Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Noi repoziţionări geopolitice. România între Washington, Moscova şi Bruxelles » Taras Dobrovolskyy: Statalitatea Ucrainei – Premise şi obstacole în relaţiile cu Rusia

Taras Dobrovolskyy: Statalitatea Ucrainei – Premise şi obstacole în relaţiile cu Rusia

Destrămarea URSS nu a însemnat ieșirea definitivă a fostelor republici sovietice de sub tutela civilizațională, politică și economică a Moscovei. Cert este că fiecare din republicile devenite suverane a avut și are un parcurs specific în drumul spre afirmarea propriei statalități și suveranități. Ucrai­na a avut un parcurs sinuos prelungit, confruntându‑se în anii ’90 cu puternice veleități imperiale rusești resuscitate.

Spre deosebire de baltici (care erau considerați străini de „lumea rusă” și în filmele sovietice despre marea conflagrație mondială erau lăsați să‑i joace pe generalii lui Hitler), azeri (care sunt musulmani și aparțin lingvistic familiei limbilor turcice) sau moldoveni (cu propensiuni unioniste în raport cu România și cu alfabetul latin adoptat în 1989), ucrainenii reprezintă o verigă a moștenirii sovietice, considerată indubitabil legată de civilizația și lumea rusă (ca și belarușii).

În pofida faptului că locuitorii din republicile unionale aparțineau unui sistem politic și civilizațional comun, construit de Moscova pe parcursul secolului XX, nu s‑a reușit transformarea definitivă a acestora în „homo sovieticus”. Mişcarea de deşteptare naţională şi fronturile populare desfășoară o activitate intensă în interiorul Uniunii Sovietice, mai ales în anii ’80, pe fondul slăbirii economice și politice a metropolei (asociată deseori cu sănătatea slabă a liderilor sovietici trecuți în neființă și cu o adevărată epopee a înmormântărilor oficialilor de rang înalt înainte de venirea lui Gorbaciov). Din marea mişcare a disidenţei sovietice s‑a remarcat disidenţa ucraineană, susținută mai ales de regiunile vestice ale republicii.

Mișcarea ucraineană cerea să fie asigurată regionalizarea politică prin slăbirea controlului politic al Moscovei, să fie promovate drepturile omului şi să se pună bazele consolidării statului de drept (scopuri ale unor organizaţii semiclandestine din domeniul drepturilor omului). Însă una din revendicările principale ale disidenților este păstrarea conştiinţei naţional‑culturale a ucrainenilor, iniţiativă exprimată mai ales de comunitățile din Vestul republicii, oameni care activau în domeniul artei şi nu erau toleraţi de sistemul de cenzură al regimului politic.

În anii ’90, perioadă în care se fac primele demersuri sistematice de afirmare a statalității Ucrainei, se resimte puternic criza identitară a ucrainenilor[1]. Țara se împarte în două tabere. Prima tabără e condusă de reprezentanții proeminenți ai naționalismului ucrainean, refractar la tot ce este sovietic și promovând viziunea unui popor oprimat și dornic de libertate și afirmare națională. A doua tabără e condusă preponderent de foști nomenclaturiști din categoria „homo sovieticus”.

Acești „conducători ai taberelor” au în față două electorate diferite sau chiar total opuse. Oamenii care manifestă nostalgii duioase faţă de regimul comunist susţin că Uniunea Sovietică a modernizat Ucraina, a construit şosele, blocuri, poduri şi fabrici cu renume mondial şi a ridicat nivelul de alfabetizare în rândul populației băștinașe. Naționaliștii și patrioții noului stat ucrainean consideră că procesul de modernizare nu a ajuns în Ucraina (în pofida obţinerii unor rezultate considerabile în dezvoltarea infrastructurii), pentru că nu a avut loc o reformare a instituţiilor statului, fiind abolite principiile democrației participative.

Prin diverse metode, conducerea sovietică a încercat ostracizarea persoanelor care se opuneau regimului. Într‑o luptă cu puține compromisuri dintre metropolă şi mişcarea de opoziţie din Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, şi‑au făcut apariţia mai mulţi reprezentanţi de seamă ai disidenţei. Printre disidenți se numără și românii din Ucraina, fiind vizate mai ales regiunile Odesa și Cernăuți.

