Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Sebastian Simion: Provocarea transnistreană

Sebastian Simion: Provocarea transnistreană

Pe 12 aprilie 2017 Sovietul Suprem al Republicii Transnistria (PMR, Pridnestrovskaya Moldavskaya Sovetskaya Sotsialisticheskaya Respublika) a aprobat, la o a doua citire, proiectul de lege prin care steagul Federaţiei Ruse devine simbol „naţional” putând fi arborat, alături de drapelul aşa‑numitului stat, pe clădirile oficiale şi la diverse festivităţi şi ceremonii publice. Aprobarea proiectului legislativ a venit în continuarea unei solicitări a Consiliului Suprem (din 4 aprilie 2017) adresată Moscovei, cu privire la recunoaşterea unor acte cu caracter oficial (pe 18 februarie, prin decret prezidenţial, Rusia recunoscuse „paşapoartele” eliberate de secesioniştii din Donetsk şi Luhansk), solicitare ce a întâmpinat protestul vehement al autorităţilor de la Chişinău pe lângă Federaţia Rusă, pentru a împiedica eventualitatea unui gest politic de tipul celui receptat de Ucraina ca pe o anexare administrativă a unor teritorii naţionale.

Rememorând in brevis istoria apariţiei şi supravieţurii acestui quasi‑stat (recunoscut, la un moment dat, de Nauru, Venezuela şi Nicaragua, pe lângă recunoaşterea obţinută de la fantoşele Abhazia şi Osetia de Sud) trebuie început prin a spune că, legal, a fost parte componentă a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a U.R.S.S. (cu o istorie a incompatibilităţilor multiple între părţi asupra căreia nu insistăm aici). Pridnestrovskaya Moldavskaya Respublika, în formula cunoscută astăzi, şi‑a declarat independenţa în a doua parte a anului 1990, în contextul destrămării URSS şi a dorinţei Moldovei de a se manifesta ca stat independent şi suveran. Acea primă încercare de „independenţă” a primit refuzul categoric al lui Mihail Gorbaciov, care a declarat demersul lipsit de baze legale, anulându‑l prin decret prezidenţial. Urmează o serie minoră de incidente armate între forţele de ordine moldoveneşti şi separatiştii transnistreni, a căror amploare va creşte după declararea independenţei de către Moldova (27 august 1991). Ceea ce unii istorici militari numesc cu ironie „Drunken War” (încheiat prin armistiţiul din 21 iulie 1992) a produs 1200 de victime în ambele tabere şi a implicat desfăşurarea de amploare a forţelor militare ruseşti (Armata a 14‑a staţionată în Transnistria era compusă, la nivelul anului 1992, din 14000 de militari controlând depozite de armament şi muniţie de zeci de mii de tone) care au oferit sprijin logistic, armament şi consultanţă „armatei secesioniste” (compusă şi ea din mii de voluntari ruşi şi ucraineni, pe lângă miliţiile locale). În noiembrie 1990 Transnistria a organizat alegeri parlamentare, Igor Smirnov devenind preşedintele parlamentului separatist. În 1991, alături de Găgăuzia, Transnistria organizează un referendum cu privire la menţinerea Uniunii Sovietice, în pofida boicotului majorităţii populaţiei din restul Moldovei. Ataşamentul la sovietism aduce cele două „republici” pe aceleaşi poziţii cu organizatorii loviturii de stat anti‑gorbacioviste de la Moscova, din august 1991. În turbulenţele acelui context, forţele speciale ale Moldovei îi arestează pe liderii separatişti transnistreni şi găgăuzi (Smirnov, Cheban, Topal şi Kendighelian), însă aceştia au fost eliberaţi relativ la scurt timp, la presiunile Moscovei şi ca urmare a unor greve care au blocat tronsoane de cale ferată. Evenimentele au luat un curs ascendent şi era evident că Rusia îşi pregătea o intervenţie directă. În martie 1992 Moldova a declarat starea de urgenţă ordonând ofensiva militară asupra Tiraspolului, în condiţiile în care majoritatea forţelor sale erau din categoria celor pentru menţinerea ordinii (ministerul Apărării abia fusese înfiinţat, fiind în proces de organizare). Unui total de 25‑30.000 de trupe destul de precar echipate şi înarmate secesioniştii îi opuneau cca.10000 de „gărzi republicane” instruite şi echipate de Armata a 14‑a şi peste 6000 de mercenari din Rusia, veniţi inclusiv în urma apelurilor publice trimise către „fraţii slavi” de a veni şi a se opune „agresiunii româneşti”. Ca şi în cazul celorlalte conflicte din spaţiul fostei URSS, trupele ruseşti şi‑au mascat operaţiunile directe sub paravanul „voluntariatului” patriotic, în realitate batalioane întregi din Armata a 14‑a participând la lupte. În aprilie 1992 Transnistria a fost vizitată de vicepreşedintele Ruţkoi[1] şi încurajată să lupte împotriva Moldovei, acesta promiţându‑i întreg sprijinul său, în vreme ce la conducerea Armatei a 14‑a era trimis charismaticul general Alexander Lebed[2]. Conflictul va înceta, fără a fi soluţionat definitiv, prin acordul semnat de Boris Elţin şi Mircea Snegur la 21 iulie 1992, documentul incluzând crearea unei zone de securitate şi staţionarea unor contingente de „menţinere a păcii” formal trilaterale, dar de facto dominate de cele cinci batalioane ale Grupului Operativ Rus şi cele două batalioane de gardă transnistrene. Din 1995 Armata a 14‑a a devenit Grupul Operaţional al Forţelor Ruse, efectivele fiindu‑i reduse, din 2010, la cca. 1.500 de soldaţi.

