Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Societăţi deschise, societăţi închise » Raluca Pavel: Crima – șansa la viață după gratii (1)

Raluca Pavel: Crima – șansa la viață după gratii (1)

Interesul scăzut față de criminalitatea feminină este elocvent reliefat de către Christine Rasche în articolul The female offender as an object of criminological research. Ea a identificat trei explicaţii pentru care femeile au fost ignorate constant în studiile şi cercetările privind criminalitatea: procentul mic, de 7%, al populaţiei feminine în Crima-sansa-la-viata-dupa-gratii-2penitenciare pare a fi unul dintre motive; în momentul începerii unor cercetări privind criminalitatea feminină s‑au opus atât autorităţile din penitenciare, cât şi femeile însele; femeile au prezentat un interes minor pentru cercetările de acest gen (2).

Într‑o notă a lucrării Tricks of the trade. How to think about your research while you’re doing it, Becker a menționat că „orice cercetare trebuie să aibă loc undeva” și „trebuie să fie cândva”(3). Astfel, gama de întrebări din domeniul jurnalismului pare a-și găsi locul și în sociologie: Ce? Cine? Unde? Când? Cum? De ce? Acest evantai de întrebări consolidează poziționarea, individualizarea și analizarea fenomenului de criminalitate feminină.

În perioada martie‑iunie 2014 când a fost efectuată cercetarea propriu‑zisă, în Penitenciarul Târgșor se aflau 102 femei deținute pentru omor, pe care cadrele penitenciarului le‑au clasificat astfel: 30 pentru omor simplu, 22 dintre ele pentru omor calificat și 50 pentru omor deosebit de grav, iar 23 erau închise pentru ucidere din culpă. Având în vedere modificările aduse Codului Penal (4) care a intrat în vigoare de la 1 februarie 2014 (5), se poate spune că 30 dintre femei au fost închise pentru omor, 72 pentru omor calificat și 23 pentru ucidere din culpă. Cele mai multe dintre deținutele condamnate pentru omor au săvârșit jafuri cu pătrundere în locuință terminate prin omor și infanticid. 72 de femei închise pentru omor calificat au fost investigate în prealabil prin studierea dosarelor de către cadrele penitenciarului pentru prefigurarea unei identități sociale și individuale compatibile cu necesitățile realizării cercetării, dintre care 40 au fost luate în calcul pentru realizarea interviurilor și a chestionarelor, iar 25 au acceptat, în scris, prin completarea unei declarații pe proprie răspundere, să fie investigate. Metoda de cercetare a fost una calitativă (interviul; observația participativă), iar interviul semistructurat a fost adresat unui număr de 25 de femei condamnate pentru omor calificat, crimă împotriva partenerului, de la Penitenciarul Târgşor, din judeţul Prahova.

În prezentarea acestei cercetări este necesară expunerea şi sistematizarea datele culese, prin aducerea în stare finită a răspunsurilor, propoziţiile fiind completate cu răspunsuri ale femeilor intervievate, menite să ateste valabilitatea informațiilor rezultate.

Recunoașterea greșelilor are ca premisă existența prealabilă a unui interes deosebit pentru igiena mintală personală, dovada certă a faptului că vrei să te menții sănătos atât la nivel spiritual, cât și la cel fizic. Greșelile pot fi constatate atunci când evaluarea faptelor este realizată într‑un mod corect, onest, când conștiința este concentrată dinspre maniera altora de a te percepe spre felul tău de a te privi. Vinovăția prin intermediul căreia conștiința indică o problemă este primul demers în examinarea, verificarea, compararea conduitei cu reflectarea ei. Conștientizarea greșelilor și sentimentul de vinovăție ghidează spre un model etic reglator, ce semnalează acțiunea la care individul se raportează atunci când procedează într‑un fel sau altul.

În mediul carceral, conștientizarea propriei vinovății reprezintă un fenomen frecvent întâlnit, tocmai prin evitarea acestei confruntări de conștiință, prin anestezierea greșelilor. Astfel, doar jumătate dintre deținutele intervievate au susținut că au mers mai departe decât au avut intenția, dar că și‑au dat seama ulterior, conștientizând greșeala comisă: „Da. În definitiv, când mergi mai departe decât intenţionezi, s‑ar putea să greşeşti. Şi eu am greşit.” – D4 (6). În cazul unei intervievate de etnie rromă s‑a pus problema imposibilității de a divorța, din cauza religiei, ea mărturisind că a mers mult prea departe, săvârșind o crimă pentru a-și putea ocroti copiii – D16. Una dintre femeile care au spus că nu au mers mai departe decât au intenționat a oferit și o explicație, cinică, s‑ar putea spune, despre motivul care a împiedicat‑o să procedeze astfel: „Nu, nu mi‑am permis.” – D14.

Răul cel mai mare care li s‑a întâmplat a fost definit în mod diferit de către femeile încarcerate, motivele principale, uneori multiple în cazul câtorva deținute, avându‑și fundamentul în fapta comisă (18), în despărțirea de copii și familie (3), în probleme de sănătate (1), în moartea unei persoane apropiate (1), în neputința de a interveni în apărarea copiilor (1) – cazul femeii rrome care a asistat la mariajul fiicelor sale minore (D16), în întâlnirea cu mediul penitenciar (6).