În analiza gradului de afirmare a statalității ucrainene, nu întâmplător atragem atenția asupra trecutului sovietic al Ucrainei. Spre deosebire de epoca țaristă (în care popoarele din cadrul imperiului erau oprimate într‑o mai mică măsură), perioada comunistă în istoria Ucrainei se remarcă printr‑o politică mult mai sofisticată de manipulare a conștiinței naționale/teritoriale a ucrainenilor care, pe timpul țarinei Ecaterina a II‑a (1762‑1796), au beneficiat de o relativă autonomie în raport cu elita de la Petersburg, prin cazacii din Zaporojie[2].

În centrele raionale şi satele din Ucraina s‑au construit cinematografe, cluburi, palate ale culturii şi şcoli. În scurt timp, aceste clădiri au devenit importante centre de propagare a culturii sovietice. Mai abili în arta manipulării decât autorităţile ţariste, sovieticii au conștientizat importanța pătrunderii proiectului cultural „homo sovieticus” în lumea satului, nu doar în cea a orașului.

Primele demersuri pentru afirmarea statalității

Urmează perioada de afirmare a suveranității Ucrainei, care este un parcurs sinuos pentru ucraineni. Asumarea acestui obiectiv național în rândul fostelor republici sovietice a asigurat, în mod cert, activizarea și afirmarea elitelor naționale, multe dintre cele care sunt naționaliste, justificând coerenţa tranziţiei de la statul autoritar la mecanismele democratice participative şi de la un sistem economic centralizat la economia de piață. În statele baltice[3], acest proces s‑a derulat remarcabil de rapid şi de lin, spre deosebire de state precum Ucraina, aflate într‑o fază accentuată de integrare economică şi politică în structura instituţională întreţinută de Rusia – Comunitatea Statelor Independente.

În contextul presiunilor economice, politice și de altă natură ale Moscovei, în perioada anilor ’90, în Ucraina se resimte clivajul puternic dintre trendul consolidării instituțiilor statului ucrainean în stil european și ideea apartenenței la spațiul eurasiatic al Rusiei, cu oameni ai Moscovei, infiltrați în structurile de forță ale noului stat ucrainean (după cum susține fostul comandant al batalionului ucrainean Dnipro‑1, Vladimir Parasyuk)[4].

Este o situație comparabilă cu cea a României care, la una din adunările Tratatului de la Varşovia din 1956, a sugerat că „nu se consideră necesară staţionarea trupelor pe teritoriul său” şi nu este exclusă „oportunitatea să fie rechemați consultanţii din partea URSS[5].

Nefiind suficient de matură în organizarea instituțiilor statului, Ucraina se evidențiază în această perioadă prin desfășurarea cu întârziere și dificultate a procesului de afirmare a statalității. Nu poate fi vorba nici de adoptarea unei poziţii coerente în problematica integrării statului ucrainean într‑una din taberele geopolitice. Acest clivaj se resimte și la începutul anilor 2000. În timp ce forţele preponderent liberale insistă asupra obiectivului de ieșire din cadrul Comunităţii Statelor Independente (considerată de mulți o nouă formă de control a Moscovei), forţele de centru şi de stânga se opun ieşirii Ucrainei din CSI, iar mai târziu, solicită intrarea țării în Uniunea Vamală Rusia‑Belarus‑Kazahstan.

Memorandumul de la Budapesta este un moment important pentru evaluarea gradului de afirmare a statalității ucrainene și a capacității acestui stat de a‑și proiecta suveranitatea și interesul național. În urma imploziei URSS, Ucraina independentă s‑a trezit în postura de a fi a treia putere nucleară din lume, depășind în acest sens Marea Britanie, Franța și China luate împreună. În decembrie 1994, la Budapesta, Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia semnează Memorandumul referitor la dezarmarea nucleară a Ucrainei. În schimbul transferului efectivului său nuclear către Rusia, statul ucrainean primește garanții privind securitatea, independența și integritatea teritorială. Deja în 2014, după ce peninsula Crimeea este trecută în componența Federației Ruse și încep luptele în Estul Ucrainei, forurile diplomatice de la Moscova susțin că Ucraina a încălcat prevederile Memorandumului de la Budapesta, invocând „lovitura de stat anticonstituțională” din Kiev în iarna anilor 2013‑2014 și dreptul popoarelor la autodeterminare[6].

Dincolo de incursiunile militare din regiunea Donbas și anexarea peninsulei Crimeea (formulare adoptată în majoritatea cancelariilor europene), cedarea efectivului nuclear ucrainean este dovada incapacității Kievului de a‑și administra propriile forțe și de a‑și proiecta politica de securitate în raport cu celelalte state. Nu se poate face abstracție nici de îngrijorările americanilor în legătură cu posibilitatea ieșirii unui efectiv nuclear imens de sub control statal.

Experți, jurnaliști și diplomați ucraineni (în special cei de orientare naționalistă) consideră că respectiva cedare a arsenalului nuclear este o greșeală istorică imensă, care face din Ucraina un stat vulnerabil chiar și în fața României sau Poloniei. Aceste discuții au fost mai aprinse în perioada anilor ’90 și până la prima „revoluție portocalie” din 2004, în cadrul unor show‑uri politice, unde se confruntau mai multe puncte de vedere cu privire la capacitatea de apărare a statului ucrainean.

Demersurile ulterioare

Următorul moment important în consolidarea identității ucrainene a fost „revoluția portocalie” din 2004. Principalul argument al „portocaliilor” a constat în invocarea nedreptăţii şi a falsificării rezultatelor scrutinului prezidenţial. S‑a pus problema afectării acestor rezultate de către interferenţe nedemocratice. De fiecare dată când asemenea teze erau lansate de liderii „portocalii”, opinia publică urma să devină un factor activ al schimbării, determinant chiar. Este momentul transformării populației obediente în principalul factor al schimbării sistemului politic, deși sunt atinse rezultate modeste în acest sens.

Opinia publică devine factor activ în „spiaţă”, adică în spaţiul în care nemulţumirile se coagulează şi se transformă în mişcări de masă. Forma dată acestei schimbări în fiecare din aceste cazuri este cea a „revoluţiei” mai mult sau mai puţin efective. S‑a conturat imaginea unei revoluţii ce are capacitatea de a schimba din temelii sistemul politic pe care îl contestă. Opinia publică e un instrument de legitimare a puterii, mai ales dacă această formă de legitimare se face prin forţă. Este valabil atât pentru cei care deţin puterea, cât şi pentru cei care contestă conducerea statului, idealul revoluţionar putând fi impus prin anumite tehnici de marketing politic[7].

Alegerile prezidenţiale din Ucraina au devenit scena înfruntării dintre cele două personaje principale: premierul în funcţie (Victor Ianukovici) şi principalul candidat al opoziţiei, Victor Iuşcenko. Este primul moment istoric când, sub presiunea mulțimii, „stăpânul politic” este nevoit să plece (pentru a se întoarce mai apoi). Această „plecare” poate fi considerată rezultatul presiunii maselor asupra clasei politice într‑o formă mai brutalo‑stradală, dar, cu siguranță, ea contribuie la remodelarea scenariului de schimbare a practicilor instituționale, compatibilă, în mod paradoxal, cu modernizarea instrumentarului politic din țară.

Într‑un interviu publicat în 2004 în cartea lui Danilo Yanevski, „Faţa revoluţiei portocalii”, liderul comuniştilor ucraineni, Piotr Simonenko, sugerează că în perioada președintelui Leonid Kucima (1994‑2005) s‑a instaurat o oligarhie care ducea un război „liniştit” împotriva poporului Ucrainei, stopând dezvoltarea economică a ţării, încurajând corupţia şi privându‑i pe oamenii simpli de nişte drepturi şi libertăţi elementare[8].

În legătură cu această afirmație, este oportun să atragem atenția asupra faptului că după al doilea Maidan ucrainean, din 2013‑2014, partidul comuniștilor a fost scos în afara legii, iar formele oligarhiei au rămas la fel de diversificate, evidențiindu‑se prin influența sporită a clanurilor teritoriale/regionale:
–   Petro Poroșenko la Kiev;
–   cuplul/tandemul politic Kernes/Dobkin la Harkov;
–   oligarhul Rinat Ahmetov în regiunea Donbas;
–   Igor Kolomoiski în Dnipropetrovsk (devenit Dnipro în contextul decomunizării).

Capacitatea de păstrare și consolidare/accentuare a statalității Ucrainei este analizată mai ales prin prisma acestor tendințe de „feudalizare” a țării. Fiecărui oligarh îi place să se considere un mic țar în grădina lui. Deja în contextul incursiunii militare în regiunea Donbas, adepții președintelui Petro Poroșenko s‑au arătat nemulțumiți de veleitățile „feudaliste” ale unor oligarhi care se declarau apărători ai statalității și integrității Ucrainei, în războiul lor cu „agresorii moscoviți”. Aceste veleități s‑au manifestat puternic după cedarea (cum spun unii experți ucraineni) peninsulei Crimeea, atunci când militarii ucraineni, capabili să opună rezistență „oamenilor verzi” ai lui Putin, nu au primit de la conducerea kieveană ordinele de apărare a obiectivelor militare și a peninsulei[9].

Invocând lipsa de fermitate în rândul politicienilor kieveni, „stăpânul regiunii Dnipropetrovsk” (cum îl numesc în popor) recurge la finanțarea unor unități patriotice paramilitare, care nu se supun Kievului. S‑a ajuns la discutarea calificativului „armata lui Kolomoiski”, care în primele luni de confruntări cu insurgenții număra circa 15 mii de oameni și era formată din cele mai proeminente batalioane ale forțelor ucrainene: Dnipro‑1, Donbas, Șahtiorsk, Azov, Aidar[10].

În plan economic, influența lui Kolomoiski se proiectează asupra unei însemnate părți a sistemului bancar național și în portul Odesa. Pentru a contracara autoritatea oligarhului din Dnipropetrovsk, președintele Poroșenko îl numește guvernator al regiunii Odesa pe fostul președinte georgian, Mihail Saakașvili, care în scurt timp se declară un adevărat luptător împotriva corupției, ineficienței administrative locale și tendințelor de „feudalizare” a țării.

Rinat Ahmetov își proiectează influența prin instrumente financiare și obiectivele industriale pe care le deține, poziționându‑se în Donbas ca un veritabil protector și „Mecena” al regiunii. Cuplul/tandemul politic Kernes/Dobkin își exprimă în mod demonstrativ opoziția față de Kiev și dorința de a se integra în „lumea rusă”, purtând panglicile Sfântului Gheorghe (simbolul pro‑rușilor) și provocând confruntări stradale între patrioții Ucrainei și pro‑rușii în orașul pe care îl conduc.

Ieșirea unor unități paramilitare de sub controlul Kievului a impacientat serios autoritățile centrale. Au urmat mai multe dosare și acuzații la adresa lui Kolomoiski, Ahmetov, Kernes‑Dobkin. Iese în evidență dorința președintelui Poroșenko de a impune o anumită verticalitate a puterii în stat.

Dar este oportun să analizăm lucrurile și din altă perspectivă. Felul în care au evoluat raporturile ruso‑ucrainene în ultimii 2‑3 ani, odată cu începerea ostilităților, a contribuit la construirea unei conștiințe naționale a ucrainenilor în materie de apărare a țării, decomunizare (prin doborârea monumentelor lui Lenin), combatere a corupției, accentuarea pericolului rusesc, evidențierea rolului primordial pe care l‑a jucat Kievul în construirea Rusiei etc. Deranjantă pentru promotorii instituțiilor puternice într‑un stat de drept poate fi organizarea activiștilor ucraineni în grupuri de câte 10‑20 de oameni care îi aruncă efectiv pe demnitari cu manifestări separatiste, funcționari și politicieni considerați corupți în ghenele de gunoi.

În ceea ce privește Vestul Ucrainei, aici totul rămâne neschimbat. Comparativ cu cei din Donbas sau din regiuni mai estice ale Ucrainei, vesticii se consideră veritabili ucraineni europeni, dezvoltând relații strânse de frontieră cu Polonia, Slovacia, inclusiv România (dată fiind comunitatea românească destul de numeroasă în Bucovina de Nord). De acolo vine ridicarea la rang de erou național a lui Stepan Bandera (renumit naționalist ucrainean, care în anii ’30‑’50 a luptat pentru afirmarea națională și statală a ucrainenilor, asasinat în 1959 de un agent KGB, la Munchen)[11].

De numele lui Bandera se leagă confuntarea ideologică dintre ucraineni și ruși, ultimii considerându‑l un „călău mâncător de copii”, sub influența emisiunilor propagandistice de pe canalele federale din Rusia. Cert este că prin clivajul ideologic dintre Vestul și Estul Ucrainei, se augmentează pericolele pentru capacitatea Ucrainei de a‑și păstra intactă statalitatea.

La dezbinarea Ucrainei prin diversitatea teritorială și politică a clanurilor oligarhice, putem adăuga o profundă dezbinare culturală, civilizațională, psihologică, identitară. În perioada sovietică, regiunile Ucrainei au fost supuse unei colonizări intensive (exceptând Vestul Ucrainei). Au fost aduși colonişti ruşi şi s‑a încurajat creşterea numărului căsătoriilor mixte. Această politică a provocat în republicile din componenţa URSS un amestec de populaţii, scopul fiind nașterea „homo sovieticus”. Ea nu trebuie privită cu superficialitate, pentru că este una din sursele incertitudinii ucrainenilor în ceea ce priveşte capacitatea lor de a se considera națiune. Această incertitudine nu este doar rezultatul unui amestec de populaţii (mai mult forțat decât benevol). Ea se bazează şi pe intensitatea schimburilor culturale care au avut loc între acestea într‑un orizont profund sovietizat. Oameni diferiți etnic au ajuns să se cunoască nu doar prin relaţii de rudenie la care i‑a supus statul sovietic, ci şi prin intermediul bancurilor, proverbelor şi aforismelor specifice zonelor din care proveneau. După mai mulți ani de asemenea „schimburi culturale”, s‑a conturat un veritabil „folclor” al poporului sovietic.

Combătând această influență ideologică și culturală a trecutului sovietic (refractar la tot ce înseamnă nașterea națiunii ucrainene), naționaliștii și patrioții din Ucraina au lansat și promovat o nouă teorie privind originea ucrainenilor. Principala provocare constă în accentuarea rolului Rusiei Kievene în formarea entității statale care ulterior s‑a numit Moskovia. Potrivit acestora, ucrainenii sunt slavi autentici, pe când rușii din Federația Rusă (exceptând regiunea Don) sunt urmașii fino‑ungrilor mongolizați. Mongolizarea moskoviților se resimte nu doar prin ochii oblici ai unor locuitori ai Federației Ruse, dar și prin incapacitatea rușilor de a înțelege și a accepta principiile democrației participative. „Boala asta a rușilor se trage încă din Hoarda de Aur, cu supunere totală în fața hanului. Aceștia sunt ancorați într‑un trecut istoric mongoloid, cu Ivan și Stalin al lor’’, spun patrioții ucraineni.

Un gest simbolic, dar important în planul afirmării statalității ucrainene, este retragerea ambasadorului ucrainean din Republica Moldova, după ce liderul socialiștilor moldoveni și candidatul la funcția de președinte al republicii, Igor Dodon, a declarat că Crimeea este rusească[12]. Atunci partea ucraineană a amenințat inclusiv cu blocarea oricăror inițiative moldovenești de adâncire a cooperării economice cu Federația Rusă și de integrare în Uniunea Vamală. Ucrainenii s‑au văzut amenințați pe două fronturi ale confruntării politice, ideologice, economice și poate chiar militare (fiind vizată problema Transnistriei și propunerea lui Dodon privind federalizarea Republicii Moldova). O semnificație simbolică poate fi acordată victoriei simultane a forțelor politice pro‑Moscova din Republica Moldova și Bulgaria.

Victoria lui Donald Trump în SUA a agitat și mai mult spiritele, cu atât mai mult că noul lider de la Washington este mai reticent față de obiectivele europenilor de a profita mai departe (aproape gratis) de umbrela de securitate a Statelor Unite ale Americii. „You want security? Pay for it!” („Vreți securitate. Plătiți!”) – cam astfel s‑ar rezuma primele declarații ale lui Donald Trump, referitoare la proiectele de securitate americane pentru Europa.

Poate că ar fi oportună analiza capacității ucrainenilor de a‑și păstra statalitatea și în raport cu alți mari jucători pe scena internațională, dar cert este că obiectivele fundamentale vizând suveranitatea națională a Ucrainei sunt abordate în strânsă legătură cu Federația Rusă.

Concluzii

În urma parcurgerii etapelor primare în procesul de afirmare a statalității Ucrainei, a venit momentul reprezentării factorilor de încurajare sau „eșuare” a unui stat ucrainean puternic. Exprimându‑ne într‑o formă concluzivă, putem aprecia că statul ucrainean devine mai puternic datorită următorilor factori:
–   trezirea conștiinței național-pa­triotice în contextul confruntării cu Federația Rusă;
–   decomunizarea statului (inclusiv prin scoaterea formațiunilor comuniste în afara legii);
–   orientarea statului (cel puțin de­cla­rativă) și a societății în direcția integrării economice și politice în Europa;
–   capacitatea de mobilizare a ucrainenilor (prin cele două Maidane), când electoratul se transformă dintr‑o populație obedientă într‑un factor al schimbărilor politice majore;
–   promovarea limbii și valorilor ucrainene (cunosc personal ruși care au început să învețe benevol limba ucraineană după începerea „războiului” cu Rusia);
–   reconsiderarea istoriei prin con­damnarea comunismului și recunoașterea primatului Rusiei Kievene în fața Moskoviei, în discuțiile mai mult sau mai puțin specializate (argument intens folosit în cercurile academice pentru a oferi continuitate istoriei statalismului ucrainean);
–   preluarea experienței NATO în afaceri militare și formarea treptată a unei armate de profesioniști.

Premisele statalității Ucrainei au o puternică încărcătură ideologică, dar nu lipsesc factori prin care este încurajată folosirea calificativului „stat eșuat” la adresa Ucrainei:
–   corupția;
–   ieșirea unor grupări paramilitare de sub controlul autorităților de la Kiev;
–   „feudalizarea” Ucrainei prin intermediul clanurilor oligarhice regionale;
–   un profund clivaj ideologic și civilizațional între Vestul și Estul țării;
–   activitatea mișcărilor „maidaniste” care contestă autoritatea statului prin provocări și ritualuri politice (ex. aruncarea funcționarilor în ghenele de gunoi);
–   criza sistemică, moștenită de la nomenclaturiștii sovietici;
–   dependența economică de Federația Rusă (2‑3 milioane de migranți ucraineni în Rusia);
–   posibile amenințări de la vecinii deveniți pro‑ruși prin președinții lor;
–   pierderea peninsulei Crimeea și luptele din regiunea Donbas.

Abordate schematic, premisele și obstacolele „eșuării” statului ucrainean creează (la prima vedere) o stare de incertitudine. Șansele Ucrainei de a‑și consolida statalitatea sunt „fifty‑fifty”, cum spun americanii. O trăsătură fundamentală a parcursului ucrainean (la fel ca și pentru alte parcursuri istorice) este că amenințările la adresa statului în Ucraina și premisele statului puternic țin de o abordare factologică, dar și de o explorare a mentalităților. Cantitativul se contopește cu calitativul, iar pentru o analiză obiectivă este necesară înțelegerea modalității de contopire a celor două, specifică Ucrainei.

Note:

[1] Istoria contemporană a Ucrainei, Ediția 23, Centrul Comunicațiilor Sociale, Kiev, 2011, p. 16.

[2] „Манифестом Екатерины II была ликвидирована Запорожская Сечь”, Calend.ru, http://www.calend.ru/event/3021/

[3] Lăzescu Alexandru, Geometria variabilă a integrării euroatlantice, Revista 22, 11 mai 2004, http://revista22.ro/882/.html

[4] „Армия Украины кишит агентами ФСБ, их будут выявлять (ВИДЕО)”, Polit. Navigator, 10 decembrie 2014, http://www.politnavigator.net/v-armiya-ukrainy-kishit-agentami-fsb-ikh-budut-vyyavlyat-video.html

[5] Watts Larry, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, traducere de Diaconescu Camelia, Editura RAO, Bucureşti, 2011, p. 205.

[6] “Россия не нарушила Будапештский меморандум – МИД РФ”, NB News, 1 aprilie 2014, http://nbnews.com.ua/ru/news/117330/

[7] Teodorescu Bogdan, Sultănescu Dan, Berteanu Petru, Curciu-Sultănescu Diana, Suciu Arthur, Sultănescu Leonard, Şiperco Andrei, Revoluţia portocalie în România, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2006, p . 392.

[8] Yanevskij Danilo, Chipul Revoluției portocalii, Editura Folio, Harkiv, 2005, pp.77-78.

[9] „Могла ли Украина отстоять Крым: мнения экспертов”, Segodnya UA, 5 martie 2016 http://www.segodnya.ua/ukraine/mogla-
li-ukraina-otstoyat-krym-mneniya-ekspertov-696006.html

[10] „Бойцы невидимого фронта. Сколько в Украине карманных армий”, Focus UA, 21 aprilie 2015, https://focus.ua/country/327967/

[11] „Степан Бандера (биография, фото, видео)”, 24 SMI, https://24smi.org/celebrity/255-stepan-bandera.html

[12] Mihai Drăghici, „Ucraina retrage temporar ambasadorul din Republica Moldova, după declaraţiile lui Igor Dodon despre Crimeea”, Mediafax, 31 octombrie 2016, http://www.mediafax.ro/externe/ucraina-retrage-temporar-ambasadorul-din-republica-moldova-dupa-declaratiile-lui-igor-dodon-despre-crimeea-15888549

Salvează

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*