Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Populismul - Irezistibila ispită politică » Sebastian Simion: Populismul în contemporaneitate. Un concept controversat şi polimorf

Sebastian Simion: Populismul în contemporaneitate. Un concept controversat şi polimorf

The people is a very heterogeneous and confused mass of the wealthy and the poor, the wise and the foolish, the good and the bad. Before we confer on a man, who caresses the people, the title of patriot, we must examine to what part of the people he directs his notice. (Samuel Johnson)

Populismul este un fenomen complex; poate fi considerat, în egală măsură, şi un fenomen controversat; însă nu poate fi considerat nici pe departe un fenomen politic nou. Introdus, aproape de fiecare dată, în ecuaţia politicilor naţionale de către cei care au dorit să‑şi argumenteze şi să‑şi susţină propriile opinii prin recursul la „popor” şi la „omul obişnuit”, populismul a fost întotdeauna cizelat, în formele sale definite cronologic, de context. Putem vorbi de un vetero‑populism şi de un neo‑populism, de un populism al deceniilor IX‑X ale secolului trecut şi de un „al doilea val populist” profilat în timpul şi după criza financiară din 2008, de un populism de dreapta şi de unul de stânga, de un populism radical şi de unul moderat, de un populism „bernit” (de la Bernie Sanders) şi de unul „trumpist”, ba chiar de un populism „popular” şi de unul „nepopular” şi şirul relativizărilor poate continua. La fel de adevărat este că toate valurile populiste au cunoscut – ca toate celelalte forme de manifestare politică – perioade de expansiune şi de repliere, cu consecinţe internaţionale mai mult sau mai puţin vizibile.

În accepţiunea radicalismului old‑fashion populismul ar reprezenta „preocuparea pentru nevoile poporului” – specificul acestor „nevoi” fiind diferit în funcţie de epoci şi de arealele de manifestare politică: când Lyndon Johnson era caracterizat, în presa vremii, un lider politic în buna tradiţie a populismului american, faptul în sine nu era blamabil ci mai curând laudativ; un Carter vorbind, în discursul de învestitură din 1976, despre nevoia de a lupta împotriva favoritismului (cu ţintă directă pe Nixon şi absolvirea juridică a acestuia) era şi el considerat, de aceeaşi presă mainstream, populist, însă nu unul „în buna tradiţie” americană. Apetenţa lui Bill Clinton pentru apariţiile TV la posturile naţionale şi locale a fost considerată de un editorialist de la New York Magazine ca manifestare a unui „populism electronic”; programul unui John Edwards (competitor în 2004 la funcţia de vice‑preşedinte) marşând pe tema celor „două Americi” – a celor bogaţi şi a celor săraci s‑a situat la limita unui populism (temperat); Bernie Sanders şi el a fost privit ca exponent al „noului populism” prin prisma mesajelor adresate electoratului american ( iminenţa unei revoluţii politice, atacarea „clasei miliardarilor”, auto‑caracterizarea socialist‑democratică si alte elemente de discurs stângist, mai puţin specifice candidaţilor Partidului Democrat dar rezonând cu opiniile multora dintre membrii de partid).

Redus la chintesenţa „poporul versus elite” şi la aspectul său de mişcare (politică) asociată cu discursurile emoţionale, simplificatoare şi manipulatoare, populismul nu este doar apanajul celor care‑l îmbrăţişează în discursuri explicite – populismul a infiltrat (şi o va face şi în continuare) în permanenţă partidele şi programele electorale în diverse maniere şi ponderi. Sau, după cum spunea Dahrendorf „democracy is a populism of one another, and vice versa” („one man’s populism is another’s democracy and vice versa”). Primul partid populist cu relevanţă electorală – People’s Party – a apărut în SUA, a reuşit la un moment dat, la finele secolului al XIX‑lea, să trimită un membru în Senat şi chiar să strângă peste un milion de voturi la prezidenţialele din 1892, după care urmat un curs descendent, la 1908 mare parte din membrii săi regăsindu‑se în Partidul Democrat. Fără ca populismul să dispară din peisajul politico‑electoral american, fie că vorbim de un Ted Roosevelt, care se considera un republican progresist sau de un Herbert Hoover (cu al său slogan‑şcoală „a chicken in every pot and a car in every garage” din 1928 – în locul bunăstării promise venind însă dezastrul economic din 1929). Exemplele de „populism versus populism” se regăsesc şi în imediatul politicii europene: la populismul „exitiştilor” (brexit, frexit etc) un Martin Schulz, la acea vreme preşedinte al PE a venit cu un enunţ tot din specia populismului: „Uniunea Europeană este cel mai grandios proiect democratic al ultimelor decenii….”; democratic, însă cu instituţii precum Consiliul sau Comisia ieşite de sub controlul parlamentar, cu reprezentanţi care nu sunt numiţi de Parlament şi nici nu pot fi demişi ş.a.m.d. Până la urmă depinde de perspectivă şi de cine defineşte ce politici sunt sau nu populiste.

