Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Noi repoziţionări geopolitice. România între Washington, Moscova şi Bruxelles » Sebastian Simion: 2017 – un an al provocărilor şi incertitudinilor globale

Sebastian Simion: 2017 – un an al provocărilor şi incertitudinilor globale

Prophesying is lying professionally

Thomas Paine

Primele luni ale anului 2017 par a fi marcate de o acută şi globală nevoie de clarificări: clarificări cerute de societatea americană – interesanta şi „Jacksoniana” adresă inaugurală a noului preşedinte, Donald Trump lăsând loc mai degrabă la întrebări şi perplexităţi – cu privire la felul în care America’s First se va modula în formule administrative, inteligibile din perspectiva valorilor americane, dar şi ale partenerilor occidentali; clarificări la nivelul Uniunii Europene – legate de Brexit, de echilibrul politic intern, de insurgenţa alter‑politicilor, de repoziţionarea economică spre Asia, în eventualitatea în care relaţia transatlantică va deveni mai puţin funcţională; clarificări relativ la TTIP (Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii), la relaţiile cu Rusia şi cu restul lumii, la acceptarea Chinei ca ţară cu statut de economie de piaţă etc. În prim‑plan sunt şi dificilele subiecte electorale, precum şi îngrijorările fireşti ale Bruxellesului, în legătură cu alegerile din Germania, Olanda, Franţa şi, eventual, Italia. Este de aşteptat ca Uniunea şi procesele de integrare să reprezinte teme forte de campanie în toate aceste ţări, plecarea lui Martin Schulz din fruntea Parlamentului European, pentru a reprezenta SPD‑ul în challenge‑ul vizând Cancelaria Federală, indicând acest lucru. Orgoliile naţionale, teama de electorat a partidelor de sistem, evoluţia sondajelor vor desena o hartă a riscurilor (ce nu trebuie nici subestimate, însă nici exagerate) diferită de alte perioade. Brexitul, referendumul maghiar, ascensiunea lui Donald Trump, creşterea ponderii electorale a partidelor şi facţiunilor naţionaliste şi populiste din Europa (în perioade de protest oamenii tinzând să creadă mai ales în acele partide care le reflectă mai bine frustrările), creşterea globală a numărului de proteste împotriva inechităţilor ş.a. au contribuit la consolidarea narativului anti‑globalizare, exploatat atât de forţe politice (în scop electoral), dar şi de forţe economice. Între consecinţele importante pot fi enumerate două: declinul rapid al „centrului politic” şi stagnarea globală a volumului de investiţii (cu implicaţii în politicile monetare şi fiscale). Un raport recent redactat de Marvin Barth, şeful European FX Strategy de la Barclay’s, atrăgea atenţia tocmai asupra faptului că amplificarea cantitativă a politicilor de protest nu va face altceva decât să încetinească şi mai mult ritmul creşterii globale, în condiţiile în care politicienii şi partidele par mai dispuse să utilizeze astfel de mijloace pentru a acumula legitimitate în interiorul instituţiilor existente (politice şi economice).

