Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Orient versus Occident » Sebastian Simion: Patrimoniul cultural al umanităţii, victimă colaterală a conflictelor din Orientul Mijlociu

Sebastian Simion: Patrimoniul cultural al umanităţii, victimă colaterală a conflictelor din Orientul Mijlociu

War is not only the enemy of man,

it is also the enemy of the best that man has produced.

Jirí Toman

Imaginile tulburatului islamist lo­vind cu barosul în porticul unui templu bi‑milenar din Hatra – oraş înscris de UNESCO în patrimoniul universal al umanităţii – alături de alte instantanee desprinse din orgia distructivă dezlăn­ţuită de hibridul teroristo‑religios zis „stat islamic” (sau IS, ISIS, ISIL, SIIL) cu acelaşi discernământ herostratic cu care califul Omar a incendiat bibliote­ca Alexandriei ori talibanii au tras cu patrimoniu-cultural-al-umanitatii-unesco-1mortierele în serenicul Buddha din Ba­miyan, au provocat – dincolo de repul­sia firească a omului educat – reluarea unei dezbateri care durează de ceva decenii privind eficacitatea legislaţiei şi organismelor internaţionale în prote­jarea patrimoniului istoric universal în condiţiile situaţiilor de conflict. Din vre­muri imemoriale războiul a fost acom­paniat de distrugere şi de „dreptul la jaf”, distrugerea proprietăţii culturale fiind considerată o consecinţă inevita­bilă a acestuia, situaţie care s‑a încer­cat a fi reglementată încă din perioada Renaşterii. Erudiţii umanişti ai veacu­rilor XVI‑XVII, mai mult sau mai puţin preocupaţi de posibilitatea existenţei unui drept internaţional – un Jakobus Prilusius spre exemplu, cu al său Le­ges seu statuta ac privielgia Regni Po­loniae din 1553 – dar trăitori în vremuri nesigure şi martori la barbaria războa­ielor, au încercat a pune între parante­ze legale dreptul sabiei faţă de cei în­vinşi şi bunurile lor. Prilusius, în textul menţionat, opina că părţile beligerante trebuie să se poarte cu grijă faţă de operele de artă nu pentru valoarea sau natura lor religioasă, ci pentru calitatea lor de „opere de artă” încununând efor­tul creator al oamenilor. Deşi, intuitiv, s‑ar putea considera că patrimoniul cultural, respectiv protejarea patrimo­niului cultural sunt concepte care ţin de Occident şi de o anume evoluţie a acestuia, şi civilizaţiile non‑occidentale au fost preocupate de protejarea pro­prietăţii culturale – astfel, legea islami­că stabileşte în mod imperativ diferen­ţierea obiectivelor militare de cele civi­le în vremuri de război, fiind restrictivă şi nedispusă la excepţii, cel puţin după cum au înregistrat istoricii ordinele pri­mului calif, Abu Bakr; în fapt, unii exe­geţi contemporani merg şi mai departe şi spun că, în concepţia islamică, toate obiectivele trebuie considerate civile până când se dovedeşte contrariul.

