Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Sebastian Simion: Baader‑Meinhof: „terorismul roşu” şi instituţiile ordinii constituţionale

Sebastian Simion: Baader‑Meinhof: „terorismul roşu” şi instituţiile ordinii constituţionale

Pe 9 mai, anul acesta, s‑au împlinit patru decenii de la ziua în care, într‑o celulă de maximă securitate, de la cel de‑al şaptelea etaj al închisorii Stammheim – Stuttgart, Ulrike Meinhof –  membră fondatoare a  Fracţiunii Armata Roşie (Rote Armee Fraktion) – s‑a sinucis, epuizată psihic de stricteţea recluziunii şi de fricţiunile cu ceilalţi membri din conducerea organizaţiei. Reacţiile la eveniment au depăşit cu mult aşteptările autorităţilor vremii, prevestind celebra „toamna germană” din anul imediat următor. Proteste, mişcări stradale violente – şi nu numai în Germania – un şir de explozii în câteva metropole europene (Paris, Roma, Toulouse, Nîmes, Frankfurt – marşuri de comemorare, inline-meinhofsuite de declaraţii mai mult sau mai puţin virulente din partea unui public altfel destul de compozit – în rândurile căruia se regăseau personaje din stânga radicală, dar şi intelectuali cu vederi liberale, scriitori, jurnalişti, artişti, studenţi, activişti şi chiar personalităţi din biserica protestantă – toate acestea au marcat dispariţia „celei mai distinse fiice a Germaniei de după Roza Luxemburg”, cum o va fi numit poetul Erich Fried. Victimă certă a condiţiilor inumane din sistemul penitenciar german, cel puţin în accepţiunea lui Otto Schilly (avocat al acesteia şi viitor ministru de Interne, trei decenii mai târziu), dacă nu chiar victimă în sensul propriu actului criminal – pentru o semnificativă parte a publicului de stânga german şi european – despre Ulrike Meinhof şi comilitonii săi din guerila urban‑revoluţionară RAF există o bibliografie extinsă, condensând perspective dintre cele mai diverse (de la memorialistica aparţinând celor care au cunoscut‑o direct – membri ai familiei, apropiaţi şi membri ai Facţiunii – la scrieri ale jurnaliştilor şi analiştilor care au urmărit îndeaproape fenomenul, ale istoricilor contemporaneişti şi, de dată ceva mai recentă, ale celor dedicaţi studiilor privind terorismul în multitudinea formelor sale de manifestare.

La 9 mai 1976 – zi încărcată de simbolistică epilogală pentru istoria germanilor – Ulrike Meinhof a depăşit destinul acuzatului aşteptându‑şi sentinţa inerentă participării la comiterea unor acte de teroare, intrând în galeria figurilor legendare ale pop‑activismului radical, ca militantă pentru un sistem politic eliberat de imperialism, de tendinţele fascizante şi – în cazul Germaniei – de remanenţele politice ale nebulosului trecut nazist. Născută la mijlocul anilor 30 ai secolului trecut –  prin urmare suficient de în vârstă pentru a avea o anume memorie a vieţii în cel de‑al III‑lea Reich – influenţată de activitatea antifascistă şi împotriva „cursei înarmării” a Renatei  Riemeck – o apropiată a mamei sale naturale, Ingeborg Meinhof şi mamă adoptivă a celor două fiice ale acesteia, după dispariţia sa – Meinhof a devenit, relativ repede, una dintre cele mai pregnante şi respectate voci ale stângii germane, articolele sale din periodicul de stânga konkret reprezentând, de cele mai multe ori, analize critice, bine argumentate, Factiunea-armata-rosie-baader-meinhofprivind evoluţiile din societatea germană în perioada de consolidare a „celei de‑a doua democraţii”. Poziţionându‑se la stânga‑revoluţionară, critică cu traseul pe care social‑democraţia germană s‑a înscris după adoptarea Programului Bad‑Godsberg (decizie considerată „o deviere reacţionară a SPD‑ului” – iniţial unul dintre actorii importanţi ce compuneau mişcarea germană împotriva reînarmării) critică faţă de războaiele imperialiste din Algeria şi Vietnam şi faţă de blocajul intervenit în relaţiile Vestului cu Estul, dar scriind şi despre modul în care sunt tratate grupurile sociale defavorizate, despre discriminarea prezentă în societatea germană (fiind probabil printre primii jurnalişti care au tematizat poziţia femeii în societatea germană postbelică), Ulrike Meinhof a abordat, în articolele sale, subiecte  variate, însă toate de stringentă şi angajantă actualitate[1]. Treptat, îşi va fi restrâns spaţiul tematic pentru a se focaliza pe două probleme considerate fundamentale: analiza claselor (şi a luptei de clasă) şi raţiunea violenţei revoluţionare. Din cine se compun clasele? Mai există o clasă a celor oprimaţi de o clasă superioară? Se poate emancipa – şi cum anume – clasa celor oprimaţi? Căutând să reducă distanţa faţă de obiectul analizei – pauperizaţii şi cei care au suferit costurile fizice ale consolidării capitaliste – Ulrike Meinhof s‑a oprit asupra grupurilor defavorizate: încarceraţii şi populaţia penitenciară, persoanele cu dizabilităţi psihice şi de altă natură, cei aflaţi în custodie socială, fugarii etc. Mulţi ani a fost un observator foarte atent al acestui mediu relativ mizer, al cartierelor sărace, dar şi al modului în care funcţionau instituţiile şi  justiţia federală, îmbibate ierarhic de foşti nazişti (notabil este editorialul său scris în contextul „Procesului Karl Wolff” – unul dintre co‑responsabilii asasinării a 300.000 de evrei la Chelmo şi Sobibor, condamnat în 1964 la 15 ani de închisoare, dar eliberat în 1969; astfel de episoade vor susţine din plin teza ipocriziei „statului” incapabil de a se elibera complet de nostalgiile şi influenţele trecutului nazist). În 1970, Meinhof va părăsi lupta deschisă pentru schimbare socială, întrând în clandestinitatea acţiunii directe; participă sau, mai corect spus, furnizează pretextul acţiunii de eliberare a lui Andreas Baader, condamnat – alături de Gudrun Ensslin şi alţi doi companioni – pentru incendierea unor magazine în Frankfurt în 1968, în semn de protest faţă de războiul din Vietnam. Astfel va prinde viaţă Baader – Meinhof  Gang la a cărei faimă postumă vor contribui nu doar acţiunile teroriste, dar şi politicienii, poliţia şi justiţia germană; finalmente, instituţiile statului au fost suficient de inabile încât au reuşit contra‑performanţa de a transforma nişte agenţi ai violenţei (fie ea şi „revoluţionară”) în martiri ai „statului nedrept” (“Schweinesystem” în limbajul radicalilor)[2].