***politicile de protest: cauze, simptome, manifestări

Donald Trump, America şi recesiunea Pax Americana

Va arăta altfel lumea clădită de America în era Donald Trump (adaptând titlul unei cărţi a celebrului Robert Kagan)? În ce măsură va fi altfel? Statele Unite reprezintă o societate multiculturală excepţională, dominată însă de un individualism şi de un spirit competitiv acerbe, care modifică intens şi aproape în permanenţă viaţa politică şi socială, de unde şi opiniile unor autori precum David Harvey privind instabilitatea cronică a democraţiei americane, în acelaşi timp dificil de controlat, dar şi facil de influenţat de puterea financiară. Din această perspectivă siguranţa administraţiei Trump se află încă pe nisipuri mişcătoare, deşi republicanii au avantajul unui proces complex de acumulare a puterii, din perspectiva majorităţilor politice constituite. O administraţie compusă din personaje extrem de bogate – cu un preşedinte acuzat nu de puţine ori de etalarea îngâmfată a bogăţiei – poate readuce în prim-plan temeri legate de o revenire la o perioadă asemănătoare cu primul deceniu de după încheierea Războiului Rece: abundând în proliferarea ingineriilor financiare, în scandaluri reale sau inventate, în zvonuri privind concurenţa neloială şi în fragmentarea societăţii la rate înalte. Spre deosebire de ultimul preşedinte republican, George W. Bush, Trump nu a promis o societate puternică ghidată de î­nalte comandamente morale, ci doar o societate puternică (Make America Great Again), autoritară în anumite chestiuni (imigraţia, blocarea Mexicului ca sursă a acesteia, revederea relaţiilor cu Cuba şi Iranul, asumarea unui rol mai pregnant în conflictul cu ISIS şi presarea aliaţilor din NATO să‑şi extindă volumul cheltuielilor de apărare, renunţarea la TIPP etc.). De aceea, după cum au debutat politicile noii administraţii (conform programului electoral, e drept) putem spune, cu certitudine, că America după patru ani de Donald Trump va fi sensibil diferită faţă de America preşedintelui Obama: demantelarea Obamacare cu toate riscurile sociale, dereglementarea financiară, limitarea programelor pentru refugiaţi, anularea unor finanţări dedicate programelor derulate prin ONG‑uri, micşorarea suportului financiar pentru ONU, o politică externă „hardline” ce va aduce cu sine şi o escaladare orizontală (dacă Hillary Clinton era bănuită / indicată de bizarii partizani de conjunctură ai candidatului Trump că ar fi putut promova o escaladare verticală, sporind astfel riscul unui „inadvertent war” show‑man‑ul republican a prevăzut explicit în programul său creşterea semnificativă a sumelor destinate înarmării; apoi un „inadvertent war” este improbabil, dar nu este imposibil – poate mai puţin cu Rusia, însă înăsprirea tonului faţă de Iran şi Coreea de Nord poate genera episoade de acest gen). În privinţa pericolului major – armele nucleare (din totalul global al cărora SUA şi Rusia deţin 93% sau puţin peste 10000 de focoase, împreună), părerile preşedintelui Trump par, uneori, paradoxale: în decembrie 2016 a reuşit să transmită simultan şi că îşi doreşte o extindere serioasă (şi o consolidare) a arsenalului nuclear american (pe contul personal de twitter) pentru ca, la câteva zile, să declare pentru The Times „I think nuclear weapons should be way down and reduced very substantially”, în deja binecunoscutu‑i stil de comunicare. Principala întrebare se referă însă nu la statutul de putere nucleară al Americii, ci la calitatea sa de „superputere”. Se va menţine această calitate sau va descreşte? America lui Trump va eşua în misiunea de a continua să fie „liderul lumii libere”? Deşi SUA – ca şi URSS – nu au fost ferite de lecţiile repetate ale eşecului în timpul Războiului Rece (comunizarea Chinei, războiul coreean, eşecul vietnamez sau cel iranian, pentru a nu menţiona decât cazuri celebre). Apoi, SUA nu şi‑au propus niciodată, explicit, „câştigarea Războiului Rece” şi dizolvarea Uniunii Sovietice pentru a fi unică super‑putere[1]. Dar, cu o Uniune Sovietică destrămată şi cu o Chină aflată încă la debutul boom‑ului economic, SUA s‑au trezit în postura de unică superputere a Lumii chiar dacă şi până atunci eşuaseră, cum am văzut, în a rezolva o sumă de probleme globale importante. După 1990 SUA au câştigat Războiul din Golf, au impus – relativ – pacea în Balcani, au extins NATO spre ţările fost socialiste, primite în etape succesive în Alianţă şi au condensat, în materie de economie, un model exportat pretutindeni cu succes.

„Americanii vorbesc câteva limbi, dar ştiu, în general, destul de puţine lucruri despre culturile străine şi nu sunt convinşi că au nevoie de o rectificare a acestei situaţii. Rareori reprezintă un punct de referinţă la standardele globale (şi nici nu îşi propun aceasta), deoarece ei chiar cred că drumul lor este cel mai bun şi cel mai evoluat. Dar există un decalaj tot mai mare între cosmopolita elită financiară şi de afaceri, pe de o parte, şi cea mai mare parte a poporului american, pe de altă parte. Şi dacă nu vor fi făcute eforturi susţinute, reale, de a o acoperi, această divizare ar putea distruge, deopotrivă, şi avantajul competitiv al Americii, dar şi viitorul său politic”[2]. Aceste lucruri le enunţa Fareed Zakaria încă în 2008, într‑un volum în care şi‑a propus să trateze nu atât declinul SUA, cât emergenţa „celorlalţi”. Între timp, cele două administraţii Obama au reuşit să mai atenueze ceva din pesimismul – argumentat – al societăţii americane, fără a reuşi însă să şi acopere falia divizivă, de care a profitat, cu abilitate, Donald Trump. În planul relaţiilor externe, „moştenirea” Obama e privită oarecum contradictoriu – primul mandat ceva mai bjne: bin Laden eliminat, armata retrasă din Irac fără pierderi mari şi lipsa conflictelor majore; al doilea mandat este considerat de hard‑lineri fiind mult sub ce se aştepta de la SUA: lipsa de implicare a lăsat loc expansiunii IS / Daesh, Orientul a intrat într‑o perioadă de conflicte epuizante, Vladimir Putin a declanşat un proces de recuperare agresivă a statutului de mare putere al Moscovei (cu anexarea Crimeei) Pax Americana ajungând la un punct minim. Fireşte, este mult prea devreme de a compara mandatele Obama cu ceea ce va face Trump. În planul politicilor interne cu siguranţă că Obama îşi va păstra imaginea favorabilă în mai mare măsură decât cred conservatorii. Din perspectiva locurilor de muncă nou create, administraţiile Obama au reuşit să adauge practic în fiecare lună noi locuri de muncă, creşterea fiind continuă; ca şi W.J. Clinton, şi Barack Obama a venit după o administraţie Bush de la care a preluat serioase probleme sociale şi economice (rata mare a şomajului) reuşind să le depăşească fără a reuşi însă o apropiere a veniturilor familiilor americane la nivelul anului 2008.