Protejarea obiectelor istorice are o tradiţie care merge până în Anti­chitate, biblicii Nabucodonosor cel Mare sau Nabonide, după cum arată excavaţiile din anticele Ur şi Babylon, fiind preocupaţi de păstrarea moşte­nirii cultural‑religioase a înaintaşilor, primul dintre aceştia amenajând şi un muzeu în palatul său regal, probabil primul astfel de aşezământ din istoria umanităţii1. Preocupări de acest gen au existat şi la anticii greci şi romani, însă epoca modernă va fi cea care va aduce cu sine nu numai ideea necesi­tăţii colecţionării şi păstrării obiectelor istorice, ci şi pe aceea de a face aces­te lucruri organizat, în spaţii publice. Convenţia de la Haga din 1899 (revi­zuită de Conferinţa din 1907), situaţi­ile create în Primul Război Mondial şi Pactul Roerich semnat la Washington în 1935 au venit cu necesare preve­deri privind protejarea obiectelor de patrimoniu istoric şi cultural nu numai în condiţii ideale, dar şi în situaţia iz­bucnirii unor conflicte armate. A urmat a doua conflagraţie mondială şi o altă etapă de distrugeri şi prelevări forţate de obiecte de patrimoniu, milioane de astfel de obiecte culturale ale popoa­relor temporar cucerite fiind trimise în Reich pentru a popula preconiza­tul Führermuseum, gândit drept cel mai spectaculos edificiu muzeal al mapamondului. Dintre milioanele de obiecte rechiziţionate, cele conside­rate „degenerate” sau neconcordante cu standardele estetice al nazismului au fost distruse. La aceasta adăugân­du‑se monumentele distruse în urma bombardamentelor şi operaţiunilor de front. În fapt, situaţia a fost atât de stânjenitoare pentru „lumea civilizată” încât Forţele Aliate au fost nevoite să ia măsuri explicite privind protejarea simbolurilor culturale („În desfăşura­rea ofensivei noastre, inevitabil, vom întâlni monumente şi centre culturale simbolizând tocmai ceea ce încercăm să păstrăm prin lupta noastră. Este responsabilitatea fiecărui comandant de a proteja şi respecta aceste sim­ boluri ori de câte ori este posibil…” Eisenhower, mai 1944). În acest scop şi în contextul pregătirii invaziei vi­zând eliberarea Europei, în 1943 a fost creată o unitate cu profil special, Monuments, Fine Arts and Archives Commission (MFAA); cu o logistică sub necesităţi, lipsită de mijloace de comunicare în masă, de la echipa compusă din 345 de oameni veniţi din 13 naţiuni – din care mulţi erau direc­tori de muzee, curatori şi universitari – se aştepta implementarea celor mai bune metode pentru protejarea fiecă­rui monument istoric şi cultural din Eu­ropa şi Africa de Nord. Având în vede­re dificultatea cooperării militari‑civili, lipsa de experienţă a membrilor comi­siei în ale birocraţiei militare şi condiţi­ile excepţionale în care trebuiau să‑şi desfăşoare activitatea, rezultatele au fost extraordinare: între 1943 şi 1951 au fost găsite şi returnate peste 5 milioane de obiecte şi piese de artă furate, la aceasta adăugându‑se un număr impresionant de situri şi monu­mente conservate. Ecoul prodigioasei activităţi a acestor oameni a fost unul de durată, inspirând inclusiv o recentă producţie hollywoodiană, pe lângă o sumă de organizaţii dedicate protejării moştenirii culturale a umanităţii.

După Nuremberg şi stabilizarea bi‑polară a Europei era necesară şi revizuirea legislaţiei internaţionale de­dicate protejării patrimoniului cultural şi istoric al umanităţii: a apărut astfel Convenţia de la Haga din 1954 (vizând protejarea proprietăţii culturale în ca­zul conflictelor armate) acompaniată de 2 protocoale (în 1954 şi 1999), Protocoalele Adiţionale ale Conven­ţiei de la Geneva (1977), Convenţia de la Paris (din1970, privind interzi­cerea şi prevenirea transferului ilicit de obiecte culturale); la acestea se adaugă şi alte demersuri importante, de genul Declaraţiei Radenci (1998), Declaraţiei Torino CIBB, diverse alte prevederi generate de organisme specializate (ICA, ICOM, ICOMOS) sau de reţele internaţionale dedicate (e.g. Comité International du Boucli­er Bleu – International Commitee of the Blue Shield). Evident, Convenţia Haga a fost ratificată de un număr im­presionant de naţiuni (mai puţin SUA şi Marea Britanie dintre foştii Aliaţi) numărul acestora ajungând la 114 în 2006 şi 124 în 2014 (din totalul de 191 de membri ai ONU).