În liniile sale de contur, conflictul moldo‑(ruso)transnistrean a luat aceleaşi forme ca în Abhazia, spre exemplu. Această regiune autonomă a Georgiei şi‑a proclamat secesiunea de Tbilisi în 1991, într‑o perioadă în care şi Moldova cunoştea acelaşi tip de presiuni centrifuge. Ca şi în cazul Transnistriei, şi acolo s‑a desfăşurat un conflict de amploare în perioada 1992‑1993, în spatele secesioniştilor stând, de fapt, militarii ruşi. În toate cazurile ruşii au desfăşurat trupe „de menţinere a păcii”, în fapt la fel de puţin neutre şi în Abhazia şi Osetia de Sud ca şi în Transnistria. Dacă pentru georgieni Abhazia a reprezentat o miză mult mai importantă decât conflictul osetin, fiind o zonă cu pământ fertil şi cu un potenţial turistic semnificativ (un fel de Coasta de Azur a Caucazului), pentru Chişinău problema Transnistriei a devenit (şi este) legată în primul rând de stabilitate şi de capacitatea sa de valorificare a poziţiei geostrategice în afara presiunilor şi şantajului, şi de îndepărtarea unui element de control politic al Rusiei.

Soluţionarea militară ulterioară acordului Elţin‑Snegur ar fi fost imposibilă şi hazardată şi aici putem privi la exemplul Georgiei din august 2008. Rusia a aşteptat o eroare fatală pentru a interveni rapid: în 2 ore 180 de tancuri au intrat în teritoriul georgian, pentru ca în puţine zile 15000 de soldaţi şi 3000 de tancuri să se reverse peste Abhazia de Vest şi Osetia de Nord, bombardând instalaţii civile şi militare deopotrivă. Evident, imediat după încheierea conflictului presiunile Moscovei asupra Chişinăului s‑au desfăşurat pe câteva capitole principale (dar nu s‑a limitat doar la acestea): solicitarea calităţii de membru NATO, re‑unificarea cu România, statutul Transnistriei (ca argument în scenariile de federalizare), statutul limbii ruse ca limbă oficială. Sub aceste presiuni Chişinăul s‑a mişcat oarecum penitent (imediat după conflict), ratificând acordul de participare la CSI în august 1993 şi luând distanţă faţă de România şi de retorica unionistă. În fapt aria politică interpretată în regia Moscovei a lăsat Moldova şi izolată, şi lipsită de reintegrarea teritoriilor secesioniste.