O a doua problemă preocupantă priveşte NATO şi modul în care preşedintele Trump vede rolul unei organizaţii altfel de succes în perioada următoare. Trebuie spus, chiar din perioada in nuce a Alianţei au existat contestatari americani ai proiectului văzut, mai ales, ca expresie a interesului Europei Occidentale de a‑şi compensa lipsa de vigoare în constituirea unei forţe capabile de a face faţă URSS şi sateliţilor săi prin recursul la prezenţa trupelor americane, privite prin rolul lor de forţă de interpunere între Occident şi sovietici. George Kennan, spre exemplu, s‑a împotrivit încheierii Pactului şi în general oricărei prezenţe militare de amploare a SUA în Europa, întrucât americanilor „nu li se potrivea nici instituţional, nici temperamental rolul de putere imperială în stil mare” (Kagan 2015: 26). Ceea ce Kennan privea ca inadvertenţe de rol (autolimitările instituţionale, distanţele geografice, ezitările formale) erau considerate de europeni drept avantaje: America era o democraţie consolidată, distanţa fizică şi emoţională făcând din ea un hegemon mai puţin ameninţător decât URSS (situat la graniţele directe ale Europei Occidentale); în plus, lipsa ameninţărilor directe la frontierele sale îi permitea dislocarea unor importante resurse militare pe vechiul continent. Astfel, America va fi în centrul unor proiecte decisive în Europa dar şi în Asia de Sud‑Est, unde au pus capăt ciclului de războaie dintre actorii regionali (chiar dacă au existat confruntări militare în peninsula coreeană şi în Vietnam). Japonia, cea mai agresivă putere din istoria Asiei de până la 1945 a fost reorientată spre un model de creştere economică şi spre rolul de putere comercială mondială. Se poate spune că SUA, prin cele mai bine de 30 de înţelegeri / tratate / parteneriate strategice încheiate în ultimele decenii, a furnizat, dar a şi obţinut stabilitate şi previzibilitate în cele mai importante (politic şi economic) zone ale planetei, desfăşurând un număr impresionant de trupe (cu facilităţile implicite) al căror cost de întreţinere a fost şi este acoperit şi de parteneri, în proporţie nu nesemnificativă. Evident, lumea este în continuă schimbare şi nu totul poate fi păstrat în parametrii săi iniţiali, însă mai mult decât probabil noua administraţie Trump va trebui să reflecteze mai bine dacă rolul SUA – costisitor, e adevărat[3] – merită schimbat şi odată cu el modificată şi ordinea mondială „americană”. Noile circumstanţe geopolitice, avansul tehnologiilor, configuraţiile economice, modificarea comportamentului uman şi „tribalizările” asimetrice impun adaptarea la nou pentru toţi, nu numai pentru SUA. Fiecare epocă are elementele sale de unicitate, dar şi un conglomerat ideatic şi practic „moştenit” care stă la baza osaturii sistemului şi la menţinerea unui nivel acceptabil al stabilităţii globale, cu toate limitările sale. O Americă ce‑şi va reconfigura rolul în sensul limitării prezenţei sale globale[4] va face lumea mai puţin sigură, mai ales dacă tendinţa spre „mai multe democraţii” va fi deturnată spre sensul opus (Kagan 2015: 159[5]). Într‑o altfel de ordine mondială, chiar dacă vor mai exista elemente de continuitate provenite din actuala ordine internaţională, este puţin probabil că toate elementele esenţiale vor fi păstrate – două dintre marile puteri, China şi Rusia sunt autocraţii în care selecţia liberă a liderilor nu face parte din caracteristicile sistemelor politice. Nici măcar la nivelul statelor membre ale UE promovarea democraţiei ca element al politicii externe nu constituie un aspect major al tuturor acestora. Pentru SUA renunţarea sau diminuarea prezenţei globale înseamnă şi renunţarea sau diminuarea unor avantaje strategice clare, obţinute în decenii de administraţiile care s‑au succedat la Washington:

SUA: interese strategice, aliaţi, schimburi comerciale (situaţia în 2015)

