Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Geopolitica vecinătăţii » Vasile Leca: „Invazia” Rusiei și implicațiile asupra zonei Mării Negre și Balcani

Vasile Leca: „Invazia” Rusiei și implicațiile asupra zonei Mării Negre și Balcani

Cuvinte cheie criză, securitate, Ucraina, ocupaţie, Crimeea

Împlinirea a o sută de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, găseşte Europa în faţa unor provocări care nu prevestesc nimic bun.

„Invazia “ rusească în Crimeea a readus în prim plan analiza raporturilor dintre evoluţia mediului de securitate regional şi exerciţiul relaţiilor de putere, dar şi conceptul de regiune extinsă a Mării Negre în conexiune cu celelalte zone geopolitice învecinate.

Zona Mării Negre şi Balcanii sunt, încă, în spaţiul confruntării cu rămăşiţele comunismului, dar şi cu tranziţia de la o societate închisă şi o economie la fel de izolată, către valori democratice şi o economie de piaţă.

Modul cum se percepe această situaţie se vede în felul în care Rusia revine pe scena internaţională.

Federaţia Rusă s‑a confruntat în ultimele decenii cu o criză internă şi externă provocată de pierderea statutului de putere mondială. Încă de la venirea la putere, Vladimir Putin s‑a concentrat asupra construirii unui scenariu care să împlinească visul multor ruşi, ce exprimă nevoia deRusiei-si-implicatiile-asupra-zonei-Marii-Negre-si-Balcani-foto o Rusie mare şi de temut în lume. Căderea comunismului a creat în Europa speranţa că lumea are în faţă un drum ireversibil spre democraţie, dar ce a urmat a demonstrat că nu este deloc uşor atingerea acestui obiectiv. Evenimentele din Iugoslavia au arătat că Europa, şi nu numai, are nevoie de un sistem de securitate şi protecţie capabil să asigure evoluţia normală, fără pericolul unei intervenţii străine în viaţa statelor.

Dacă încercăm să parcurgem succint „traseul” Rusiei după 1990 vom vedea că aceasta nu s‑a împăcat niciodată cu gândul că nu mai este un factor de decizie internaţional, intervenind pe scena internaţională, dar ca o „umbră” a fostei URSS. În perioada 1990‑1991, Kremlinul (dându‑şi seama că a pierdut hegemonia în Europa de Sud) propune construcţia unei Alianţe Balcanice care să devină un directorat al Marilor Puteri în Balcani, sub egida Moscovei. Ideea a fost spulberată de evoluţiile crizei iugoslave şi implicarea hotărâtă a SUA în regiune, pentru oprirea conflictului. După încetarea războiului din Iugoslavia, politica Rusiei faţă de Balcani şi spaţiul Baltica – Marea Neagră îmbracă forme – catalogate de analiştii ruşi mai mult pragmatice – de ostilitate evidentă privind integrarea unor ţări din aceste spaţii în structurile euroatlantice. Cu tot efortul, prezenţa Moscovei în aceste regiuni a fost „palidă” cu excepţia unor prezenţe culturale şi încet, încet, economice.

Rusia şi‑a dezvoltat o politică care se ghidează după coordonate proprii şi stabileşte relaţii cu UE pe sistemul „bloc la bloc” (care nu prea a funcţionat), dezvoltă relaţii bilaterale cu statele din regiune ignorând reglementările juridico‑economice ale UE, dar cea mai importantă „mişcare este” utilizarea „armei” energetice în spaţiul conturat de pieţele est‑europene, înainte de integrarea lor în UE.

Tot încet, ocupă poziţii economice strategice privind transportul, distribuirea şi prelucrarea petrolului şi gazelor naturale. Federaţia Rusă realizează că nu mai are hegemonia militară şi politică în aceste spaţii, dar o poate avea pe cea energetică, care poate deveni redutabilă în confruntările regionale.

Se constituie o „doctrină Putin” care inevitabil este construită pe miezul „Testamentului lui Petru cel Mare”, respectiv o Rusie importantă în lume.

În 1994, Rusia acceptă la Budapesta semnarea unui Memorandum prin care garantează integritatea teritorială a Ucrainei în schimbul cedării capacităţilor sale nucleare. La 27 noiembrie 2009, Federaţia transmite statelor şi organizaţiilor (relevante din punctul de vedere al Rusiei) din spaţiul euro‑atlantic proiectul unui tratat de securitate europeană, pe care partea rusă îl vede separat şi exterior Procesului Corfu dezvoltat în cadrul OSCE.

