriul său drept; în speţă, Ungaria stânjeneşte şi împiedică, sub pretextul că protejează populaţia cetăţeni români de etnie ungară, pune chiar în imposibilitate România de a‑şi exercita, ca orice stat, jurisdicţia pe teritoriul său. Dar această măsură nu constituie nici măcar un abuz de drept (sic utere iure tuo ut alienum non laedas), deoarece Ungaria nu are un drept de a guverna asupra unei părţi din populaţia României, fără să mai punem la socoteală că şi abuzul de drept constituie temei pentru responsabilitatea internaţională a statului care îl comite.

– Există suficiente argumente, după părerea mea – cu carul, dar trebuie să fie văzute, şi multiple modalităţi de a gestiona la nivelul mileniului trei o asemenea situaţie de risc cu care este confruntată România.

Nu cunoaştem ce acţiuni s‑ar fi întreprins până acum de către Guvernul român în această direcţie. Există destule modalităţi de a dialoga şi antama un dialog direct sau chiar a acţiona la nivelul U.E. ori în cadrul O.S.C.E. Nu trebuie uitat faptul că, problemele de „asigurarea integrităţii teritoriale”, precum şi cele de „apărare a securităţii naţionale” continuă să fie, potrivit T.U.E. (art. 4), în componenţa statelor membre ale U.E.; aceasta din urmă se fondează pe egalitatea între statele ei membre, pe respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, inclusiv a Cartei O.N.U. (art. 3 din T.U.E.). În cazul politicii externe şi de securitate a U.E., relaţiile dintre statele membre sunt de un gen aparte, ca urmare a faptului că întreaga cooperare implică şi o politică externă comună a tuturor statelor care o compun şi relaţii speciale între statele membre. Aşa se explică atribuţiile Consiliului European şi ale celorlalte instituţii europene în domeniul relaţiilor externe, faptul că U.E. desfăşoară o politică externă şi de securitate comună şi are în acest scop Înaltul său Reprezentant care ţine legătura cu serviciile diplomatice din ţările membre, cu care colaborează; există o politică de securitate şi de apărare comună a U.E. Acţiunile menţionate în art. 23‑46 din T.U.E. nu‑şi mai au nici un rost, dacă pentru acţiunile întreprinse de un stat membru, împotriva altor state membre, nu ar exista nici o modalitate de a reacţiona şi a le gestiona, cel puţin la nivelul de bune oficii.

Pârghii există; trebuie să aibă cine să le folosească.

  • Lucrurile nu trebuie lăsate să curgă înainte, pe lângă guvernanţii noştri care se fac că plouă; trebuie să fie clar că o asemenea evoluţie care are loc fie ca urmare a atitudinii de indiferenţă, fie ca o formă de sprijin deghizat, echivalează cu o complicitate alături de cei care vor răul României, fiind vorba de o participare prin omisiune, atunci când eşti obligat să acţionezi – urmărindu‑se ruperea din teritoriul ei; dacă e greu de calificat o asemenea poziţie, cei în cauză ar fi bine să citească în vreun dicţionar ca să afle despre consecinţele pe care le au de suportat.