În pofida concesiilor repetate făcute de Moldova, criza nu a fost soluţionată definitiv nici cu medierea internaţională (în toate formatele existente până în acest moment). În continuare trupele ruseşti rămân staţionate în Transnistria, în pofida încercărilor repetate de internaţionalizare a problemei, inclusiv prin proiectele de rezoluţie depuse la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (în cadrul iniţiativelor GUAM). Logic, Rusia s‑a prevalat de existenţa a două tipuri de trupe (de menţinere a păcii şi trupe operative) eludând cererile de retragere cu argumentul că (iniţial) Moldova a acceptat ca „pacificatorii” să fie preluaţi prin rotaţie din forţele operative situate practic tot în Transnistria. Practic, prin rotaţie militarii operativi primesc temporar şi statutul de „pacificatori”, după care revin la specificul operativ. Situaţia a fost complicată de colaboraţionismul unora dintre guvernele şi politicienii moldoveni, dar şi de intruziuni externe contrare intereselor suverane ale Chişinăului. Printre acestea şi inovaţia ilustrului ministru german al Externelor Frank‑Walter Steinmeir care, prin 2005‑2006, în cadrul OSCE, a solicitat Republicii Moldova să nu ceară retragerea trupelor ruseşti întrucât îndeplinesc un rol pozitiv, de stabilizare. În cele din urmă, s‑a ajuns la acelaşi tip de compromis în care trupele operative ar trebui retrase, dar cele de pacificare trebuie păstrate. Şi acelaşi tip de argumentaţie al Moscovei privind selectarea militarilor. După cum observa un foarte bun cunoscător al situaţiei geo‑politice din regiune, Vladimir Socor, Republica Moldova nu ar fi trebuit să accepte niciodată trupe ruseşti cu titlul de pacificator sau cu orice alt titlu câtă vreme, peste tot în lume, trupele de pacificatori au mandat internaţional acordat de ONU sau din partea unor organizaţii regionale. În Transnistria pacificatorii se află sub monopolul autodeclarat al Rusiei, care a refuzat în permanenţă şi retragerea trupelor, şi internaţionalizarea operaţiunilor de menţinere a păcii.

 

Transnistria – între „Soviet Disneyland”, paradisul contrabandei şi exportul de insecuritate

Dacă pentru autorii de traveloguri şi împătimiţii excursiilor în zone exotice (ori pentru numismaţii interesaţi de monedele contemporane de plastic) Transnistria este o ciudăţenie în care poţi întâlni, încă, un colorat şi desuet panotaj propagandistic sovietic, tancuri scoase din uz sau gargantuane statui ale lui Vladimir Ilici Lenin, pentru comunitatea internaţională şi variile sale structuri instituţionale PMR (Pridnestrovskaya Moldavskaya Respublika) este o „gaură neagră”, veritabil hub pentru felurite operaţiuni ilegale, de la traficul de arme, persoane sau material radioactiv până la spălarea de bani şi „închirierea” de mercenari[3]. Conform unor date colectate de Janusz Bugajski[4], reţelele criminale organizate transnistrene produceau, din contrabandă şi alte activităţi de acest gen, în perioada lor de maximă activitate, între 3 şi 4 miliarde de dolari, anual, din care partea leului revenea liderilor politici şi camarilelor acestora. Multe dintre aceste ganguri aveau/au conexiuni cu serviciile ruseşti sau cu organizaţiile mafiote ruse, fiind o turnantă pentru tot genul de activităţi ale acestora, de unde şi numele de „gaură neagră” a Europei. Dintr‑un început liderii structurilor politice şi de securitate au fost selectaţi dintre indivizii cu trecut dubios, mai mult sau mai puţin infracţional, dar loiali unor structuri formale sau informale ruseşti. Astfel, primul şef al „ministerului securităţii statului” (KGB‑ul local) Vladimir Antiufeev, aka Vadim Şevţov, era un fost ofiţer OMON căutat de Interpol pentru crime înfăptuite în Riga, în perioada 1990‑1991 când, alături de alţi ofiţeri, a încercat prin violenţă împiedicarea manifestărilor independentiste. Acelaşi background îl vedem, de exemplu, şi la un Eduard Kokoitî, preşedintele Osetiei de Sud, un individ cu un trecut dubios petrecut prin Sankt Petersburg, ceea ce ne duce cu gândul la un anume pattern de selecţie în zonele cu „conflicte îngheţate”.