Traseul lui Meinhof nu a fost diferit de cel al altor eroi ai genului: mânia s‑a transformat în protest, protestul în rezistenţă şi rezistenţa în violenţă. Epoca i‑a oferit plenar circumstanţele şi justificările morale necesare: abuzul de forţă al structurilor poliţieneşti (asemănate terorii SA din anii ’30), reprimarea violentă a protestatarilor şi incitarea mediatică la eliminarea fizică  a acestora (tentativa de asasinare a liderului mişcării studenţeşti Rudi Dutschke a pornit de la o astfel de incitare în presa de dreapta), asasinarea studentului Benno Ohnesorg în 1967, legislaţia privind starea de urgenţă elaborată de coaliţia CDU‑SPD, cenzura mediatică, larga populare a instituţiilor germane (cu precădere a sistemului judiciar, dar şi a Parlamentului federal) cu foşti nazişti – toate au contribuit la decizia de participare la lupta deschisă împotriva regimului politic. Alături de Andreas Baader şi de GudruFactiunea-armata-rosie-Rote-Armee-Fraktion-RAFn Ensslin,  Ulrike Meinhof va fi parte a primei generaţii de lideri ai Facţiunii Armata Roşie / Rote Armee Fraktion. Dintre membrii fondatori ai RAF, Meinhof era de departe figura cea mai cunoscută – mai mult decât tovarăşii săi Andreas Baader sau Gudrun Ensslin – activitatea sa jurnalistică (editor‑şef la konkret) conferindu‑i o solidă reputaţie în mediile stângii. Părăsind arena activismului şi a protestelor pacifiste în favoarea luptei armate, Meinhof şi ceilalţi membri ai RAF au dorit să arate publicului validitatea tezei lor conform căreia democraţia liberală germană avea nevoie urgentă de o asumare şi de o exorcizare a tendinţelor fasciste, latente sau explicite.  Activitatea sa şi a grupului terorist a ridicat probleme deosebite elitei politice şi statului german, forţat a adopta, în regim de urgenţă, măsuri extinse anti‑teroriste (dincolo de cele deja adoptate în contextul mişcărilor studenţeşti din 1968), gest care a fost interpretat ca o confirmare a tezei Facţiunii privind „caracterul fascist al statului”, dar a ridicat probleme complexe şi la nivelul stângii germane (de conştiinţă pentru unii, de tactică politică pentru alţii). Pentru RFG apariţia RAF şi activitatea acesteia (şi a partenerilor săi anarhişti din Bewegung 2. JuniMişcarea 2 iunie, respectiv Revolutionäre Zellen cu pandantul feminin Rote Zora) a pus probleme similare celor ridicate în SUA de 9/11. Legislaţia anti‑terorism se va înăspri, va fi modificată inclusiv legea constituţională a Federaţiei germane, iar aparatul coercitiv va primi mână liberă în a utiliza inclusiv mijloace asimilate torturii (izolarea totală pe perioade semnificative de timp, utilizarea dispozitivelor „white‑noise” etc.).