Este suficient să aruncăm o simplă privire spre reperele ordinii juridice internaţionale – principiile fundamentale ale dreptului internaţional, cum sunt: principiul egalităţii suverane (care implică atributul de a exercita în mod exclusiv jurisdicţia sa teritorială asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său, inclusiv dreptul de a adopta legile şi regulamentele aplicabile pe teritoriul său, precum şi jurisdicţia sa personală (suveranitatea personală) asupra tuturor cetăţenilor săi, indiferent dacă aceştia se află în ţară ori în străinătate, şi de etnia lor) şi corolarul acestuia – integritatea teritorială şi intangibilitatea frontierelor, principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa (interzicerea în viaţa internaţională a forţei, atât directă, inclusiv prin represalii, cât şi indirectă – prin organizarea sau încurajarea organizării de forţe neregulate şi bande armate în vederea unor incursiuni pe teritoriul unui alt stat), principiul neintervenţiei în treburile interne ale altui stat (direct – intervenţia armată şi indirect – prin măsuri economice, politice sau de altă natură, prin care se urmăreşte restrângerea ori subordonarea exercitării drepturilor suverane), principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv aplicarea cu bună credinţă a Tratatului din 1997. Dacă la acestea, mai adăugăm şi regulile de bună vecinătate pe care trebuie să le observe orice stat (cu deosebire cel care are o minoritate pe teritoriul statului vecin) din cauza sensibilităţii sporite, în care relaţiile corecte de cooperare, cât mai sincere şi riguros practicate, măsura apare ca un fapt grav, în contradicţie flagrantă cu principiile sus‑menţionate, practica normală în relaţiile dintre state; constituie un act care nu poate fi calificat altfel decât intervenţie în treburile interne ale unui alt stat, motivat de raţiuni etnice, transferată acum pe traiectoria cetăţeniei, un export de jurisdicţie (care reduce din jurisdicţia statului victimă şi conduce la instabilitate, un act care antrenează răspunderea internaţională).

Este prea evident ceea ce se întâmplă pentru ca să ne mai facem că nu vedem că măsurile întreprinse de Ungaria – începând cu legea statutului (când pentru stabilirea anumitor drepturi în favoarea cetăţenilor români de etnie ungară, îşi extinde jurisdicţia asupra unor persoane care sunt cetăţeni români şi locuiesc pe teritoriul României, fără ca acestea să aibă cetăţenia ungară, ci pe simplul fapt al etniei care nu a devenit un termen al protecţiei diplomatice) şi continuând cu legea cetăţeniei când îşi arogă dreptul de a guverna pe teritoriul României asupra unor persoane care nu sunt cetăţeni ai Ungariei (doar acordându‑le cetăţenia, acestea sunt din punctul ei de vedere trataţi ca cetăţeni ungari); având pârghia politică pe care o constituie cetăţenia (legătura politico‑juridică), Ungaria nu se limitează la o simplă influenţare – ca stat de care din punct de vedere această minoritate este legată, ci va dispune de mijloace politice de a‑i imprima o anumită conduită faţă de instituţiile legale din România; în acest caz, o secţiune a populaţiei României – minoritatea ungară, va fi instrumentul prin care Ungaria va putea acţiona împotriva ordinii din România, care va fi cenzurată în ceea ce priveşte guvernarea, va şantaja România; vor exista două categorii de cetăţeni – majoritarii şi minoritatea ungară guvernată de la Budapesta ori cu avizul ei. Ignorarea făţişă – pentru că este greu de disimulat – a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, chiar dacă şiretenia şi tupeul folosite frizează buna credinţă, măsoară gradul de contrarietate, de încălcare şi de pericol pe care îl implică măsura acordării cetăţeniei.

Dar nici măcar în forma mărturisită a scopului, acordarea cetăţeniei ungare nu concordă cu regulile comportamentale de care este ţinut orice stat; esenţa măsurii contrastează cu cerinţele evocate mai sus. Ungaria s‑a inspirat sau poate este doar o simplă coincidenţă, din ceea ce face Federaţia Rusă în special cu ţările baltice. Dar merge într‑o direcţie opusă. Totul indică paşi pregătitori – o situaţie de fapt creată, care va servi, la timpul respectiv, ca trambulină pentru noi pretenţii. Până unde? Vom vedea.

Cine vrea să privească numai pentru viitor spre a fi văzut ca un om modern al zilelor noastre, este dispus să facă concesii (periculoase şi în favoarea revenirii împilatorilor trecuţi, la vremurile nedrepte şi pentru români), dar nu are legitimitatea să o facă, deoarece nu cei de acum sunt cei care s‑au sacrificat pentru a pune capăt ororilor trecutului, iar poziţia în problemele fundamentale – destinul României, nu se determină pe bază de bunăvoinţă şi disponibilitate, ci şi în funcţie de experienţa pe care am fost nevoiţi să o suportăm.