Răul este definit ca fiind o trăsătură înnăscută de către majoritatea femeilor (14), doar răspunsurile a trei deținute amintind de faptul că dispoziția către agresivitate poate fi moștenită genetic, dar că este dobândită și pe parcursul vieții. Doar jumătate din numărul celor care consideră că oamenii se nasc răi sunt de părere că agresivitatea este învățată, iar una dintre deținute nu a oferit un răspuns acestei întrebări. Ideea delimitării facile a binelui și a răului creează indivizilor un anumit confort, pe care Philip Zimbardo, în lucrarea Efectul Lucifer. De la experimentul concentraţionar Stanford la Abu Ghraib, îl Crima-sansa-la-viata-dupa-gratii-3argumentează: „În primul rând, creează o logică binară în care răul este esenţializat. […] Păstrarea dihotomiei bine‑rău face ca „oamenii buni” să nu se mai simtă responsabili. […] O concepţie alternativă tratează răul în termeni incrementali, ca pe ceva de care suntem capabili, în funcţie de circumstanţe”(7).

Esențializarea răului presupune, conform lui Zimbardo, definirea indivizilor în funcţie de liderii malefici contemporani cu influență, Hitler, Stalin, Sadam Hussein, Osama Bin Laden, dar și de infractorii considerați mărunți, în speță, comercianţi de droguri, violatori, proxeneţi, abuzatori de copii, femei și bătrâni.

Pe de altă parte, răul incremental stipulează că orice individ poate săvârși un act de agresiune, în funcție de circumstanțe, oportunități, factori, însușiri, precum mândria, invidia sau răutatea, după cum reiese și din răspunsul unei intervievate: „Ambianța din familie și anturajul fac ca o persoană să devină rea. Lipsa locurilor de muncă, a banilor fac o persoană rea.” (D18). Totuși, binele sau răul rămân relative, după cum afirmă și Zimbardo: „Pe scurt, putem învăţa să devenim buni sau răi indiferent de ereditate, de personalitate sau de moştenirea familială”(8).

Antecedente în familiile sau anturajele deținutelor au existat în cazul a șase dintre intervievate, femeile definind în mod variat termenul „antecedente”, oferindu‑i atât delimitări morale, cât și penale:
• D10: „Am un văr care a fost și el închis pentru același motiv pentru care sunt eu închisă.” (crimă);
• D16: „Da, tatăl meu a avut antecedente penale în urma unui scandal. Nu am prieteni, cunoscuți cu antecedente.”;
• D23: „Soțul surorii care îmi crește copilul a luat 3 luni la pușcărie pentru vătămare corporală. Am foarte mulți prieteni cu antecedente.”;
• D25: „Mama era o femeie depravată”.

Recidiva a fost înregistrată în cazul a trei dintre deținute, una dintre ele nespecificând natura infracțiunii anterioare, a doua menționând că nu a fost vorba despre o fărădelege de gravitatea celei pentru care este închisă în prezent, iar a treia a dezvăluit că a mai fost încarcerată tot pentru omor: „Eu am mai fost închisă 15 ani, tot pentru omor deosebit de grav. Cică mi‑am omorât prietena când am aflat că era concubina bărbatului meu, dar nu e adevărat. Omul meu a omorât‑o când i‑am zis că‑l părăsesc pentru faza asta…” – D4.

Femeile și‑au caracterizat victima (soțul sau concubinul), atribuindu‑le în mare parte defecte majore sau digerabile, iar foarte puține dintre ele (2) au adoptat o atitudine pozitivă sau relativ pozitivă vizavi de fostul lor partener de viață: „Era un om bun, muncitor, dar foarte afemeiat” – D24; „Era o persoană bună, îl iubeam tare mult.” – D20.

Caracteristicile negative atribuite victimelor pot fi transpuse sub forma următoarei tipologii:

Defecte privind afectivitatea emoțională minimă sau exagerată:

Egoism
Lăcomie
Invidie
Gelozie
Infidelitate

Defecte privind lipsa încrederii în sine la nivel intelectual:

Superficialitate în gândire
Orizonturi limitate
Gândul inferiorității intelectuale față de agresor

Defecte privind iresponsabilitatea profesională și, implicit, familială:

Parazit/Întreținut
Șomer

Defecte comportamentale manifestate la nivel fizic, caracterizate prin violențe de natură fizică:    

Vătămări corporale

Exprimări verbale deficitare/ defectuoase:

Violențe verbale

Defecte privind dependența de băuturi alcoolice:

Consum exagerat de alcool

Defecte privind implicarea în acțiuni ilegale:

Furt

În răspunsurile intervievatelor, aceste caracterizări ale victimelor se interferează, în speță, consumul de alcool excesiv conducând la violențe de natură fizică, verbală, emoțională și psihică, dar și gelozia partenerului fiind corelată cu infidelitatea acestuia.

• D16: „Era un om dur, nu numai cu mine, ci și cu copiii lui și cu toată lumea din preajma lui; trăia numai pentru el. Dacă aveam o farfurie de mâncare, o mânca singur și noi ne uitam la el. Da, era diferit de mine total.”;
• D17: „Era foarte violent, afemeiat. Mă umplea de sânge zilnic, mă acuza că îl înșel, când el se bucura de toate fetele care‑i ieșeau în cale…”;
• D18: „Era o persoană foarte geloasă și violentă, consumatoare de alcool și tutun, fără serviciu. Da, era diferit de mine, deoarece provenea dintr‑o familie dezbinată.”