Din pastelata galerie a activităţilor PMR, contrabanda, traficul de persoane şi de arme sunt probabil cel mai bine cunoscute şi analizate (putându‑se vorbi de existenţa unor relaţii reciproc avantajoase între quasi‑statele de tipul Transnistriei şi reţelele de contrabandă în căutarea de „safe‑haven”). La un moment dat, beneficiind şi de concursul prietenos al Ucrainei (care i‑a deschis Tiraspolului portul Odessa fără a‑i impune şi controlul mărfurilor având expeditor final Transnistria) importurile PMR depăşeau de 2,5 ori PIB‑ul declarat (înregistrându‑se aberaţii de genul importurilor de peste 100 kg carne pui / capita / an, cam de vreo 8 ori mai mult decât consumul din Germania). Acest tip de activităţi ilegale poate fi considerat inocent comparativ cu traficul de materiale cu înalt grad de periculozitate, Transnistria fiind o rută intermediară importantă pentru contrabanda cu material radioactiv produs în Rusia (dificil de contracarat câtă vreme poliţia separatistă nu colaborează/diseminează informaţii nici unei alte poliţii europene). În mai 2014 serviciul special ucrainean SBU intercepta 9 persoane care încercau valorificarea unei cantităţi de 1,5 kg uraniu 235 provenită /tranzitată din/prin Transnistria cu destinaţia Ucraina de Est. Dintre cei 9 traficanţi, 8 aveau puternice conexiuni în zonele separatiste Donbas şi Luhansk, de unde şi temerile privind utilizarea materialului radioactiv pentru construirea unei „bombe murdare”. La o săptămână după capturarea acestora Donetsk şi Luhansk şi‑au declarat independenţa. Exemplul nu este întâmplător, pentru că astfel de activităţi erau frecvente în primii ani de după 1990 şi în mediile separatiştilor transnistreni, iniţial cu scopul de a destabiliza guvernul/guvernele de la Chişinău şi ulterior pentru obţinerea ilegală a unor câştiguri importante. Incidente de acest gen:

  • În 1992 o cutie cu material radioactiv, furată din zona de control a armatei ruse, a fost folosită de agenţii separatişti ca mijloc de presiune pentru obţinerea unui acord de încetare a focului (prin ameninţarea cu aruncarea în aer a materialului radioactiv);
  • În mai 1992 separatiştii transnistreni au livrat rachete Alazan (cu material radioactiv) militanţilor găgăuzi (doi poliţişti moldoveni au fost ucişi în încercarea de arestare a acestora). Concepute iniţial pentru împiedicarea unor fenomene meteo (grindină), rachetele Alazan au fost convertite militar şi utilizate în Cecenia şi Nagorno‑Karabakh. Conform oficialilor moldoveni, armata a 14‑a avea 38 de ogive nucleare pentru Alazan, depozitate într‑un aeroport militar de lângă Tiraspol, de unde au dispărut;
  • În 1999 un cetăţean turc, rezident în Tiraspol, a transportat tur‑retur uraniu îmbogăţit din Transnistria prin Moldova, România, Bulgaria la Istanbul, unde cumpărătorii, presupuşi radicali din Orientul Mijlociu, nu au mai apărut pentru a prelua livrarea. Cetăţeanul turc a încercat să găsească un cumpărător în România, însă a fost prins de vameşii bulgari. Materialul era produs în Rusia de Mayak.
  • În mai 2005 London Times nota că un traficant de arme din Bender oferea spre vânzare 3 rachete Alazan cu încărcătură nucleară pentru o sumă totală de 0,5 milioane dolari. Reporterilor publicaţiei, prezentându‑se drept militanţi algerieni, le‑au fost oferite rachete cu Cs137 şi Sr90. După apariţia reportajului Procuratura Generală a Moldovei a deschis o anchetă, însă rezultatul nu a fost făcut public.
  • În 2011 un grup infracţional ramificat pe ambele maluri ale Nistrului încerca să vândă U 235 primind ordine – via skype – de la un oarecare Aleksandr Ageenko. În vreme ce parte din membrii grupului au fost prinşi la Chişinău, liderul Ageenko nu a părăsit Tiraspolul, anunţând chiar că poate procura 1 kg HEU (uraniu înalt îmbogăţit) pentru o sumă de 41 de milioane de dolari (fiind vorba tot de material radioactiv de provenienţă rusească)[5].