Lipsa de reacţie pentru repunerea lucrurilor la locul cuvenit reprezintă cea mai rea soluţie, pentru că situaţia creată rămâne mai departe aşa cum s‑a creat printr‑un act care, la un moment dat pare neesenţial, dar cu toate acestea se ajunge la acumulări care se consolidează şi în timp, se formează o altă situaţie de fapt în baza căreia se poate într‑un anumit context, recurge la o altă abordare, una fatală pentru noi; atunci când populaţia de o anumită etnie dobândeşte o altă cetăţenie, chiar dacă îşi păstrează vechea cetăţenie (dar nimic nu exclude renunţarea la ea), se poate pune problema unei proceduri de consultare a ei cât priveşte sistemul de guvernare şi într‑un anumit context, va fi greu să se ţină piept acestei acţiuni (a se vedea, cazul ţinutului secuiesc). Tocmai spre a se evita tulburările şi instabilitatea, nu este exclus să ni se impună sacrificarea teritorială. Cei care dorm acum ori fac pe surzii, cum vor mai putea ei să repare ceea ce au stricat sau la ceea ce au contribuit printr‑o tăcere complice?

Este vorba de persoane de o altă etnie, dar care sunt cetăţeni ai României şi faţă de care trebuie să avem, fără nici un fel de îndoială, o atitudine corectă în sensul cel mai deplin al cuvântului, respectând riguros legile noastre, precum şi angajamentele asumate de statul român (oricât de păguboase au fost ele, rămase a fi sancţionate prin blamul pe care îl merită autorii, dar nu şi cei beneficiari ai neghiobiei noastre); să fim oameni civilizaţi. Alţii, dominaţi de inerţie şi indolenţă, nepăsători, iau lucrurile mai uşor şi, plecând de la nişte lucruri nesemnificative (Ungaria nu a contestat oficial Tratatul de la Trianon – 1920 şi nici Tratatul de la Paris – 1947), trag concluzia că nu mai poate exista nici un pericol şi ne asigură că putem dormi liniştiţi, dar superficiali cum sunt nu au observat că Tratatul de la Trianon nu mai este menţionat în Tratatul din 1996 (a fost scăpat printre degete în timp ce scriau lozincile) şi nici nu au înregistrat acţiunile de escaladare, pas cu pas, dar de natură a modifica în timp situaţia de fapt de la care porneşte orice evaluare, în vreme ce este un doliu general, nu mai la Budapesta, dar şi în Harghita, iar câte un oarecare – cică pentru că e mai nătâng sau îndrăzneţ, sau o face, deşi ocupă funcţii oficiale la Budapesta, mai dă drumul la câte o păsărică iredentistă şi belicoasă. Dar nici de la guvernanţii noştri se pare că nu ne putem aştepta la prea mult; mai întâi, pentru că o parte dintre ei sunt unguri şi trebuie să le înţelegem poziţia; pentru că guvernarea se menţine pe bază de complicitate (noi să fim la putere, pentru că după noi, potopul); considerente de ordin politic, dar şi de conduita chibzuită în relaţia cu Ungaria, ne obligă la măsură şi prudenţă – ceea ce până la urmă, este corect – Ungaria este vecinul nostru şi trebuie să avem relaţii bune, dacă se poate chiar cordiale, iar comunitatea ungară din România are dreptul la un tratament corect, acordat cu înţelegere şi onestitate, dar fără şantaj sau ameninţări din nici o parte.