Cum respectarea tratatelor se ba­zează pe buna‑credinţă („pacea şi jus­tiţia nefiind suficiente pentru a vindeca impulsiunile şi pasiunile” cum spune Hamilton în Human Nature) evident că nu puteau lipsi cazurile de gravă încălcare a prevederilor Convenţiei de la Haga produse de: bombardamen­tele turceşti din Cipru (1974) urmate de jefuirea sistematică a obiectelor de patrimoniu din vechile edificii monaha­le bizantine; operaţiunile militare ale Israelului în Liban (1982‑1984) care au afectat monumentele anticului Tyr; conflictul irano‑iraqian (afectând si­turi arheologice în Abadan şi Sush, în mare parte din neglijenţa factorilor po­litico‑militari din jurul lui Saddam, care au refuzat marcarea acestora cu stea­guri, cum prevede Convenţia, respec­tiv plasarea unor observatori inter­naţionali); a urmat primul conflict din Golf şi afectarea siturilor arheologice ale vechiului Ur (unele transformate în aerodromuri militare; la aceasta s‑a adăugat şi furtul a 30.000 de obiecte de artă islamică, luate de irakieni din Muzeul Naţional al Kuweitului). Apoi, al doilea conflict din Golf şi Iraqi Fre­edom, ostilităţile fiind purtate de data aceasta cu respectarea prevederilor Convenţiei şi cu o bună comunicare a Pentagonului cu organismele de profil (Institutul Oriental din cadrul Universi­tăţii din Chicago punând la dispoziţia Pentagonului o listă cu 5000 de situri şi monumente antice în scopul prote­jării acestora). Dacă marcarea corec­tă a protejat respectivele monumente de bombardamentele aeriene, ocupa­ţia a adus cu sine inevitabilele jafuri şi prelevări ilegale din situri arheologi­ce, muzee, arhive şi biblioteci. Numai din Muzeul Naţional al Irakului au fost furate 15.000 de obiecte, în contextul unei operaţiuni militare purtate sub egida celor care, în urmă cu 60 de ani, formau MFAA tocmai pentru a preveni sau remedia astfel de lucruri. Întoc­mai ca şi Sadam – cuprinşi probabil de acelaşi fior al dominării vanitoase a marilor simboluri ale Istoriei – trimi­şii celor din „the land of the free and the home of the brave” şi‑au construit deliberat o bază aeriană peste ruinele anticului Babylon şi un poligon de an­trenamente pentru infanterie în Urul regelui Ghilgamesh. Alte situri istori­ce au fost jefuite de bande înarmate, singura reacţie a lui Donald Rumsfeld fiind una total opusă celei a lui Ike Ei­senhower: „Stuff happens”. E drept, apelul la clauza „necesităţii militare” inclusă în Convenţia de la Haga a fost utilizat o singură dată (transformând în punct militar temporar un minaret vechi de 1.200 de ani).

Dar cea mai flagrantă încălcare a Convenţiei Haga a venit de pe con­tinentul ale cărui conflicte mondiale i‑au generat necesitatea – din fosta Iugoslavie. Însuşi „scutul albastru”, simbolul Convenţiei, fixat pe clădirile şi siturile istorice a devenit ţintă pri­mară, distrugerea acestora devenind parte componentă a strategiilor de pu­rificare etnică şi culturală (209 din 607 moschei din Kosovo au fost parţial sau total distruse de forţele sârbeşti, alte două moschei istorice din veacu­rile XV‑XVI fiind distruse de bombar­damentele NATO); după încheierea conflictului a urmat reacţia albaneză, cel puţin 1/3 din totalul monumentelor sârbeşti înregistrate ca atare fiind de­molate (între acestea 76 de mănăstiri şi edificii ecleziastice, la care se adau­gă cel puţin 10 distruse de bombar­damentele NATO). În fapt, conflictele micro‑statelor balcanice in statu nas­cendi nu au făcut decât să anunţe ceea ce face acum ISIS în Orientul Mijlociu ‑ transformarea unor teritorii statale în terra nullius urmată de pu­rificarea „culturală” sistematică. În 15 ani din Balcani a fost extrasă total o bună bucată din istorie zonei – monu­mente istorice aneantizate şi odată cu ele şi dovezile existenţei acestora. Cu scopul omogenizării etnice, evident.