La finalul anului 2016 existau temeri serioase privind anul 2017 ca posibil an de climax electoral al populismului în Europa – temeri reflectate, dealt­fel, într‑o sumă de materiale analitice realizate mai ales – şi deloc întâmplător ‑ de diviziile de cercetare ale unor instituţii financiare de prestigiu, precum Deutsche Bank, Goldman Sachs, Haver Analytics etc. Recentele alegeri din Olanda şi cele prezidenţiale, abia încheiate, din Franţa, par a fi restabilit, măcar parţial, încrederea establishment‑ului în viabilitatea proiectului european; unele voci, poate ceva mai optimiste decât realitatea, vorbesc deja de un „reverse domino effect” – un efect domino de sens contrar, identificând în mantica scorurilor electorale începutul unui proces general de destructurare al mirajului polarizant al partidelor populiste şi exitism‑ului (Pierpaolo Barbieri, de exemplu, într‑un articol recent din Foreign Affairs, Europe’s Reverse Domino Effect. No One Is Following Britain Out of the EU ‑ în paranteză fie spus, este interesantă asocierea sa cronologică, „domino effect”, ca sintagmă, fiind prima dată utilizată de Eisenhower imediat după umilirea francezilor la Dien Bien Phu, de către Giap şi tovarăşii săi din Vietminh, în aceeaşi zi în care, 63 de ani mai târziu, se petrecea al doilea tur de alegeri în Hexagon, soldat cu victoria pro‑europeanului Macron). Repetarea unui episod Brexit pare, acum, mult mai puţin probabilă, însă în privinţa remisiei electorale a populismului, datele statistice indică mai curând contrariul:

Partidele populiste – dinamica suportului popular

Temerile privind eroziunea rapidă a construcţiei europene erau îndreptăţite: rezultatele euroalegerilor din 2014, fenomenul Syriza în Grecia, avansul mişcărilor suveraniste, anti‑imigraţioniste, euro‑sceptice sau „exit‑iste” au acaparat treptat – culminând cu Brexitul ‑ agenda dezbaterilor politice naţionale şi europene; se confirma practic o tendinţă vizibilă pe parcursul ultimilor 15 ani, care indica potenţialul euroscepticismului şi mişcărilor anti‑imigraţioniste în a aglutina segmente populare semnificative (chiar dacă performanţele electorale ale vectorilor politici au fost, oarecum, departe de potenţialul estimat de sociologi şi politologi). Profilul politic al Europei s‑a modificat constant în aceşti ani: reducerea prezenţei la vot, rigiditatea politică (mai cu seamă în ţările cu sisteme bi‑partid), fragmentarea partidelor tradiţionale, criza eurozonei (criza financiară şi a datoriilor), politicile de austeritate (reformele structurale şi reducerea deficitelor), creşterea inechităţilor şi a ecartului dintre venituri, modificările de structură în piaţa muncii etc. toate au contribuit la agrafajul populismului. Liderii ca Donald Trump, Marine Le Pen, Norbert Hofer, Nigel Farage, Geert Wilders ş.a. au crescut considerabil în notorietate, contribuind esenţial la modificarea modelelor politice „clasice”, aparent inebranlabile. Chiar dacă impactul partidelor populiste a fost adeseori exagerat, aceste partide au câştigat voturi şi mandate în multe ţări în care, în urmă cu trei‑patru decenii, acest lucru părea mai curând de domeniul imaginarului politic. Într‑un număr de unsprezece state cu regimuri politice democratice (inclusiv Austria, Italia, Elveţia) populiştii au intrat în componenţa coaliţiilor guvernamentale, confirmând consolidarea tendinţei ascendente (ponderea medie europeană a crescut de la 5,1% la aproximativ 13,2% în 2016, cu o triplare a mandatelor parlamentare – în parlamentele naţionale dar şi în Parlamentul European). Aceste partide chiar şi fără o pondere parlamentară importantă au arătat că pot influenţa agenda politică naţională şi europeană, exercitând o presiune constantă asupra partidelor de masă tradiţionale (despre rolul UKIP în catalizarea procesului de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană s‑a discutat pe larg în toate mediile europene importante). Există explicaţii electorale care, în general, se pot încadra în trei dimensiuni: prima ar fi partea de cerere a opiniei publice; a doua ar privi strategia (sau lipsa acesteia) de înnoire a leadership-ului partidelor tradiţionale; în fine, a treia dimensiune priveşte dispoziţiile constituţionale şi legale care reglementează participarea electorală. Acestea, coroborate cu specificul contextului economic şi socio‑cultural (inechităţile economice inerente globalizării, realitatea post‑industrialismului, tendinţa către obţinerea unui venit cât mai mare şi inegalitatea distribuirii, expansiunea economiei cunoaşterii, profitabilitatea economiilor bazate pe automatizarea tehnologică, prăbuşirea industriilor prelucrătoare, fluxurile globale ale forţei de muncă, capitalurilor, bunurilor ‑ migraţia şi refugiaţii – erodarea muncii organizate, politicile de austeritate de inspiraţie neoliberală, restrângerea plaselor de siguranţă socială, replierea statului welfare şi dezmembrarea „prosperităţii pentru toţi”, cu tot ce a însemnat aceasta pentru nesiguranţa economică şi deprivarea unor categorii de mijloc de resurse şi de status) au fost favorabile alimentării resentimentelor populare mai cu seamă în straturile şi aşa nu foarte avantajate ale societăţii (lucrătorii necalificaţi cu salarii mici, şomerii pe termen lung, familiile dependente de beneficiile sociale, chiriaşii din locuinţele publice, familiile monoparentale, populaţiile autohtone vieţuind în zonele cu concentraţie majoritar migraţionistă etc) care aşteaptă, în continuare, politici favorabile din partea guvernelor (oportunităţi de angajare, serviciile publice accesibile şi de calitate, un minim standard de „prosperitate” etc.).

Populism, neo‑populism şi post‑politică

Nu există o reţetă unică a populismului ‑ de aceea Cas Mudde consideră populismul nu o ideologie (ori doctrină) ci mai curând o strategie de comunicare politică (cultivând maniheismul), potrivit căreia societatea se împarte în „bunul popor” şi „elita coruptă”. Populismul, spune acesta, îşi argumentează şi susţine existenţa cu ideea „voinţei generale” (Mudde, Cas, 2004, The Populist Zeitgeist în Government and Opposition, Vol. 39, Issue 4, Blackwell Publishing, Oxford, 541‑563). În discursul academic curent populismul politic este identificat pe baza unor modele (de acţiune şi de argumentare) fiind considerate populiste partidele:
* care se referă la ele însele ca exprimând sau fiind vectorul a ceva opus aranjamentelor instituţionale curente (şi care condensează „democraţia reală” – pe care o şi promovează în forma democraţiei directe, democraţiei referendare etc.)
* care se consideră mandatarele poporului împotriva celor care deţin şi ei mandate de reprezentare (în cadrul sistemului politic existent) dar cu toate acestea sunt consideraţi parte a unei elite politice corupte, auto‑suficiente şi insensibile la problemele poporului real
* care încearcă să atragă suport prin capacitarea poziţiilor marginale, mobilizând grupuri de public critice faţă de politică în general sau chiar apolitice
* care tind să personalizeze şi să polarizeze politica utilizând adeseori argumente ab hominum sau simplificând extrem problemele politice (Richard Faber, Frank Unger, Populismus în Geschichte und Gegenwarst, 2008, p.116).

La nivelul UE, cele mai multe dintre partidele considerate populiste resping condiţiile‑cadru ale integrării europene (unele doar politicile europene, altele UE în totalitate); din această perspectivă partidele populiste sunt moderate (eurosceptice la un nivel raţional, solicitând modificarea unor aspecte din arhitectura actuală a UE) şi radicale (consecvente în mesajul general anti‑UE, contestându‑i existenţa şi apartenenţa la aceasta). Deşi există o oarecare ambiguitate în definirea populismului de stânga şi de dreapta, sunt considerate de dreapta partidele populiste pentru care UE şi procesele integrative sunt blamabile întrucât ameninţă existenţa naţională şi identitatea popoarelor europene; pentru populiştii de stânga blamabilă este nu atât UE cât cadrul economic (Single European Market) şi politicile de reglementare a competiţiei, care sunt favorabile doar elitei neoliberale.