Celor cu mentalitatea de telelei, le spunem următoarele: orice abordare în domeniu trebuie să fie raţională, făcută cu diligenţă şi nu cu nepăsare ori dispreţ, răspundere şi clarviziune (nu trebuie uitat trecutul pentru evaluarea unei situaţii, dar fără obsesii). Este cert că în zilele noastre, problemele de teritoriu nu mai pot fi rezolvate printr‑un război sau dictat (de gen Molotov‑Ribbentrop); altfel, deci în mod paşnic, dar pot fi tranşate prin mijloace adaptate vremurilor. Prin acumulările continue care se produc de vreo 20 de ani, pas cu pas, situaţia populaţiei din zonă se modifică în mod treptat (vezi cazul Kosovo); regimul de care beneficiază populaţia de origine ungară se rotunjeşte continuu, erodându‑se autoritatea statului român şi din cauza unor cedări acceptate de Guvernul român, dar şi din cauza presiunii unor foruri internaţionale – care ne impun ca obligaţii, ceea ce, pentru toţi constituie doar recomandări şi astfel, cetăţenii români de etnie ungară sunt guvernaţi de la Budapesta. Odată cu concederea unui fel de autonomie, fie ea şi numai culturală, România va prinsă într‑un foc încrucişat; pe de o parte populaţia ungară – cetăţeni români, dar şi unguri totodată, vor tinde să se guverneze ca în Ungaria, după reguli pe care şi le pot impune pentru că au autonomia locală şi tind în continuare să nege jurisdicţia statului român asupra lor (nesupunerea civică cu care ne‑au ameninţat recent); Ungaria va folosi cu abilitate – nu este nici o îndoială că va proceda astfel, sprijinind din zona internaţională, pentru că ea se bucură de ajutorul făţiş al unor state.

Acţiunile la nivelul comunităţii ungare de a ieşi de sub autoritatea statului român, conjugate cu cele iredentiste afişate în mod nevinovat, dar cinic, ale Ungariei, vor aduce lucrurile în situaţia în care se va considera că, în interesul păcii şi al unităţii în U.E., N.A.T.O. ş.a., nu există altă cale decât sacrificarea României prin ciuntirea teritoriului său.

În zilele noastre nu este nevoie să se tragă nici un glonţ pentru că interesele generale de menţinere a păcii au prioritate, iar România care a lăsat – ceea ce este drept că s‑a întâmplat – ca lucrurile să meargă, este adevărat, drept, încet, dar în continuu, va fi cea sacrificată. Dar cei care în mod complicitar au contribuit, n‑au nici o răspundere?

Note:

1 Referitor la cetăţenie, a se vedea Louis Delbez, Les principes généraux du Droit International Public, IIIème éd., 1964, p. 191‑196; International Law – A Treatise, by L. Oppenheim, vol. I, Peace, 8th ed., p. 642‑678; J.F. Rezek, Le droit international de la nationalité, in R.C.A.D.I., 1986, III tome 198, p.335‑400; Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, vol. II, Lumina Lex, 2003, p. 366‑384; Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de Drept Internaţional Public, ed. a II‑a, rev. şi ad., Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 183‑188.

2 Este fără relevanţă referirea la originea etnică – ea neconstituind un temei la acordarea cetăţeniei şi pentru că, prin ipoteză, etnia nu intră sub nici o formă în discuţie, de vreme ce cetăţenia se acordă, de asemenea, descendenţilor celor care sunt cetăţeni de altă cetăţenie – ius soli, ori prin naturalizare; omiterea calificativului „politico” denaturează esenţa conceptului de cetăţenie, al cărui conţinut nu se limitează la elementul juridic; aceasta dă expresie tendinţei de degradare a legăturii, când rolul statului ca entitate supremă este eliminat şi totul se reduce la un raport contractual – ceea ce constituie o inepţie, să faci să dispară paradigma, care este statul.

3 „Relaţia juridică întemeiată pe un fapt social de ataşament, o legătură autentică a existenţei intereselor şi sentimentelor, împreună cu existenţa de drepturi şi îndatoriri juridice” (definiţia se explică în contextul cauzei care a fost examinată de Curte, cauza Nottebohm, ICJ, Reports, 1955).

4 Ch. Rousseau, Droit international public, 3e éd, Dalloz, 1965, p. 109‑113 ; referitor la cetăţenia victimei, a se vedea Louis Delbez, Les principes généraux du Droit International Public, IIIème éd., 1964, p. 377 – 379 ; Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol. I, ed. a II‑a rev., Lumina Lex, 2002, p. 250‑257.

5 Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol. I, Lumina Lex, 2002, p. 323 – 329.

6 L. C. Green, International Law through the cases, sec. ed., London Stevens, 1959, p. 76 şi urm.

7 În legislaţia belgiană există „marea naturalizare” şi „naturalizarea ordinară” (care nu conferă toate drepturile politice).

8 Referitor la raportul dintre succesiunea statelor şi cetăţenia persoanelor, a se vedea Ion Diaconu, op.cit. p. 379.

9 Vezi supra, unde figurează enumerarea lor.

10 Referitor la dubla cetăţenie, a se vedea: International Law, A Treatsie by. L. Oppenheim, vol. I, Peace, 8th ed., p. 664‑675; Aurel Preda – Mătăsaru, op. cit., p. 185.

11 Referitor la protecţia diplomatică şi consulară a persoanelor având cetăţenia Uniunii Europene, a se vedea Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic şi Dreptul consular, Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 202‑203 şi 630‑631; Dumitru Ţâncu, Drept comunitar european, Lumina Lex, 2007, p. 31‑38; Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, vol. II, Lumina Lex, 2003, p. 375‑376.

12 A se vedea cazul „optanţilor unguri” din Transilvania (cei care au optat pentru cetăţenia ungară şi‑au păstrat marile proprietăţi, dar în urma reformei agrare şi a exproprierilor, problema a ajuns în faţa tribunalului româno‑ungar; decizia acestuia din 1927 a fost contestată de România, care a sesizat Consiliul Societăţii Naţiunilor, ajungându‑se la o reglementare pe cale diplomatică în urma acordurilor de la Paris (1930), prin constituirea unui fond agrar).

13 A se vedea Ion M. Anghel, Stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Canada, în Pagini din diplomaţia României, vol. II, Editura Junimea, Iaşi, 2011, p. 42‑43.

14 Despre interpretarea potrivit căreia, în legislaţia română nu se are în vedere şi cetăţenia unui alt stat (cazul dublei cetăţenii), ci numai cetăţenia română, a se vedea Ion M. Anghel, Problema dublei cetăţenii în legislaţia română, în Dreptul nr.2/1999, p. 10‑12.

15 Dacă în art. 14 sunt menţionate „Cazurile de pluralitate de cetăţenii de plin drept,

  1. Un stat parte trebuie să permită: a) copiilor care au dobândit automat la naştere cetăţenii diferite să păstreze aceste cetăţenii; b) cetăţenilor săi să aibă o altă cetăţenie” (art. 14), în art. 15, se recunoaşte libertatea fiecărui stat de a stabili dacă să admită dubla cetăţenie sau nu.

16 Şi ar fi bine ca cei care pretind că se ocupă de destinele României să se aplece asupra lor (evident, ca idei de aprofundat).

17 Ion Diaconu, Minorităţile în mileniul al treilea (între globalizare şi spirit naţional), Bucureşti, 1999, p. 220

18Conclusions:

Responsibility for minority protection lies primarily with the home‑States. The Commission notes that the kin‑States also play a role in the protection and preservation of their kin‑minorities, aiming at ensuring that their genuine linguistic and cultural links remain strong …

The adoption by States of unilateral measures granting benefits to the persons belonging to theirs kin‑minorities … is only legitimate, if the principle of territorial sovereignty of States, pacta sunt servanda, friendly relations amongst States and the respect of human rights and fundamental freedoms, in particular the possibility of discrimination, are respected” (Kin‑States Involvement in Minority ProtectionLessons learned, The works of the seminar held in Bucharest, on 12 february 2004, p.159).

19 Encyclopedia of Public International Law, volume one, 1992, North – Holland, p.4‑8.

Prof. univ. dr. Ion M. Anghel

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*