Proiectul este (după Rusia) un „demers vizând conferirea de forţă juridică angajamentelor politice asumate anterior de statele respective, astfel încât să se creeze obligaţia ca niciun stat să nu îşi asigure securitatea în dauna securităţii altuia.” Această „gândire” a fost încălcată cu brutalitate prin „invazia” Crimeii şi implicit a independenţei teritoriale a Ucrainei.

Ce încredere mai poate exista într‑un stat care îşi încalcă propria semnătură şi demersurile în contextul regional şi internaţional? Nu se ştie, dar cu siguranţă că problema realizării de înţelegeri pe probleme de securitate va suferi în perioada viitoare. Prudenţa şi obligaţia de a realiza instrumente privind securitatea cu garanţii vor deveni elemente necesare în procesul negocierii.

Ceea ce se întâmplă în Ucraina repune pe tapet necesitatea revizuirii complexului regional de securitate, pentru că cel existent a lăsat Rusia „rece”. Şi asta în contextul în care se cunoaşte că securitatea zonei Mării Negre şi a Balcanilor nu poate fi separată datorită interconexiunii statelor din acest spaţiu.

Într‑o lucrare [1] în care se elaborează Teoria Complexului Regional de Securitate, autorii Barry Buzan şi Ole Waever definesc Complexul „drept o structură durabilă (nu permanentă) a sistemului internaţional cu o importantă componentă geografică ce este dată de tiparele interdependenţei a securităţii stabilite în timp”. Practic statele din sistemul regional sunt apropiate din punct de vedere geografic, iar securitatea lor este interdependentă într‑o asemenea măsură încât se pot deosebi cu uşurinţă de regiunile de securitate din vecinătatea lor. Să nu înţeleagă Rusia acest sistem de securitate regională? Îl înţelege, dar îl traduce prin proprii termeni şi mai ales al intereselor imperiale. Protestele însoţite de violenţe grave au marcat, în Bosnia, readucerea unor imagini nemaiîntâlnite după terminarea războiului, iar în Ucraina pericolul unui război civil care putea deveni realitate, dacă Uniunea Europeană şi SUA nu ar fi adoptat poziţii mai dure.

De ce se face legătura între situaţia din Ucraina şi Balcani? Pentru că regiunilor Mării Negre şi Balcanilor le sunt caracteristice trăsături ale mediului de securitate care. în cazul unor conflicte, provoacă mutaţii cu grave consecinţe. Perspectivele asupra mutaţiilor geopolitice, geoeconomice şi geostrategice în zona Mării Negre şi Balcani au fost analizate de analişti de prestigiu precum Zbigniew Brzezinski, Alvin Toffler, Samuel P. Huntington, iar concluzia proiectului de strategie trans‑atlantică pentru stabilizarea şi integrarea zonei Mării Negre şi Balcanilor relevă faptul că orice perturbare a celor două spaţii implică o redimensionare care anulează politicile şi strategiilor de securitate elaborate până în prezent.

Zona Mării Negre şi a Balcanilor parcurge o etapă caracterizată de eforturi pentru despărţirea de comunism şi o societate dominate de o economie închisă, spre valorile democraţiei şi ale economiei de piaţă.

Toate acestea în contextul în care Rusia încearcă să refacă fostul spaţiu politico‑militar şi economic, Ucraina fiind considerată o piesă importantă din scenariu.

Evoluţiile şi efectele crizei actuale din Ucraina repun cu actualitate problema mediului de securitate din Balcani, considerat în continuare „butoiul de pulbere al Europei”.

Balcanii şi Marea Neagră reprezintă o zonă cu importanţă strategică atât privind gestionarea viitoarelor trasee de petrol şi gaze din Caucaz şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, cât şi a terorismului şi a altor ameninţări.

Evenimentele din Ucraina şi Bosnia au arătat că asistenţa economică a Occidentului este singura şansă pentru depăşirea crizelor şi stimularea proceselor de refacere a situaţiei economico‑sociale.

În momentul de faţă, Rusia îşi vede ameninţat visul de creare a unei Uniuni Euroasiatice pentru că schimbările din Ucraina deschid o altă perspectivă. Politica externă rusă este confruntată cu redesenarea direcţiilor de acţiune din care Ucraina nu este exclusă dar se impune un alt mod abordare a evoluţiilor următoare.

În Balcani, situaţia este puţin diferită pentru că Federaţia Rusă, după ce a constatat – nu cu plăcere – că SUA şi NATO s‑au instalat strategic bine,

a lansat o ofensivă economică prin companiile energetice care au „cumpărat tot ce se poate cumpăra”. Cel mai bun exemplu fiind Muntenegru. În prezent, ruşii controlează o serie de complexe moderne de prelucrare, reţele de benzinării şi de transporturi de petrol şi gaze, care fac ca economiile balcanice să depindă în acest domeniu de relaţia cu Rusia.

