Punctul Critic » Arhiva Punctul Critic » Revista Punctul Critic 4 (22) 2017: Basarabia românească. Destin şi istorie

Revista Punctul Critic 4 (22) 2017: Basarabia românească. Destin şi istorie

punctul-critic-logo-wp

Punctul critic nr. 04 (22) 2017
Basarabia românească. Destin şi istorie

La aproximativ un secol de la împlinirea idealului de unitate națională, românii și România se pregătesc de marea lor sărbătoare națională. O sărbătoare care vine să ne amintească de sacrificiul făcut de înaintași pentru ca existența noastră astăzi în lume, ca națiune și țară printre alte națiuni și țări, să fie posibilă. O sărbătoare care, dincolo de marea bucurie pe care ne-o aduce cu sine, ar trebui să constituie un moment de trezire națională, care să ne confere luciditatea și forța de a rezista și înfrunta multiplele iluzii și provocări pe care realitatea unei lumi globalizate și extrem de frământate le revarsă astăzi peste noi, într-un mod extrem de insidios, care caută să ne înșele spiritul și ființa națională spre a ne ruina ca țară și pierde ca națiune. O sărbătoare unde amintirea și glorificarea jertfelor făcute pentru întregirea țării și propășirea neamului ar trebui să ne dea putere și să ne responsabilizeze pentru a întări și perpetua construcția națională și idealul unității naționale, spre a lăsa generațiilor următoare o moștenire demnă de cea lăsată nouă de înaintași.

 

Editorial

♦  Mihai-Bogdan Marian, Cu gândul la marea sărbătoare a tuturor românilor – 5

Abstract:  La aproximativ un secol de la împlinirea idealului de unitate națională, românii și România se pregătesc de marea lor sărbătoare națională. O sărbătoa- re care vine să ne amintească de sacrificiul făcut de înaintași pentru ca existența noastră astăzi în lume, ca națiune și țară printre alte națiuni și țări, să fie posibilă. O sărbătoare care, dincolo de marea bucurie pe care ne-o aduce cu sine, ar tre- bui să constituie un moment de trezire națională, care să ne confere luciditatea și forța de a rezista și înfrunta multiplele iluzii și provocări pe care realitatea unei lumi globalizate și extrem de frământate le revarsă astăzi peste noi, într-un mod extrem de insidios, care caută să ne înșele spiritul și ființa națională spre a ne ruina ca țară și pierde ca națiune. O sărbătoare unde amintirea și glorificarea jertfelor făcute pentru întregirea țării și propășirea neamului ar trebui să ne dea putere și să ne responsabilizeze pentru a întări și perpetua construcția națională și idealul unității naționale, spre a lăsa generațiilor următoare o moștenire demnă de cea lăsată nouă de înaintași

 

Basarabia românească. Destin şi istorie

♦ Constantin Hlihor,  Între geopolitica marilor puteri şi idealurile unităţii naţionale depline – 15

Victoriile obţinute de armatele româno-ruse în vara anului 1917 au fost un excelent suport moral pentru societatea românească de a rezista în faţa unei situaţii politice şi geopolitice extreme care avea să vină după acest moment de epopee. Apariţia valului revoluţionar cu cele două componente ale sale – revoluţia unităţii naţiona- le şi revoluţia bolşevică – va influenţa decisiv destinul şi istoria popoarelor din centrul şi sud-estul  continentului european, dar nu numai. Oamenii politici români  trebuiau  să răspundă acestei duble provocări, deoarece  în societate se confruntau două curente de idei cu implicaţii politice şi ideologice. Unul dintre acestea a fost generat de elita intelectuală şi politică în spiritul luptei pentru desăvârşirea  unităţii naţionale şi al realizării unui regim de reală democraţie. Naţiunea devenea şi în mentalul  majorităţii elitei „doar corpul democraţiei, locul în care principiul consimţământului  şi ideea reprezentativă îşi găsesc sălaş”.