Conflictele din ultimele două de­cenii ale secolului al XX‑lea – în care distrugerea patrimoniului şi moşteni­rii culturale au devenit elemente pe agenda strategiilor vizând umilirea şi subjugarea grupurilor etnice conside­rate insurgente – au forţat comunita­tea internaţională să revizuiască Con­venţia Haga, rezultatul fiind al Doilea Protocol al Convenţiei, apărut în for­ma sa finală în 1999. Acesta a venit cu precizări importante privind inven­tarierea bunurilor culturale, pregătirea planurilor de urgenţă pentru proteja­rea lor în condiţii de incendii sau de colaps structural, planificarea mutării patrimoniului mobil în spaţii asigurate corespunzător, desemnarea autorită­ţilor competente în coordonarea ope­raţiunilor de protejare a patrimoniului. Precizările sunt importante, obligând semnatarii la elaborarea unor astfel de proiecţii specifice „vremurilor de război” în perioadele de pace. Inten­ţiile, ca de fiecare dată, au fost ge­neroase, însă la 5 ani după apariţia Protocolului doar 35 de naţiuni sem­naseră protocolul, între acestea şi Siria şi Yemen (contând prea puţin, după cum rezultă din distrugerile care au avut loc în ultimii ani în aceste ţări).

Ratificarea sau respectarea la nivel statal a acordurilor internaţionale sta­bilite de „comunitatea internaţională” nu înseamnă întotdeauna şi o interna­lizare a respectivelor principii de către societăţile componente ale acestor state. Piaţa finală pentru traficul de obiecte culturale din zonele de pre şi post‑conflict o găsim tocmai în state­le eminente ale „comunităţii interna­ţionale” şi un exemplu în acest sens este celebra colecţie Schøyen, su­pranumită „Manuscrisele de la Marea Moartă ale Buddhismului” – o colecţie privată însumând aproximativ 1400 de manuscrise buddhiste anterioare secolelor VII‑VIII extrase de talibanii afgani din zona Bamiyan şi vândute unui colecţionar norvegian. Norvegia, altfel un stat respectabil, component al cadrului internaţional de prevenire a traficului de acest gen. În fapt situ­aţia este sensibilă nu numai în acest caz, ci şi în cazul altor „respectabili” ai comunităţii internaţionale care, ra­tificând UNIDROIT‑ ul spre exemplu ar avea de returnat bunuri culturale preluate în diverse etape istorice (în şi după perioada colonială etc.) şi prin diverse metode.

Purificarea culturală în numele Profetului sau al profitului?

Dacă războaiele din fosta Iugosla­vie au integrat premeditat distrugerea moştenirii culturale şi religioase a di­verselor popoare componente ale fos­tei federaţii în strategiile de purificare etnică şi de „omogenizare” a noilor en­tităţi statale, ceea ce face IS în spaţiul siro‑irakian a dus terorismul cultural la un „rafinament” care‑i justifică califica­tivul de „infecţie incurabilă” acordat, în urmă cu ceva vreme, de preşedinte­le Consiliului Islamic al Pakistanului. Distrugerea sistematică a artefactelor muzeului din Mossul, demantelarea anticului oraş Nimrud, dinamitarea rui­nelor vechii capitale a imperiului Parth şi a edificiilor palmyrene, a celor roma­ne şi elenistice din mai multe situri ar­heologice, bombardarea moscheelor istorice de la Alep şi din alte localităţi, distrugerea „mormântului lui Iona” (ca „antidot la apostazie”) şi alte astfel de acţiuni, au arătat măsura reală a inefi­cacităţii comunităţii internaţionale în a impune respectarea şi protejarea patri­moniului cultural al umanităţii. Amploa­rea reală a distrugerilor este doar esti­mativă, în lipsa posibilităţii de evaluare în teren, însă se prelimină o cifră de peste 10 miliarde dolari. În alte cazuri evaluarea va fi imposibilă, fiind vorba de monumente istorice cu caracter de unicitate. Practic, amplitudinea distru­gerilor s‑a situat la un nivel „fără pre­cedent în istoria modernă a umanităţii” (Irina Bokova, director‑general UNES­CO), ISIS continuând să‑şi exercite şi în acest moment controlul asupra uneia dintre zonele cu cea mai mare concentrare de bogăţii arheologice de pe planetă.