După descrierea partenerilor de viață, având în vedere posibilitatea ca trăsăturile menționate la întrebarea anterioară să nu fie subiectul tulburării liniștii lor efective, femeile au menționat aspectele care le‑au deranjat la partenerii lor, care le‑au provocat cicatrici atât fizice, cât și morale. Astfel, deținutele care au avut anterior cuvinte de laudă la adresa partenerului, descriindu‑l ca fiind o persoană bună au menționat: „Mă bătea zilnic de mă omora aproape. Am zis, era om bun, dar băutura asta, bat‑o vina… îi acum-100-de-ani-crima-in-lumea-derbedeilorlua minţile, nu alta.” – D20; „Soțul meu era șofer de meserie, era mai tot timpul plecat în țară și a început să mă înșele cu cine apuca. Atunci când venea acasă, îmi spunea că se relaxează dacă bea și să îl las să bea, iar când se îmbăta, începea să‑mi spună despre infidelitățile lui.” – D24. Prin urmare, nu neapărat defectele menționate ca urmare a caracterizării partenerilor au fost cele care le‑au afectat în mod special pe deținute.

Motivele care le‑au determinat pe femeile intervievate să afirme că au fost deranjate de către partenerii lor pot fi clasificate în felul următor, dar ele se întrepătrund, se completează, nefiind, neapărat, independente unele de altele: violența fizică, în urma consumului excesiv de alcool, în cele mai multe dintre cazuri, îndreptată asupra femeilor sau asupra copiilor lor: „Băutura și bătăile de‑a lungul a peste 20 de ani.” – D19; „Când eram însărcinată cu băiatul, a sărit cu picioarele pe burtă şi mi‑a tras cu picioarele până mi‑a murit copilul, domnişoară. Uitaţi‑vă la gura mea, nici dinţi nu mai am din cauza lui… la început mă bătea rar, de 2‑3 ori pe lună, dar pe urmă bătăile le primeam de 2‑3 ori pe săptămână… nu era loc să pui un deget pe faţa mea şi să nu mă doară… în plus, într‑o zi a venit fetiţa mea cea mare şi mi‑a zis că taică‑su se iubeşte cu mama… vă daţi seama, domnişoară? 4 ani de zile nu am zis, nu am făcut nimic, am ţinut în mine ca să nu sufere şi taică‑miu… nu am divorţat pentru că ar fi zis ţaţele din sat după aia că‑s ca maică‑mea, că umblu din floare în floare şi m‑am gândit la copii. Decât să audă asta, mai bine să vadă cât sufăr din cauza lui taică‑su…” – D6; infidelitatea: „Credeam că o să mă lase de tot pentru ultima fată cu care ieșea…” – D17; boli venerice: „Mă bătea crunt și îmi era frică și de boli venerice.” – D25; propuneri indecente: „Mi‑a propus să iau parte la unele lucruri neortodoxe.” – D4; viol asupra copiilor: „M‑a deranjat că a încercat să o violeze pe fata mea cea mai mică. Eu îi puteam suporta bătăile, atât timp cât nu se lega de copiii noștri.” – D3; gelozia: „Faptul că era extrem de gelos, abia mă lăsa să mă duc la serviciu, consuma alcool, că depindea de 7 ani de salariul meu, că era o fire foarte violentă, că nu se gândea la ziua de mâine. / Pe fondul unor certuri, gelozii și amenințări, a fost ceva spontan, fapt pe care nici acum nu mi‑l pot imagina ca fiind real. Pe fondul asimilării fricii că mă omoară el, deoarece, pe lângă bătăile și gelozia lui, erau și amenințări și văzându‑l pe el cu cuțitul în mână, l‑am deposedat de cuțit, mâna s‑a lovit de ușă, el având alcoolemia 2,5 în sânge s‑a dezechilibrat și cuțitul s‑a înfipt în el, exact când îmi spunea că dacă ar fi fost în locul meu la serviciu, s‑ar fi culcat cu cine ar fi apucat, nu ca mine, că nu știu să fac bani.[…]” – D18; posesivitatea: „Soțul meu era o persoană geloasă și posesivă și mă deranja că nu avea încredere în mine.” – D10; acuzări de infidelitate aduse de partener: „Mă acuza că sunt nebună, că îl înșel, că am făcut băiatul cu altcineva. Că se îmbăta des, că ne lovea pe amândoi aproape zilnic.” – D11; controlul manifestat de aceștia în ceea ce le privește: „Îmi interzicea să îmi petrec timpul cu familia mea sau cu prietenii dacă nu era și el prezent, îmi știrbea încrederea în mine, mă devaloriza, mă controla în permanență. Nu mă lăsa să trăiesc așa cum credeam eu că e bine, realizându‑mă prin muncă intelectuală și la un nivel socio‑profesional decent. Voia mereu mai mult de la mine și mă înjosea foarte des.” – D1; indiferența/ neaprecierea/ devalorizarea/ înjosirea de către parteneri: „Indiferența lui, faptul că îi spunea mamei tot ce făceam și ce nu făceam, avea practic o relație mai strânsă cu ea, decât cu mine. Mă atacau amândoi din toate părțile, mă denigrau, mă devalorizau.” – D13; egoismul: „Egoismul și faptul că tot timpul a trăit să‑i fie lui bine din suferința noastră.”‑ D16; minciuna: „Mă deranjau băutura și minciuna, pleca des la vecini și se îmbăta, iar când se întorcea acasă, mă rupea în bătaie.” – D2; problemele cu nervii ale partenerilor: „Avea probleme cu nervii, exact ca soacră‑mea, iar fratele lui era un alcoolist notoriu. Soacră‑mea era pensionată pe caz de boală și după ce că eu făceam toată treaba în casă, nu mă aprecia nimeni. După toate sacrificiile făcute, nu aveam parte de nimic, deși socrii aveau gospodărie mare. Nu simțeam deloc că sunt apreciată. Soțul meu, fecior bătrân, după cum spuneam, bea și el, dar nu era la fel de alcoolist ca frate‑su. Bea, deși era șofer și mă și bătea. Ultima dată când m‑a bătut nu era însă beat.” – D7.

Violența fizică, bătăile crunte la care au fost supuse femeile sau copiii lor ani la rând, alăturate alcoolului sau geloziei au fost motivele care au reieșit din majoritatea răspunsurilor oferite de intervievate în ceea ce privește aspectele care le‑au deranjat la partenerii lor.

În urma analizării răspunsurilor a reieșit că majoritatea femeilor au suferit de sindromul femeii bătute, care se referă atât la o anumită tipologie de violență, cât și la consecințele psihologice la care este supusă victima. Spre exemplu, experții în domeniul violenței domestice au concluzionat faptul că supunerea repetată la violență psihică, sexuală sau emoțională produce anumite comportamente și gânduri care contribuie la inabilitatea victimei de a părăsi agresorul (9).

Studiile au demonstrat că în situațiile în care victima își ucide în cele din urmă partenerul există factori diferiți faţă de situațiile în care relația nu se termină prin crimă. În primul rând, în cazurile care se sfârșesc prin omor, de cele mai multe ori, cel puțin unul dintre parteneri face abuz de alcool sau a făcut amenințări cu moartea atât la adresa victimei, cât și la adresa familiei (10).

Crima propriu‑zisă este, de obicei, precedată de un eveniment neobișnuit; un act de violență ieșit din comun. În cazul femeilor intervievate, se pot identifica trei categorii de factori ce au condus înspre săvârșirea infracțiunii de mariticid: partenerul a fost violent cu ele, dar punctul culminant a fost violența îndreptată împotriva copiilor sau a altui membru din familie de care deținutele se simțeau apropiate sau semnele evidente ale infidelității partenerului au provocat o reacție de gelozie extremă din partea deținutelor, ajungându‑se, astfel, la omor, după cum reiese din tabelul următor, ce conține cele mai elocvente răspunsuri în ceea ce privește momentul crimei și factorul declanșator al acesteia.

Punctul culminant: cum s‑a ajuns la crimă

Violență: partenerul a fost violent cu ea, dar și cu copiii    

• D3: „Soțul meu nu era alcoolic, era violent de la natură, nu îi convenea nimic din ce făceam eu, mă bătea fără motiv. Nu apucau să‑mi treacă vânătăile, că îmi făcea altele. Într‑o seară, a venit un copil al vecinilor la mine să‑mi spună că soțul meu se joacă de‑a mama și de‑a tata cu fetița mea pe câmp, numai că ea țipă „ajutor, ajutor” și că el o amenință că dacă nu tace, o aruncă într‑o groapă de sondă. Am alergat până i‑am găsit pe câmp, soțul meu era peste fetița mea de 16 ani, cu un cuțit la gâtul ei. Am sărit pe el, să‑mi apăr copilul și el… cred că mi‑a căzut în cuțit… mi‑am luat copilul acasă, era toată tăiată cu cuțitul pe față… pe el l‑am lăsat acolo, nu știu ce a avut, nu a mai făcut niciodată așa ceva…”
• D21: „M‑am măritat la vârsta de 19 ani, credeam eu din iubire împărtăşită. O vreme a fost bine, dar de când a început să bea, s‑a stricat totul. A început să fie foarte violent şi cu mine şi cu fetele. Una era să mă umple pe mine de sânge, alta era să le lovească pe ele. Într‑o zi a venit beat acasă şi s‑a luat de aia mijlocie că luase un 8 la matematică şi a dat în ea şi cu picioarele. Nu am mai suportat şi l‑am omorât… i‑am dat în cap cu bătătorul de şniţele…”.