Funcţionalitatea relaţiei euro‑americane este şi ea pe cale de a se mişca în zone ceva mai puţin sigure, semnale în acest sens fiind date de ambele părţi ale Oceanului (dacă Trump a elogiat Brexitul şi efectele lui asupra „consorţiului” UE, europenii au replicat virulent la propunerea sa pentru funcţia de ambasador pe lângă Uniune – Ted Malloch, faţă de care Pitella a cerut declararea ca „persona non grata” –, dar şi la alte chestiuni[6]); semnale şi mai puternice vin din partea publicului european (dacă în noiembrie 2016, 59% dintre germani considerau SUA ca fiind de încredere – raportat la 25% Rusia – în februarie 2017, doar 22% mai consideră că se poate avea încredere în America administraţiei Trump – comparativ cu 21% în Rusia. Clarificări suplimentare privind rolul NATO şi al Americii în interiorul Pactului vor veni probabil în luna mai a.c., când este anunţat un Summit al preşedintelui Trump şi al liderilor politici ai Alianţei, tematica fiind una extrem de densă (incluzând evident Rusia şi problema ucraineană, dar şi opoziţia lui Trump privind dorinţa europenilor de a‑şi înfiinţa propria „armată”).

Ar mai trebui menţionat – datorită impactului său global – şi programul preconizat de administraţia americană în domeniul energiei, America First Energy Plan, orientat în principal spre intensificarea resurselor energetice fosile ale Americii (cărbune, petrol, gaze naturale, gaze de şist / fracturare). Expresie a giganţilor din energie, BP în special, dar şi al jucătorilor aglutinaţi în influentul American Petroleum Institute, viziunea este dominată de optimismul privind cererea – până în 2040 – randamentul investiţiilor şi încrederea solidă în capacitatea de a acoperi în totalitate cererea. Parte în conturarea acestui program BP, Chevron, Royal Dutch Shell, Aramco (sponsori ai campaniei lui Trump) vor presa administraţia în direcţia unor mai puternice dereglementări şi pentru mai multă „deschidere” (eufemistic vorbind) în aprobarea construcţiei unor noi conducte şi amplasamente de fraking, indiferent de efectele nocive asupra mediului natural şi a comunităţilor umane. Spre deosebire de optimismul marilor lobbyşti din industria petrolului[7] (industrie care, în treacăt fie spus, a acumulat datorii globale de aproape 1 trilion de dolari) alte corporaţii (financiare îndeosebi) HSBC între acestea, înclină mai puţin spre scenariile trandafirii, pregătindu‑se mai curând de o posibilă criză financiară determinată de petrol, posibil în 2018 – şi de aceeaşi anvergură cu criza din 2008, conform prognozei HSBC. Este de văzut dacă preţul barilului va mai ajunge la cote comparabile cu 2008 (~ 100$) sau dacă cererea vai fi mai curând pe electricitate, odată cu progresul tehnologiilor şi cu reglementările internaţionale privind energiile curate[8]. Şi tot la capitolul energie – pentru că problema conexiunilor şi influenţelor Moscovei în campania electorală a lui Trump a fost şi este un subiect de maxim interes[9] – în mediile americane şi de business a apărut ideea unei posibile anchete privind finanţările Kremlinului în campaniile mediatice anti‑fraking, fără a exista date certe în afara monitorizărilor mesajelor postului de stat RT (apropiat de Kremlin şi dependent de profitabilitatea Gazpromului). La Forumul de la Davos 2017, America lui Trump a fost privită precumpănitor prin prisma problemelor (şi nu a soluţiilor) pe care le poate degaja: pentru Anthony Scaramucci, asistent al preşedintelui Trump, un dolar prea puternic poate atrage după sine încetinirea creşterii globale în 2017; pentru şefa Fondului Monetar Internaţional, Christine Lagarde, temerile sunt legate tot de politicile noului preşedinte american (dereglementările financiare, eventualele războaie vamale / comerciale etc.) în vreme ce Preşedintele Chinei, Xi Jinping a avansat o multitudine de teme de interes pentru China: de la schimbările climatice la liberalizarea investiţiilor, de la anti‑protecţionism la globalizarea economiei.