În cei doi ani  de „război al celor 6 împotriva celor 60 de milioane” (apud Heinrich Böll)  în care poliţia germană a făcut mai multe victime decât teroriştii înşişi[3], în perioada procesului primei generaţii RAF şi continuând cu perioada de debut a anilor optzeci, funcţionarea statului de drept german a cunoscut evoluţii importante în sens nu tocmai pozitiv: de la cazurile de impunere a cenzurii mediatice (cu încălcarea prevederilor din Legea de Bază, aşa cum va recunoaşte, ulterior, chiar fostul Cancelar Schmidt) la restricţionarea dreptului la apărare a celor condamnaţi (avocaţii putând fi îndepărtaţi chiar în timpul procesului) şi suplimentarea privilegiilor acuzării (procesul putând continua şi în absenţa celui acuzat, din octombrie 1977 legea devenind şi mai restrictivă, deţinuţii putând fi izolaţi perioade întregi de timp fără a se permite nici măcar accesul avocaţilor apărării, ceea ce, în limitele CEDO de astăzi, e similar cu aplicarea torturii). Inspiraţi de turbulenţa vremurilor,  unii politicieni sau chiar înalţi demnitari federali – parcă propunându‑şi intenţionat o confirmare a aserţiunilor RAF privind rezilienţa influenţelor totalitare în statul german –   au venit şi cu propriile sugestii:  procurorul general Kurt Rebmann a solicitat reintroducerea pedepsei capitale (prin împuşcare), în vreme ce Franz  Joseph Strauss – una dintre figurile importante ale CSU, o perioadă rival al lui Kohl, dar şi ipotetic recipient al unei părţi dintr‑o presupusă mită de milioane de dolari date de Lockheed unor demnitari germani – propunea extinderea atribuţiilor Curţilor Marţiale, eventual însărcinate cu execuţia in situ a membrilor RAF (aplicarea talionului pe „ostaticii” prelevaţi de forţele de represiune ale statului sau chiar antrenarea unor echipe care să elimine – fără niciun fel de proces – „cadrele” mişcărilor teroriste la nivel european, aici paternitatea ideii aparţinând celor din serviciile BND). Cert este că fostul cancelar Schmidt a rămas, după această perioadă, cu o neîncredere totală în serviciile de „intelligence”[4] şi în capacitatea acestora de a răspunde, democratic şi raţional, la provocările din societate.

Facţiunea Armata Roşie – câteva repere

Între organizaţiile teroriste occidentale de dată relativ recentă, Baader‑Meinhof se profilează ca fiind una dintre cele mai longevive (şi mai active) astfel de entităţi, timp de aproximativ trei decenii gruparea, de sine‑stătătoare sau în cooperare cu alte organizaţii, asumându‑şi paternitatea unui număr impresionant de atentate. Provenind din zona ideologică a stângii revoluţionare, Baader‑Meinhof Gang (numele creat şi preferat de presă) sau RAF (Rote Armee Fraktion, numele ales de fondatori) s‑a modelat organizaţional inspirându‑se din afro‑americanii de la Black Panthers, din activitatea guerilei urbane uruguayene Tupamaros – Movimiento de Liberación Nacional (în care viitorul preşedinte Mujica a fost membru activ, suferind rigorile unui arest prelungit) şi din alte astfel de mişcări adepte ale guerilei revoluţionare şi ale acţiunii directe. Preluând conceptul de guerilă urbană de la Guevara (în opinia căruia grupurile înarmate reduse numeric sunt capabile de a declanşa revoluţia generală, dacă sunt coerente în acţiune şi dispuse a utiliza exemplar violenţa) şi din scrierile brazilianului Carlos Marighella,  RAF a adoptat strategia – public diseminată – luptei armate având ca obiectiv final „schimbarea revoluţionară” a Germaniei Federale. Aceasta a fost şi una dintre cauzele pentru care RAF a intrat, mai mult decât alte grupări provenite din acelaşi ferment ideologic, în atenţia publicului german şi european. S‑a adăugat proeminenţa publică a celor care au compus prima generaţie a Facţiunii: Horst Mahler, avocat şi apărător al mai multor protestatari activi în mişcările de la finele anilor ’60, ziarista Ulrike Meinhof, cu un deceniu de activitate jurnalistică angajată; cuplul Andreas Baader – Gudrun Ensslin, intrat în atenţia publicului după incendierea unor magazine din Frankfurt, în 1968.