Violență: partenerul a fost violent cu ea, dar și cu alți membri ai familiei  

• D1: „A fost o reacție dintr‑o dată, puternică, la comportamentul agresiv al soțului vizavi de mama mea, în momentul în care aceasta a intervenit în discuția noastră pentru a-mi lua apărarea, atunci când eu am refuzat, pentru a nu știu câta oară, să plec în Italia. Imediat după ce mama, speriată de comportamentul soțului care a încercat să o lovească, a plecat din apartamentul nostru, cearta a degenerat din ce în ce mai tare și, pentru prima dată, soțul meu m‑a umplut de sânge. Am profitat de un moment în care era cu spatele la mine și l‑am lovit în cap…[…]”;
• D13: „Imediat după bacalaureat, tata a venit să o ia pe fetița mea la ei, să am câteva zile de liniște după tot haosul de la școală. Când a ajuns și soțul meu acasă, a început să comenteze că nici măcar nu pot să am grijă de copil, că înțelege de ce maică‑mea nu m‑a vrut, că sunt proastă făcută grămadă și că sunt un papă lapte exact ca tata. Tata nu plecase încă cu fetița, a ieșit din dormitor și i‑a spus să mă respecte și să nu‑mi vorbească așa. Soțul meu i‑a spus să plece din casa noastră, că el nu e nimeni ca să‑și dea cu părerea și l‑a îmbrâncit foarte tare, încât s‑a lovit cu capul de masă și a căzut. Nu am mai știut de mine atunci, am luat foarfeca și i‑am înfipt‑o în gât. Nu am urmărit niciun scop, dar nu puteam să rămân imună la ce i‑a făcut singurului om care a ținut la mine necondiționat.”

Infidelitatea partenerului 

• D17: „Ne‑am certat foarte tare într‑o seară, mă tot acuza că îl înșel și că o să mă lase și el pentru aia… a început să dea în mine, cică să mă urâțească, să nu mă mai vrea nimeni. Când mi‑a spus că aia e oricum mai frumoasă decât mine, i‑am dat cu făcălețul în cap, până nu am mai știut de mine.”;
• D22: „Soțul a venit într‑o seară beat acasă și mi‑a spus că vrea să divorțăm și că îmi va lua tot pământul și că o iubește pe vecina noastră. Am început să dau cu pumnii în el și el m‑a bătut. M‑am ridicat cu greu, am luat scăunelul de fier și i‑am dat cu el în cap. Nu vroiam să aibă parte vecina mea de el și de averea mea, dar nu am plănuit fapta și nu am urmărit niciun scop…”.

Gândurile sau reacțiile deținutelor după comiterea infracțiunii au fost dintre cele mai diverse, de la neconștientizarea actului criminal prin faptul că nu au sunat la salvare, crezând că victima nu este într‑o stare letală, până la penitenciar sau chiar la sinucidere: 8 femei au sunat la salvare, la poliție sau au contactat vecinii pentru a se autodenunța: „Am fost foarte impasibilă… totul se terminase… Mi‑am lăsat copiii mici în casă cu mortul şi am plecat să anunţ poliţia… mi‑a părut rău de el, când nu bea, era un om tare bun, mă iubea, păcat de el că bea întruna…” – D6; 9 s‑au gândit la copii, la prezentul și viitorul acestora și la familie: „La copiii mei, că vor rămâne pe drumuri, dar măcar… poate nu vor mai mânca bătaie…” – D8; „La fetele mele… că nu vor mai trece prin bătăi și bătăi…” – D21; „După comiterea faptei, am telefonat imediat la poliție și la salvare, iar pe urmă la mama mea, la fata mea și la tatăl meu.” – D10; gândurile a șase dintre deținute au fost corelate cu partenerul lor, fie crezând că vor fi ucise de acesta, fie că acesta nu este grav rănit și se va face bine, fie la motivul exact pentru care partenerul își dă răsuflarea: „M‑am gândit la el și la faptul că se va ridica și mă va omorî… și am mai înfipt o dată cuțitul în el…” – D24; „Nu mi‑am dat seama, credeam că se ridică soțul, el a stat jos mort, iar eu am adormit. Nu m‑am predat a doua zi, eram conștientă și regretam enorm ce făcusem. Am stat 2 săptămâni și 2 zile cu el în casă, am șters urmele, poliția nu a găsit cuțitul, doar bărdița. Copiii mei nu mă condamnă, au aflat de faptă de la televizor, nu am putut să le spun. M‑au dat de gol vecinii, a venit o vecină cu care se mai culca soțul meu. Nu m‑am predat, pentru că am știut ce mă așteaptă și am vrut să mă mai bucur puțin de libertate.” – D25; „M‑am gândit să sun la salvare și să‑i ofer primul ajutor până vine, crezând că este leșinat.” – D18; „Am căutat actele pământului să văd dacă sunt acasă sau i le‑a dus vecinei.” – D22. Patru au vrut să părăsească locul faptei, să fugă pentru a nu fi găsite, de teamă sau aflate în stare de șoc: „M‑am pierdut de frică și am fugit în altă casă. M‑am gândit că am făcut ceva rău și că bărbatul meu e grav…” – D7; „Imediat, atunci, m‑am gândit să plec din acel loc nefericit, care mi‑a arătat că e un loc al suferinței și al neputinței; după aceea, am contactat vecinii și i‑am rugat să sune la salvare, la 112.” – D1. Trei s‑au gândit că vor ajunge în penitenciar după comiterea faptei: „Bineînțeles că m‑am gândit că voi fi arestată, deoarece concubinul a murit pe loc, iar „fetele” lui îl căutau des acasă și i‑ar fi remarcat absența” – D15. Două au intenționat să se sinucidă, gândindu‑se atât la gravitatea actului și la faptul că vor ajunge în penitenciar, cât și la despărțirea de familie: „Imediat, atunci, m‑am gândit să mă spânzur cu o funie, dar m‑a oprit șeful de post de la secția de poliție, m‑a bătut ca să mă liniștească, mi‑a spus că am un băiat de crescut și să nu‑l las orfan de ambii părinți. Mi‑a spus că voi lua puțin pentru că a fost legitimă apărare și am luat cinci ani… mai am până în septembrie…” – D2; „După accident, m‑am gândit la faptul că nu s‑a petrecut nimic rău concubinului și să fac ceva să‑l salvez și la persoana mea, căci doream să mă sinucid, să nu‑mi amintesc de accident. Nu mai conștientizam absolut nimic, eram cuprinsă într‑o lume a întunericului, într‑un labirint din care nu puteam să ies. Doream să fac ceva, dar nu mai puteam.” – D12. O singură deținută a spus că imediat după comiterea faptei a regretat‑o: „M‑am gândit că mă căiesc pentru că l‑am omorât.” – D17.