Incertitudinile Europei

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană „instituţională”, evoluţiile recente au fost interesante, dar în bună măsură previzibile. Curentul de centru‑dreapta din Parlamentul European a reușit să‑și impună candidatul, popularul Antonio Tajani (EPP), ca succesor al socialistului Martin Schulz, în funcția de președinte al Parlamentului European (351 la 252 voturi în runda finală) asigurându‑și, practic, toate pozițiile de top din Uniunea Europeană. Poate la fel de notabil este și faptul că „finala” a avut doi concurenți italieni, Tajani din partea EPP și Gianni Pitella din partea socialiștilor, ceea ce este relevant cu privire la capacitatea peninsularilor de a fi actori importanți în politica continentului. Tajani, în primele declarații făcute după câștigarea alegerilor, și‑a declarat opțiunea pentru o președinție în beneficiul tuturor („everybody’s president”), fiind oarecum împotriva facțiunii favorabile asocierii funcției de președinte al Parlamentului European cu un soi de prim‑ministeriat sui generis al UE. Nemulțumiți au fost cei care ar fi preferat un președinte mai intelectual sau mai pregnant pro‑federalist. Văzut ca un „accesoriu” al Parlamentului European – cu patru mandate de europarlamentar și cu experienţă în funcția de comisar pentru transporturi și industrie și antreprenoriat – noul preşedinte al PE este considerat un politician care, deşi departe de charisma predecesorului său, va fi totuşi interesat în a avea relații bune cu toţi membrii Parlamentului. Consilier al lui Berlusconi, provenind dintr‑o țară în care sentimentele anti‑germane au cunoscut o semnificativă amplificare în ultimii ani, partizan convins al austerității neoliberale, adept al politicilor caracterizate, de la stânga, ca anti‑sociale, dependent de secretarul‑general al PE, Klaus Welle (care, din poziția de secretar general al EPP a sprijinit integrarea Forza Italia în EPP), Tajani nu este creditat cu prea multe şanse în a se implica în rezolvarea problemelor structurale ale UE, de genul consolidării legăturilor Nord‑Sud. Victoria EPP a fost şi rezultanta negocierilor cu grupul ALDE (acesta a primit, între altele, și confirmarea lui Guy Verhofstadt drept coordonator al Brexit). Imediat după oficializarea câştigătorului, socialiştii europeni au semnat un statement în care şi‑au exprimat dezamăgirea; candidatul lor, Pitella, a remis un comunicat separat, în care a considerat că rezultatul trebuie privit drept „un semnal puternic privind democraţia şi vitalitatea instituţiei parlamentare”. În subsidiar, rezultatul poate fi privit şi ca o etapă de depășire a „marii coaliții” existente de facto între principalele grupuri de centru‑dreapta și social‑democrați în negocierea funcţiilor şi a poziţiilor europene – fără a însemna că nu va exista dialog și conlucrare între cele două familii politice şi în continuare. Tajani a arătat deja că își propune să fie un președinte al tuturor grupurilor politice din PE și nu neapărat un președinte puternic, considerând că un Parlament potent nu trebuie să fie automat echivalat cu un președinte cu un ego supraevaluat. Din acest punct de vedere ştim că Tajani va fi loial instituției parlamentare şi mult mai puţin înclinat să opereze cu micro‑managementul politic care l‑a făcut celebru pe Schulz. Dacă va lua şi statura politică necesară pentru a face Parlamentul European mai eficient, rămâne de văzut.

Mai trebuie spus că Uniunea Europeană traversează o perioadă dificilă, filele importante de pe agenda Parlamentului fiind cele referitoare la migrație, comerț și securitate la care se adaugă evident soluționarea Brexitului. Prioritățile legislative ale UE (Declaraţia comună cu privire la priorităţile legislative ale Uniunii Europene în 2017, asumată de Parlament, Consiliu și Comisie) au în vedere:

  • impulsionarea creării de locuri de muncă, a creşterii economice şi a investițiilor
  • abordarea dimensiunii sociale a UE
  • o mai bună protecţie a securității cetăţenilor UE
  • reformarea politicii UE în materie de azil şi consolidarea investițiilor în ţările terţe pentru a aborda eficient cauzele profunde ale migraţiei
  • realizarea pieței unice digitale, în special prin reformarea normelor UE în domeniul telecomunicaţiilor şi al drepturilor de autor, permiterea utilizării benzii de 700 MHz pentru serviciile mobile, prevenirea blocării geografice nejustificate, revizuirea Directivei serviciilor mass‑media audiovizuale, precum şi modernizarea normelor comune de protecţie a datelor
  • realizarea uniunii energetice şi a unei politici orientate spre viitor privind schimbările climatice, în special prin punerea în aplicare a cadrului privind clima şi energia pentru 2030, prin intermediul acţiunilor întreprinse ca urmare a Acordului de la Paris și al pachetului privind energia curată pentru toți europenii.

Dificultăţi suplimentare sunt legate de trecerea prin Parlament a acordului comercial cu Canada, garantarea statutului de economie de piață pentru China, în linia acordurilor WTO (față de care noul preşedinte al PE, Tajani, s‑a opus în trecut), finalizarea CEAS (Common European Asylum System). În domeniul securității, Tajani a semnalat intenția creării în Parlament a unei comisii speciale dedicate măsurilor necesare luptei împotriva terorismului; reformarea SIS (Sistemul Informativ Schengen) utilizat de statele membre pentru a monitoriza criminalitatea este o altă temă a agendei politice. În ceea ce privește Brexitul, probabil că vor exista acțiuni și presiuni prin care membrii Parlamentului vor semnala noului președinte că doresc o implicare nu superficială, ci mai profundă a Parlamentului (lucru care ar putea contraveni intențiilor unui număr de guverne din UE).