Art-Sebastian-Simion-nr-02-2015-harta(Situri istorice distruse, jefuite sau deteriorate de ISIS. Sursa: The New York Times, oct. 5, 2014)

Explicaţiile unui astfel de compor­tament nu sunt simple, sau nu atât de simple pe cât par. Distrugerea „urme­lor idolatriei” de pe teritoriile revendi­cate de „califat”, în numele Profetului şi al iconoclasmului scrierilor sfinte, e numai o parte din ecuaţie. O alta pri­veşte operaţiunile de finanţare prin traficarea a tot ceea ce se poate va­lorifica din siturile istorice şi din cap­turarea colecţiilor instituţiilor muzeale. Desigur, şi Iraqul şi Siria ar fi trebuit să aibă – şi probabil au avut – planuri de protejare a monumentelor şi de asi­gurare a bunurilor culturale, personal specializat în operaţionalizarea aces­tor planuri, un sistem de alarmare tim­purie, poate chiar şi personal militar cu stagii de training pentru astfel de situaţii excepţionale. La fel de proba­bil e că lucrurile ar fi funcţionat mai bine în contextul unui conflict „con­venţional” (în sensul respectării con­venţiilor internaţionale), ceea ce nu este şi cazul conflictelor sectare din Orientul Mijlociu. În cazul Irakului s‑a adăugat corupţia endemică şi lipsa de motivare a factorului militar (în 2014 ISIS a preluat Mossulul în condiţiile în care o întreagă divizie irakiană a de­fectat fără a opune rezistenţă, lăsând la dispoziţia insurgenţilor un arsenal şi o logistică considerabile).

Rivalităţile locale vechi de decenii (Turcia vs Siria, Siria vs. Irak etc.), consecinţele experimentului generic cunoscut drept „primăvara arabă” au avut şi ele contribuţia lor la deteriora­rea de ansamblu a situaţiei în regiune. Statul Islamic nu a inventat nimic nou – elemente din „opoziţia siriană”, con­siderate moderate şi stipendiate la un moment dat de SUA cu logistică mili­tară de sute de milioane de dolari în vederea înlocuirii lui Assad, au recu­noscut că au finanţat cumpărarea de arme utilizând brigandajul arheologic (pierderile estimate în 3 ani de conflict civil fiind undeva în jurul a 2 miliarde de dolari numai din acest trafic de obiecte istorice)2. Chiar dacă guver­nul sirian ar fi avut voinţa să lupte îm­potriva „terorismului cultural”, în mod cert nu ar fi avut şi resursele necesare să o facă şi nici sprijinul internaţional necesar. În 2011, în Egipt, în contex­tul „revoluţiei”, toate siturile arheologi­ce majore, inclusiv cele de pe Platoul Gizeh, de la Luxor şi din Valea Regilor au cunoscut raiduri întreprinse în sco­pul prelevării de obiecte arheologice, pierderile estimate fiind în jurul a 5 mi­liarde de dolari. Astfel de evenimente, la o scară atât de semnificativă, nu sunt posibile fără coordonare şi fără certitudinea unei pieţe de desfacere. Presa londoneză, germană sau ame­ ricană abundă în articole și reportaje prezentând traficul și culoarele ile­gale sau semi‑legale de desfacere a bunurilor culturale extrase din zonele de conflict, o afacere trans‑națională care practic alimentează cu fonduri toate părțile implicate în conflicte, de la facţiunile guvernamentale la gru­pările rebele. Datele oficiale din SUA arătau pentru 2013, spre exemplu, o creştere a valorii antichităţilor decla­rate ca importate din Siria cu 134%, însă cifra de 11 milioane de dolari este doar una oficială, valoarea obiectelor traficate ilicit fiind imposibil de deter­minat. Având în vedere numărul mare de situri istorice distruse numai în Si­ria ‑ 290 conform imaginilor satelitare comandate de ONU la finele anului trecut – ne putem imagina de ce con­trabanda cu bunuri culturale a devenit pentru ISIS a doua sursă majoră de fi­nanţare, după contrabanda cu petrol. Și de ce obiecte din ruinele distruse de la Nimrud si Palmyra sunt puse în vânzare în Londra.

Un alt aspect, poate mai puţin im­portant, dar nu lipsit de semnificaţie, e legat de prezenţa câtorva mii de „lup­tători” ai statului islamic” veniţi din ţă­rile occidentale dezvoltate. Unii dintre ei educaţi şi utilizaţi de dirigenţii gru­pării mai ales în scopuri propagandis­tice (de la elaborarea miilor de mesaje concepute pentru reţelele de sociali­zare până la operaţiunile de recruta­re de noi simpatizanţi). Un sondaj din 2014 făcut în Franţa releva un sprijin mai mare pentru ISIS în această ţară decât în Gaza, indivizii cu o astfel de opinie provenind mai cu seamă din ceea ce îndeobşte numim „clasa de mijloc (indivizi cu un parcurs educativ mulţumitor, cu un standard de viaţă decent, cu abilităţi intelectuale etc.). Fără a încerca o abordare a raţiuni­lor pentru care aceştia devin simpati­zanţi ai radicalilor islamişti (plictisea­lă, alienare, marginalizare cauzată de globalizare, crize existenţiale, vi­zionarism justiţiarist, „malaise” ideo­logic ş.a.m.d.), ceea ce poate fi pus sub semnul interogaţiei este sistemul educativ prin care aceştia au trecut. Dincolo de „eşecul multiculturalismu­lui” ‑ sintagmă care a decroşat întregi straturi politico‑ideologice europene, în avalul cazului Breivik şi al asasina­telor rasiste din Germania, petrecute nu cu mulţi ani în urmă ‑ este şi un eşec al sistemului educativ în măsura în care acest sistem nu poate scoa­te indivizii de sub ilotismul acceptării / participării la acţiuni de „terorism cultural”. Sau participarea la instituţio­nalizarea brigandajului cultural având ca ţintă distrugerea identităţii istorice a unor naţiuni. Acelaşi lucru poate fi spus şi referitor la arheologii şi echi­pele de excavare „angajate” de Daesh în operaţiunile de jefuire sistematică.

Oproblemă de voinţă acomunităţii internaţionale

Când obiectivele culturale devin ţinte ale atacurilor militare, capacita­tea reactivă a comunităţii internaţiona­le se dovedeşte limitată şi incompletă. Nimeni nu va elimina „ţinte” ISIS pen­tru că au distrus Niniveh sau Palmyra, ci le vor elimina în primul rând din ra­ţiuni de securitate sau de oportunitate militară. E drept, Consiliul de Securi­tate al ONU a cerut statelor membre, în februarie a.c., să acţioneze cu de­terminare pentru a opri comerţul ilegal cu obiecte istorice provenind din Siria şi Irak, pentru că astfel s‑ar reduce circuitul de finanţare al organizaţiilor teroriste ‑ deşi primul aspect ce tre­buia avut în vedere era prevenirea distrugerii în continuare a patrimoniu­lui universal şi, eventual, studierea posibilităţii unui mandat explicit de in­tervenţie. În SUA, Departamentul de Stat împreună cu o serie de instituţii academice dedicate studiilor orienta­le şi cu American Association for the Advancement of Science au demarat iniţiativa Syria Cultural Heritage şi fi­nanţarea unui institut irakian pentru conservarea antichităţilor şi patrimo­niului cultural. Un efort colectiv util documentării distrugerilor, susţinerii campaniilor globale de conştientizare, redactării unor proiecte de prevenire a distrugerilor şi de recuperare a bunu­rilor traficate. Astfel de iniţiative sunt lăudabile, însă au în vedere scopuri limitate la documentare, recuperare şi restaurare, capacitatea de preven­ţie fiind limitată. Sigur, SUA posedă şi alte instrumente de restrângere a efectelor traficului ilegal (de tipul Terrorist Finance Tracking Program – agenţie care nu a fost concepută pentru a monitoriza traficul cu antichi­tăţi, dar care, având în vedere dimen­siunea fondurilor obţinute de ISIS din acest gen de operaţiuni, poate fi im­plicată; sau Department of Homeland Security’s Cultural Property, Art and Antiquities Investigations and Repa­triations Program).