Empatia, ca un construct al inteligenței emoționale și, de ce nu, sociale, presupune cunoaşterea, înțelegerea și identificarea cu cei din jur, cu trăirile lor, un act de transpunere ce implică dimensiunea cognitivă, afectivă și volitivă. Astfel, întrebarea „V‑aţi pus vreodată în locul victimei?” a intenționat surprinderea capacității deținutelor de a înţelege ce simte sau ce a simțit partenerul lor şi de ce; de a trăi aceleași stări ca ale partenerului și de a simți alături de acesta și de a acționa pentru el (11).

Empatia poate indica gradul de toleranță al unei persoane, fiind adesea asociat cu aceasta. Bierhoff a conceput sintagma de personalitate altruistă, atribuindu‑i următoarele caracteristici: empatia, aflată în legătură reciprocă cu autocontrolul, indulgența, iertarea, nevoia de a fi aprobat, convingerea că faptele bune sunt, mai devreme sau mai târziu, apreciate, iar cele rele – sancționate, credința că fiecare individ trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a‑l ajuta pe cel aflat la nevoie, locul de control intern, altruiștii opinând că este alegerea fiecăruia de a face bine sau rău și egocentrismul scăzut (12).

Deținutele care au susținut că s‑au pus în locul victimei au delimitat cu precizie momentele în care au empatizat cu partenerul, referindu‑se în special la situațiile în care au fost ele sau copiii violentate, înșelate, în clipele pe care le‑au considerat a fi cele mai dificile. Intervievatele au încercat să înțeleagă comportamentul agresiv al partenerului lor, iar imediat după momentul crimei, unele dintre ele au răsuflat liniștite că nu sunt ele în locul victimei. Prin urmare, empatia s‑a manifestat la mai multe niveluri: cinci deținute s‑au gândit că ar fi putut fi ele în locul victimei, dându‑și răsuflarea în urma unei confruntări violente cu aceasta: „Da, m‑am pus în locul victimei de foarte multe ori, în momentul în care s‑a produs accidentul, la două zile m‑am gândit că existau șanse să fiu eu în locul lui.” – D10; „M‑am pus în locul victimei, pentru că și el mi‑a spus că mă omoară și mă gândeam că dacă mă omoară, copiii mei vor trăi tot în tortură. Momentele erau zilnice.” – D16; instinctul matern al uneia dintre intervievate a făcut‑o pe aceasta să se pună în locul victimei în momentul în care acesta îi viola fata: „Da, și nu am înțeles cum i‑a putut face rău fetei noastre.” – D3. Majoritatea celor care au empatizat cu partenerul au făcut‑o în momentele de violență maximă ale acestuia, încercând să înțeleagă motivele, cauzele comportamentului agresiv, nejustificat, de cele mai multe ori, dar tolerat de către deținute, uneori zeci de ani: „Da, atunci când mă bătea… mă gândeam ce fel de inimă are dacă mă vrea mereu vânătă și plină de sânge.” – D23; „Da, de fiecare dată când mă bătea pe mine sau îi bătea pe copii. Am încercat mereu să‑l înțeleg.” – D20. Femeile au dus o luptă și în încercarea de a înțelege infidelitatea partenerului lor: „Da. Când el se certa și mă bătea și mă făcea geloasă. Eram curioasă să văd cum ar reacționa el în locul meu.” – D18; „Da, în momentele în care se uita după vecină. Ea nu avea pământ la fel de mult ca mine.” – D22; „Da, m‑am pus. Eu nu l‑am înșelat niciodată și mereu i‑am suportat violența și infidelitățile.” – D24.

Mai mult de un sfert dintre deținute au declarat că nu s‑au pus niciodată în locul victimei, una dintre ele susținând că fapta a fost un demers brutal, dar necesar pentru supraviețuire, iar alta menționând: „Nu și nici nu aș vrea să mă pun. Eu nu mi‑aș fi înșelat sau bătut soția dacă aș fi fost în locul lui, oricum.” – D15.

Un număr redus de intervievate (5) a luat legătura cu familia partenerului după comiterea omorului, informând‑o despre fapta săvârșită și arătând acesteia remușcări. Cele care nu au contactat familia victimei au avut diverse motive: nu au simțit nevoia; nu mai trăia nimeni din familia victimei; nu a vrut nimeni din familie să vorbească cu ele, li s‑a transmis doar că au fost amenințate că vor fi omorâte și ele dacă se reîntorc acasă vreodată; nu au avut voie să contacteze familia victimei; nu au avut ocazia; au ales alte mijloace de comunicare, în speță, trimițând scrisori în care își exprimau regretul: „Nu am vorbit, dar am trimis o scrisoare în care mi‑am cerut iertare pentru suferința pe care am provocat‑o.”‑ D14.