Din chiar debutul activităţii sale, grupul şi‑a probat apetenţa pentru acţiunile spectaculoase,  eliberarea lui Andreas Baader (14 mai 1970) reprezentând o astfel de acţiune. De la acea dată, pentru o bună perioadă de timp, RAF va capta atenţia publicului şi a presei, urmare a acţiunilor întreprinse, dar şi a „politicii editoriale” a grupului care, periodic, îşi făcea cunoscute poziţiile şi punctele de vedere prin diverse manifeste şi broşuri (1971: Conceptul de guerilă urbană şi Despre lupta armată în Europa de Vest). Raportat la grupurile de aceeaşi factură, RAF şi‑a asumat rolul de avangardă a tuturor organizaţiilor de stânga, comitete de acţiune, asociaţii, proiecte etc., de la care a solicitat solidaritate şi sprijin[5]. Un alt aspect a privit internaţionalizarea activităţilor, în acest sens stabilindu‑se contacte cu mişcările palestiniene (Fatah şi PFLP – Frontul Popular de Eliberare al Palestinei), cu radicalii de stânga suedezi, cu Armata Roşie Japoneză şi cu alte astfel de grupări, fără însă ca R.A.F. să proiecteze acţiuni teroriste în afara spaţiului german. Relaţiile cu palestinienii au fost în mod particular importante, aceştia furnizând cadrul pentru pregătirea militară (în Iordania şi Beirut) şi accesul la obţinerea de echipament militar profesional (plăţile fiind făcute din fondurile obţinute prin jafurile bancare din RFG). Suportul STASI va conta esenţial abia de la a doua generaţie RAF (şi se va manifesta în diverse moduri, de la distribuirea unor fonduri la acordarea de rezidenţă în RDG pentru cei în pericol iminent de a fi arestaţi).  Unii dintre autori acordă o atenţie poate prea mare rolului serviciilor speciale est‑europene (STASI, KGB sau STB‑ul cehoslovac); lucrurile trebuie nuanţate, utilizarea grupărilor teroriste de acest gen, de către estici, făcându‑se în coordonare individuală (fiecare serviciu de securitate având propriile obiective) şi nu în baza unei strategii comune a tuturor acestor servicii, eventual coordonată de Moscova. De altfel, exista şi o oarecare precauţie în a sprijini aceste mişcări, pentru a nu furniza eventuale modele pentru tinerii radicali din ţările socialiste (surse de inspiraţie pentru atacarea nomenclaturii).

Declarativ – în perioada sa puternic ideologizată, respectiv generaţia Meinhof‑Baader‑Ensslin – R.A.F. s‑a considerat parte a luptei revoluţionare mondiale, exprimându‑şi solidaritatea cu mişcările de eliberare din Lumea a Treia, cu cauza palestiniană şi cu toate mişcările îndreptate împotriva regimurilor corupte şi opresoare, a imperialismului occidental (american în special). Acronimul în sine (RAF) era unul cu ecouri puternice în imaginarul german, pentru care RAF – Royal Air Force – a însemnat mai ales seria de bombardamente apocaliptice din perioada ultimului Război Mondial (400 000 de civili fiind victime, alte cca. 8 milioane de persoane rămânând fără case).