Acest tip de contrabandă – cu uraniu, cesiu, stronţiu etc. – a fost şi trebuie considerat ca fiind cu cel mai înalt grad de periculozitate, mai ales în contextul proliferării diverselor formule de radicalism militant (unele posibil interesate de arme de ucidere în masă), motiv pentru care SUA au solicitat în mod repetat Rusiei o implicare ceva mai aplicată în zonele „îngheţate”; instituţiile specializate gen IAEA nu posedă mijloacele necesare pentru a invita la negocieri pletora de lideri separatişti din fostul spaţiu al URSS, astfel încât solicitarea apărea cât se poate de legitimă. Rusia, în schimb, a perceput‑o ca pe o justificare a intenţiilor americanilor de schimbare a unor regimuri politice din sfera sa de interes; o eventuală invitare a separatiştilor la IAEA, cu rol de observatori eventual, ar însemna un prim pas spre o recunoaştere internaţională a quasi‑statelor, ceea ce ar complica lucrurile şi mai mult. Însă cu certitudine, fără concursul Moscovei, ceea ce pot face Interpolul, FBI etc. nu afectează esenţa fenomenului, doar suprafaţa sa.

În ceea ce priveşte exportul de insecuritate în regiune, este de notorietate deja că în războiul civil din estul Ucrainei (Luhansk şi Donetsk) a participat un număr semnificativ de mercenari „moldoveni” cu experienţă „transnisterană”, angajaţi în activităţi armate şi pendulând între ambele zone de conflict (DNR sau LNR), în funcţie de context şi de „pregătire” (unii au avut rolul de amorsare a violenţelor, conform binecunoscutei doctrine a „măsurilor active”/активные мероприятия – şi aceştia au dobândit şi roluri fruntaşe în structurile DNR, în vreme ce alţii au fost angajaţi ca simpli soldaţi; între exemplele notabile şi amplu dezbătute, Igor Girkin (Strelkov) şi Alexandr Borodai)[6]. Un număr dificil de estimat cu exactitate de transnistreni au intrat în componenţa unităţilor de cazaci participante la anexarea Crimei prin blocarea trupelor ucrainene loiale Kievului în garnizoane. Eventuala revenire a acestor mercenari în Transnistria/Moldova cu experienţa războiului civil ucrainean bine însuşită va ridica serioase probleme de securitate Chişinăului, deşi instituţiile abilitate supraveghează destul de atent fenomenul (în prima jumătate a anului 2016 erau deţinuţi deja 14 astfel de „luptători”)[7]. Nu în ultimul rând, aceşti „veterani” pot fi folosiţi de alte forţe externe, interesate de capacitatea lor disruptivă sau pentru expertiza lor utilă în consilierea altor recruţi[8]. Având în vedere realitatea ultimelor decenii, se poate presupune nu fără temei că Rusia nu va ezita să folosească foştii luptători în destabilizarea Moldovei dacă acest lucru îi va fi util (în 2014, în contextul discuţiilor privind Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, Rusia a recrutat peste o sută de tineri găgăuzi antrenaţi în suburbiile Moscovei şi Rostovului în tehnici de diversiune şi de orchestrare a dezordinii civile, plan dejucat de serviciile speciale moldoveneşti care au demantelat reţeaua de recrutare). După 2014 şi mai ales după anexarea Crimeii „măsurile active” au devenit aplicabile şi pentru alţi agenţi decât cei clasici, să spunem. Activitatea maliţioasă a minorităţilor rusofone, cyber‑activităţile destructive, cooptarea elitelor de business şi politice au intrat în repertoriul activităţilor Moscovei. Un raport recent al Center for European Policy and Analysis argumenta cu date solide că, în Occident, Rusia promovează discursul cu temă conspirativă, face abuz de dezinformare pentru a polua mediile informative, creşte polarizarea şi subminează dezbaterea democratică. Obiective: declinul încrederii în media mainstream, în instituţiile democratice, alianţe, construcţii instituţionale trans‑naţionale etc. Mai mult, exploatează tensiunile etnice, istorice, lingvistice sociale şi regionale, promovează cauze anti‑sistem, extinzându‑le aria de acţiune şi contribuind la aparenta lor legitimizare.