♦  Ion N. Anghel, Bătălia pentru Basarabia – 37
Centenarul Marii Uniri va constitui, în 2018, prilejul de a sărbători aniversarea acelui eveniment epocal al tuturor românilor, așteptat ca un mo ment de apoteoză al neamului nostru românesc. Cinstirea celor care au înfăptuit România Mare, ca și a acelora care și-au dăruit viața, sacrificându-se pentru reîntregirea neamului, pentru păstrarea identității naționale și a vetrei strămoșești, pentru apărarea și recuperarea  teritoriilor ce ni s-au luat, reprezintă o poruncă a cerului și a destinului nostru care nu se discută. Cum ne aflăm, însă, în preajma acestei mari sărbători? În vreme ce România face parte din structurile euro-atlantice, legându-i destinul de această lume a civilizației și culturii, părți din teritoriul românesc  continuă totuși să se afle rupte de trupul țării. Chiar dacă plini de speranță ne întindem mâinile unii către ceilalți peste Prut, nu putem să nu observăm, pe de altă parte, imaginea molâie și ternă, de indiferență și indecizie, a politicii noastre externe postbelice, care mai persistă și astăzi în problema unirii. Astfel, cu atât mai mult, trebuie acum să ne asumăm, ca popor, cu hotărâre porunca sacră pentru noi și urmașii noștri de a păstra neclintit idealul național, pentru că, până la urmă, dum spiro, spero, vom învinge.

♦  Ion Țurcanu, Sfatul Țării – un vector decisiv al procesului unionist (1917-1918) – 54
Sfatul Țării nu a fost produsul unei întâmplări oarecare, el a apărut într-un moment al istoriei cu totul special și într-un context istoric pe cât de agitat, pe atât de productiv. Căutând răspuns la întrebarea cum a fost posibilă unirea Basarabiei cu România în 1918, realizată cu contribuția Sfatului  Țării, Ștefan Ciobanu ajungea să constate că pentru observatorul atent „este clar că motivele frământărilor din 1917-1918 și cauzele care au dus la unire trebuie căutate nu atât în factorii locali, nici în propaganda elementelor de peste Prut sau de peste Carpați, cât în mișcarea revoluționară din Rusia, în sforțările popoarelor din imperiul țarist de a se descătușa, de a se elibera de sub jugul nedreptăților. Închipuiți-vă  pentru moment că  au existat toate condițiunile pentru unire, toți factorii principali  ai mișcării naționale, și n-a existat revoluția rusă sau că ea s-a oprit la o anumită fază, – s-ar fi putut înfăptui Unirea? Evident că nu!”

Revoluția a permis popoarelor din imperiu să iasă la lumină și să-și ia propria soartă în mâini. Semnalând, în ședința din 28 februarie 1918 a Parlamentului basarabean,  faptul împlinirii unui an de la revoluția rusă, Pantelimon Halippa observa: „Datorită ei, noi, moldovenii, am devenit cetățeni liberi ai republicii libere moldovenești și avem posibilitatea să ne aranjăm viața așa cum dorim”. Libertatea se putea obține numai prin crearea unor structuri politice și administrative proprii, de aceea, îndată după revoluție, acele grupări, formațiuni, instituții etc. ale moldovenilor care erau angrenate mai active în viața politică și social, în primul rând militarii, au început să promoveze  tot mai insistent ideea autonomiei provinciale. După mai bine de o jumătate de an de muncă susținută în favoarea acestei idei, se întrunește la Chișinău, la 20 octombrie  1917, Congresul  militarilor moldoveni, care, după o săptămână de dezbateri, adoptă o serie de rezoluții revoluționare, printre  care și declarația  cu privire la autonomia  teritorială și politică a Basarabiei  în  componența Rusiei democratice și federative. În scopul realizării  acestei sarcini, Congresul a hotărât că pentru „ocârmuirea Basarabiei, în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Țării”. Aceasta nu era o declarație cu caracter propagandistic, una neangajată, ce ar fi făcut abstracție de realități și de problemele din acel moment ale Basarabiei – dimpotrivă, Congresul statua foarte clar că era vorba de instituirea unui organ de stat suprem, reprezentativ, a cărui autoritate, „până la alcătuirea Adunării Întemeietoare basarabene”, urma să se răspândească asupra întregii societăți  și a tuturor instituțiilor pe care aceasta le avea. „Toate așezămintele  administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Țării. Îndată ce se va înființa Sfatul Țării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional și n-au dreptul de a se amesteca în treburile publice”. Este important să insistăm mereu asupra acestui fapt, deoarece, deşi este cunoscut de multă vreme, cei care pun la îndoială cu orice preț legitimitatea Sfatului Țării caută să inducă ideea că decizia Congresului militarilor moldoveni a fost una oarecare, așa cum erau adoptate pe atunci cu nemiluita de către cele mai variate organizații revoluționare și că, prin urmare, Sfatului Țării nu trebuie să i se acorde o atenție mai mare decât oricărei alte formațiuni politice din acea vreme. Or, fără un organ suprem reprezentativ, autonomia rămâ- nea o frază goală.

♦  Dacian Vasincu, O analiză a situaţiei politico-parlamentare din Basarabia  în perioada 1917-1919 – 76
Basarabia sau Republica Moldova, cum este denumită mai nou, după anul 1990, este un teritoriu românesc  care a cunoscut numeroase vicisitu- dini istorice și care a fost teatrul unor dramatice situații conflictuale de-a lungul timpului. Modul de organizare politico-administrativ din momentul unificării cu țara-mamă (27 martie 1918), precum și ulterior este analizat din perspectiva diagramei SWOT.

♦  Angela Banciu, Dimensiuni politico-juridice ale consfinţirii Marii Uniri în Constituţia României din 1923 – 86
Actul Marii Uniri de la Alba Iulia a creat, prin conţinutul său, baza politică şi naţională a schimbării ordinii constituţionale, în acord cu noile realităţi istorice de după Primul Război Mondial. Modalitatea de înfăptuire a idealului naţional, prin afirmarea principiului de suveranitate naţională şi a dreptului de autodeterminare, deschidea perspectiva democratică a desăvârşirii unităţii naţionale. Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, proclamă principiile fundamentale menite a contribui la propăşirea statului unitar român. Din acest punct de vedere, Proclamaţia de la Alba Iulia reprezintă un document  programatic în organizarea constituţională a României întregite, un adevărat anteproiect de constituţie.

♦  Vasile Păsăilă, Învățământul românesc din Basarabia după Marea Unire din 1918 – 95
Realizarea Marii Uniri a pus în fața factorilor de decizie naționali o problemă de mare însemnătate – integrarea privinciilor românești aflate până în 1918 sub ocupație străină cu Vechiul Regat sub toate aspectele: politic, economic, social, cultural. În diverse proporții și grade, atât Transilvania, Banatul, Bucovina, cât și, mai ales, Basarabia fuseseră până atunci un fel de semicolonii ale Imperiului Austro-Ungar și Rusesc, aveau multe dintre caracteristicele unei periferii uitate, în care românii erau tratați, la ei acasă, ca niște tolerați4. Asumându-și imperativele noii epoci din istoria contemporană a României, Ion I. C. Brătianu afirma în acele momente decisive pentru soarta națiunii întregite:  „Am făcut pentru unitatea ținuturilor un război mare și cumplit. Azi trebuie să facem unirea puterilor pentru a organiza pe temeiuri de legalitate, de cinste și de dreptate socială. Scumpa noastră Românie!”

O analiză cât mai aproape de realitate a învățământului basarabean, ca parte a culturii românești, în anii de după 1918, trebuie să pornească, fie și apelând numai la câteva repere de referință, încă de la începutul Epocii Moderne, înainte și după raptul de la 1812 săvârșit de Imperiul țarilor, în contextul internațional european dominat de conflictele austro-ruso-turce, dar și de războaiele napoleoniene.

♦ Ioan C. Popa, 1940  – al treilea rapt al Basarabiei, primul pas spre dezmembrarea  României Mari – 109
După încheierea Primului Război Mondial și împlinirea idealului de întregire națională, România a devenit unul dintre statele cele mai devotate principiilor apărării statu-quo-ului și securității colective în Europa. Sistemul de alianțe pus în aplicare cu consecvență de toate forțele politice care s-au succedat la guvernare (Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică, tratatul cu Polonia, ca și orientarea aproape absolută spre prietenia și protecția Franței și Angliei, principalii susținători ai făuririi României Mari) a dat o coloratură specială diplomației și politicii externe românești în perioada interbelică. Timp de aproape două decenii, România s-a bucurat de o largă libertate de acțiune în relațiile externe, fapt ce i-a permis să-și apere cu succes interesele legitime și să se afle la originea multor inițiative bine primite și apreciate de comunitatea internațională.