Responsabilitatea și transparența parlamentară, dar și nevoia de transparentizare a „trialogurilor” (stabilirea deciziilor, ca şi a regimului de prioritate al unor proiecte de legi prin negocierea între cele 3 paliere decizionale ale UE, funcţie în raport cu care se exercită nu de puţine ori presiune asupra guvernelor statelor membre, în domenii uneori sensibile pentru politicile interne), precum și inserția obligativității unui registru transparent al lobbyului se constituie în alte teme de dezbatere – şi, pe bună dreptate, dată fiind nevoia publicului european de a fi corect informat cu privire la proiectele legislative preconizate.

Rusia revine, aparent, la problemele interne

În mesajul adresat Adunării Federaţiei la 1 decembrie 2016 – comparativ cu mesajul adresat acesteia în precedentul an – Vladimir Putin a făcut mai puţine referiri la terorism, relaţiile externe şi campania din Siria axându‑se, în principal, pe problematica socială, cu precizări privind politicile în domeniul educaţiei, sănătăţii, nevoii de implicare a organizaţiilor neguvernamentale în sfera politicilor sociale, toate acestea subsumate fiind „politicii în beneficiul oamenilor”. Nevoia de „unitate” a ruşilor în jurul „valorilor patriotice” – în contextul aniversării a 15 ani de la fondarea partidului Rusia Unită – a reprezentat, firesc, un alt punct important în economia discursului liderului de la Kremlin. Ca element de noutate, preşedintele rus a anunţat debutul reformei fiscale (reforma taxelor), având anul 2018 ca termen final de adoptare a legislaţiei, urmând ca de la 1 ianuarie 2019 noul sistem, bazat pe impozitarea progresivă, să fie pus în practică. În acest fel şi‑a îndeplinit şi promisiunea de a nu mări impozitele şi taxele până în 2018 (anul în care vor avea loc alegerile prezidenţiale). Fără a aprofunda problema corupţiei oficialilor de rang înalt – dar amintind că majoritatea funcţionarilor civili sunt „oameni oneşti şi decenţi, care lucrează pentru binele ţării” – Putin a cerut procurorilor şi organelor de anchetă să‑şi tempereze dorinţa de a face show‑uri mediatice din arestarea înalţilor funcţionari bănuiţi de activităţi ilegale. Aproape nimic din obişnuitele tirade anti‑occidentale şi anti‑ucrainene, foarte puţine referiri la problematica internaţională (câteva propoziţii privind situaţia din Siria şi acţiunile anti‑teroriste) şi nicio referire la subiecte precum Brexit, alegerile din SUA sau situaţia din Ucraina, cu excepţia unei simple reiterări a „războiului informaţional” purtat de Occident împotriva Rusiei.

Dată fiind apropierea alegerilor prezidenţiale, Putin a focalizat mai ales situaţia socio‑economică a Federaţiei, cu tuşe mai pronunţate pe ceea ce ar trebui interpretat ca realizări ale regimului său: creşterea natalităţii (rata globală a fertilităţii pentru 2015 fiind de 1,78, puţin peste media ţărilor europene), creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă mai ales în sectorul social, scăderea ratei mortalităţii infantile, stabilitatea macroeconomică (creşterea rezervelor valutare la aproape 390 de miliarde de dolari). Nicio referire la alte subiecte importante, precum proiectul de lege privind decriminalizarea violenţei domestice sau situaţia deţinuţilor politici. Revenind la „implicarea organizaţiilor neguvernamentale” şi finanţarea activităţii acestora, se subînţelege că în vederea liderului rus se află în primul rând organizaţiile satelitare ale regimului: clubul de bikeri Lupii Nopţii, finanţat pentru „activităţile de diplomaţie publică”, fundaţii gen Boevoe Bratstvo şi Pamyat Popedy sensibile la activităţile privind „identificarea, construirea şi consolidarea axiologică a ideologiei Eurasiatice”. În total, în 2016, prin granturi ale Preşedinţiei Ruse au fost alocate unor astfel de organizaţii fonduri de aproximativ 76 milioane de dolari.

În proximitatea sa, Rusia îşi va rezolva problemele de o manieră puţin diferită faţă de ceea ce practică acum: sponsorizări directe pentru vectorii politici (şi militari, în cazul separatiştilor ucraineni), sume considerabile dedicate propagandei, sprijin pentru toate partidele / grupurile politice considerate ca fiind utile. Economic situaţia este diferită faţă de anii anteriori – după doi ani de cădere economică semnificativă, finele anului 2016 a marcat o revenire importantă, pentru 2017 fiind de aşteptat de la Rusia un comportament economic mult mai agresiv, în contextul unui preţ al petrolului mai mic decât şi‑ar dori Moscova. Creşterea economică (de la o contracţie de 3% între 2014‑2016) va fi de aproximativ 1,5%, posibil mai mare dacă Washingtonul va ridica sancţiunile impuse după anexarea Crimeei. Propaganda rusească va fi la fel de incisivă şi de anti‑europeană, dacă privim fie şi numai temele din ultima vreme de pe Canal 1 sau alte oficine de stat: Bruxellesul e un loc periculos de trăit, „acolo sunt violate şi atacate sute şi mii de femei în fiecare zi”; instituţiile europene nu sunt conduse în totalitate de persoane alese de popor (Rusia în care Nemtsov a fost asasinat şi Vladimir Kara‑Murza internat la terapie intensivă cu „simptom Litvinov” fiind fix un exemplu de democraţie); alte teme pe care le regăsim pe larg şi prin alte locuri: europenii sunt la dispoziţia Berlinului, colapsul moral al UE continuă, europenii sprijină fasciştii şi naziştii ucraineni, ucrainenii crucifică copii, UE va interzice în curând „botezul creştin al copiilor”, „propaganda americană are cel mai mare buget din toate timpurile”[10], CIA a cerat Ebola ş.a.m.d. Poveşti de succes sunt scrise şi cu privire la impactul „surselor oneste de informare” patronate de Kremlin – conform acestora Russia Today este urmărită de 550 de milioane de telespectatori din întreaga lume (fiind avansată cifra celor care pot accesa canalul, nu al celor care îl privesc efectiv)[11], cifrele fiind manevrate în maniera realizărilor cincinalelor socialiste (în SUA în 2015 cf. analizei Nielsen pentru 94 de canale prin cablu RT nici nu putea fi măsurată, în vreme ce în UK pentru ianuarie 2017 Broadcast Audience Research Board a măsurat 0.04%. Arbitrul britanic Ofcom a sancţionat de câteva ori reţeaua RT, în vreme ce NATO a stabilit chiar un plan de contra‑mesaje la propaganda postului, exagerând rolul unui post ale cărui fonduri au fost diminuate cu 10% (urmare a „performanţei”) şi al cărui cel mai vizionat clip politic de pe net este cel în care Vladimir Putin cântă Blueberry Hill.

O lume a zidurilor şi a frontierelor închise?