 

 Iminenţa unei puteri pro‑moscovite la Chişinău?

Un astfel de scenariu ar putea reanima planulul Kozak, cel puţin în opinia informată a analistului Pavel Felgenhauer[9]. Deloc paradoxal, prezenţa lui Dodon la preşedinţia Moldovei a contribuit la scoaterea Transnistriei de pe lista priorităţilor imediate ale Rusiei, scopurile Moscovei fiind acum ceva mai ambiţioase; Transnistria este importantă, însă readucerea Moldovei – şi a celorlalte republic post‑sovietice – în orbita sa ar extinde de facto nu doar influenţa politică, ci şi frontiera militară a Moscovei.

„Forţele sănătoase” odată revenite la putere în Chişinău, Moldova va putea redeveni protectorat rusesc (federalizată sau nu în maniera planului amintit). Prin urmare, cel puţin până la alegerile din 2018 Transnistria va primi stipendii cât să reziste, însă mari investiţii nu vor fi făcute, în pofida risipei publice a dovezilor de inalterabilă loialitate arătate de garnitura politică de la Tiraspol Kremlinului. Banii alocaţi funcţionării administrative a „statului transnistrean” au fost reduşi, de altfel, cu o treime (de la aproximativ 30 la 20 milioane de dolari), însă şi aşa întârzierile au provocat nemulţumiri ale oficialilor şi populaţiei. Se poate presupune că Moscova este interesată în soluţionarea problemei şi din dorinţa de a‑i pasa Chişinăului parte din costurile economice. Evident, soluţionarea în detaliu a problemei transnistrene se va face în paralel cu treptata deschidere economică, după cum a menţionat Vladimir Putin la întâlnirea cu Igor Dodon de la Sochi (17 ianuarie 2017), cu prilejul aniversării a 25 de ani de relaţii diplomatice între cele două state. În fapt, dincolo de creşterea exportului de struguri şi de mere moldoveneşti („de 19 ori şi, respectiv, de 3 ori”, cum a menţionat cu acribie preşedintele moldovean) mai importantă a fost normalizarea situaţiei moldovenilor care muncesc în Rusia şi pentru care Putin a promis o „liberalizare” a pieţei forţei de muncă. Evidente au fost şi litaniile encomiastice ale preşedintelui Dodon în contextul discutării problemei transnistrene: după un condescendent memento cu privire la cât de mulţumiţi sunt moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului de reuşita procesului de pace din urmă cu 25 de ani (nici preşedintele actual al auto‑declaratei PMR, Vadim Krasnoselsky, nu ar fi avut un discurs mai bun) şi de eficienta operaţiune de menţinere a păcii, „desfăşurată sub faldurile glorioase ale drapelului Rusiei”, acesta a iterat succint paşii făcuţi deja spre normalizare, în acord cu liderii transnistreni: dialogul, recunoaşterea reciprocă a diplomelor universitare, accesul fermierilor la loturile proprii din dreapta/stânga fluviului, deschiderea circulaţiei rutiere şi demilitarizarea unor poduri şi căi de acces, rezolvarea unor situaţii curente (problema plăcuţelor de înmatriculare în condiţiile în care Ucraina nu mai recunoaşte înmatricularea transnistreană etc.) – toate chestiuni mai importante pentru cei din cealaltă parte a Nistrului decât pentru Chişinău. Altfel, problemele rezolvate sunt „mici”, „cele cu adevărat importante având nevoie de rezultate corespunzătoare la alegerile parlamentare de la anul”, conform aceluiaşi Dodon, care îşi doreşte un parlament „pro‑moldovan”. „Pentru mine rezolvarea problemei Transnistriei e una strategică” a