Rote Armee Fraktion înseamnă o istorie a terorii, întinsă pe parcursul a trei generaţii diferite: perioada fondatorilor (1970‑1972), apoi o perioadă de organizare şi de câştigare a notorietăţii prin fundamentarea ideologică a terorii, urmată de o perioadă cu lideri mai puţin cunoscuţi (generaţia a 3‑a). Deşi primele victime apar încă de la finele anului 1970, activitatea iniţială era restrânsă, interacţiunile armate cu forţele de siguranţă fiind mai curând sporadice, ecourile exacerbate şi provocatoare de panică fiind mai degrabă o chestiune creată şi menţinută de presă. Începând cu luna mai a anului 1972 grupul va trece la o altă etapă, fiind lansată prima campanie de atacuri cu materiale explozive: au avut loc şase astfel de atacuri cu bombe, în numai câteva săptămâni, din care două îndreptate direct spre reprezentanţii „imperialismului american”, restul având ca ţinte presa de dreapta, forţele de poliţie şi structurile judiciare federale. Trofeele recoltate: patru soldaţi americani morţi şi zeci de persoane rănite.[6] La puţin timp, în iunie ’72, principalii lideri ai grupului sunt arestaţi, inclusiv Andreas Baader, Ulrike Meinhof şi Gudrun Ensslin. Aparent, problema era ca şi rezolvată, iar finalul unul previzibil: un proces public de durată, finalizat cu ani grei de temniţă pentru cei implicaţi, respectiv demantelarea iremediabilă a RAF. Mali principii malus finis: niciunul dintre cei arestaţi nu renunţă la luptă; mai mult, au grijă ca publicul să afle acest lucru – greve colective ale foamei, clamarea condiţiilor execrabile din sistemul penitenciar, mesaje în linia stângii radicale transmise prin intermediari etc. Campania de solidarizare din această perioadă va alimenta mitologia din jurul RAF (cei arestaţi sunt victimele statului, sunt „soldaţi ai libertăţii” torturaţi şi eventual ucişi de un regim politic tributar trecutului fascist etc.). Începând cu 1973 în oraşele importante şi mai ales în centrele universitare, iau fiinţă comitete de solidaritate, nu puţine dintre acestea iniţiate de avocaţii implicaţi în apărarea membrilor arestaţi. Pe 9 noiembrie 1974 cea de‑a treia grevă a foamei a celor arestaţi a provocat moartea unuia dintre membrii RAF, Holger Meins, declanşând un val de mânie publică a stângii germane radicale şi simpatizanţilor acesteia. Acest val de protest stă la baza celei de‑a doua generaţii RAF, dispuse la acţiuni extrem de violente pentru a‑şi elibera „fondatorii” (cum a fost cea de la Ambasada Germaniei de la Stockholm şi uciderea unor diplomaţi ai statului german). Cum era evident că tergiversarea procesului nu putea induce temporizarea acţiunilor teroriste, acesta a început la scurt timp după episodul Stockholm. Clădirea unde s‑a desfăşurat – extrem de sofisticată în privinţa securităţii – a fost special construită pentru liderii RAF, lângă închisoarea Stuttgart‑Stammheim; modi­fi­carea legislaţiei a urmat acelaşi traseu al urgenţei (părţi din Codul Penal fiind rescrise pentru acest proces). Procesul a fost unul nu foarte lung (1975‑1977), dar presărat din plin cu evenimente dramatice. Pe 9 mai 1977 Ulrike Meinhof se sinucide, provocând al doilea mare val de proteste în Germania şi consolidarea poziţiilor celei de‑a doua generaţii RAF[7]. Pentru cei 3 lideri rămaşi (încă) în viaţă, erau previzibile sentinţe de condamnare pe viaţă. Eforturile „generaţiei secunde” se concentrează pe încercările de eliberare a liderilor încarceraţi, pentru aceasta desfăşurând acţiuni extrem de violente (începe Ofensiva 77, care va ţine aproximativ 8 luni, în acest interval având loc uciderea procurorului‑şef Siegfried Buback[8] şi a companionilor acestuia, asasinarea unui bancher, un asalt eşuat împotriva sediului Procuraturii Federale, răpirea unui lider al mediului de afaceri – gărzile sale de corp fiind împuşcate – deturnarea unei curse aeriene de către terorişti palestinieni, parteneri ai RAF (eliberată la Mogadishu de forţele speciale germane). Finalul etapei consemnează sinuciderea colectivă a lui Andreas Bader, Gudrun Ensslin şi Karl Raspe (ca reacţie, omul de afaceri  răpit va fi executat). La finalul intervalului – unul care a ridicat cele mai mari provocări la adresa democraţiei germane postbelice – exista opinia  că RAF se va dizolva, lipsindu‑i liantul fondator capabil să‑i confere consistenţă propagandistică. Şi, pentru a doua oară, estimările au fost eronate: Facţiunea Armata Roşie s‑a restructurat, au apărut noi lideri, acţiunile îşi menţin spectaculozitatea  (jafuri de bănci, atacuri având ţinte NATO etc.), parte din participanţi evită arestările refugiindu‑se în RDG (în 1980). După arestarea liderilor generaţiei secunde, despre a treia generaţie datele sunt mult mai fragmentare. Post 1977 strategia RAF s‑a schimbat, fiind publicate broşuri în care erau justificate noile poziţii adoptate; pentru o scurtă perioadă RAF a devenit partenerul Action Directe. În anii ’80, victimele atentatelor teroriste au fost în principal militari, şefi‑executivi din industria de apărare, din reprezentanţe etc. Ultimele victime – anii 1989 şi 1990 – au fost din mediul financiar şi de afaceri. După care RAF a intrat într‑o remisie definitivă: pe 10 aprilie 1992 se proclamă unilateral armistiţiul, în 1993 având loc ultimul atentat cu bombă – evident, nu putea fi decât unul cu valenţe simbolice, vizând o construcţie penitenciară aproape finalizată – fără a se înregistra victime. În 1998, RAF şi‑a anunţat dizolvarea, punând capăt unui interval de aproape trei decenii de violenţe. Între timp, nici societatea germană nu mai era aceea de la graniţa anilor ’60‑’70 şi nici „comunismul” nu mai era un obiectiv valid, după dispariţia regimurilor socialiste central‑est‑europene. În Germania Federală stânga reformistă a devenit mult mai aptă în a‑şi exercita reformismul în spaţiul democraţiei parlamentare; în 1980 apar „Verzii”, catalizând în mai mică sau mai mare măsură mediile protestatare ale anilor şaizeci; şi stânga radicală a găsit mijloacele legale de a‑şi face cunoscute opţiunile şi ideile  – între ele, editarea unui ziar de succes, Die Tageszeitung.  Degenerarea atacurilor RAF (între care notoriul caz Pimental), îndepărtarea de idealurile „mişcării 68” au îndepărtat bună parte din vechii suporteri radicali de ceea ce devenise RAF în ultima perioadă a existenţei sale. Încercările de coalizare a grupurilor de guerilă urbană din diverse ţări europene (în formula AIF– Frontul anti-imperialist) au eşuat în special din cauza lipsei de interes a organizaţiilor din Grecia, Spania şi Italia şi dezmembrării francezilor de la Action Directe. După 1989 terorismul de extremă‑stânga a dispărut aproape în totalitate din Europa, dispariţia regimurilor comuniste afectând inclusiv supravieţuirea grupărilor teroriste seculare din Orientul Mijlociu.