I would build a great wall, and nobody builds walls better than me, believe me, and I’ll build them very inexpensively — I will build a great, great wall on our southern border. And I will have Mexico pay for that wall. Mark my words.” (Donald Trump, 2016 – Presidential Campaign). Dorinţa preşedintelui Trump de a fortifica anti‑imigraţie graniţa sudică a Statelor Unite (cca 2000 de mile) nu numai că a inflamat relaţia cu Mexicul şi cu preşedintele acestei ţări, Enrique Peña Nieto, însă a ridicat şi o problemă a costurilor, pe larg dezbătută pe toate canalele media: va costa „zidul lui Donald” 12 miliarde dolari sau 15? Sau poate 30, având în vedere necesitatea infrastructurii suplimentare, indispensabile transportului materialelor de construcție. Dincolo de particularitățile colocviale ale subiectului, trebuie remarcat că SUA, prin această inițiativă, se includ în categoria statelor care au trecut la blocarea clasică a granițelor, într‑o epocă în care tehnologia permite supravegherea cvasi‑instantanee. În cazul statelor amenințate de creșterea violenței jihadiste, recursul la o doctrină veche de milenii (aceea a frontierelor fortificate la modul propriu) este de înțeles. Și pot fi date exemple în acest sens. În Tunisia, Premierul Habib Essid a decis fortificarea a 160 de km de graniță, acolo unde s‑a considerat că există vulnerabilități majore. În Turcia, ideea construirii de ziduri fortificate la granița cu Siria a avut‑o Bulent Arinc, ca parte a unui sistem de siguranță a graniței. Ziduri de beton armat, cu sârmă ghimpată, camere și turnuri de observație, căi de patrulare, centre de comandă, supraveghere cu vehicule și drone. Orașelor de graniță li s‑au trimis deja zeci de milioane de lire în vederea demarării proiectului defensiv. Din Maroc și până în Arabia Saudită frontierele au început să fie fortificate într‑un ritm mai accentuat și decât acela propriu primelor luni de după atacul din 9/11. Siddi Saddiki, profesor de relații internaționale la Universitatea al‑Ain – EAU – observa, în urmă cu ceva ani, că Orientul Mijlociu a devenit practic zona cu cel mai frenetic proces de fortificare a frontierelor – ca mijloc contra‑insurgent, dar și ca modalitate de oprire a fluxurilor migratorii. În fața pericolului ISIS – ridicăm garduri și ziduri fortificate – împotriva migranților – ridicăm tot garduri și ziduri fortificate. ISIS, la rândul său, și‑a construit ziduri fortificate (cazul Mosulului și altor orașe din Irak). Assad și‑a construit fortificații succesive de ani buni, costisitoare și inutile, la un moment dat. Israelul și‑a delimitat frontierele recurgând la ceea ce nu de puține ori a fost considerat drept un „apartheid wall” de către palestinieni. India a încercuit Bangladeshul cu 2500 de mile de fortificații. Arabia Saudită deține de departe cea mai bine fortificată frontieră (la granița sa de Nord cu Irakul – cu camere de observație, senzori de mișcare, turnuri de observație – în valoare de peste 3.6 miliarde de dolari) și, cu toate acestea, nu a scapat de atacuri sinucigașe în moschei. Lumea a devenit, treptat, una a „gardurilor și a zidurilor”, în 2015 un număr de 65 de state aplicând sau fiind în curs de a aplica această metodă. Acum, Europa este pe cale de a avea mai multe frontiere închise decât în timpul Războiului Rece: Ungaria, Bulgaria, Grecia, chiar Suedia au fortificat granițele, statele baltice intenționând același lucru. Cu observația că, spre deosebire de perioada respectivă, grănicerii nu mai împușcă transfugii. De la căderea Zidului Berlinului mai bine de 40 de state și‑au ridicat propriile ziduri împotriva unui număr de peste 60 de state vecine. În istorie însă zidurile nu au fost eficiente în permanență, nici măcar Marele Zid chinezesc. Zidurile nu au ferit Ierusalimul de cele 20 de cuceriri prin asediu, de care a avut parte în istoria sa zbuciumată, așa cum nu au apărat Constantinopolul de cucerirea otomană. În fapt, ceea ce frontierele îngrădite oferă este în primul rând „teatralitatea”, „aparența siguranței și nu siguranța reală”, după cum bine observa Marcello Di Cintio în Walls: Travels Along the Barricades. Fiind o soluție de moment, ce nu poate oferi perspectiva stabilității de durată, în lipsa cooperării transfrontaliere și diplomatice.

Note:

[1] Ilustrul istoric de la Yale, Robert Kennedy, în The Rise and Fall of the Great Powers (1987) vedea America pe drumul ireversibil al decăderii pentru ca, peste numai 4 ani, URSS să îi facă loc ca singura superputere;

[2] Zakaria, Fareed, The Post‑American World, W.W. Norton Comp., Inc, New York 2008

[3] Chiar extrem de costisitor, prin prisma celor peste 14,2 trilioane de dolari cheltuite de America pe războaie, în ultimele 3 decenii

[4] Bremer, Ian, The top global risks for 2017, a year of geopolitical recession, Time 01.16.2017

[5] Kagan, R., Lumea clădită de America, Humanitas, 2015

[6] Într‑o scrisoare publicată pe 2 februarie 2017 un număr de 52 de personalităţi implicate în problematica europeană (între care Javier Solana, Carl Bildt, Alexander Stubb dar si Hannes Swoboda sau Ion Sturza) l‑au declarat ‑ chiar dacă nu explicit ‑ pe D. Trump un inamic al intereselor şi valorilor europene subliniind că „Europe’s place in the world is under threat from power politics, closed borders and closing societies”

[7] BP Energy Outlook 2035, 2016 Edition la https://www.bp.com/content/dam/bp/pdf/energy-economics/energy-outlook-2016/bp-energy-outlook-2016.pdf

[8] Dieter, Helm, The Future of Fossil Fuels – is it the End? Oxf Rev Econ Policy (2016) 32 (2): 191‑205.

[9] National Intelligence Council: Background to “Assessing Russian Activities and Intentions in Recent US Elections”: The Analytic Process and Cyber Incident Attribution, 6 January 2017

[10] Comparativ, la nivelul anului 2015: Russia Today singură primea spre 300 de milioane de dolari, la aceasta adăugându‑se alte zeci de canale media, de la Ria la ITAR‑TASS/Sputnik, Zvezda, o duzină de canale tv etc. cu un total situat undeva la peste 3 miliarde dolari, faţă de 721 milioane, cât primea Broadcasting Board of Governors (pentru VoA şi RFE/RL şi alte canale media pentru străinătate, cu buget mai curând mediu)

[11] Putin’s prevaricating puppetsRT’s propaganda is far less influential than Westerners fear, The Econmist, Europe Edition, 19 Jan.2017

Salvează

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*