completat preşedintele Moldovei poate şi din dorinţa de apropriere a expertizei operativilor electorali ai Moscovei. Nimic despre implicarea Rusiei în naşterea şi supravieţuirea unui regim separatist abuziv (deşi, la 31 mai 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a publicat decizii prin care Rusia a fost declarată, încă o dată, responsabilă de acţiunile şi abuzurile „auto‑proclamatei republici transnistrene”, în trei cauze ale unui număr de trei cetăţeni moldoveni, cărora le‑au fost încălcate drepturile fundamentale, cu reluarea unor paragrafe din deciziile publicate în 2004 şi 2012 care, la fel, au stabilit că Moscova este responsabilă de încălcarea drepturilor omului în PMR[10]). Din punct de vedere militar Transnistria de astăzi nu mai poate pune probleme majore de una singură, din perspectiva ponderii soldaţilor staţionaţi acolo[11]. În prezent GOTR (Grupul Operativ de Trupe Ruse – două batalioane autoblindate şi unul de poliţie militară) este efectiv izolat de Ucraina, preocupată poate mai mult decât Moldova în a opri eventuale transferuri de muniţie şi armament greu din Rusia într‑o zonă sensibilă pentru propria sa securitate. Pentru rotaţie militarii nu pot trece decât prin Chişinău şi este puţin probabilă acordarea permisiunii unui transfer masiv de militari, cel puţin în viitorul imediat. Pentru a avea relevanţă militară zona transnistreană are nevoie de un culoar dinspre Crimea prin Odesa, scenariu care, fără a fi imposibil, pare improbabil astăzi. De aceea Putin a rezonat cu Dodon în mesajul său privind „restabilirea şi dezvoltarea relaţiilor ruso‑moldovene”, proces care trebuie să urmeze „angajării politice pe acest traseu” (al obţinerii unui guvern filo‑rus în 2018, singurul care ar permite „rezolvarea definitivă” a chestiunii transnistrene) „în interesul oamenilor care locuiesc în acel teritoriu” etc. Evident, dinamica influenţei Rusiei în Moldova, începând cu 2010, a înregistrat un declin considerabil şi acest lucru pare că se încearcă a fi contrabalansat: Moldova depinde de asistenţa financiară a Occidentului şi de continuitatea acestor programe (esenţiale pentru stabilitatea bugetară şi monetară, dar şi pentru finanţarea unor proiecte economice şi de infrastructură), exporturile sale în Occident au crescut (de la 400 milioane dolari în 2004 la 1,3 miliarde în 2016, în vreme ce exporturile în Rusia au fost sub 233 milioane dolari în 2016, de la 655 în 2012); chiar dacă cotele de export prevăzute prin Acordul de Asociere nu vor fi extinse în perioada următoare, pare că Moldova, din punct de vedere comercial, şi‑a găsit propriul loc în Europa. Rusia nu poate concura propunând, eventual, includerea unor pachete de asistenţă financiară sau nu mai mult decât o face în acest moment (prin subvenţionarea gazului şi combustibililor şi suplimentarea bugetului de pensii, dar exclusiv pentru Transnistria). În acest context este evident că o victorie electorală a partizanilor lui Dodon în 2018 şi formarea unui guvern cu o astfel de culoare ar reprezenta varianta optimă pentru ea; însă, după cum arată politica de la Chişinău din ultima vreme, rezultatul este departe de a fi o certitudine pentru ambele tabere. În ceea ce priveşte „rezolvarea definitivă a problemei transnistrene”, pentru a‑l cita pe Vladimir Putin, incertitudinile sunt încă şi mai mari.