♦  Maria Pilchin, Avatarurile poeziei româneşti din Basarabia  în perioada sovietică şi post-sovietică – 140
E deja un truism faptul că unul dintre motivele centrale ale poeziei române este „frunza verde”, „foaia verde” şi întreg câmpul lexical şi semantic al conceptului. Explicaţia vine şi din contextul agrar al culturii române, context care, într-o cultură tânără, periferică, produce metafore vegetale care să suplinească lipsa marilor simboluri ale marilor polisuri şi epopei. Astfel, „foaia”, ca element al unui imaginar preluat din floră, ne trimite la „creanga de aur” a acestui popor, care îşi are propriul ADN. Este simbolul arhetipal care ne trimite la vechi straturi de proiecţie artistică a lumii, la mitologia populară în care poporul o avea pe Muma Pădurii, Paparuda şi Drăgaica.

Arta populară de pe ambele maluri ale Prutului (artele plastice, folclorul popular, arta ţesutului, broderiile etc.) „e împresurată” de motive florale şi vegetale. Este vorba despre un simbol al supravieţuirii. Când nu a fost posibilă creşterea verticală, am crescut ca lăstarii tineri din rădăcinile arborilor tăiaţi, aşa cum am tot fost „tăiaţi” de istorie. În sensul artei militare, lăstarul tânăr şi mlădios reprezintă principiul flexibilităţii care permite supravieţuirea în artele marţiale orientale (aikido).

♦  Aurel Preda, „Neuitatul” an 1991. România, defuncta Uniune Sovietică şi… Republica Moldova! (Din însemnările unui diplomat român) – 149
În fine, în acel an 1991, istoria şi-a ieşit din insensibilitatea ei aparentă şi a acţionat.
Suceava, sfârşit de decembrie 1991.
Am plecat de la Bucureşti în Cetatea de Scaun a lui Ştefan – cum se spune – cu „frâna trasă”. Conduceam delegaţia română de grăniceri la negocierile cu sovieticii pe probleme de frontieră în cadrul sesiunii Comisiei Mixte româno-sovietice. La insistenţele sovieticilor, grănicerii noştri şi – de voie, de nevoie – M.A.E. au fost de acord ca sesiunea ordinară a Comisiei Mixte româno-sovietice privind problemele frontierei de stat să  aibă loc la finele lunii decembrie şi să înglobeze şi zilele de Crăciun, durând astfel până în ultima zi de dinainte de Anul Nou. Ruşii – după cum se ştie – sărbătoresc Crăciunul în ianuarie, după stil vechi, şi deci nu aveau nimic de pierdut, pe când noi eram obligaţi să petrecem acest prag dintre ani departe de familie şi, mai ales, într-o companie nedorită.

♦  Nicolae Dabija, Despre statul comun România-Republica Moldova – 168
La 27 martie 1918 Sfatul Țării, organul legal, reprezentativ al Republicii Democratice Moldovenești a votat Unirea Basarabiei cu România, încadrându-se perfect în normele dreptului internațional, care stabilesc dreptul popoarelor la autodeterminare, prevedere consemnată și de Tratatul de Pace de la Paris din 4 iunie 1920, prin care Consiliul Suprem al Conferinței de Pace recunoaște Unirea Basarabiei cu România. Părțile semnatare consfințesc faptul că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric, Basarabia a fost din toate vremurile pământ românesc și a constituit o parte integrantă și indivizibilă a Principatului Moldovei. Menționăm că atât Actul Unirii Basarabiei cu România, semnat la 27 martie 1918, cât și Decretul Lege nr. 842 din 9 aprilie 1918, care se referă la unirea Basarabiei cu vechiul Regat al României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 8 din 10 aprilie 1918, nu au fost anulate până în prezent.

♦  Marius Văcărelu, Republica Moldova – statisticile sărăciei şi exodului – 174
Teritoriul dintre Prut și Nistru este unul puțin cunoscut în Europa, ca urmare a calităților deloc remarcabile ale conducătorilor ultimelor decenii din zonă. Numărul de cărți scrise despre acest spațiu este redus, el interesează de regulă doar geopolitica, iar cum pe agenda globală Moldova nu își poate afla o poziție superioară, nici numărul de cititori nu este unul ridicat. Pentru a completa tabloul, vom releva că nici turismul nu este unul care să fie în notă diferită de aceea a teritoriului, statisticile1 demonstrând acest aspect definitoriu.

Într-o astfel de situație, dacă ești politician în acest spațiu trebuie să îți pui mai mult ca oricine altcineva întrebarea: „dar eu, cât de mult contez, și cât de bine aș putea să îmi îndeplinesc obligațiile generale față de cetățeni?”

Cu toate acestea, nu credem că este posibil să regăsim cu adevărat în comportamentul politicienilor zonei prea multe urme ale acestei întrebări, deoarece rezultatele activității lor ar fi fost altele. Cel mai bun indicator – dar nu perfect cuantificabil – ar fi cel al persoanelor din acest spațiu care dețin mai mult de o cetățenie. La acesta se adaugă criteriile cunoscute – câți locuitori sunt efectiv în interiorul teritoriului analizat, precum și situația economiei țării.

♦  Sebastian Simion, Provocarea transnistreană – 181
Pe 12 aprilie 2017 Sovietul Suprem al Republicii Transnistria (PMR, Pridnestrovskaya Moldavskaya Sovetskaya Sotsialisticheskaya Respublika) a aprobat, la o a doua citire, proiectul de lege prin care steagul Federaţiei Ruse devine simbol „naţional” putând fi arborat, alături de drapelul aşa-numitului stat, pe clădirile oficiale şi la diverse festivităţi şi ceremonii publice. Aprobarea proiectului legislativ a venit în continuarea unei solicitări a Consiliului Suprem (din 4 aprilie 2017) adresată Moscovei, cu privire la recunoaşterea unor acte cu caracter oficial (pe 18 februarie, prin decret prezidenţial, Rusia recunoscuse „paşapoartele” eliberate de secesioniştii din Donetsk şi Luhansk), solicitare ce a întâmpinat protestul vehement al autorităţilor de la Chişinău pe lângă Federaţia Rusă, pentru a împiedica eventualitatea unui gest politic de tipul celui receptat de Ucraina ca pe o anexare administrativă a unor teritorii naţionale.

♦  Taras Dobrovolskyy, Basarabia în secolul al XXI-lea – 191
Subiectul Basarabiei și al destinului acestei regiuni istorice nu și-a pierdut actualitatea pe scena politică românească, unde sunt invocate în continuare trecutul istoric comun și aceeași identitate lingvistică și culturală cu restul spațiului românesc. Subiectul este actual și dacă ne referim la sfera intereselor rusești în regiune, și la obiectivul Ucrainei de a-și păstra integritatea teritorială. Evenimentele recente din Basarabia pot fi grupate în trei categorii separate, în funcție de importanța lor strategică – Bucovina de Nord, Republica Moldova și sudul Basarabiei.

Obiectivul primordial al articolului constă în clarificarea unor întrebări referitoare la destinul acestor teritorii în plan lingvistic, teritorial, politic, cultural, în componența României, Ucrainei sau a Republicii Moldova. Nu este trecută cu vederea nici imposibilitatea intrării acestor teritorii în componența României imediat după 1991, spre deosebire de anul 1918 (când s-a produs Marea Unire).

Rezultă o reexaminare a contextului în care s-a aflat şi se află încă Bucovina de Nord, Republica Moldova și sudul Basarabiei, urmând să se ia în considerare principalele evenimente din ultimii ani, dar și parcursul istoric al populației care locuiește compact în cele trei zone de interes pentru politica externă românească.

 

Confluenţe

♦  Irina Moroianu Zlătescu, Importanța educației în domeniul drepturilor omului în sistemul O.N.U. – 201
La 10 decembrie 2018 se vor împlini 70 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului (DUDO), document de o valoare inestimabilă. Acest prim studiu consacrat importantei aniversări își propune să evidențieze preocuparea pentru educația în domeniul drepturilor omului existentă la nivelul ONU și al agenției sale, UNESCO, în ultimii 25 de ani.

On the 10th of December 2018 we will celebrate the 70th anniversary of the Universal Declaration of Human Rights (UDHR), a document with a priceless meaning. This first study consacrated to the importance of the anniversary aims to emphasize the concern about education in the field of human rights at UN-level in the past 25 years.

 

Perspective eurocomunitare

♦  George Apostoiu, Criza din Catalonia – 211
Octombrie 2017 va rămâne nu doar în istoria Spaniei, ci și a Uniunii Europene, o lună cu adevărat dramatică.

Mișcarea independentistă din Catalonia a atins un grad de intransigență atât de ridicat, încât mult nu a lipsit să degenereze în anarhie. Pentru apărarea ordinii constituționale, Madridul abia a putut să evite o posibilă derivă autoritară.

Odată cu succesul obținut de unele partide populiste și de extremă dreapta, mișcările autonomiste din Europa par să intre într-o nouă tulburare. Vechi sau recente, agitațiile vindicative au puseurile lor periodice. Îmi aduc aminte că, prin anii ’90, în Italia, Lega Nord, partid extremist, a încercat forțarea creării unui stat, Padania, în care să nu mai aibă loc sărăcimea de la sud de râul Po, cunoscut la noi cu numele de Padova. După multe tentative nereușite, susținute mai ales prin presă, Lega Nord a făcut apel la italienii din nord să constituie un lanț uman de-a lungul râului Po. Și amatorii au pornit la drum pentru a se întâlni a doua zi. Seara, președintele de atunci, Gian Luigi Scalfaro, un înțelept blând, a apărut la televiziune, a amintit în câteva cuvinte responsabilitățile pe care le are ca garant al Constituției Italiei și a concluzionat calm: avertizez pe cei care uneltesc împotriva unității statului că voi aplica Legea. Nu a mai fost nevoie, nordiștii secesioniști au făcut cale întoarsă. În 2017, catalanii au crezut, însă, că pot să meargă mai departe.

 

Fondul şi forma

♦  Septimiu Chelcea, Gelozia – „monstrul cu ochii verzi-gălbui” (Eseu psihosociologic)- 219
Despre persoanele geloase, despre gândurile, sentimentele și comportamentele lor s-au spus multe vorbe de spirit. În „Othello, maurul din Veneția” (actul III, scena 3), William Shakespeare a asociat geloziei culoarea verde-gălbui, dezvăluind lumii că gelozia este un „Monstru cu ochii verzi-gălbui” (the green-eyed monster). Marele Will, în Comedia erorilor (1592), aprecia că „Vorbele veninoase ale unei soții geloase sunt mai otrăvitoare decât colții câinilor turbați”. Pentru filozoful, astronomul și poetul Giordano Bruno (1548-1600), gelozia era „Cea mai proastă, cea mai nebunească, cea mai ridicolă și cea mai imbecilă dintre patimile omenești” (Proverbe și cugetări italiene. București: Albatros, 1982, p. 114). La Rochefoucauld găsea că „Uneori este plăcut pentru un soț să aibă parte de o soție geloasă: aude mereu vorbindu-se despre ființa iubită” (Cugetări sau sentințe și maxime morale, 1664). Montesquieu deplângea situația persoanelor geloase: „Există oameni foarte nefericiți pe care nu-i mângâie nimeni: aceștia sunt soții geloși. Sunt unii pe care toți bărbații îi disprețuiesc: aceștia sunt tot soții geloși” (Scrisori persane, 1721). În aceeași notă nemiloasă, Liviu Rebreanu spunea că „Gelozia este sentimentul care te face ridicol și te înjosește”. A emite sentințe despre gelozie că este „un strigăt de durere” sau „umbra iubirii” sugerează emoțional conținutul termenului, dar nu îl definește.