Influenţa postumă a Grupului Baader‑Meinhof  poate fi considerată cvasi‑inexistentă la nivelul capacităţii de a mai genera organizaţii teroriste „succesoare” de aceeaşi anvergură (şi cu aceeaşi motivare ideologică), poate cu excepţia unor mici bravade gen „Autonome Zelle In Gedenken an Ulrike Meinhof” – AZUM (activă în prima jumătate a ultimului deceniu a secolului trecut, membrii acesteia limitându‑se la acţiuni împotriva proprietăţilor, eventual incendieri) sau Militante Gruppe-MG, activă în campaniile anti‑G8; este foarte probabil ca genul acesta de grupuscule  să mai apară – aşa cum vor continua să existe maoişti, guevarişti etc. Trebuie luat în calcul şi faptul că nu toţi cei din RAF (din „generaţia a 3‑a”) au fost descoperiţi şi procesaţi de sistemul juridic german. Din cealaltă perspectivă, a influenţei culturale şi socio‑politice postume, moştenirea RAF este mult mai densă, istoria RAF fiind parte a istoriei RFG (în fapt, cea mai mare provocare adresată societăţii germane postbelice şi, prin efectele sale, comparabilă cu 9/11 pentru SUA).

Echilibrul libertate – securitate: sistemul german al „democraţiei militante”, Rote Armee Fraktion şi legislaţia anti‑teroristă ulterioară

