Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Procesul electoral şi calitatea democraţiei » Sebastian Simion: Euroalegerile 2014: între scepticism și indiferență

Sebastian Simion: Euroalegerile 2014: între scepticism și indiferență

„Această Europă nu este îndreptată împotriva cuiva,

nu are nici un scop de agresiune, nici un caracter egoist sau imperialist,

nici în interiorul său și nici față de alte state.”
Robert Schuman

„Oamenii sunt profund dezamăgiţi de Uniunea Europeană” care a devenit „distantă şi de neînţeles chiar şi pentru guvernele Europene”. În aceşti termeni au reacţionat doi dintre liderii importanţi ai „jumătăţii Vechi” a Europei – Cameron şi Hollande, puşi în faţa consistentelor eşecuri electorale ale propriilor lor partide imediat după 25 mai. Eşecuri echivalate – şi pe bună dreptate – cu o respingealegeri-europarlamentare-2014-fotore masivă a Uniunii Europene de către o semnificativă parte a electoratelor naţionale. Titlurile la cald, din marile ziare occidentale, au fost încă şi mai expresive, luând în custodie aproape toată gama fenomenelor tectonice pentru a exprima amplitudinea expansiunii radicalismului şi euroscepticismului, întrupat de Farage, Le Pen sau alţii ejusdem farinae.1 Cu excedentul său de serenitate raţională, „Mutti” Merkel – mulţumită de soliditatea rezultatului obţinut de CDU/CSU şi de avansul PPE – a intrat în rolul sticluţei cu săruri împotriva leşinului: ascensiunea partidelor eurosceptice şi naţionaliste este regretabilă, însă calea reformelor trebuie să continue „în vederea recuceririi alegătorilor”. „Acest lucru este valabil şi pentru Franţa”, a adăugat ea, deloc îmbucurător pentru Hollande, capelmaistrul celui mai mare eşec electoral al stângii franceze din ultimii ani.2 Nici în alte părţi lucrurile nu au stat cu mult mai bine, stânga radicală, extrema dreaptă, euroscepticii, anti imigraţioniştii şi naţionaliştii profitând in globo de efectele celei mai intense crize financiare din totalul celor 56 de ani de existenţă ai Uniunii Europene. Dacă pentru conservatorii din PPE situaţia nu a fost foarte rea, pentru social democraţi şi socialişti situaţia este una departe de a suscita optimism pentru anii ce vin. Partidele radicale şi populiste au câştigat victorii electorale importante în zone altădată considerate simboluri ale social democraţiei (cum era zona scandinavă). În Ungaria, social democraţii au luat chiar mai puţine voturi decât extremiştii de la Jobbik; în Bulgaria, stânga – coordonată de Stanişev, liderul în funcţie al Partidului Socialiştilor Europeni – a obţinut mult sub ceea ce spera. Grecia – epicentrul crizei europene – a cunoscut evoluţii care, chiar dacă erau predictibile, vor presa şi mai mult în viitorul imediat în direcţia găsirii unor soluţii sociale de durată, soluţii pe care elenii nu le mai aşteaptă din partea stângii tradiţionale (Pasok/Elia), situată cu un mandat sub neo fasciştii de la Zorii Aurii şi la egalitate cu comuniştii din KKE, ci mai degrabă de la stânga radicală. În Danemarca şi în Austria, extrema dreaptă (anti imigraţionistă) a fost plasată de electorat în topul câştigătorilor, completând peisajul în plină recompunere al naţional populismului nordic. Solidaritatea europeană – cea pe care miza Robert Schuman atunci când argumenta logica „supranaționalului” victorios – se dovedește mai precară decât așteptările elitelor europeniste, reiterându se faptul că nu există cristalizare politică simplă și nici univocă. „Sentimentul de solidaritate al națiunilor va ieși victorios asupra naționalismului, deja depășit” spunea același Schuman3 – în spiritul unei întregi filozofii a politicii centrate pe metoda comunitară și pe solidaritatea de fapte. Ce ar fi spus după alegerile din 2014? Probabil că ar fi susținut în continuare Europa ca singura soluție posibilă, indicând ca iluzorii retranșamentele solidificate electoral de „excesul de mânie” dizolvat în politica țărilor europene în contextul crizei economice și financiare.

Episodul 2014 nu va duce la un derapaj fundamental al construcţiei europene, dar va introduce limitări importante în funcţionarea noilor structuri ale leadership ului, aşa cum va fi vizibilă, aproape cu certitudine, şi o schimbare în registrul discursiv al principalilor actori europeni cu privire la problemele sensibile de pe agenda europeană (de la extindere la imigraţie, Schengen etc). După aceste alegeri, partidele anti europene şi eurosceptice au obţinut un viguros cal troian în citadela bruxelleză, a cărei robusteţe o vor ataca sau cel puţin obstrucţiona pe toate fronturile posibile – capitalul politic investit în UE, ca orice capital virtual, evaporându se cu o intensitate fără precedent, chiar dacă marile familii politice europene vor face eforturi de reconsiderare substanțială a agendei acestui ciclu electoral, mai ales la capitolul economico social. Un alaplicatie-vot-europarlament-foto-3t semnal, care nu trebuie subestimat, este cel transmis de accederea neo naziştilor sau a actorilor politici cu idei fascistoide edulcorate (far right 2.0), care poate juca un rol catalitic pentru diverse alte grupuscule extremiste ce populează periferia peisajului politic în cvasitotalitatea statelor europene. Este însă dificil de spus dacă – aşa cum unii analişti sugerează, după un meniu à la Aymeric Chauprade – marii actori şi teoreticieni din UE ar trebui să şi reconsidere modul de relaţionare cu populismul radical pe care, eventual, să l privească nu ca pe o deviaţie temporară şi localizată, ci ca pe o parte integrantă a vieţii politice democratice europene. Putem fi de acord cu Tocqueville, că „ar fi o mare problemă pentru omenire dacă libertatea s ar înfățișa pretutindeni sub același chip”, însă repetarea unor erori politice din istoria nu atât de îndepărtată a Europei ar reprezenta o și mai mare problemă.

De ce a câştigat populismul? pentru că a operat cu ceea ce ştie mai bine: cu opunerea poporului „elitelor”, cu clamarea nevoii simplificării procedurale şi instituţionale (negarea democraţiei şi a sistemului reprezentativ „corupt de politicieni”; negarea formelor procedurale, inclusiv a celor care ţin de Justiţie şi aici trebuie să ne reamintim că V. Orban a iniţiat la puțin timp după preluarea puterii – la cererea Jobbik – restrângerea atribuţiilor „aristocratice” ale Curţii Constituţionale, model care a constituit apoi sursă de inspiraţie şi pentru alţii).

Nu în cele din urmă, exploatarea sectară a conceptului de legătură socială cu accentul pus nu pe calitatea multitudinii relaţiilor sociale prezente în societatea contemporană, ci pe „identitate” (de altfel, sunt partide politice care conţin explicit termenul în titulatură) definită prin negarea şi stigmatizarea imigranţilor, esticilor, celor de alte religii (islamică în principal), homosexualilor, romilor ş.a.m.d. Mutatis mutandis, situaţia e asemănătoare cu ceea ce s a întâmplat în prima perioadă de contestare a globalizării (ultimele decenii ale veacului al XIX lea) când, în contextul alegerilor din 1893, Maurice Barrès publica un manifest electoral intitulat Contre les étrangers. Étude pour la protection des ouvriers français4, în care valoarea egalitarismului nu era contestată (nici Le Pen nu o face), ci asociată xenofobiei şi protecţionismului naţional („protecţionism pentru muncitori”5). Atunci răspunsul – socialiştilor şi republicanilor centriști – nu a privit omogenitatea sau identitatea (ca punct de pornire în generarea de politici), ci redefinirea problematicii sociale prin conceptualizarea statutului social (extinderea bunăstării publice, diversificarea opţiunilor politice etc.).

Europa Centrală și de Est: absenteism și indiferență
În Europa Centrală şi de Est, partidele cu mesaj eurosceptic, sau anti establishment (în variantele sale radicale) au avut un ecou limitat, acumulând aproximativ 5% din totalul locurilor disponibile pentru cele 11 ţări. Procentaj care urcă la 11%, dacă am include cele 12 locuri ale Fidesz, partid care este declarativ membru al EPP, însă care, prin discursul „euro realist” asumat de liderul Viktor Orban, pare mai degrabă apropiat de curentul eurosceptic. Un procentaj semnificativ, desigur, care este însă departe de a euroalegeri-europarlamentare-4semnifica o mişcare de amploare tectonică în politica regiunii. Excluzând Fidesz, dintre partidele eurosceptice cu un scor semnificativ ar fi Jobbik (Ungaria), Ordine şi Justiţie (Lituania) şi Adunarea Noii Drepte (KNP – Polonia). Şi aici, clasările sunt diferite – Jobbik s a calificat cu un 14,7% din voturile valabile, sub cele 20,5 procente obţinute la alegerile generale naţionale. În Polonia, KNP a urcat semnificativ, de la 1,1% în alegerile naţionale (2011) la 7,1% la cele europene. Şi unul, şi celălalt dintre partidele amintite reprezintă cauze de îngrijorare raportat la ceea ce am defini perspectiva progresistă europeană: Jobbik practicând un conservatorism cu nuanţe de extremă dreaptă (și acuzat, nu de puține ori, de anti semitism, xenofobie, rasism, homofobie), iar KNP având un lider în persoana lui Janusz Korwen Mikke, anti democratic, sexist și cvasinegaţionist („Hitler nu a ştiut nimic de Holocaust” şi alte remarci de acest gen conferindu i un anume gen de profil mediatic). Între aceste limite, un partid cum este lituanianul „Ordine şi Justiţie” (14,3% din voturi) pare mai apropiat de conservatorism (tradiţionalism), cu un mesaj eurosceptic ceva mai temperat decât acela al omologilor săi regionali, colorat doar de recurența atitudinilor sale homofobe, dar fără regiștrii grosier anti democratici ai Jobbik ului şi probabil şi fără o mare dorinţă de a colabora în Parlamentul European cu acesta (deşi, până la urmă, politica e spaţiul posibilului). În rest, partidele la guvernare au scos scoruri de top, fie că vorbim de GERB (Bulgaria), Partidul Reformei din Estonia, Fidesz în Ungaria, Smer SD (Slovacia), Platforma Civică (Polonia) sau PSD la Bucureşti. În Letonia, „Unitatea” a capacitat 46% din voturi, un scor cu adevărat remarcabil realizat de un singur partid, o creştere fulminantă faţă de alegerile naţionale (2011) când a luat 27%. Absenţa unui euroscepticism in statu crescendo şi dominanţa mainstream ului politic – precumpănitor pro european – lasă un spaţiu politic confortabil moderaţilor şi democraţilor, însă acest lucru în condițiile unui absenteism mai mult decât semnificativ. Sigur, acest tip de alegeri – din varii motive – strânge mai puţine voturi decât alegerile naţionale, însă per ansamblu ECE a înregistrat o medie de 28%, comparativ cu 43%, media întregii Uniuni. Cu un minim pe Slovacia, 13%, ceea ce înseamnă un loc de eurodeputat câştigat cu 0,76%. De ce în ECE absenteismul este peste media UE rămâne o chestiune deschisă, cu atât mai mult cu cât elitele politice din ţările componente sunt în general catalogate ca fiind entuziast pro europene, sprijinite de o opinie publică mult mai favorabilă euro instituţiilor comparativ cu „vechea Europă”. O posibilă explicaţie ar fi legată de deziluzia unei importante părţi a electoratului relativ la urmările integrării – nu puţini percep integrarea, mai bine zis rezultatele acesteia, ca fiind destul de departe situate faţă de aşteptările iniţiale – considerându se ţări şi cetăţeni „second hand”, situaţi/fixaţi în periferie ş.a.m.d. Chiar şi atunci când îndeplinesc/deţin roluri cheie în ierarhia instituțională comunitară, statele ECE sunt puse în poziţia nu de a fi creative (generatoare de viziuni), ci de a „corespunde” aşteptărilor jucătorilor majori. Excepţie – unică deocamdată în peisajul ECE – este Polonia, probabil cea mai „integrată” dintre ţările intrate în 2004. După alegerile din 2007, Platforma Civică din Polonia a reuşit să se impună ca unul dintre jucătorii proeminenţi din UE, inclusiv în coordonarea recentei crize din Ucraina, Radoslaw Sikorski – ministrul de externe – construindu şi un profil important în elita eurocrată.

Dacă în „vechea Europă” problema este legată de euroscepticism şi valenţele sale politice, în ECE problema este una a absenteismului, apatiei şi complacerii. În lipsa unei ponderi semnificative ca număr de mandate, euroscepticii „bătrânei Europe” au beneficiat, totuși, de aportul ECE la „numărul de țări”, cei patru parlamentari din Letonia, Lituania și Cehia asigurându i, de exemplu, liderului UKIP poziția de co președinte al grupului EFDD. Evident, din perspectiva narativului „cutremurului politic”, țările ECE s au situat pe un plan ceva mai luminos decât cel al prejudecăților despre „statele fost comuniste”, însă lucrurile trebuie nuanțate. Fără îndoială, este remarcabil că în trei dintre aceste țări partidele considerate de „extremă dreaptă” și au pierdut total locurile în PE, însă acest lucru a fost și o consecință a restrângerii spațiului discursiv al acestora (prin preluarea mesajului identitar, nativist al acestora de către partidele majoritare – fapt vizibil în Polonia și Ungaria, dar și în România). Un alt factor care poate fi luat în considerare este acela al slabei instituționalizări – în sensul propriu al termenului – al sistemului de partide (volatilitatea, migraționismul politic, mobilizarea politică „de oportunitate” reprezentând tot atâtea realități „funcționale” ale votului).

ECE 2014 – distribuţia mandatelor*

EPPSDALDEGreens/EFAECRGUE/NGLEFDNiAlţii
Bulgaria744000002
Cehia744023001
Croaţia522110000
Estonia113100000
Letonia410110001
Lituania223010201
Polonia23500190004
România15160000001
Slovenia511000001
Slovacia641010001
Ungaria1240200030
87441852532312

 

* 4 mandate pentru EFDD: 1 Cehia (Partidul Cetățenilor Liberi), 1 Letonia (Uniunea Verzilor și Agrarienilor), 2 Lituania (Ordine și Justiție)

 

Europa Centrală şi de Est – alegeri PE 2014

ŢăriPartide/ideologii% VoturiMandatePrezenţă
BulgariaGERB/ГЕРБ Conservatori

BSP/БСП Social‑democraţi

DPS/ДПС minoritatea turcă

ББЦ+ВМРО‑БНД et al. coaliţie mozaic (civici, minoritate macedoneană etc.)

RB ‑ Blocul reformist

30,40%

18,93%

17,27%

10,66%

 

6,45%

6

4

4

2

 

1

35,5%
CehiaANO 2011 – liberal‑centrişti

Coal. (TOP 09 + STAN – conservatori) ČSSD Social‑democraţi

KSČM Comunişti

KDU‑ČSL creştin‑democraţi

ODS P. Civic‑Democraţi, eurosceptici

Svobodní – liberal‑conservatori

16,13%

15,95%

14,17%

10,98%

9,95%

7,67%

5,24%

4

4

4

3

3

2

1

19,5%
CroaţiaHDZ+HSP AS coaliţie creştin‑democraţi şi conservatori

SDP+HNS+HSU+SDSS+IDS coaliţie social‑democraţi şi liberali

ORaH‑ P. Dezvoltării Durabile

HDSSB+HRAST+HSP+et al ‑ Coaliţie naţionalişti şi regionalişti

41,42%

 

29,93%

 

9,42%

7%

6

 

4

 

1

0

25,06%
EstoniaER liberali

KE Social‑liberalism (centru)

IRL creştin‑democraţie

SDE social‑democraţi

Indrek Tarand independent

24,30%

22,40%

13,90%

13,60%

13,20%

2

1

1

1

1

36,44%
LetoniaVienotiba liberal‑conservatori

Coal. NA (TB/LNNK+VL!) Naţionalişti

Saskaņa SDP social‑democraţi+rusofoni

Coal. ZZS (LZS+LZP)agrarieni şi verzi

LKS Uniunea ruso‑letonă, coaliţie de stânga‑liberală

46,19%

14,25%

13,04%

 

8,26%

6,38%

4

1

1

1

1

30,04 %
LituaniaTK‑LSD Creştin‑Democraţi

LSDP Social‑Democraţi

LRLS Mişcarea liberală

TT Ordine şi Justiţie

DP Partidul Muncii

LLRA Acţiunea Electorală Polonă

LVSZ Verzii‑Agrarienii

17,43%

17,26%

16,55%

14,25%

12,81%

8,05%

6,61%

2

2

2

2

1

1

1

44,91%
PoloniaPlatforma Obywatelska RP‑P. Civică c‑d

PiS – Lege şi Ordine, naţionalism

Sojusz Lewic Demokratycznej‑Unia Pracy social‑democraţie

Nowa Prawica – Janusz Korwin‑Mikke euroscepticism, libertarianism

PSL agrarieni şi creştin‑democraţi

32,13%

31,78%

 

9,44%

7,15%

 

6,80%

19

19

 

5

4

 

4

23,83%
RomâniaPSD‑PC‑UNPR

PNL

PDL

Mircea Diaconu

UDRM

PMP

37,60%

15,00%

12,23%

6,81%

6,30%

6,21%

16

6

5

1

2

2

32,16%
SloveniaSDS conservatori

SNS SLS creştin‑democraţi şi agrarieni

Verjamen! Centru‑stânga

DeSUS (P.Pensionarilor)

SD social‑democraţi

PS

ZDRUŽENA LEVICA (Stânga Unită)

24,79%

16,52%

10,36%

8,15%

8,08%

6,63%

5,47%

3

2

1

1

1

0

0

24,43%
SlovaciaSMER – social‑democraţi

Kresťanskodemokratické hnutie /
creştin‑democraţi

Slovenská demokratická a kresťanská únia

Conservatori‑liberali şi creştin‑democraţi

‑ Demokratická strana

OBYČAJNÍ ĽUDIA a nezávislé osobnosti ‑ conservatori

NOVA, Konzervatívni demokrati Slovenska, Občianska konzervatívna strana

Sloboda a Solidarita

Strana maďarskej komunity ‑ Magyar Közösség Pártja – minoritatea maghiară

MOST – HÍD partid interetnic maghiaro‑slovac

24,09%

13,21%

 

7,75%

 

7,46%

 

 

 

6,83%

 

6,66%

6,53%

 

5,83%

4

2

 

2

 

1

 

 

 

1

 

1

1

 

1

13,05%
UngariaFIDESZ‑KDNP conservatori‑naţionalişti

JOBBIK Naţionalism /extremă‑dreapta

MSZPS Social‑democraţi

DEMOKRATIKUS KOALÍCIÓ social‑liberalism

EGYÜTT‑PM social‑liberalism

LMP liberali

51,48 %

14,67 %

10,9 %

9,75 %

 

7,25 %

5,04 %

12

3

2

2

 

1

1

28,97 %

 

Legislatura 2014 2019: debutul promițător al unei „revoluții democratice” și provocările ulterioare

Modul în care deputații europeni au reușit finalizarea victorioasă a „puciului” instituțional soldat cu impunerea lui Jean Claude Juncker la Președinția Comisiei (în pofida dreptului „suzeran” al conclavului celor 28 de șefi de guverne) este generator de optimism nu numai pentru partizanii federalismului, dar și pentru cei care, nu de puține ori, au criticat „eurocrația” bruxelleză pentru excesul de ermetism și pentru deficitul de democrație (de altfel, un loc comun al discursurilor de campanie vehiculate de partidele eurosceptice și eurofobe). Prin aceasta, se deschide orizontul unei Uniuni centrate, mai mult decât în perioadele anterioare, pe democrația parlamentară, iar acest lucru nu poate fi nici pe departe rău, cel puțin nu din perspectiva consolidării relațiilor politicienilor cu electoratul european. Sigur, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (2009), Parlamentul a devenit de jure co legislator, pe picior de presedinte-comisia-european-foto-2cvasiegalitate cu Consiliul, însă era nevoie de un gest de validare a legitimității puternice de care se bucură această instituție și acesta a venit tocmai prin numirea lui Juncker. Astfel Comisia, ca exponentă a „vocii tehnocratice” non contestabile prin însăși natura rațională a activității sale, va fi echilibrată de un Parlament deținător al legitimității directe, generate de vot.

Un alt fapt îmbucurător pentru sănătatea politică a Uniunii este legat de modul în care, destul de rapid, majoritarii (PPE, S&D, ALDE) au reușit asamblarea unui „cordon sanitar” în jurul exponenților eurofobiei politice. Visul Le Pen ist al „distrugerii din interior a Uniunii Europene” a luat distanță față de momentul de euforie de la finele lunii mai, chiar dacă 170 de deputați (22,63% din total, față de 16% în legislatura anterioară) reprezentau o cantitate politică deloc neglijabilă, însă failibilă, prin natura ideologică, uneori diametral opusă, a componentelor alcătuitoare. De altfel, și ECR ul (cu cele 70 de mandate ale sale fiind al treilea grup ca pondere) construit în jurul conservatorilor britanici și al PiS ului polonez, eurosceptic, dar democratic, a intrat în logica acestei „Sfinte Alianțe”, contribuind la knockout ul tehnic al Frontului Național, incapabil de a coagula în jurul său un grup parlamentar. Astfel, Marine Le Pen cu cei 23 de aleși ai FN din totalul de 52 de parlamentari non înscriși va rămâne la periferia jocului politic european. Cu atât mai mare dezolarea cu cât Nigel Farage este cel care – beneficiind și de defectarea unui euro parlamentar al FN – va conduce în calitate de co președinte propriul său grup, EFD, păstrându și poziția de campion al „eurofobilor”, cu care deja a obișnuit publicul în anii anteriori. Din păcate, locurile „sterile” ocupate de FN au redus considerabil influența politică a Franței, atât la nivel general (ocuparea funcțiilor din PE), cât și în cadrul grupurilor (în PPE, francezii au a treia pondere, după germani și polonezi, respectiv a 6 a în grupul S&D). Mișcări minore se mai pot întâmpla (în special în rândul maghiarilor și al PVV ului lui Geert Wilders), însă coaliția majoritară PPE S&D ALDE, cu sprijinul punctual al Verzilor și al GUE (cel puțin pe legislația economică și financiară) va reuși să asigure stabilitatea acestei legislaturi care, cu certitudine, va fi una mult mai dinamică în dimensiunea activității politice față de precedenta.

În ceea ce privește provocările la care Uniunea va trebui să răspundă, acestea nu sunt nici puține și, evident, nici lipsite de importanță. Libertățile civile, politica energetică, locurile de muncă, legislația economică, socială și financiară deschid agenda inițiativelor deja anunțate. La acestea se adaugă – și chestiunea ucraineană augmentează suplimentar o necesitate mereu discutată, însă niciodată generatoare a unei foi de parcurs coerente – imperativul dezvoltării unei politici externe și de apărare puternice, după 70 de ani în care apărarea europenilor a stat aproape exclusiv în sarcina Statelor Unite, așa cum meticulos a documentat Robert Kagan în Of Paradise and Power. Altfel, după cum spunea recent premierul Cameron în Sunday Times, Europa va privi în continuare neputincioasă atunci când statele mai puternice își vor hărțui vecinii sau când propriile sale interese îi vor fi afectate. Cu atât mai mult cu cât la marginea estică, Putin – exponentul reanimat al politicii internaționale de tip URSS – și a făcut un obiectiv major din punerea în stare de funcționare, începând cu 2015, a Uniunii Euroasiatice. Pentru aceasta, şi a dat toată silinţa să ocupe spaţiul lăsat liber de America, opunând propria i ideologie (de inspirație pravo slavnică) standardelor occidentale (negate în ansamblu, de la multiculturalism și drepturile minorităților etnice până la libertățile civice și drepturile LGBT). Nu trebuie neglijată nici capacitatea de „seducție” a putinismului pe diverse paliere ale politicii europene, în special în rândul extremei drepte şi populiștilor radicali, forțe activate de Kremlin ca substitut al unui nou Cominform.6 Conform unei analize recente privind conexiunile partidelor extremiste și eurofobe (și/sau anti americane) cu Moscova, un număr de 15 astfel de partide aveau „relații angajate” cu ideologii Kremlinului, alte 6 declarându se deschise sau binevoitor neutre intereselor politice ale acestuia7; și numai 3 partide de extremă dreapta fiind anti moscovite; în termeni de „euro parlamentari” (proveniți din partidele menționate), aceasta ar însemna un total de 48 (față de 36 după alegerile din 2009). Între aceste partide, notabile sunt FN francez, FPÖ din Austria, neonazistul NPD, Liga nordului, Ordine și Justiție (Lituania), Jobbik ul maghiar, Zorii Aurii din Grecia ș.a.m.d. În contextul evoluțiilor din Ucraina, mulți dintre prietenii europeni ai ideologiei Kremlinului își vor pierde semnificativ din suflul inițial, restrângându și (poate mai mult decât episodic) instrumentarul encomiastic pus la dispoziția unei puteri mai degrabă ostile intereselor UE.

Note:

  1. Remarcându‑se o abundență de titluri precum ”Could Be the Beginning of the End for Europe”, ”Fascism Is Fashionable Again in Europe”, ”The Nativist Rebellion Against London” ș.a.m.d.
  2. Faţă de primul tur al alegerilor prezidenţiale, socialiştii francezi înregistrând un minus de cca. 7 milioane de votanţi, un scor record în istoria alegerilor din Hexagon.
  3. Robert Schuman, Pour I’Europe, 3e édition, pref. de Jacques Delors, Ed. Nagel, Genève, 2000
  4. Maurice Barrès, Contre les étrangers. Étude pour la protection des ouvriers français, Paris, Grande Imprimerie Parisienne, 1893
  5. M. Barrès, op.cit. p. 4 „… protéger l`ouvrier, notre compatriote, contre l`invasion des ouvriers étrangers qui augmentent les chômages et abaissent les salaires”; în încheiere autorul solicitând un mandat de deputat pentru punerea în aplicare a ideilor manifestului.
  6. Recenta întâlnire între ideologii Mişcării Eurasiatice şi populiştii de dreapta europeni (cu implicare politică formală sau informală) de la Viena, 31 mai a.c. (prin bunele oficii ale Fundaţiei Sankt Basilius der Grosse gestionate de oligarhul Malofeev) confirmă interesul Moscovei în construirea unui nou „Cominform”, ca bază dacă nu de influenţare decisivă a politicilor UE, măcar ca agent de influenţă punctuală.
  7. The Russian Connection. The Spread of Pro‑Russian policies on the European Far Right. An Analyis bz Politica Capital Institute, May 2014 http://www.riskandforecast.com/useruploads/files/pc_flash_report_russian_connection.pdf (10.06.14)
Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*