 

Lumea  la antipozi

♦  Mirela-Adriana Viziru, „Revoluția”  indienilor zapatiști din Chiapas – 231
Mișcarea zapatistă din Mexic a fost intens mediatizată și s-a bucurat, la scurt timp după izbucnirea conflictului din Chiapas, de un număr foarte mare de simpatizanți, atât în interiorul țării, cât și pe plan internațional. În prezent, teritoriile zapatiste par să fi întâlnit un blocaj în implementarea ideologiei promovate de EZLN (Armata Zapatistă de Eliberare Națională), gruparea care i-a mobilizat pe indigeni în lupta pentru drepturile lor socio-politice. Analiza cauzelor care stau la baza declinului înregistrat de mișcarea zapatistă în prezent sunt indisolubil legate de rolul pe care mass-media l-a jucat în conturarea imaginii luptătorului zapatist, dar mai ales în crearea cultului din jurul personalității lui Marcos, liderul EZLN.

 

Remember

♦  Mihai Milca, Evreii, Aliații și Holocaustul – 241
Deși caracterul excesiv al măsurilor discriminatorii și practicilor teroriste de stat naziste era mai mult decât evident, încă de la începuturile regimului politic totalitar instaurat de Hitler în Germania la 30 ianuarie 1933, conștientizarea proporțiilor și consecințelor acestora la nivelul populației evreiești și al mediilor din afara frontierelor Reichului a fost puternic grevată de fenomene inerțiale și incomprehensiunea sensului acestora.

În primii ani ai dictaturii naziste evreimea germană, în special acea parte a ei ce împărtășea ideea asimilaționistă (în anumite cercuri evreiești se vorbea chiar de o relație specială, de o „simbioză” germano-evreiască) a trăit o stare de șoc. Măsurile „legale” de excluziunea evreilor din viața publică, violențele de stradă și propaganda virulent antisemită au ultragiat, dar, în același timp, au și paralizat conștiința evreiască, inhibând în rândul populației evreiești orice tendință de împotrivire.

În fața agresiunii pe toate planurile din sfera publică evreimea a găsit de cuviință să se retragă în sfera privată. Soluțiile personale, familiale au prevalat în raport cu atitudinea de rezistență în plan comunitar, evreii nutrind iluzia că își vor putea continua existența în sânul societății germane, supunându-se doar anumitor restricții. În scurtă vreme, însă, cei mai mulți dintre ei s-au putut convinge că o coabitare cu regimul nazist era imposibilă. Încurajată și de autoritățile naziste alternativa emigrării evreilor germani a apărut ca o ieșire din situație, nu numai rezonabilă, ci și salutară. Cu toate dificultățile presupuse de o astfel de decizie, în primii ani ai regimului nazist circa 280.000 de evrei germani au luat calea exilului. Direcțiile exodului erau tout azimut: Palestina, SUA, Marea Britanie, dar și statele limitrofe Germaniei – Cehoslovacia, Austria, Elveția, Franța, Belgia.

♦  Irina Airinei, Cu Fania Oz la Ceasul Speranței – 253
Scriitoarea israeliană Fania Oz-Salzberger a venit în România, în perioada 3-5 iunie 2016, la Salonul Internațional de Carte Bookfest cu prilejul lansării în limba română a volumului „Evreii şi cuvintele”, scris împreună cu tatăl domniei sale, Amos Oz. Istoricul Fania-Oz Salzberger, una dintre cele mai mai îndrăgite personalităţi ale spaţiului cultural israelian, profesor la Universitatea din Haifa și director al Institutului European pentru Studii Iudaice PAIDEIA din Stockholm, ne-a mărturisit, într-un interviu anterior, că bunicii materni au venit din Basarabia şi vorbeau adeseori română. Cu o căldură sufletească aparte, ne transmite, parcă, misterul, tristețea, poezia celor care

Vă dorim lectură placută!

Arhiva revistei Punctul Critic (Click aici)

Editor: Fundația Culturală Ideea Europeană
Co-editor: Fundația “Platon Pardău”

Puteți comanda revista pe librăria Ideea Europeană (Click aici)

Adresa redacţiei:
Punctul critic
CP-113, OP-22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780
Tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18.
E-mail: office@punctulcritic.ro

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*