Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Societăţi deschise, societăţi închise » Sebastian Simion: Rusia: de la o societate semi-deschisă la o societate captivă

Sebastian Simion: Rusia: de la o societate semi-deschisă la o societate captivă

“Those who criticize Putin are not human, they are my personal enemies. As long as Putin backs me up, I can do everything—Allahu akbar!”

Ramzan Kadyrov pentru NewsWeek 24/10/2010

O ţară semi-conştientă care, condusă de frică, a ales să devină o societate închisă – aşa descria Hodorkovsky Rusia la începutul anului 2015, invitat fiind să susţină o prelegere la Chatham House. Instituţiile sunt închise în sine şi lipsite de transparenţă, competitivitatea economică a suferit mult de pe urma sancţiunilor economice occidentale post-Crimeea, creşterea economică eVladimir-Putin-1ste negativă – iar climatul internaţional s-a răcit destul de abrupt faţă de o Moscovă din ce în ce mai singură, cu o monedă şubredă şi cu o petro-economie afectată de preţul scăzut al ţiţeiului. O Rusie în agonie, o toamnă lungă dezvăluind nuditatea împăratului fără de haine – cam aşa vedea fostul oligarh Rusia, în luna februarie a anului 2015.

Istoria recentă, post-gorbaciovistă, arată însă altceva: în Rusia nici măcar un bilanţ economic catastrofal şi o opoziţie politică de anvergură nu reprezintă condiţii suficiente pentru a prăbuşi puterea Kremlinului, dacă acesta ştie cum să utilizeze optim faimoasa sa „resursă administrativă”. În 1996 aproape nimeni nu mai miza pe viitorul politic al lui Eltsin, cu excepţia apropiaţilor săi – care au ştiut să valorifice oportun tocmai această „resursă”; între aceştia şi şeful FSB-ului de atunci, Vladimir Putin. Pus să se ocupe de oamenii candidatului cu prima şansă la preşedinţie în acel moment, şi anume Evgheni Primakov, Putin s-a achitat pe deplin şi în cel mai pur spirit cekist de sarcină, victimă fiind Procurorul General de la acea vreme, Skuratov – filmat în posturi mai puţin principiale, raportat la statutul său social. În acel context a văzut Putin că „resursa” funcţionează încă în vechii parametri sovietici, dacă este alimentată corespunzător – un procuror districtual presat cât trebuie putea începe urmărirea penală împotriva Procurorului General al Federaţiei, chiar împotriva prevederilor legii federale. Legea putea fi încălcată când şi cum trebuie dacă sistemul o cere, aşa cum şi libertatea aparentă a presei este utilă, dacă serveşte stabilităţii regimului. O lecţie pe care Vladimir Putin o va reţine şi aplica, atunci când va fi devenit maestru-păsărar peste colivia aurită a Kremlinului.

Indirect, liderii politici ai puterilor occidentale, purtându-se ei înşişi ca veritabili actori pe scena politică rusească, cel puţin în perioada mandatelor lui Eltsin, au contribuit tacit la emergenţa noii politici ruseşti al cărei principal vector devenea, în 1999, un fost ofiţer KGB, Vladimir Putin – practic un necunoscut în mediile politice externe până în anul în care a devenit premier şi ulterior preşedinte al Rusiei, după demisia lui Boris Eltsin. Implicarea Occidentului în susţinerea şi monitorizarea reformelor interne ale Rusiei, tratarea Moscovei nu ca partener, ci mai mult ca subiect al unor cercetări şi experimente socio-politice privind „tranziţia” i-au făcut pe mulţi ruşi să identifice Occidentul şi SUA cu hibridul social din perioada Eltsin: piaţă neagră, criminalitate în exces, speculaţii financiare nechibzuite, preluarea marilor combinate industriale de fosta directorime sovietică pentru propriul ei profit şi în dezavantajul salariaţilor. Această stare de lucruri a permis augmentarea tiradelor naţionaliştilor şi comuniştilor îndreptate împotriva Vestului, acuzat de instaurarea, prin fraudă, a unui regim politic menit să menţină Rusia într-o stare de permanentă inferioritate. La demisia lui Eltsin, preşedintele Clinton – care a avut un rol dacă nu decisiv, cel puţin important în câştigarea, de către acesta, a celui de-al doilea mandat prezidenţial – considera că Rusia devenise „un sistem politic pluralist, cu o societate civilă activă, competitivă pe pieţele internaţionale şi conectată la Internet”, explicând amiabil, dar fals, ceea ce s-a dovedit a fi în fapt o manevră politică de exploatare a unei Constituţii vulnerabile şi nicidecum „credinţa înrădăcinată (a preşedintelui Eltsin) în dreptul şi capacitatea poporului rus de a-şi alege propriul conducător”(1). Nu la fel considera şi Putin care, cu o zi înainte de a prelua mandatul de preşedinte, îşi făcea cunoscută viziunea sa cu privire la viitorul Rusiei, opinând că „nu putem deveni, să zicem, o copie a, să zicem, Statelor Unite sau a Marii Britanii… Pentru ruşi, un stat puternic nu este o anomalie de care ar trebui să se descotorosească. Dimpotrivă, ei îl privesc ca pe un garant al ordinii, iniţiatorul şi forţa conducătoare a oricărei schimbări”(2) – aspiraţiile sale mergând, cum se va vedea ulterior, spre întoarcerea la o politică de hegemonie şi la modelul politic familiar istoriei moscovite, bazat pe naţionalism şi expansionism.

În cea mai mare parte a mandatelor sale Putin a avut şansa unei situaţii economice favorabile: investiţiile au venit în ritm susţinut în Federaţia Rusă, preţul hidrocarburilor a permis acumularea unor resurse financiare absolut remarcabile, instituţiile economiei de piaţă au arătat beneficiile unui deceniu de reforme economice – în fapt, este deceniul în care Rusia a cunoscut cea mrusia-2ai marcantă dezvoltare economică după dizolvarea URSS (poate nu chiar cel mai bun deceniu de dezvoltare din istoria modernă rusească, cum spunea Hodorkovsky la evenimentul amintit, dar undeva în vârful ierarhiei), chiar dacă decalajele sociale s-au adâncit. Celebrul, dar nedeclaratul acord social al Kremlinului – libertăţi politice pentru o viaţă mai bună – şi-a avut partea sa de succes. După care a urmat reversul – slăbirea fragilelor instituţii ale pieţei, revenirea statului în controlul economiei, politici din ce în ce mai autoritariste, demantelarea pluralismului politic prin adoptarea unui cadru normativ restrictiv, revenirea la cenzură. În paralel, noul aparat de propagandă a reluat tema – recurentă istoric – izolării internaţionale şi creşterii controlului centralizat, ca modalităţi de realizare a stabilităţii sociale şi a prosperităţii economice. Pe acest tip de raţionament popular, sprijinul pentru Putin a crescut constant, mai ales în mediile periferice (şi social, dar şi geografic) pentru care anii de prosperitate economică nu au adus nimic semnificativ, în ceea ce priveşte standardele de viaţă.

La preluarea celui de-al treilea mandat „constituţional” Vladimir Putin a jurat solemn să respecte şi să apere drepturile omului şi libertăţile civile, fără a defini precis ce înţelege el prin libertăţi civile şi drepturi politice. Prin urmare, ar fi fost de aşteptat, dacă nu o îmbunătăţire a calităţii democraţiei, cel puţin păstrarea unui prag rezonabil în respectarea drepturilor politice fundamentale. Rezonabil în raport nu cu idealul democraţiilor liberale occidentale şi cu perioada Eltsin. Indexul Libertăţilor arată însă contrariul (3):

PC_1-2016-106-tabel
La mai puţin de doi de la momentul amintit (al preluării celui de-al 3-lea mandat), opoziţia politică din Federaţia Rusă nu mai putea fi considerată nici măcar în plin, ci la finalul unui proces de disoluţie cvasi-generală. La fel şi capacitatea societăţii civile ruse de a genera eventuale grupuri de veto la adresa Kremlinului şi a politicilor sale. Prin legi succesive, votate de o Dumă extrem de obedientă, cetăţeanului rus i-a fost restrânsă sau îngreunată posibilitatea de a participa sau iniţia adunări publice de protest la adresa puterii, fie şi în acele domenii care privesc exclusiv cazuri ce ţin de ceea ce generic numim „drepturile omului”. Posibilitatea exprimării libere în mediile virtuale a devenit o faptă penalizată de lege – exceptând legiunile de trolli (4) care inundă paginile publicaţiilor on-line relevante, pentru a le umple cu comentarii pro-Kremlin. Sigur, Putin nu este Stalin – nu a folosit barbaria brută sau metode tipice regimurilor extrem-autoritare, deşi unele victime, punctual, pot fi atribuite caracterului regimului politic, fie şi indirect. Strangularea libertăţilor politice – atâtea câte erau – s-a făcut relativ lent, prin respectarea „procedurilor legale”. În decembrie 2011 zeci de mii de ruşi au protestat – în Moscova şi în alte mari oraşe ale Rusiei – împotriva intenţiei lui V. Putin de a candida pentru al treilea mandat – constituţional, de altfel – de preşedinte. „Putin e un hoţ”, „Rusia fără Putin” au fost două dintre sloganurile preferate ale protestatarilor moscoviţi în 2011 şi la începutul anului următor. Tocmai aceste proteste l-au determinat pe Putin în a căuta şi impune cele mai bune modalităţi – nu şi democratice – de descurajare a participării cetăţenilor la mitinguri. La nici trei săptămâni de la preluarea celui de-al treilea mandat Duma a modificat în regim de urgenţă legislaţia privind adunările publice, prin care participarea la mitingurile spontane („neautorizate”, din perspectiva puterii) devenea pasibilă de amenzi de până la 300.000 ruble (9000 de dolari); pentru iniţiatorii unor mitinguri (neautorizate sau considerate astfel) amenzile au urcat până la 1 milion de ruble (sau aproape 29.000 de dolari). Chiar dacă însuşi consilierul prezidenţial pe probleme de drepturi şi libertăţi i-a recomandat un veto, Putin a promulgat legea cu câteva zile înaintea unor proteste planificate, justificându-şi gestul prin dorinţa de temperare a „radicalismului”. Practic – aşa cum a constatat şi Amnesty International un an mai târziu – protestele spontane au fost scoase în afara legii. Numărul protestelor din anul imediat următor promulgării legii s-a redus la sub jumătate faţă de anul precedent, ceea ce totuşi pare să nu-l fi mulţumit în suficientă măsură pe liderul de la Kremlin. Astfel încât, în 2014, va promulga o altă lege, de completare a sus-menţionatei, prin care cetăţenii găsiţi vinovaţi de participarea la mai mult de 1 miting neautorizat pe parcursul unui an calendaristic pot fi amendaţi cu sume cuprinse între 600.000 şi 1 milion de ruble (de la 17 124 la 28 450 dolari) putând primi, după caz, şi o pedeapsă de până la 5 ani de detenţie sau de muncă forţată. Odată rezolvată problema mitingurilor opoziţiei politice din zona metropolitană şi din oraşele mari, Vladimir Vladimirovici Putin a trecut la pasul următor, restrângerea şi anihilarea organizaţiilor neguvernamentale, stânjenitoare prin radiografiile, de cele mai multe ori pertinente, făcute regimului său politic. Dacă în 2007 Putin înfiera ONG-urile cu programe finanţate şi prin granturi străine cu deloc măgulitorul apelativ de „şacali”, în 2011 îşi va fi îndreptat atenţia spre „iudele” preocupate de corectitudinea alegerilor şi a procesului electoral. După preluarea puterii va da lovituri succesive mediului asociativ, prin aceeaşi metodă utilizată în contracararea opoziţiei politice. În consecinţă – şi conform dispoziţiilor preşedintelui Federaţiei – Duma a votat legea cunoscută sub numele de „legea agenţilor străini” prin care tuturor fundaţiilor şi asociaţiilor care au primit sau primesc fonduri externe le este impusă obligativitatea de a se înscrie într-un registru al „agenţilor străini”, nerespectarea acestei prevederi putând atrage după sine amenzi de 300 000 ruble (în cazul persoanelor fizice) şi 500 000 ruble (în cazul organizaţiilor). Aceeaşi lege cere, în mod expres, ca toate aceste fundaţii să redacteze rapoarte trimestriale privind fondurile şi resursele disponibile şi utilizate, precum şi rapoarte semestriale privind activităţile derulate şi situaţia resurselor umane. În caz contrar, sunt aplicabile aceleaşi amenzi între 30 000 şi 300 000 de ruble. Mai mult, orice material redactat şi publicat de o fundaţie înscrisă în acest registru trebuie semnalat cu „publicat de agentul străin ..x…”, în caz contrar amenda încasată fiind între 300 000 şi jumătate de milion de ruble. Penalizarea civismului şi a liberei formări a opiniilor cu sume cvasi-prohibitive pentru cetăţeanul obişnuit al Rusiei s-a petrecut într-un interval strâns de timp, ceea ce indică, cu certitudine, premeditarea. Fireşte, nota de fundamentare oficială arată că legea e destinată asigurării unei mai mari transparenţe a activităţii mediului asociativ neguvernamental şi limitării „amestecului străin” în treburile interne ale Rusiei, deci este o lege cât se poate de „patriotică”. Explicaţiile au fost completate de Putin in extenso în varii ocazii, însă absolut toate acele glose – că le-a făcut la celebrele reuniuni cu presa sau în faţa ofiţerilor FSB (cum a fost în februarie 2013, de exemplu) au acelaşi final: Rusia nu va tolera niciun fel de interferenţă, de amestec extern direct sau indirect „în treburile sale interne”. Procesul calculat de demonizare a ONG-urilor prin recursul la tema „agentului străin” – a cărei singură reprezentare în mentalul colectiv rus este aceea de „spion străin” – inculcarea temerilor şi reticenţei faţă de „societatea civilă” au reprezentat pasul următor în consolidarea „liniştii” regimului.

În 2013 aproximativ 2000 de ONG‑uri au fost controlate de instituţiile statului pentru a vedea, tot în termenii lui Putin, dacă „scopurile enunţate sunt conforme cu activităţile derulate”. Sigur, o organizaţie precum Golos, dedicată monitorizării alegerilor şi procesului electoral, nu putea scăpa preocupărilor sale – în 2011 Golos a sesizat unele fraude în alegeri, pe care le-a expus public. În 2013 a fost amendat pentru că nu s-a declarat „agent străin”. Împreună cu această organizaţie au fost controlate şi Amnesty International, Human Rights Watch şi Memorial, una dintre primele organizaţii neguvernamentale ruseşti dedicate drepturilor omului. În primul an de după promulgarea legii, 10 organizaţii neguvernamentale au fost trimise în instanţă. Ca şi la precedenta lege s-a considerat că mediul asociativ neguvernamental sau nesituat în siajul sistemului este încă prea liber, motiv pentru care legea este modificată restrictiv în 2014, lăsând la latitudinea Ministerului Justiţiei etichetarea ONG-urilor ca „agenţi străini” – şi astfel, la lista de 30 de „agenţi” s-au adăugat 28, ca urmare a analizei dispuse de ministerul respectiv. Nu doar ONG-urile circumscrise drepturilor omului, liberalismului şi valorilor democratice au fost luate în vizorul puterii, ci şi cele animate de scopuri umanitare, un exemplu în acest sens fiind „combaterea” organizaţiilor dedicate restrângerii flagelului AIDS / HIV. La începutul lunii octombrie 2015 Institutul Rus pentru Studii Strategice – think-tank-ul preferat al Kremlinului – a făcut publică o analiză (5) demnă, pe alocuri, de umorul inventiv al celebrilor Ilf şi Petrov, conform căreia reţelele non-guvernamentale globale, sprijinite de Global Fund, precum şi cele 11 agenţii ale ONU, partenere în acţiunea globală de combatere a HIV /AIDS, „acţionează conform cu politica (americană) şi în avantajul Statelor Unite”. Activitatea lor – trans-frontalieră şi trans-naţională – e catalogată ca încălcând suveranitatea şi valorile tradiţionale ale Rusiei, cultivând drogurile şi prostituţia şi având grijă de grupurile vulnerabile nu din raţiuni umanitare, ci doar pentru a le folosi, la momentul oportun, ca forţe de opoziţie faţă de autorităţi. „Nu există niciun dubiu că programele de combatere a AIDS ameninţă securitatea naţională a Rusiei”. Prin urmare şi ONG-urile ruseşti cu astfel de preocupări nu pot fi altceva decât agenturi americane infiltrate cu scopul distrugerii Rusiei din interior. Fix în logica discursului lui Stalin din 1947: „(Planul Marshall) este o manevră a lui Truman. Ei nu vor să ne ajute… ceea ce vor ei este să infiltreze ţările europene”. Rostul combaterii „standardelor americane” are şi o dimensiune mercantilă, pe lângă efectul de imagine: un program rusesc eventual extins şi la partenerii BRIC, CIS, SCO – reuşită care ar readuce ceva din prestigiul trecut al „celei mai înaintate ştiinţe, ştiinţa sovietică” – ar putea avea şi certe beneficii economice.

O atenție deosebită a primit – cum era previzibil – Open Society Foundations, legată intrinsec de numele lui George Soros, recent interzisă ca reprezentând o „amenințare directă la securitatea Rusiei”. Cu o experiență de 25 de ani în Rusia – și cu realizări notabile, de la finanțarea centrelor Internet în peste 30 de universități la acordarea unui număr important de burse de studii, Open Society Foundations a fost privită – și nu numai în Rusia – prin prisma ei de donator pentru diverse organizații neguvernamentale implicate și politic, direct sau prin furnizarea de expertiză și resurse umane. Trecând peste „conspiraționismul” și imagistica aglutinate în jurul persoanei lui Soros, trebuie spus că rolul acestuia e departe de a fi fost atât de negativ pe cât consideră linia oficială a Moscovei, de ceva vreme încoace (6). Prezent la Moscova în perioada deschiderii gorbacioviste – într-o perioadă în care numele său nu era atât de cunoscut – Soros l-a adus pe laureatul Nobel Wassili Leontief pentru a căuta, împreună cu premierul west-vs-eastde atunci, Rîjkov, cu echipa acestuia, cele mai bune variante pentru implementarea unui model de reformă în economia și societatea sovietică. Tot el este cel care a facut lobby pentru un nou plan Marshall, mai intruziv decât originalul, destinat democratizării și reformării rapide a URSS, fiind dezamăgit de suficiența anglo-americanilor, sceptici față de utilitatea investițiilor masive în fostul „Evil Empire”. Critic față de atitudinea „învingătorilor” Războiului Rece, a susținut proiectul „Noului Marshall” coram populo, la summitul Est-Vest de la Potsdam, în primăvara anului 1989. Ceea ce a obținut atunci, după rumoarea din debutul prezentării, nu s-a șters din memoria senectului filantropist: un cor de râsete, al cărui ton l-a dat ministrul cabinetului Thatcher. Implicarea sa ulterioară în politicile finaciare ale Rusiei – printre altele e considerat unul dintre autorii morali ai devalorizării accentuate a rublei în 1998, în urma unui articol din Financial Times din același an – i-au creat aura unui personaj negativ, deși responsabili au fost cei care literalmente au deversat fonduri uriașe în Rusia încrezători – precum Gaidar și consilierii săi occidentali – în virtuţile şi eficienţa pieţei, capabilă de a regla lucrurile de la sine. În cele din urmă supravegherea reformelor economice și finanțarea tranziției au fost puse în seama FMI, care și-a început monitorizarea în 1996. Au urmat speculațiile cu bonduri pe termen scurt, accesul selectiv la piață, de regulă în favoarea „oligarhilor”, apoi criza asiatică și instalarea unei crize de încredere într-o economie nepregătită să absoarbă, eficient, sumele uriașe intrate în țară. Nu în puține cazuri băncile de investiții au forțat pur și simplu întreprinderile să accepte împrumuturi doar pentru a obține comisioanele respective, fără a analiza dacă actorii economici au nevoie de acestea sau dacă le pot susține. Miniștrii care au încercat să impună reguli de disciplină financiară cum a fost Gaidar de exemplu, pe o piață în care mobilitatea capitalurilor nu avea mai nimic în comun cu ceea ce se întâmpla în Vest, nu au avut succes, chiar dacă sursele lor de inspirație au fost Stanley Fischer sau economiștii de la MIT. Succesul limitat al reformelor economice, favorabil celor care au acumulat profituri uriașe arbitrând între secoarele economiei planificate și cele din piața deschisă, au discreditat imaginea modelului occidental, ca și imaginea FMI. La un moment dat pozițiile Dumei (înclinată spre considerarea investițiilor străine ca fiind de pură exploatare) şi cele ale oligarhilor locali, încrezători în capacitatea lor de a produce toate bunurile necesare pieței interne fără aportul investitorilor străini, au fuzionat, producând contextul politic favorabil venirii lui Putin la putere. Fără a nega importanța absorbției de tehnologie și management occidental în economie, Putin nu a făcut eforturi deosebite în a crea un mediu ospitalier investițiilor. Acestea au rămas limitate și circumscrise programului politic al Kremlinului, situația post- Crimeea înrăutățind și mai mult lucrurile. Arderea câtorva sute de volume editate cu finanțare Soros prin programe de tipul „Renewal of Humanitarian Education” cu explicația consilierilor prezidențiali că oricum erau inutile pentru că „perverteau istoria, transmițând directive străine ideologiei Rusiei”(7) nu lasă speranța unui tratament mai bun în viitor.

După rezolvarea primelor două probleme – opoziţia politică şi mediul asociativ – evident că urma o a treia, ceva mai complexă: mass-media. Din cazul Skuratov Putin a învăţat cât de utile sunt canalele media naţionale în distrugerea cvasi-instantanee a reputaţiei adversarilor politici. Hodie mihi, cras tibi. Ce astăzi ţi-e prieten, mâine îţi poate fi duşman. Nu a fost un lucru facil, dovadă că a avut nevoie de un proiect întins de-a lungul a două mandate pentru a aduce sub controlul Kremlinului imperiile principalilor doi „moguli”, Berezovski şi Gusinski, cu care a împărtăşit un scurt interval de timp interese politice comune, ca apropiați ai „familiei” Eltsin. Pentru a evita criticile şi amplificarea vocilor opoziţiei în sprijinul imperiilor media ale celor doi, Putin a recurs la aceeaşi „resursă administrativă”, trimiţându-l pe Gusinski câteva zile la Butirka şi ulterior, ca şi pe Berezovski, în exilul definitiv. Cum modul de preluare a activelor media a fost contestat de Gusinski – după părăsirea Rusiei – şicanele au continuat cu episoade de recluziune solicitate şi îndeplinite în Spania şi Grecia, până la decizia finală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a invalidat toate acţiunile Moscovei împotriva lui Gusinski ca fiind contrare articolelor 5 şi 18 din Convenţia privind protecţia drepturilor omului. Dintre cei doi, doar Gusinski mai este în viaţă; Berezovski şi cel care l-a condus la aeroport pe 16 iunie 2000, Boris Nemţov, nu.

Legea privind reglementarea publicităţii – dată de Dumă în iulie 2014 şi devenită operaţională în 2015 – a agravat şi mai mult situaţia, 150 din cele 270 canale difuzate prin cablu sau satelit (conform unei analize publicate de The Moscow Times) fiind aduse la limita supravieţuirii. Evident, în opinia preşedintelui Putin legea era necesară pentru a „echilibra” competiția dintre posturile publice şi cele comerciale. Odată limitat cadrul economic în care pot acţiona jucătorii de pe piaţa media a Federaţiei Ruse, în octombrie 2015 a urmat pasul următor, respectiv restrângerea capitalului străin în companiile de media, care nu trebuie să fie mai mare de 20% la finele lui 2016. Legea a fost cu trimitere exactă, vizate fiind ediţia rusească a Forbes şi Vedomosti, un produs al Financial Times şi Wall Street Journal. În contextul „dezbaterii publice” a proiectului de lege Vadim Dengin – în calitatea sa de principal autor – a fost cât se poate de explicit în ceea ce priveşte dorinţa Kremlinului de a-i îndepărta pe investitorii străini din piaţa mediatică rusească. Nu din raţiuni economice, cât mai ales politice. Astfel încât personaje importante din media, de genul fondatorului Kommersant, Vladimir Iakovlev, au fost stimulate să-și caute refugiu, temporar sau permanent, în afara Rusiei (8). În linii generale, libertatea presei a cunoscut același declin ca și libertățile civile și drepturile politice. Includerea presei în eforturile de limitare (prin cadru legal) a „extremismului” definit cu o astfel de larghețe încât să cuprindă toate spețele neconvenabile regimului, i-au adus Rusiei, pentru anul 2015, statutul de țară în care libertatea presei este ca şi inexistentă. Pe o scară de la 0 la 100, în care 0 reprezintă cel mai bun scor, Rusia a obținut 83. Este și o urmare a „stării de război” instalate după anexarea Crimeii și continuate după intervenția din Siria și Orientul Mijlociu. Agregând datele publicate de Freedom House (9), situația Rusiei se prezintă astfel:

PC_1-2016-112-tabel

În ceea ce privește spațiul webistic, până în 2012 nu a existat o cenzură a Internetului, acesta constituind mediul predilect pentru formarea și dezbaterea opiniilor mai mult sau mai puțin politice (10). În 2012 adjunctul șefului FSB, Serghei Smirnov, în siajul discuțiilor şi dezbaterilor cu privire la legea promulgată de președintele Putin (Lege cu privire la protecția copiilor faţă de informațiile cu caracter nociv asupra sănătății și dezvoltării persoanelor minore), a găsit cel mai bun moment în a acuza serviciile speciale occidentale de crearea și disiparea noilor tehnologii, al căror scop evident că nu putea fi altul decât acela de a crea și menține o permamentă stare de tensiune internă. În baza cadrului normativ oferit de legea menționată, s-a creat un registru național al site-urilor, lăsând la latitudinea unei agenții federale, Roskomnadzor, stabilirea celor care trebuiau blocate ca fiind periculoase. Fără posibilitatea de a face apel și fără a defini precis condițiile în care o pagină web poate fi închisă, rezultatul nu putea fi altul decât negativ, din perspectiva dreptului la liberă exprimare. Între victimele majore s-au numărat: ziarul online al campionului la şah Garry Kasparov, blogul militantului anti-corupţie Alexei Navalny (11) şi chiar paginile web ale postului de radio Echo Moskvy, la care acţionar majoritar era gigantul de stat Gazprom. „Blocat la cererea Procurorului General” era singurul mesaj pe care cititorii îl puteau găsi la adresele de web frecventate pentru informare sau dezbatere. Protestele interne şi cele externe faţă de încălcarea grosolană a Articolului 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului au rămas fără ecou la Kremlin astfel încât, pentru supravieţuirea site-urilor critice faţă de politica guvernamentală, organizaţii gen Electronic Frontier Foundation au venit cu soluţii alternative de hosting (12). Pe pagina oficială a agenţiei federale de control unele dintre site-urile interzise găseau şi o altă motivare: chemarea cetăţenilor la mitinguri şi acţiuni ilegale sau neautorizate (13). Toate siturile politice blocate aveau ceva în comun: erau critice faţă de preşedintele Putin. Mai departe lucrurile au curs în direcţia ameninţării directe a giganţilor Google, Facebook şi Twitter cu blocarea în spaţiul Federaţiei şi, pentru a se înţelege mai bine şantajul de tip cominternist, Reddit, pagină cu milioane de utilizatori în Rusia, a fost blocată pentru un interval de 24 de ore. În consolidarea mecanismului cenzorial au fost inventate şi organizaţii patriotice, de tipul Mediagvardiya, responsabile între altele cu monitorizarea informaţiilor promovate de persoanele şi organizaţiile LGBT şi solicitarea blocării paginilor care prezintă astfel de chestiuni; Medigvardia a fost vectorul unor mesaje cu un puternic caracter homofob (găzduind, de exemplu, reacţii puternic anti-europene în contextul Festivalului Eurovision 2014, când Conchita Wurst a devenit pretext pentru acerbe critici ale valorilor europene interpretate în cheie homofobă). Nu doar persoanele LGBT constituie ţintele organizaţiilor de acest tip, ci şi „detectarea” mesajelor anti-patriotice ale eventualelor grupuri sau formaţiuni de opoziţie, caricaturizarea diverşilor politicieni şi mişcări din Ucraina, din UE sau SUA ş.a.m.d. Noii pavlici morozovi şi-au construit şi propriul „panou de onoare” recompensând cenzura şi noul agitprop după numărul de pagini închise de oficiali ca urmare a sesizărilor membrilor săi. Conform propriilor date, un număr de cel puţin 2475 pagini web îşi datorează blocarea Gărzii Media. În afara site-urilor blocate legal (cu conţinut ilegal, de tipul pornografiei infantile, emo-suicidal sau pro-stupefiante) au fost blocate, mai mult sau mai puţin accidental, şi multe altele al căror conţinut nu putea fi inclus la categoriile menţionate (activiştii de la rublacklist.net inventariind un număr de 100.000 de pagini blocate accidental). Într-un interviu pe această temă, acordat Izvestiya, în 2014, fostul mentor al Roskomnadzor, adjunctul Maxim Ksenzov, susţinea că, dacă se impune, guvernul rus poate închide în câteva ore reţelele Facebook şi Twitter, atrăgând reacţia imediată a premierului – altfel destul de tăcut – Medvedev, care l-a atenţionat să-şi utilizeze ceva mai mult creierul când face declaraţii publice. După incident, şeful lui Ksenzov i-a retras acestuia permisiunea de a mai da orice fel de interviuri, disciplina militară caracterizând agenţia de control. Pasul următor, din perspectiva controlului, constă în operaţionalizarea propriului motor de căutare care să excludă exhaustiv tot ceea ce din punct de vedere oficial este ilegal, cum ar fi, spre exemplu, termeni de căutare gen „Kasparov”, „Adyge Republic”, „Dudaev”, „Litvinenko”, „euromaidan” etc. (exemplele sunt pur subiective, desigur). Având în vedere precaritatea finanţărilor în noul context economic (la debutul anului surse din TASS vorbeau de întârzieri mari la plata salariilor, după ce în 2015 agenţia a renunţat la ¼ dintre angajaţi) există posibilitatea unei reduceri a turaţiei cenzurii, însă nu ca urmare a schimbării filosofiei politice a regimului.

În 2016 precaritatea resurselor va avea efecte diferite în societatea rusească. Cei expuşi deja condiţiilor restrictive – din societatea civilă şi media – vor avea de înfruntat o situaţie probabil şi mai dificilă din punctul de vedere al viabilităţii susţinerii, alocarea resurselor riscând să devină şi parte a unei acerbe competiţii printre partizanii politicilor Kremlinului. Stabilitatea socială, cu tot suportul masiv al populaţiei, după cum arată sondajele de opinie prezentate cu precizie liturgică de diversele canale oficioase, poate devia de la traseul prezumat (în genul protestelor din 2005), mai ales că au fost anunţate reduceri masive de finanţări în infrastructură (cu 1/3) şi în domeniul programelor sociale, ministrul finanţelor solicitând, în fapt, tuturor ministerelor să-şi restrângă cheltuielile cu 10%. Este de văzut dacă în acest proiect de ajustare bugetară sunt incluse şi cheltuielile militare, însă chiar şi cu o reducere a acestora (improbabilă, în condiţiile intervenţiei din Siria şi a continuării finanţării rebelilor ucraineni) menţinerea sancţiunilor economice occidentale va exercita o presiune constantă asupra puterii politice. Departe de a fi atât de stabil pe cât îl elogiază encomiaştii şi strategii săi, sistemul creat de Vladimir Putin este remarcabil de impredictibil, ca orice sistem piramidal care aşază în vârful său o singură persoană.

 

Note:

1. Public Papers of the Presidents of the United States: William J. Clinton, Book Two: July to December 31, US Government Printing Office, Washington: 2001, p. 2352

2. Vladimir Putin, Russia at the turn of the millenium, 30.12.1999

3. The Freedom House Liberties Index 1990-2014: 1 semnifică respect puternic pentru libertăţile civile, 8 lipsa libertăţilor civile. Media perioadei a fost de 4,67 cu un maxim de 3 în 1991. 2014 nu a fost un an al stagnării, cum se observă şi în raportul Amnesty International 2014 /2015, ci un an al regresului semnificativ, anexarea Crimeii putând fi echivalată cu o re-edificare a „zidului Berlinului”.

4. Fiind notoriu cazul Internet Research Agency de pe Savuskina nr. 55 din St. Petersburg, cartierul general a sute de trolli angajaţi în producţia şi diseminarea de material online de propagandă pro-Putin, în contextul luptelor din Ucraina.

5. Russian Institute of Strategic Studies, “The Fight Against Aids: Global Trends and National Security”, RISS / oct. 2015

6. în acest sens este interesant interviul acordat de Soros și apărut în Padma Dessai Coversations on Russia: Reform from Eltsin to Putin, OUP, 2006 , cap. X

7. Soros charity targeted in Russia book-burning, Kayleena Makortoff, CNBC 14.01.2016

8. Pavel Durov, fondatorul VKontakte, una dintre reţelele de socializare extrem de populare în Rusia, şi-a dat demisia şi a părăsit ţara, urmare a presiunilor făcute de FSB pentru a obţine acces la conturile unor activişti ucraineni. Controlul reţelei a fost preluat de un investitor al Kremlinului, Alisher Usmanov.

9. Freedom House, Freedom of the Press 2015. Harsh Laws and Violence Drive Global Decline, freedomhouse.org

10. În 2014, 71% dintre ruşi au accesat Internetul.

11. Grupul Anonymous International a publicat informaţii veridice conform cărora înaintea prezentării la procesul intentat de Navalny pe această speţă Evgheni Zaiţev, oficial Roskomnadzor s-a consultat cu unul dintre consilierii lui Putin, Timur Prokopenko

12. Eva Galperin, Danny O’Brien: Russia Blocks Access to Major Independent News Sites, 14.03.2014, www.eff.org

13. Ограничен доступ к ряду интернет-ресурсов, распространявших призывы к несанкционированным массовым мероприятиям, http://rkn.gov.ru/news/rsoc/news24447.htm

 

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*