Note:[1] Ruţoi a fost recompensat pe măsură pentru benevolenţa sa faţă de cauza secesionistă, 150 de luptători transnistreni participând la încercarea sa de lovitură de stat din octombrie 1993, un rol important avându‑l Vladimir Antiufeev, aka Vadim Şevţov, „ministrul securităţii statului” transnistrean.
[2] Cel care s‑a declarat „mândru că am ajutat şi înarmat gărzile transnistrene împotriva fasciştilor moldoveni”.
[3] Stanislav Secrieru, Come and Go: Trajectories of Foreign Fighters in and out of Moldovain Kacper Rekawek ed., Not Only Syria? The Phenomenon of Foreign Fighters in a Comparative Perspective, Globsec Policy Institute, Bratislava, Slovakia, IOS Press 2017.
[4] Bugajski, Janusz, Cold Peace: Russia’s New Imperialism, Praeger 2004.
[5] Pentru mai multe exemple a se vedea şi Gheorghe, Eliza: After Crimea: Disarmament, Frozen Conflicts and Illicit Trafficking Through Eastern Europe, Mario Einaudi Center for International Studes, 2015, https://einaudi.cornell.edu.
[6] în ianuarie‑februarie 2015, Bryanka SSSR, compusă din astfel de indivizi, a participat la atacurile din zona Debaltseve.
[7] Stanislav Secrieru, Come and Go: Trajectories of Foreign Fighters in and out of Moldova, în Kacper Rekawek, op.cit. p 120‑121 şi passim.
[8] Matthias Williams, Exclusive: Russian diplomats expelled from Moldova recruited fighters – sources Reuters, http://www.reuters.com/article/us-moldova-russia-expulsions/exclusive-russian-diplomats-expelled-from-moldova-recruited-fighters-sources-idUSKBN1941DA?il=0.
[9] Pavel Felghenhauer: Rusia nu va abandona Transnistria, dar acum are planuri mai ambițioase, 17 iulie 2017, interviu Europa Liberă.
[10] “the Russian Federation contributed both militarily and politically to the creation of a separatist regime in the region of Transdniestria in 1991‑1992″ and that “up until July 2010, the ‘MRT’ [‘Moldovan Republic of Transnistria’] was only able to continue to exist, and to resist Moldovan and international efforts to resolve the conflict and bring democracy and the rule of law to the region, because of Russian military, economic and political support,” there is “a strong indication that the Russian Federation continued to exercise effective control and a decisive influence over the Transdniestrian authorities.” În 2004 în cauza Ilaşcu and others vs. Moldova and Russia ECHR a găsit că un număr de cel puţin 2000 de „luptători” ruşi au participat la luptele transnistrene, Rusia fiind indicată, prin structurile şi puterile sale statale, ca responsabilă de activităţile acestora.
[11] În cazul în care consideră necesar, Rusia poate forţa desantul trupelor suplimentare motivând cu necesitatea protejării minorităţii/garnizoanei etc.; totalul trupelor ruse în zonele separatiste nu este unul de neglijat: Transnistria, Donbas şi Luhansk, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno‑Karabakh înseamnă 1.500, 8.500, 4.000, 3.000 – în total 17.000 de militari distribuiţi. Transnistria are şi ea o armată permanentă de 7.500 militari, putând mobiliza 25.000.

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*