O propunere interesantă a venit de la guvernul italian care a avansat ideea constituirii unei forţe militare dedicate protejării siturilor istorice din zonele de conflict, pusă sub egida UNESCO. Dar o astfel de implicare militară nu poate fi avută în vedere în afara instrumentelor legale internaţio­nale: statutul ICC (International Crimi­nal Court) din 1998 şi Convenţia de la Haga din 1954 privind protejarea pro­prietăţii culturale. În mod cert, legisla­ţia internaţională poate influenţa com­portamentul părţilor aflate în conflict în sensul evitării imperativului militar în favoarea prezervării bunurilor cultura­le, însă existenţa acestei legislaţii nu înseamnă automat şi un consensus in idem al părţilor implicate, cu atât mai puţin cu cât nu toate părţile im­plicate în conflictele sectare recunosc convenţiile internaţionale. Ideea unei echipe internaţionale constituite din civili (experţi în bunuri de patrimoniu) şi militari poate reprezenta o soluţie având în vedere tradiţia MFAA şi mai ales existenţa unor structuri militare care au tangenţă cu domeniul (Com­batant Command Cultural Heritage Action Group (CCHAG), International Military Cultural Resources Working Group aflat în parteneriat cu NATO, Joint Analysis Lessons Learned Cen­ter etc. Dar şi o astfel de construcţie are de făcut faţă unor provocări legate de colaborarea militari‑civili şi de pla­nificarea şi implementarea măsurilor (din perspectivă militară ecuaţia secu­ritate – protejarea proprietăţii cultura­le are o altfel de dinamică, necesitând adaptarea factorului militar la „politi­zarea şi sentimentalismul” factorului civil). Ce ar fi putut face o astfel de for­ţă militară cum era cea preconizată de Italia când, după un an de intervenţii militare (ale unei coaliţii occidenta­le limitate, e drept) şi distrugerea a aproximativ 10.000 de luptători ISIS, organizaţia teroristă pare a fi prea puţin afectată, extinzându‑se chiar în Libia şi Sinai şi continuând acţiunile distructive? În general factorul militar planifică protejarea „resursei culturale şi de mediu” în stadiile incipiente de pregătire a operaţiunilor, intervenţia în zonele aflate deja în conflict nefi­ind întotdeauna sustenabilă, aşa cum nicio intervenţie extinsă nu ar garanta protejarea bunurilor culturale aflate deja în zone „fierbinţi”.

În 1999, în contextul Protocolului Convenţiei de la Haga, organizaţia in­ternaţională neguvernamentală „Blue Shield” a fost identificată „ca organism consultativ al Comitetului Interguver­namental stabilit în 1954 şi nu puţine voci optimiste s‑au referit la viitorul acestui ONG ca la un echivalent al Crucii Roşii Internaţionale în domeniul protejării bunurilor culturale. La mai bine de un deceniu de la acest episod optimismul pare puţin justificat, dife­renţele între cele două instituţii nefiind nici puţine şi nici lipsite de relevan­ţă. Crucea Roşie are 150 de ani de activitate şi o legitimitate consolidată în timp, un personal format din pes­te 12.000 de oameni activând într‑un număr de 80 de state, un buget consi­derabil şi capacitatea de a acţiona pe lângă state şi organisme internaţiona­le, atunci când situaţia o cere. „Blue Shield” are aproape două decenii de activitate, nu are nici acum un buget propriu beneficiind doar de sponsori­zări limitate, iar personalul său este recrutat exclusiv pe baze voluntare. Cu toate acestea, eforturile sale sunt notabile, prevenind distrugeri ale unor situri istorice în Libia şi producând liste valabile ale siturilor culturale din Mali, Irak, Siria în vederea protejării în eventualitatea unor lovituri aerie­ne, liste preluate de comandamente­le NATO. Dar fără a avea un mandat explicit, cuprins eventual în acordurile internaţionale şi fără un buget care să‑i permită funcţionarea cu personal profesionist, această organizaţie se va baza în continuare doar pe creati­vitatea şi dedicaţia voluntarilor săi, im­presionante în sine, dar insuficiente, având in vedere vastitatea spaţiului care trebuie monitorizat si amploarea fenomenelor de distrugere culturală.