Dacă pentru unele deținute omorul este cel mai regretabil act săvârșit, conștientizându‑și propria vinovăție, pentru altele nu actul săvârșit în sine le provoacă remușcarea, ci faptul că lucrurile ar fi putut avea un alt deznodământ. Unele dintre ele se căiesc că au suportat violența partenerului până s‑a ajuns la punctul culminant, nepunând capăt relației din cauza gândului că nu se vor descurca pe plan material în ceea ce privește întreținerea copiilor: „Da, îmi pare rău că nu am plecat, ar fi trebuit să mă mut în altă casă. Dacă plecam, poate nu se întâmpla nimic, dar m‑am gândit mereu că nu m‑aș fi descurcat singură cu cinci copii.” – D14. Altele regretă că, prin fapta comisă, și‑au lăsat copiii pe drumuri, fără niciun fel de sprijin: „Foarte mult, nu trebuia să‑l omor și să‑mi las copilul pe drumuri.” – D2. Una dintre intervievate a declarat că îi pare rău de fapta comisă, într‑o oarecare măsură, pentru că băiatul ei a copilărit singur, ceea ce nu este dificil de înțeles având în vedere și caracterizarea pe care a făcut‑o fostului său partener: „bețiv ordinar, notoriu, tremura de la alcool, era afemeiat și foarte gelos, invidios. Mă acuza non-stop de infidelitate. Era foarte violent, dar eu fugeam din calea lui.” ‑ D11. Alte trei deținute nu simt nicio remușcare pentru infracțiunea săvârșită, specificând că partenerul era calvarul familiei și că au făcut‑o pentru a se apăra pe ele și, în primul rând, pe copii: „Nu regret că am comis o crimă, pentru că era calvarul familiei. În schimb, regret foarte mult că l‑am supărat pe Dumnezeu și că am luat viața unui om înaintea Lui.” – D16; „Nu, mi‑am apărat fata. Regret doar că nu sunt acum aproape de copiii și de nepoții mei.” – D3; „Îmi pare rău pentru că nu pot fi lângă fata mea.” – D4.

Pedeapsa pe care ar merita‑o cineva pentru că ia viața unei persoane este delimitată diferit de către deținute, majoritatea (9) optând pentru pedeapsa cu moartea, percepută de intervievate ca fiind echitabilă. Două dintre ele consideră că pedeapsa divină este suficientă, asociată cu oprobriul familiei: „Probabil pedeapsa lui Dumnezeu… eu cred că plătesc suficient… voi ieşi de aici, lumea se va teme de mine, iar când fata mea va avea copii, nu îi voi putea ţine în braţe pentru că ceilalţi îl vor arăta cu degetul: „Bunica ta e criminală”… Asta e pentru mine pedeapsa cea mai mare…” ‑ D4.

Un sfert dintre deținute consideră că în momentul comiterii unei infracțiuni sancțiunea aplicată ar trebui să aibă în vedere și circumstanțele în care s‑a săvârșit delictul, considerând, cel mai probabil, că pedeapsa care le‑a fost aplicată nu este justificată în totalitate:
• D1: „Să hotărască legea, individualizând cuantumul de pedeapsă conform circumstanțelor.”;
• D7: „Depinde după faptă, dacă o gândești. Se judecă după ce fel de om ai fost tu și victima, ce comportament am și a avut.”;
• D9: „Depinde de circumstanțe, dacă a fost intenția de a lua viața unui om sau nu.”;
• D14: „Pedeapsa pe care o dă legea este corectă, dar… dacă cineva omoară în serie, acel cineva ar trebui executat.”;
• D18: „Sunt multe circumstanțe care s‑ar putea lua în calcul. Nu sunt de competența mea.”

Un număr relativ mare de intervievate a susținut că nu știu sau că nu sunt în măsură să spună ce pedeapsă ar merita un criminal, dar răspunsul uneia a fost impresionant: „Nu pot judeca, dar eu de aici mă duc acasă, el din pământ – nu.” – D2.

Aproape jumătate dintre femeile intervievate au mărturisit că prețul pe care l‑ar plăti pentru a readuce la viață victima este propria lor viață, însă unele ar face‑o nu sub egida remușcărilor („Da, l‑aș plăti chiar cu viața mea, cu toate că a fost un om de nimic, afemeiat și alcoolic, dar mă mustră conștiința.” – D15), ci sub influența dragostei față de cel care le‑a maltratat o viață întreagă („Da, aș plăti cu viața. Aş vrea să mai trăiesc doar două minute după ce l‑aş readuce la viaţă, să‑i spun că îmi pare rău şi că eu tot pe el îl iubesc… după aia pot să mor…” – D6).