Dreapta populistă ar include partidele pro‑piaţă, libertariene din punct de vedere economic, conservatoare în ceea ce priveşte societatea, adepte ale „tradiţiei” şi semnificativ euro‑sceptice. Mai mult sau mai puţin asemănătoare în orientarea lor generală astfel de partide sunt promotoare ale naţional‑conservatorismului, restrângerii puterii guvernelor şi ostile (în grade diferite) statului bunăstării (welfare state). Partidele populiste de stânga, cu o priză semnificativă în Europa centrală şi de Est deşi sunt şi ele ultra – naţionaliste, anti‑imigraţioniste şi islamofobe, în politicile economice sunt adeptele politicilor sociale şi economice de stânga, pro‑etatiste – şi Ataka, PPDD, Jobbik chiar, Zorii Aurii sunt astfel de partide – maifestându‑se ca şi critici acerbi ai capitalismului global. Din acest motiv un partid ca Jobbik poate fi înţeles şi ca partid de extremă stânga, în timp ce pentru alţii este un partid populist de dreapta extremă.

Despre relativul succes al partidelor populiste, „post‑politologii” (post‑politica ca termen, a fost introdus de Chantal Mouffe cu referire la situaţia sistemului reprezentativ din democraţiile vestice, caracterizat drept „consens la centru” în privinţa continuării modelului neo‑liberal privit ca fiind fără alternativă viabilă şi către partidele de centru dreapta şi de către cele de centru‑stânga; Tariq Ali, ceva mai, abrupt caracteriza situaţia drept „dictatură centristă”) spun că se datorează nevoii naturale a cetăţenilor de a avea alternative reale la ordinea existentă. Prin alternative reale înţelegând „stânga” nu „New Labour” (Blair continuând practic o agendă politică scrisă de Thatcher), progresism, nu hollandism (ca şi Blair, Hollande a continuat agenda Sarkozy) . În fapt, criza europenismului trebuie înţeleasă ca o criză a încarnării neo‑liberale a proiectului european, a văduvirii politicului de „pasiune”, spune Chantal Mouffe.

Clasificarea partidelor populiste europene

Profilul diverselor mişcări populiste europene diferă de la ţară la ţară – în termeni de mesaj şi de afiliere politică recunoscută, aşa cum diferă şi în ceea ce priveşte potenţialul electoral şi capacitatea de agenda setting şi, nu în ultimul rând, diferă prin modul în care partidele mainstream şi‑au modificat comportamentul urmare a activităţii acestor mişcări.

Surse: Chapel Hill Expert Survey (2014); Ronald F. Inglehart, Pippa Norris: Trump, Brexit, and the Rise of Populism: Economic Have‑Nots and Cultural Backlash, August 2016

Pro / anti Uniunea Europeană

Sursa: Bloomberg; NEAM – New England Asset Management

Spre deosebire de cele două Americi unde populismul a fost asumat inclusiv în titulatura partidelor (după cum am văzut) pentru Europa acesta a fost mai curând un fenomen marginal, termenul în sine fiind utilizat, adeseori, ca depreciativ la adresa unui politician, lider, program electoral, etc. (pentru cei care‑l utilizează în etichetările critice populismul politic însumează demagogia, charisma, limbajul, trivialitatea ş.a.m.d.). În general toţi populiştii (de stânga şi de dreapta, mai mult sau mai puţin radicali) trimit responsabilitatea problemelor economice şi sociale care afectează ţările lor către Uniunea Europenă, mult‑hulita birocraţie bruxelleză şi către moneda comună, clamând eşecul proiectului integraţionist în exact punctele lui forte. În unele dintre statele UE acest fapt a fost acompaniat şi de diminuarea drastică a încrederii în propriile „elite” (politice, sociale şi economice). Până la izbucnirea crizei financiare publicul european privea UE în felul unei fortăreţe capabile să‑i apere in aeternum prosperitatea călduţă împotriva asalturilor repetate ale forţelor globalizării; după, şi globalizarea dar şi deschiderea la competiţie au început să fie considerate mai curând ameninţări decât oportunităţi, reapărând idei de restricţionare a liberei circulaţii (a oamenilor, capitalurilor şi mărfurilor) şi de revenirea la „suveranităţi” (în ceea ce priveşte moneda şi imigraţia, în special) . Încrederea în politica „europenistă” a suferit un declin major şi acest lucru s‑a făcut remarcat, cu concreteţe, la alegerile pentru Parlamentul European din 2014. Partidele eurosceptice au înregistrat victorii majore în chiar inima democraţiilor vestice: UKIP în Marea Britanie şi Frontul Naţional în Franţa au obţinut cele mai multe voturi dintre toate partidele participante la alegeri, în Germania AfD a reuşit să intre şi el în PE (la un an după ce a fost înfiinţat), M5S în Italia s‑a situat imediat sub partidul de guvernământ al lui Renzi, cu 21,2%, în Grecia Syriza a devenit principala forţă politică, în Spania Podemus a luat spre 8% la prima sa participare la alegeri. Acolo unde elitele establishmentului au sesizat amploarea pericolului populist – cazul Olandei – din vreme şi au dus o susţinută şi dedicată campanie de informare, partidele eurosceptice de dreapta şi de stânga au avut rezultate electorale mult mai modeste decât estimările iniţiale. Succesul electoral al populiştilor europeni de toate nuanţele nu a adus cu sine şi un blocaj al Uniunii, respectiv al politicilor UE – diversitatea partidelor eurosceptice şi disiparea lor în grupuri parlamentare diferite, pe de o parte, priceperea în micro‑managementul politic al unui Martin Schulz, pe de altă parte, au avut fiecare rolul său în menţinerea stabilităţii. Evident, cooperarea în cadrul instituţiilor europene a fost întotdeauna problematică, nu doar în actualul context.

Problematice rămâneau alegerile naţionale şi capacitatea partidelor populiste de a influenţa agenda politicilor interne. Succesul Syrizei şi capacitatea acesteia de a se alia cu Grecii Independenţi (radicali de dreapta) pentru a prelua guvernarea au produs consternare printre partenerii europeni; chiar dacă situaţia economică şi socială a Greciei nu era repetabilă şi în alte state ale UE, modul în care peisajul politic se putea modifica profund şi extrem de rapid au amplificat preocupările „stratosferei” bruxelleze privind obiectivele partidelor populiste, influenţa acestora asupra politicilor naţionale şi efectelor pentru UE (în mod special pentru eurozonă). După decenii glorioase de extindere şi consolidare democratică se vădea că nici regimurile democrat‑constituţionale stabile nu sunt lipsite de tensiuni şi de fragilităţi constitutive, că şi acestea, în situaţii de schimbare rapidă – criză economică, fluxuri migratorii deosebite, atacuri teroriste sau chiar amplificarea politicilor percepute drept excesive ş.a.m.d. – pot dezvolta tendinţe în mare măsură contradictorii în raport cu valorile care le conservă şi le perpetuează. În sine, populismul nu este nici bun nici rău; . Întotdeauna au existat perspective diferite asupra binelui comun, însă spaţiul în care acestea concurează trebuie astfel delimitat încât să nu submineze însăşi posibilitatea de a funcţiona a sistemului.

Note:
1. Edwin Diamond, Robert A. Silverman White House to Your House: Media and Politics in Virtual America, 1995, MIT Press.
2. R. Dahrendorf, Ach Ammerkungen zum Populismus, Transit‑ Europäische Revue 156 (2003)
3. IR – compară veniturile disponibile ale primei quintile din populaţie cu cele ale ultimei ; Surse : Eurostat, UNHCR, Haver Analytics, Goldman Sachs Global Investment Research.
4. Ponderile reprezintă scoruri pe media ultimelor 10 sondaje de opinie sau scorurile înregistrate în ultimele alegeri (de până la redactarea articolului). Partidele populiste în calcul sunt cele relevante electoral: UKIP, Pvv, AfD, SYRIZA, M5S, Podemos Unidos, FN. Rezultatele electorale sunt cele din UK 2015, Grecia 2015, Spania 2016, restul fiind medii ale sondajelor pre‑electorale. Comparativ cu media sondajelor, Pvv – partidul condus de Gert Wilders a înregistrat un scor de 13,1% dar un plus de 5 mandate parlamentare faţă de alegerile precedente.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*