La nivelul Uniunii Europene ‑ unde există o piaţă semnificativă a antichi­tăţilor şi obiectelor culturale – meca­nismele de prevenire şi de relocare a acestor categorii de bunuri sunt des­tul de riguros reglementate, guverne­le statelor europene manifestând o atenţie constantă în acest sens. Com­plementar, pot fi avute în vedere şi alte măsuri, care ar putea consta în:

  • Utilizarea „procurorilor publici itineranţi” (roving public pro­secutor), după modelul de in­vestigare a infracţiunilor care afectează bugetul UE (art. 86 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede po­ziţia EPPO – European Public Prosecutor Office pentru com­baterea actelor de criminalitate ce afectează interesele financi­are ale Uniunii). În condiţiile în care deja există o asemenea poziţie în schema de funcţiona­re a UE şi dacă şi parlamentele naţionale care se opun ideii vor debloca situaţia, competenţe­le biroului ar putea fi extinse şi la: activităţi ce privesc de‑con­textualizarea bunurilor cultu-rale, în special a celor de im­portanţă deosebită; eliminarea avantajelor economice ale trafi­cului ilicit; extinderea capacităţii de investigaţie trans‑frontalieră şi extinderea cooperării inter­naţionale şi în acest domeniu. Cum tocmai mandatul Procuro­rului European este subiect de divergenţă (jumătate din par­lamentele naţionale fiind într‑o opoziţie prelungită pe acest subiect) o astfel de posibilitate rămâne ipotetică;
  • Utilizarea experienţei UNODC şi a materialelor subsecvente cu referire la cooperarea inter­naţională şi la crearea unor en­tităţi interstatale de impunere a legii, mai complexe decât ofiţerii / birourile de legătură. Articolul 19 din Convenţia ONU privind combaterea Crimei Organiza­te Transfrontaliere (Convenţia Palermo) face referire la „an­chetele comune”, nu însă şi la constituirea echipelor comune de investigaţie, tocmai pentru a lăsa la latitudinea statelor şi en­tităţilor modalităţile cele mai efi­ciente de cooperare şi coordo­nare internaţională. În esenţă, reprezintă o metodă eficientă doar dacă părţile contractante acţionează într‑un mediu al în­crederii mutuale;
  • Cooperarea structurilor de in­formaţii (intelligence) privită ca o chestiune de necesitate şi nu de oportunitate, având în vede­re natura clandestină a traficului ilegal cu obiecte culturale şi ope­raţiunile care pot fi finanţate din acesta. Schimbul rapid de infor­maţii pertinente privind persoa­nele şi companiile implicate în traficul internaţional de bunuri, analizele de caz (modus ope­randi, căile de transport, reţele­le publice sau private implicate), asistenţa tehnică în devoalarea circuitelor financiare conexe, ar permite o monitorizare în timp real şi pe spaţii mari a părţilor implicate în alimentarea pieţei „negre” a obiectelor culturale.

Lupta cu „terorismul cultural” ne­cesită o strategie coordonată şi mul­tilaterală, mergând de la agregarea globală a ONG‑urilor dedicate acestei problematici în diferite părţi ale lumii până la includerea terorismului cultu­ral pe agenda globală de securitate şi la extinderea capacităţii UNESCO de a oferi, rapid, zone sigure de păs­trare a bunurilor culturale evacuate din zonele de conflict. Dacă în 1948 s‑a încercat, fără a se reuşi, integra­rea în „Convenţia privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid” a unei componente culturale (în ideea că distrugerea deliberată de către na­zişti a patrimoniului cultural‑religios al evreităţii europene trebuie considera­tă parte intrinsecă a politicii genocida­re) poate că revenirea la un astfel de demers nu ar trebui neglijată. Pentru că protejarea bunurilor culturale uni­versale depinde în primul rând de vo­inţa şi de capacitatea de prevedere a comunităţii internaţionale, de dorinţa acesteia de a prioritiza şi insista pe protejarea valorilor umanităţii.

Note:

1 R.F. Harper, Assyrian and Babylonian litera (London, D. Appleton and Co., 1901)

2 Deborah Lehr, Eric Cline, Cultural Terrorism Has Swept the Middle East, US News, http://www.usnews.com, Feb. 21, 2014

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*