Dar cel mai important aspect este faptul că spaţiul balcanic a devenit un element strategic important pentru NATO şi nord‑americani. Complexul de securitate din Europa de Sud‑Est – tradiţionala arenă de confruntare între marile puteri – trece printr‑un proces profund de restructurare militară şi politică. Dacă avem în vedere prezenţa militară rusă în Crimeea şi intenţiile Moscovei de a transforma baza strategică de la Sevastopol într‑un factor important de supraveghere şi control al regiunii, vom înţelege de ce zona Mării Negre şi Balcanii nu pot fi separate şi orice conflict într‑o parte sau alta poate genera consecinţe greu calculabile.

Acest spaţiu reprezintă principala ţintă de control spre Orient şi din acest considerent evaluarea vulnerabilităţilor, a riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa securităţii regionale devine o necesitate în formularea politicilor regionale.

Regiunea Mării Negre şi Balcanii au o caracteristică importantă şi anume, pe lângă varietatea culturală şi politică, ţările componente au stadii diferite de dezvoltare. Evoluţia regională a arătat că aceste diferenţe au subliniat potenţa incapacităţii statelor de a coopera în procesul integrării europene şi euroatlantice. Şi acest aspect s‑a văzut şi în cazul Ucrainei şi statelor candidate din Balcani, când nesemnificative manifestaţii au devenit izvorul unor tulburări cu profund impact social. Vulnerabilitatea [2] (bine definită în lucrări ale Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate) este un element important în caracterizarea regiunii Mării Negre şi Balcani şi a fost pus în evidenţă în Ucraina acestor zile. Societatea ucrainiană nu a reuşit combinaţia cea mai bună a riscurilor existente cu capacitatea ei „de a face faţă şi de a supravieţui şi situaţiilor de urgenţă internă şi externă”. Toate acestea au dus către o situaţie confuză de care a profitat Rusia care vede în termenul de separaţie o altă semantică decât cea obişnuită. Aceste „mişcări” din Ucraina şi Bosnia, deşi au fost generate de cauze diferite (dar cu elemente comune, sărăcia) afectează în principal complexul euroatlantic de securitate şi implicit scenariile construite după războaiele din Iugoslavia.

Au fost voci care au susţinut imposibilitatea stabilirii unei strategii comune pentru regiunea Mării Negre şi Balcani. Realitatea le‑a infirmat pentru că „laboratorul din Balcani” a construit după conflict o strategie, la început pentru regiune, şi apoi pentru spaţiul apropiat de eternul rival Rusia.

În acest context se poate explica procesul pe care Uniunea Europeană a început să‑l dezvolte prin crearea unui nou concept privind vecinătatea care are o altă formă de manifestare în cadrul Europei lărgite cu ţări precum Ucraina şi Republica Moldova.

Eşecul de la Vilnius a modificat puţin percepţiile de la Bruxelles care se aşteptau la o „privire îngăduitoare” din partea Rusiei faţă de dorinţa UE de a accelera procesul de implementare a legislaţiei comunitare şi în aceste noi spaţii. De aceea se poate spune că „politica vecinătăţii europene nu oferă, încă, o concepţie coerentă asupra integrării Rusiei”. Ce s‑a întâmplat în Ucraina a convenit Rusiei pentru că a putut pune în practică nişte intenţii vechi, ocuparea fără condiţii a Crimeii.

Ezitarea de la început a UE a fost folosită de Rusia, care a „avansat” mai mult decât trebuia, pentru a avea de unde să cedeze în viitoarele negocieri.

Într‑o analiză simplă, de început, diplomaţia europeană a pierdut momentul Vilnius, care a creat situaţia ce a urmat în Ucraina şi readus în discuţie sistemul de securitate a zonei Mării Negre şi Balcanilor.

Care va fi costul rămâne de văzut.

Bibliografie:

[1] Barry Buzan, Ole Waever, Regions and Powers. The Structure of International Security,
Cambridge University Press,UK,2003

[2] Alexandra Sarcinschi, Cristian Băhnăreanu, Redimensionări şi configurări ale mediului de securitate regională ( Zona Mării Negre şi Balcani ), Edit. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005

Ronald D. Asmus, Bruce P. Jackson, The Black Sea and the Frontieres of freedom în Policy Review, spring 2004

Plamen Pantev, The Balkans and Caucasus: Conceptual Stepping‑ Stone Towards the
Formation of a New Single Geoeconomic,Geopolitical, and Geostrategic,
Region ,Researche Report nr.13, ISIS, 2002

Vasile Leca

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*