Democraţiile nu închid niciodată, complet, posibilităţile de schimbare a regimului de guvernare[9]. Punctele de vedere sau curentele de idei critice faţă de starea curentă a societăţilor – între care unele pot fi profund ataşate valorilor democratice, altele total anti‑democratice – se manifestă, pasiv sau activ, în toate regimurile democratice. Când un anume prag este depăşit, instituţiile sunt datoare să asculte şi să ofere celor nemulţumiţi oportunităţile necesare pentru a‑şi pleda cauza (sau cauzele) pentru care iau în considerare schimbarea modulului de guvernare. Şi acest lucru se şi întâmplă în democraţii, partidele, facţiunile politice sau organizaţiile din mediul asociativ – urmând procedurile şi mecanismele constituţionale – expunându‑şi opiniile şi viziunile într‑o manieră acceptabilă pentru cea mai mare parte a societăţii (nu mai puţin adevărat este că, în interiorul acestui joc complex, unele dintre aceste idei sau opinii pot fi ne‑etice sau la limita democraţiei, în funcţie de cât de compatibili cu valorile democratice sunt promotorii lor). Este un truism enunţul potrivit căruia porţile democraţiei sunt mereu deschise inamicilor săi interni; democraţiile sunt vulnerabile la o gamă largă de pericole endogene, dar nu le lipsesc posibilităţile de a‑şi mobiliza mijloacele şi măsurile necesare pentru a echilibra „excesul de democraţie”[10] cu măsuri suplimentare de securitate (în scopul îndepărtării acelor factori de incertitudine care ar putea afecta iremediabil chiar natura regimului democratic). În cazul RFG însă natura ecuaţiei democraţie – securitate era complicată de trecutul nazist. Între ce limite trebuia gândită reacţia la terorismul intern într‑o ţară care a suportat tarele unui regim violent‑totalitar şi pentru care ordinea constituţională, menţinerea acesteia, era vitală? Experienţa incendierii Reichstagului  – ca pretext pentru decretarea încetării tuturor drepturilor de bază, precum şi a garanţiilor constituţionale conexe – modul în care forţele anti‑democratice au utilizat, la limită, constituţionalismul şi pluralismul pentru a da lovituri succesive Republicii de la Weimar sfârşind, în cele din urmă, prin a o înlocui cu un regim totalitar (nu înainte de a‑i oferi lui Goebbels şansa de a o ridiculiza în Parlament, după ce NSDAP a devenit partid majoritar) erau suficient de aproape, în timp, pentru a nu naşte emoţii la toate nivelurile societăţii germane. Legea Fundamentală (Grundgesetz) a fost astfel preconizată încât să răspundă şi eventualelor tentaţii  ale unora care şi‑ar fi dorit o revenire la „terorismul de stat”  şi la consensul popular practicat de nazişti. De aceea, legea constituţională stabileşte că „Demnitatea umană este inviolabilă. Respectarea şi protejarea acesteia reprezintă obligaţia tuturor autorităţilor statului (Cap. 1 Art. 1). Însă tot Legea fundamentală şi‑a luat măsurile preventive pentru a se asigura că inamicii democraţiei nu vor folosi drepturile şi libertăţile fundamentale pentru a le exploata în sens contrar, rezultând un sistem al prevederilor „nedemocratice”  – vizând protejarea democraţiei chiar cu riscul încălcării drepturilor individuale – sistem adeseori numit „democraţie militantă”[11]. În acest sistem al prevenţiei intră: autoritatea de a desfiinţa formele de asociere care, prin scopurile promovate şi prin activităţile derulate, constituie ameninţări la ordinea constituţională (Art. 9 (2)), autoritatea de a restrânge libertatea de mişcare a persoanelor pentru evitarea unor ameninţări iminente (Art. 11 (2)) şi autoritatea de a anula drepturile fundamentale acelor indivizi care constituie pericole la adresa ordinii constituţionale şi democratice (Art. 11). Art. 22 statuează chiar interzicerea partidelor care constituie ameninţări pentru democraţie şi ordinea constituţională. Fără a fi des uzitat, acest sistem al „democraţiei militante” a avut impact – pe baza sa Curtea Constituţională a interzis, în 1952, Sozialistische Reichspartei Deutschlands şi Partidul Comunist (KPD – în care U. Meinhof a militat), ambele speţe fiind de importanţă mai mult simbolică, întrucât niciuna dintre cele două formaţiuni nu reprezenta – prin anvergura electorală – o ameninţare reală la adresa ordinii de drept. Dacă, din această perspectivă, „democraţia militantă” arăta că se pot aplica cu succes regulile de apărare a ordinii democratice, mişcările radicale şi terorismul de tip Baader‑Meinhof vor veni cu noi provocări, suscitând un răspuns mai degrabă autoritar din partea instituţiilor ordinii democratice. În acest nou registru al provocărilor răspunsul a venit nu din partea, sau nu numai din partea, a ceea ce Legea Fundamentală oferea, cât din voinţa principalelor forţe politice ale momentului de a extinde eşafodajul constituţional, astfel încât să ofere statului mai multă securitate. În consecinţă, se perfectează Marea Coaliţie  SPD-CDU în vederea întăririi securităţii statului prin consens politic. Elita politică modifică cadrul legislaţiei fundamentale prin două măsuri cu impact major: Notstandsgesetze şi Notstandsverfassung (legile stării de urgenţă, respectiv starea de urgenţă constituţională), 11 noi articole fiind adăugate Legii Fundamentale (Starea de apărare, Cap. X). În anii următori, alte prevederi restrictive se vor adăuga, între care şi Kontaktsperregesetz (limitarea drepturilor juridice ale celor implicaţi în activităţi teroriste), ca şi măsuri de solicitare a loialităţii celor angajaţi în posturi publice (zeci de mii de persoane au fost controlate, unele fiind îndepărtate din serviciile deţinute). Inviolabilitatea corespondenţei şi a comunicaţiilor putea fi încălcată, Curtea Constituţională opinând în perioada respectivă că se respectă proporţionalitatea, respectiv măsurile restrictive sunt favorabile scopului general, acela al menţinerii ordinii constituţionale. Nu toate măsurile vor rezista revizuirilor constituţionale, însă de regulă Curtea va favoriza securitate în raport cu libertatea.

Punctual, efectele  s‑au resimţit pe mai multe planuri:

  • Legislativ (prin modificarea substanţială a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti – în sens restrictiv – modificarea Constituţiei (Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland), modificarea codului penal (Strafgesetzbuch) în regim de urgenţă;  11 noi articole au fost adăugate constituţiei federale (Legea de Bază)
  • În domeniul libertăţii de expresie – în unele cazuri oficialii au impus cenzura media sau măsuri asimilate acesteia (fostul cancelar Schmidt recunoscând cel puţin o astfel de intervenţie prin care s‑au interzis apariţia unor articole privind R.A.F.)
  • Restrângerea dreptului la muncă (la iniţiativa lui Willi Brandt – altfel, un om de stânga – se decide că „inamicii Statului şi ai Constituţiei” nu pot fi angajaţi în serviciile publice; este verificată loialitatea a peste 100.000 de persoane, puterile poliţiei devenind astfel similare „poliţiei politice”
  • În planul întăririi aparatului coercitiv al statului – prin reorganizarea ordinii publice, consolidarea aparatului poliţienesc, adoptarea unor măsuri susţinute de înzestrarea a forţelor de poliţie cu tehnologii moderne, schimbarea paradigmei pasiv / represiv în neutralizarea grupărilor teroriste, diferenţierea măsurilor contra‑teroriste de cele anti‑teroriste etc.)
  • În planul relaţiilor dintre politicienii germani şi aparatul de justiţie şi „intelligence” (în acest caz echilibrul oamenilor politici împiedicând derapajele venite din ambele zone menţionate)

În final, ceea ce s‑a obţinut a fost o societate ceva mai puţin tolerantă, mai paranoidă şi mult mai dispusă a accepta chiar şi enormităţi legislative (cum a fost interzicerea tuturor „radicalilor” şi „mişcărilor radicale” fără o definire clară a termenilor) dacă erau justificate ca fiind necesare menţinerii „securităţii”, prevestind, într‑un fel, ceea ce se va întâmpla câteva decenii mai târziu în contextul „Războiului împotriva terorii”.

În ceea ce priveşte „terorismul roşu” din  Europa, acesta rămâne de domeniul istoriei chiar dacă, în interiorul mişcărilor anti‑globalizare sau al reţelelor Anti‑fa, mai pot fi decelate şi caracteristici proprii, în urmă cu ceva ani, organizaţiilor de extremă‑stânga. Ideologia nu mai reprezintă o miză, chiar şi organizaţiile plasate la stânga acordând o mai mare atenţie autonomismului decât afilierii ideologice la unul dintre curentele „roşii” tradiţionale (leduanism, maoism, troţkism, bolşevism ş.a.m.d.). Formele hibride – de tipul anarho‑eco‑terorismului sau al miliţiilor pentru drepturile animalelor – cunosc o anumită extindere, fără a atinge potenţialul violenţelor teroriste din deceniile opt şi nouă ale secolului trecut (armele de foc şi explozibilii fiind substituite de sprayuri cu vopsea, praştii şi eventual cocteiluri Molotov). Rămâne de studiat însă în ce măsură eventuale grupări teroriste din zona stângii radicale pot deveni aliate directe sau indirecte ale grupărilor teroriste de factură islamistă.

Note:

[1] Ulrike Marie Meinhof, Everybody Talks About the Weather . . . We Don’t: The Writings of Ulrike Meinhof, edit Karin Bauer, pref. Elfriede Jelinek, Seven Stories Press, 2008

[2] TERRORISM IN GERMANY: THE BAADER‑MEINHOF PHENOMENON Lecture delivered at the GHI, June 5, 2008 Stefan Aust Editor‑in‑Chief, Der Spiegel, 1994–2008; Stefan Aust, The Inside Story of R.A.F., Oxford Univ. Press, 2009

[3] Peter Brückner, Grabrede für Ulrike Meinhof, 15.05.1976

[4] Cf. interviului acordat în 2007 pentru Die Zeit (http://www.zeit.de/2007/36/Interview-Helmut-Schmidt/seite‑6)

[5] Sondajele din perioada 1971‑1972 indicau o creştere a „simpatiei” pentru Baader– Meinhof de la 5% la 20% cf. Textes des prisonniers de la Fraction Armee Rouge et dernieres lettres d’Ulrike Meinhof, Paris, F.Maspero 1977, p. 21

[6]

Incidente teroriste RAF 1970‑1980
Frankfurt11.05.1972IED (dispozitiv exploziv improvizat)Personal militar SUA
Heidelberg24.05.1972VBIED (auto exploziv)Personal militar SUA
Karlsruhe7.04.1977Atac armatInstituţie guvernamentală
Oberursel30.07. 1977Atac armatMediul de afaceri / bancar
Koln5.09.1977Atac armatMediul de afaceri / bancar

[7] Siegfried Haag, Christian Klar, Brigitte Mohnhaupt etc.

[8] considerat răspunzător de moartea membrilor RAF Holger Meins, Siegfried Hausner şi Ulrike Meinhof – atentatul de la 04.07.77 a fost asumat de RAF, comandoul „Ulrike Meinhof” – Die Welt: Die mörderische „Offensive 77” begann zu Ostern, 04.04.07

[9] Mark Chou, Theorising Democide, Palgrave Pivot, 2013, p. 44

[10] Ibidem,  p. 71

[11] Russell A. Miller, Comparative Law and Germany’s Militant Democracy, in US NATIONAL SECURITY, INTELLIGENCE AND DEMOCRACY (Russell A. Miller ed., 2008)

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *