Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Statul de drept – Ficţiune şi realitate » Sebastian Simion: Strania ideologie a statului de drept

Sebastian Simion: Strania ideologie a statului de drept

„Trebuie să ţinem seama de faptul că scopul principal al procesului nu salvează sufletul condamnatului, ci foloseşte binelui public şi îngrozeşte oamenii”

Francisco Pena, Directorium Inquisitorium

„Politicieni, magistraţi sau oameni de afaceri din România, temuţi sau curtaţi, care s‑au bucurat de influenţă şi de averi considerabile, se află în prezent după gratii, fiind prinşi de o justiţie eliberată de complexe”, se observa într‑un comentariu AFP din 11 februarie a.c. Spălare de bani, trafic de influenţă şi stat-de-drept-fotocorupţie, ramificaţii tentaculare în scopul deraierii fondurilor publice de la traseul lor corect, venalitatea funcţiilor (distribuite pe criterii clientelare), corupţia politică la nivel înalt (însumând foşti miniştri, duzini întregi de parlamentari şi de aleşi locali, un fost premier şi lider de partid, magnaţi media, un fost magistrat CCR și chiar fosta şefă a DIICOT) creionează tabloul nu atât al unei Românii în care o justiţie vigilent supravegheată de Bruxelles şi de alte capitale zdruncină impunitatea unor personaje altădată intangibile, cât mai degrabă imaginea unei ţări ieşite din zodia unui neo‑fanariotism sui‑generis în urma unei insurecţii în care rolul lui Tudor Vladimirescu e asumat colectiv de procurori, de magistraţi, de Ministerul Public şi de Serviciul Român de Informaţii. Fireşte, polemica în jurul „statului de drept” nu se putea dispensa şi de inerente personalizări politice; personalizări care sunt în fond inutile, câtă vreme statul de drept este sau ar trebui să fie despre instituţii, despre eficienţa şi utilitatea lor raţională. În loc de aceasta, impresia generală este aceea a fixaţiei unui stat „de drept” aflat în stare de urgenţă şi pregătit mereu pentru stări de excepţie sau de supravieţuire.

Este „statul de drept” o achiziţie importantă proprie doar ultimului deceniu? Ar fi fost posibilă „voga” acestuia fără identificarea cu un proiect politic? Chiar dacă nu în totalitate, sensul în care este percepută varianta noastră de „rule of law” datorează mult proiectului politic generat de Traian Băsescu1. În decembrie 2014, acesta a încheiat 10 ani de mandat, marcând simbolic finalul unei perioade care a adus în faţa societăţii româneşti o serie de obsesii publice noi, de structuri instituţionale noi, o epocă ce a modificat legislaţia (adeseori tot în regim de urgență, „cu forţarea limitelor Constituţiei”, cum a spus chiar ex‑preşedintele la validarea noului preşedinte) şi peisajul politic. Unele schimbări l‑au avut pe Traian Băsescu în centru, altele, elitele influenţate direct de proiectul prezidenţial. Cu un mandat care a debutat într‑una dintre cele mai prospere perioade economice ale României postcomuniste, trecând printr‑o criză economică şi socială de amploare, cu reuşite mai curând modeste pe plan internaţional (parteneriatul cu SUA fiind deja operaţionalizabil după venirea lui G.W. Bush la Bucureşti, iar negocierile cu UE practic încheiate în 2004), Traian Băsescu a căutat să‑şi proiecteze „moştenirea” politică în reformarea neoliberală a României şi în asocierea mandatelor sale cu impunerea „statului de drept” în condiţii de austeritate. Austeritatea ca răspuns la criză (cu celebrele tăieri de venituri salariale la personalul plătit din fonduri bugetare şi cu creşterea TVA) nu a fost o soluţie individuală (românească), cât una generală, livrată sub patronajul FMI, BCE şi a UE. Anti‑corupţia – după anti‑comunismul anterior – a devenit parte în mecanismul de reformare (teoreticienii de stânga i‑ar spune demantelare) neoliberală a statului după o perioadă al căror sens şi înţeles sunt încă de descifrat. Sub umbrela „statului de drept” s‑a urmărit întărirea statului („structurilor”, în limbajul ex‑preşedintelui, înţelegând prin acestea mai ales instituţiile din sfera monopolului coercitiv) împotriva politicienilor şi a privilegiilor reale sau bănuite ale acestora, şi mai ales delegitimarea accentuată a acestora în faţa opiniei publice; acestea au fost elemente de bază ale jocului politic prezidenţial, marcând triumful unei variante a birocraţiei de stat opuse politicului, dna-sri-fotoconsiderat greoi, ineficient, coruptibil şi cheltuitor inutil de taxe și de impozite – veritabil „om gras” cocoţat în spatele „omului slab”, i.e. capitalul productiv. Sprijinul popular a fost întreţinut prin artificii politice de oarecare anvergură – de tipul referendumului privind reducerea numărului parlamentarilor şi „parlamentul unicameral”. Însă în istoria politică a României, prin referendum s‑au validat şi regimul carlist – cu desfiinţarea democraţiei şi pluralismului politic, atât cât existau acestea la acel moment –, dar şi regimul antonescian, ceea ce arăta că plebiscitul nu este întotdeauna rezonabil prin efectele produse şi de‑a dreptul periculos dacă se are în vedere prin acesta limitarea rolului Legislativului şi discreditarea pluralismului (prin discreditarea continuă a sistemului de partide ca atare). Ajungându‑se la ceea ce Jacques Chevallier opina că ar trebui evitat – anume ca exigenţele „statului de drept” să se contrapună logicii democratice, creând o reacţie de legitimare periculoasă2, prin care sub forma normativă cetăţeanul ajunge să permită unor entităţi „ceea ce nu ar fi permis niciodată oamenilor”3. Cum şi de ce anume o noţiune de origine germană (Rechtsstaat) definind un sistem instituţional în care puterea publică este subordonată dreptului a ajuns a fi utilizată în cele mai diverse situaţii? Răspunsul nu este facil – nici din perspectiva analizării strategiilor politice concurând intenţionat la acest scop şi nici din perspectiva unui eventual efort de degajare a unui moment cronologic de tipul „începutul epocii statului de drept funcţional”. Formal, statul de drept a fost adoptat odată cu revenirea la pluralism şi democraţie, după momentul 1989. Dacă imediat după 1990 „democraţia” devenise cuvântul magic al discursului public, ultimul deceniu a consemnat acoperirea acestui rol de „statul de drept” – toţi oamenii politici se declară a fi democraţi şi mai ales adepţii necondiționaţi ai statului de drept. Zeitgeist‑ul democraţiei admite doar o singură legitimitate, şi anume aceea că puterea derivă de la popor şi este consacrată de acesta. Statul de drept este înainte de toate un model teoretic. În egală măsură a devenit şi o temă politică, astăzi fiind considerat ca principala caracteristică a regimurilor democratice. Făcând din drept instrumentul privilegiat al reglementării, organizaţii politice şi sociale subordonează principiul legitimităţii celui al legalităţii (respectul legalităţii).

Sub imboldul jocului politic de la noi, „statul de drept a inundat discursul public”, ataşându‑se celor mai diverse situaţii, uneori de‑a dreptul toxic din perspectiva adulterării mecanismelor constituţionale. Probabil cel mai toxic efect generat în această perioadă a fost de natură ideologică şi de atitudine faţă de politică; dramatismul ei seamănă cu celebrul discurs al lui Caţavencu, care deplângea lipsa „faliţilor” noştri, în contrast cu faliţii altora. Cu o seriozitate uneori ridicolă, „statul de drept”, concept juridic la origine, a fost preluat şi utilizat ca vocabulă ‑ simbol în mod similar altui concept excesiv utilizat în anii ’90 – cel de „democraţie”, după cum s‑a menţionat mai sus. Spaţiul public a dobândit un fel de cheie pentru un merum imperium de sub roba căruia s‑au revărsat cele mai interesante asocieri: un PUZ sau absenţa lui, o retrocedare a unui fond forestier bisericesc, criticile pe proiectul legii salarizării unice, o apreciere privind decizii luate sau neluate de diverşi slujbaşi publici de pe diverse trepte ierarhice, discursuri electorale sau acţiuni politico‑parlamentare, simpatii partinice, prietenii geopolitice ș.a.m.d. Toate au fost din plin trecute prin filtrul „statului de drept”.

Fără pretenţii de exhaustivitate, o privire pe fluxurile principalelor agenţii naţionale4 de presă din ultimii ani documentează modul în care „statul de drept” a intrat în limbajul comun al ştirilor. Astfel, dacă în 2005 (primul an de mandat Traian Băsescu) fluxurile de ştiri conţineau un număr relativ modest de referiri la „statul de drept” (49 de menţiuni pe Mediafax, respectiv 75 pe Agerpres), în 2009 (finalul primului mandat) creşterea e de 422,44% pe Mediafax şi 174,66% pe Agerpres faţă de 2005. În 2014, ponderile s‑au menţinut apropiate (uşor mai mici pe Mediafax, dar cu 348,97% peste 2005, respectiv cu 298,66% pe Agerpres).

PC_1-2015-p36

În paralel, a devenit sesizabilă creşterea încrederii publicului în instituţiile asimilate cu „statul de drept” (instituţiile anti‑corupţie, între care DNA), de aşa manieră încât, spre sfârşitul anului 2013, încrederea în DNA era cam la acelaşi nivel cu încrederea în SRI şi SIE (în jur de 48%, conform INSCOP iulie/2014). În 2015, la începutul anului, încrederea în DNA se situează spre 60%5. Este un lucru normal ca structurile anti‑corupţie să funcţioneze, însă fenomenul poate avea consecinţe nu tocmai dezirabile pe termen lung, dacă lipsa de încredere în partide şi în Parlament nu va fi compensată democratic cu un discurs despre nevoia consolidării pactului republican, reforma constituţională etc. În domeniile care implică serviciile publice: sănătatea, educaţia, locuinţele sau viziunea unui optim social, lucrurile nu au mers la fel de rapid ca în lupta anti‑corupţie. Statul are câteva misiuni fundamentale pe care nu şi le poate neglija: garantarea egalităţii şanselor, interesul general, coeziunea socială, armonizarea traiectoriilor individuale cu interesele colective.

Rolul fundamental al legii nu poate fi negat: fără lege nu există nici egalitate şi nici dreptate; legitimitatea legii se bazează pe suveranitatea populară şi pe sufragiul universal, garantând întâietatea interesului general şi colectiv asupra intereselor particulare; în practică însă România a trăit şi experienţa în care activitatea de legiferare în cadrul unei comisii parlamentare permanente a devenit subiectul unei anchete a procurorilor; un alt exemplu nefericit a fost cel al presiunilor exercitate în vederea impunerii legilor „big brother” – acestea şi alte exemple de acest tip descriu în fapt limitări ale Legislativului prin abuz de drept. Reducându‑i Legislativului rolul, limitându‑i deschiderea, nu se înmulţesc libertăţile, ci mai degrabă se reduce capacitatea colectivă de progres şi de schimbare.

 

Şi totuşi, Constituţia…

După 1989, regimurile politice postcomuniste au căutat formule constituţionale pentru o mai bună protecţie în faţa intervenţionismului etatist şi a posibilului abuz al majorităţilor democratice. Statul de drept a fost privit ca antiteză optimă la totalitarism/‑isme şi la efectele acestora, iar revalorizarea dreptului – reîntoarcere la valoarea dreptului – necesară. J. Chevallier observa, pe bună dreptate, cum imediat după 1989, un concept juridic cu conţinut definit, şlefuit de eforturile a generaţii întregi de jurişti, a fost în mod oarecum neaşteptat propulsat spre Agora, învestit fiind cu noi semnificaţii: figură impozantă în discursul politic, referinţă inconturnabilă în analiza organizaţiilor politice, chiar termen uzual în discursurile politico‑electorale. Nu multe sunt conceptele juridice cu o astfel de valoare „agitatorică” –, dar şi de filtru de reevaluare a rolului statului şi al mecanismelor democratice. Începând cu ultima decadă a secolului trecut, conceptul va căpăta consacrare şi pe scena relaţiilor internaţionale, înscris fiind într‑o pleiadă de texte şi documente internaţionale, devenind standard pe care statele (democratice) îl confirmă sau aveau a‑l confirma şi a i se conforma. Axioma „puterea statului trebuie încadrată de norme juridice” a Costitutia-romanieireprezentat o concepţie radical nouă în relaţiile internaţionale, în care puterea statelor e încadrată – deşi limitat – de lege. Acceptarea de către state a unor reguli comune şi aderarea la un model socio‑politic fondat pe cultul dreptului şi pe creşterea interdependenţelor a tins să devină standard în domeniu, deşi provocări de tipul celor iniţiate recent de Rusia (modificarea agresivă a graniţelor) vor supune la teste din ce în ce mai dificile această „axiomă”.

Modelul liberal al statului de drept a venit odată cu colapsul şi dispariţia sistemului socialist. Implozia blocului sovietic a marcat, cel puţin pentru o perioadă, finalul veleităţilor legate de construirea unor modele politice alternative – democraţia pluralistă şi statul de drept apăreau ca esenţiale în garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale (Copenhaga, 29 iunie 1990). Charta de la Paris (21 noiembrie 1990) confirma că „drepturile omului, democraţia şi statul de drept” constituie condiţii esenţiale pentru „libertate, justiţie şi pace”, cheia de boltă a noii Europe. Beneficiind de experienţa şi penetranţa reţelelor formale şi informale de experţi, adviseri, formatori, ong‑uri şi alţi specialişti în inginerie constituţională, cauţionat şi de ONU şi de „pelerinajul” figurilor publice cu alonjă globală, statul de drept a fost preluat şi inclus în constituţiile nou apărute în ţările ECE. Această presiune în favoarea impunerii unui model universalist este şi rodul presiunilor directe şi explicite exercitate de instituţiile europene şi de instituţiile financiare internaţionale, care au favorizat puternic prin „condiţionalităţi democratice” importarea principiilor şi mecanismelor statului de drept. Dacă primele au făcut apel la legitimitatea unei construcţii care s‑a dovedit suficient de explicită încât să fie funcţională la finele Războiului Rece, cele din urmă au pus accentul pe necesitatea ca instituţiile publice să respecte anumite exigenţe de ordin politic, cu influenţe directe asupra dezvoltării economice. Buna guvernanţă a făcut, de exemplu, ca Banca Mondială să ofere sprijin direct în implementarea reformelor politice. Proclamarea solemnă a angajamentului de a‑i respecta spiritul şi conţinutul nu este totuna cu existenţa unui autentic stat de drept. Toate Constituţiile ţărilor fost comuniste (şi al celor ieşite din zodia autoritarismelor în deceniul 8 al sec. XX) – și nu ne referim doar la cele ulterior devenite membre ale UE – cuprind referiri precise la statul de drept, fie în Preambul (Albania, Bulgaria, Cehia, Kyrgyzstan, Macedonia, Portugalia 1976, Spania 1978), fie la secţiunile privind principiile generale. Nici Constituţia României nu face excepţie.

„România este stat de drept, democratic şi social, în care drepturile omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate” (Constituţia României, Titlul I, Art. 1, alin. 3 ). „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Constituantul român, ca și ceilalţi constituanţi menţionaţi mai sus, a inclus în textul fundamental pluralismul politic, statul de drept, democraţia, drepturile şi libertăţile cetăţenilor ca valori incontestabile (ale democraţiilor occidentale) legitimate de tradiţia interbelică şi de idealurile în numele cărora regimul politic al RSR a fost înlocuit, în decembrie 1989. În mod cert, influenţa externă a contat şi ea, exact în sensul menţionat de Chevallier: „Declanşarea procesului de tranziţie a României spre o societate democratică se datorează totodată şi recomandărilor exprese ale unor organisme internaţionale, de preluare a standardelor democratice universale, ca o condiţie a accesului României în comunitatea vest‑europeană”6. „Statul de drept”, „statul democratic şi social” şi pluralismul politic reprezintă standarde internaţionale7 ale democraţiei constituţionale şi au fost preluate ca atare. În ceea ce priveşte consacrarea „statului de drept” trebuie menţionat că nu există unjudecatori-curtea-constitutionala singur articol care să statueze sau să reglementeze această instituţie, cerinţele înfăptuirii statului de drept incluzând: regimul constituţional al separaţiei puterilor în stat (sursa formală a puterii este Constituţia, orice depăşire a prevederilor acesteia are caracter neconstituţional), legitimitatea populară a autorităţilor publice, egalitatea tuturor – persoane fizice şi juridice – în faţa legii; neretroactivitatea legii, caracterul suveran al legii, aceasta emanând din voinţa populară şi fiind formalizată prin procedura consacrată în Constituţie şi în regulamentele Camerelor; asigurarea supremaţiei Actului fundamental printr‑un control politic (preventiv) sau jurisdicţional (sau prin îmbinarea celor două modalităţi), asigurarea supremaţiei legii faţă de actele normative ce i se subordonează; instituţionalizarea şi funcţionalitatea contenciosului administrativ, dreptul la apărare bazat pe prezumţia de nevinovăţie corelat cu independenţa şi imparţialitatea justiţiei; consolidarea unei democraţii autentice şi pluraliste; alegeri libere, organizate la anumite intervale, prin vot universal egal, direct şi secret; garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti consfinţite în Constituţie. Conceptul de stat democratic este unul relativ recent în doctrina şi practica constituţională, fiind consacrat în mai multe texte constituţionale. Caracteristica de „stat social” reprezintă mai mult un deziderat decât o realitate. Concepţia despre statul de drept – proprie unei societăţi emancipate industrial – reclamă un echilibru între intervenţia statului în viaţa social‑economică şi principiile democratice liberale şi presupune totodată asumarea obligaţiei de către stat de a asigura un trai decent cetăţenilor săi. Statul social, în calitate de categorie, a fost în mod firesc introdus în actul fundamental în condiţiile în care societatea a cunoscut o astfel de realitate şi în perioada „socialismului real” – cu modificările inerente, conceptul a fost păstrat, în ideea că statul nu poate asista pasiv la o exacerbare a competiţiei economice fără limite, care poate duce inevitabil la alienare socială şi polarizare extremă.

Un vot puternic, un proiect încă neclar

Între temele asumate de preşedintele Iohannis sub genericul „Un proiect pentru viitorii 10 ani”, dincolo de inerentele nuanţe partizane („stânga doar afirmă acest principiu”, pe care altfel nu vrea să îl respecte, s‑ar putea înţelege), de forţările cu tentă exclusivistă („Tema statului de drept, înţelegând prin aceasta apărarea statului de drept, este şi va fi în continuare clar asumată de dreapta”) şi de adaptările creative preluate din alte oferte electorale (formula „România, a şaptea putere a Europei” a candidatului C. Popescu‑Tăriceanu fiind tacit preluată, cf. „eliminând crima organizată, România poate recupera decalajul de dezvoltare faţă de primele 6 state europene”), statul de drept deţine o pondere generoasă, lucru perfect normal, având în vedere natura şi atribuţiile funcţiei prezidenţiale.

Între obiectivele fundamentale enunţate: egalitatea în faţa legii, eradicarea corupţiei şi competiţia liberă (dublată de un sistem meritocratic), „punerea în practică a tuturor angajamentelor internaţionale ale României în materie de stat de drept, în spiritul şi litera lor”, „construcţia unui stat în care legea să fie legitimă, unanim aplicată şi respectată”, dezvoltarea capacităţii procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie, elaborarea unui Cod al Incompatibilităţilor şi Conflictelor de Interese, care să unifice legislaţia disparată în materie. Dincolo de redundanţele inerente textelor electoraliste, la prima şedinţă a CSM la care a participat în calitate de preşedinte, acesta a aprofundat modul în care vede evoluţia justiţiei dna-csmîn perioada următoare: „Consider important de subliniat faptul că Justiţia este una din cele trei puteri ale statului, nu o supra‑putere. Justiţia trebuie exercitată cu demnitate, respect şi sobrietate, nu etalată sub aspect de exotism mediatic. În acelaşi timp, Justiţia se face cu respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor civile, inclusiv a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la imagine. Aici nu e vorba de a apăra inculpaţii şi faptele lor de ochii opiniei publice, ci de exercitarea cu decenţă a actului de justiţie, de apărarea principiilor care stau la baza oricărei societăţi democratice”. La care s‑ar putea adăuga unele aspecte legate de remedierea distorsiunilor în aplicarea regulilor de drept şi eliminarea arbitrarului din procesul de executare, inflaţia de producţie juridică (iniţiativa legislativă a devenit, cel puţin la nivel parlamentar, parte dintr‑un proces de public relations, uitându‑se că elaborarea legilor constituie numai una dintre cele patru funcţii importante ale Parlamentului). Peste acestea însă trebuie renunţat la filosofia de combatere a corupţiei de tip poliţienesc, în care există credinţa că nişte echipe de „incoruptibili” pot păstra imaculată activitatea economică, administrativă şi politică din societatea românească. O mare parte a populaţiei – şi sondajele o confirmă – e adepta acestei soluţii de tip Blockbuster hollywoodian, însă în realitatea socială complexă mecanismele simple nu funcţionează întotdeauna. Isaiah Berlin spunea undeva că pentru el cel mai periculos om este cel care crede că a descoperit sensul ultim al vieţii – deoarece certitudinea morală se poate transforma rapid în violenţă politică. Sancţionarea corupţiei trebuie dublată de inovaţie instituţională, de responsabilizarea administraţiei şi de găsirea unor modalităţi de colaborare rezonabilă a tuturor grupurilor politice, de la care publicul aşteaptă atitudine pragmatică, atenţie la realităţile apropiate şi o anume eficacitate.

Note:

1. În varianta anglo‑saxonă rule of law reprezintă atât fundamentul ordinii sociale, cât şi o modalitate prin care „poporul” (sursa primară a legitimităţii politice) poate controla eventuala acumulare de autoritate extra‑legală de către decidenţii politici (primul bănuit de o astfel de tentaţie fiind, evident, Executivul). Teza care a stat la baza acestui principiu este aceea a necesităţii respectării – în primul rând de către liderii naţiunii – a unei legi fundamentale, fie ea o constituţie scrisă sau „common law”. Preluată din tradiţia englezească, rafinată de „părinţii fondatori” ai constituţionalismului american (între ei un Thomas Paine, vizionarul republicii libere în care „legea să fie rege”), formula cel mai adesea utilizată pentru a reda conceptul este „Government of laws, not of men”; în ultima vreme, din ce în ce mai mult substituit de o altă sintagmă la fel de celebră, „necessity knows no law”, utilizată pentru a justifica acţiunile întreprinse în regim de urgenţă (sau extra‑legal, pentru a folosi un eufemism). Vagă sursă de inspiraţie pentru concepţia autohtonă privind „forţarea limitelor Constituţiei” din partea celui care a considerat aproape în permanenţă că doar instituţiile prezidenţiale „s‑au reformat”, nu şi cele guvernamentale.

2. Jacques Chevallier, L`Etat de droit, în Revue de Droit publique, tome cinquante, p. 314

3. Walter Leisner, L`Etat de droit – une contradiction?, în Recueil d`etudes en hommage a Charles Eisemann, Editions Cujas, 1974, p. 69, unde regăsim și aprecieri interesante despre tehnica normativă ca „opium pentru libertate”

4. Mediafax şi Agerpres

5. Imediat după referendumul din 2012, încrederea în Justiţie era relativ scăzută (30%, conform IRES), ponderea celor care „credeau” în justiţie fiind invers proporţională cu anii de studiu (cu cât intervievaţii sunt mai educaţi, cu atât sunt mai puţin dispuşi să confere încredere Justiţiei). Structurile cu atribuţii în aplicarea legii se bucură de cote relativ înalte în încrederea publică (în august 2012, pentru 40% dintre români, DNA se bucura de încredere multă şi foarte multă – conform unei cercetări IRES; pentru ca, în ianuarie 2015, conform INSCOP, scorul să atingă 58,9%). Încrederea în politică, partide şi politicieni nu trece de 20%; între cele mai apreciate profesii publice (dincolo de profesor, poliţist, pompier, militar, medic ş.a.m.d. şi alte astfel de meserii cu încărcătură socială) se regăseşte şi aceea de procuror (39% manifestând încredere în procurori cf. IRES).

6. Cristian Ionescu, Constituţia României. Legea de revizuire comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare, Bucureşti, 2010, p. 2.

7. Începând cu 1992, ONU a înscris „statul de drept” pe agenda politicilor globale cf. rezoluţiilor A/RES/61/39, A/RES/62/70, A/RES/63/128 sau prima Reuniune la nivel înalt din 24 septembrie 2012 privind statul de drept şi declaraţia comună semnată de 80 de state etc.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*