Evantaiul de personalități din mediul penitenciar vibrează din răspunsurile unor deținute la aceeași întrebare: patru intervievate au dat de înțeles că ar fi dispuse să plătească un preț pentru a readuce la viață victima, tocmai pentru că știu că acest lucru nu este posibil; una l‑ar plăti, dar doar pentru că știe că este vinovată, nu pentru că l‑ar vrea pe partener înapoi în viață: „Da, aș plăti acel preț doar pentru faptul că vinovată sunt eu, nu pentru că mi‑aș dori ca acea persoană să mai facă parte din viața mea.” – D8. O deținută a mărturisit că ar renunța la a se naște ea, la principiile ei, pentru a nu duce o viață echivalentă unui coșmar: „Da, aș renunța și la a mă naște eu pentru a nu avea un destin atât de tragic. Sau poate aș fi renunțat la principiile mele și aș fi plecat în Italia pentru ca acest eveniment să nu aibă loc.” – D1.
Intervievata care și‑a omorât partenerul pentru că acesta îi viola fetița a spus răspicat că nu ar plăti niciun preț pentru a readuce victima la viață, instinctul ei matern atingând cote maxime: „Nu, nu l‑aș plăti. Nu trebuia să facă ce a făcut.” – D3. Repercusiunile anestezierii sentimentelor de vinovăţie ar putea fi definite drept anestezierea conştiinţei ca autoritate morală.

Poveștile de viață examinate în acest studiu au sugerat că natura violenței la care au fost supuse unele dintre deținute contribuie într‑un procent considerabil la înțelegerea criminalității feminine, intervievatele percepând‑o ca pe o strategie de supraviețuire (de cele mai multe ori, crima fiind singura opțiune disponibilă) atât pentru ele, cât și pentru copiii lor sau alți membri ai familiei.

Deținutele studiate au fost victimele unui copleșitor volum de agresiuni, unele atât în copilărie, cât și ca adulți, ele dezvoltând sindromul Stockholm în special în perioada căsătoriei, atașându‑se de soțul violent, iertându‑i acțiunile agresive și rămânând alături de el, mai ales din considerente financiare.

 

Bibliografie
• Becker, H.S. (1998). Tricks of the trade. How to think about your research while you’re doing it. Chicago: The University of Chicago Press, p. 51.
• Bierhoff, H. W., Klein, R., și P. Kramp. (1991). Evidence for the altruistic personality from data on accident research. Journal of Personality, (59), pp. 263‑280.
• Browne, Angela. (1987). When battered women kill. New York: The Free Press.
•Iluţ, Petru. (2004). Valori, atitudini şi comportamente sociale. Iași: Editura Polirom, p. 89.
•Ministerul Justiției. (2014). Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal. Mențiuni și precizări. [Online] Disponibil pe: http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=Wpo7d56II/Q= [Accesat la data de 16.07.2014].
•Rasche, Christine E. (1974). The female offender as an object of criminological research. Criminal Justice and Behavior, 1(4), pp. 301‑320
•Thyfault, R., A. Browne și Leonore Walker. (1987). When battered women kill: evaluation and expert witness testimony techniques. În: Daniel Sonkin (ed.), Domestic Violence on Trial, New York: Springer Publishing Co Inc, pp. 71‑85.
•Zimbardo, Philip. (2008). Efectul Lucifer. De la experimentul concentraţionar Stanford la Abu Ghraib. Bucureşti: Editura Nemira, pp. 26‑27

Note:

1. Articolul reprezintă un fragment din volumul aflat în curs de publicare: Pavel, Raluca‑Rodica. (2015). Femeia asasin și sindromul Stockholm. Studiu sociologic. București: Editura Ars Docendi.

2. Rasche, Christine E. (1974). The female offender as an object of criminological research. Criminal Justice and Behavior, 1(4), pp. 301‑320.

3. Becker, H.S. (1998). Tricks of the trade. How to think about your research while you’re doing it. Chicago: The University of Chicago Press, p. 51.

4. Infracțiunile contra persoanei sunt conform Codului Penal: omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii și uciderea din culpă. Secțiunea „omor deosebit de grav” a fost eliminată, prevăzându‑se o singură formă agravantă a infracțiunii de omor – omorul calificat – ce comasează atât aspecte circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav din actuala reglementare, cât și o parte din cele ale omorului calificat.

5. Ministerul Justiției. (2014). Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal. Mențiuni și precizări. [Online] Disponibil pe: http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=Wpo7d56II/Q= [Accesat la data de 16.07.2014].

6. Pentru păstrarea anonimatului și simplificarea urmăririi răspunsurilor deținutelor, am ales să numerotez interviurile și să notez cazurile cu litera „D” (deținută), alăturând numărul femeii intervievate.

7. Zimbardo, Philip. (2008). Efectul Lucifer. De la experimentul concentraţionar Stanford la Abu Ghraib. Bucureşti: Editura Nemira, pp. 26‑27.

8. Idem.

9. Thyfault, R., A. Browne și Leonore Walker. (1987). When battered women kill: evaluation and expert witness testimony techniques. În: Daniel Sonkin (ed.), Domestic Violence on Trial, New York: Springer Publishing Co Inc, pp. 71‑85.

10. Browne, Angela. (1987). When battered women kill. New York: The Free Press

11. Iluţ, Petru. (2004). Valori, atitudini şi comportamente sociale. Iași: Editura Polirom, p. 89

12. Bierhoff, H. W., Klein, R., și P. Kramp. (1991). Evidence for the altruistic personality from data on accident research. Journal of Personality, (59), pp. 263‑280.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*