Punctul Critic » Arhiva Punctul Critic » Punctul critic nr. 02 (20) 2017: Populismul – Irezistibila ispită politică

Punctul critic nr. 02 (20) 2017: Populismul – Irezistibila ispită politică

punctul-critic-logo-wp

Punctul critic nr. 02 (20) 2017
Populismul – Irezistibila ispită politică

Un nou val de populism se ridică astăzi în lume, având tendința de a reconfigura complet profilul dezbaterilor politice și acțiunea publică de pretutindeni. Ovaționat de unii drept pură expresie a democrației, dar blamat de cele mai multe voci consacrate ale spațiului public ca fiind, de fapt, un pericol la adresa ordinilor democratice ale lumii, dincolo de a fi simplă demagogie politică și radicalizare populară, populismul reprezintă un fenomen social și politic recurent, cu o complexitate aparte. Denumit populism către finele secolului al XIX‑lea, acest fenomen are rădăcini ce coboară mult mai adânc în istorie, el făcându‑și apariția de fiecare dată pentru a consemna o fractură adâncă la un moment dat între elitele deja consacrate ale ordinii sociale de referință și restul populației. Iar din această perspectivă, populismul poate fi considerat drept un strigăt de disperare al acelor ordini sociale care și‑au epuizat opțiunile reale, dar și iluziile în fața celor mulți.

Editorial
Mihai‑Bogdan Marian, Populismul, cântecul de lebădă al democrațiilor – 5

Populismul – irezistibila ispită politică
Sebastian Simion, Populismul în contemporaneitate. Un concept controversat şi polimorf – 29
The people is a very heterogeneous and confused mass of the wealthy and the poor, the wise and the foolish, the good and the bad. Before we confer on a man, who caresses the people, the title of patriot, we must examine to what part of the people he directs his notice. (Samuel Johnson)

Cristi Pantelimon, Populismul, între secessio plebis și global middle class – 40
Populismul este un fenomen politic și social polimorf, a cărui ascensiune s‑a accelerat după 1989. El este legat de globalizarea economică și de hiatusul apărut între clasa conducătoare (global middle class) și masele populare. Populismul este rezultatul pervers al „neutralizării politicului”, de care vorbea Carl Schmitt, fenomen generalizat în lumea modernă, ce se caracterizează prin preponderența instinctelor economice și tehnice și tendința de eliminare a fondului de adîncime al politicului, care este, după Schmitt, lupta și decizia suverană. Imprevizibil, populismul poate fi benefic, dacă avem în vedere reconfigurarea politicului ca decizionism (bazat pe ceea ce se numește „popor”), dar poate fi și malefic, în măsura în care poporul actual poate dezvolta insticte „plebee” și resentimentare în raport cu un „patriciat” cosmopolit, global și incapabil să reflecteze adecvat asupra propriei ale condiții.

Alexandru Volacu, Populismul și problema legitimității democratice – 47
Creșterea recentă a sprijinului electoral pentru unii competitori politici etichetați în spațiul mediatic și academic drept „populiști” este un fenomen observabil în Europa (și nu numai), chiar și fără apelul la studii empirice aprofundate. Spre exemplu, în Parlamentul European, două grupuri europarlamentare, Europa Libertății și Democrației Directe și Europa Națiunii și Libertății (ce numără în total optzeci şi unu de europarlamentari) sunt de regulă asociate cu ideologia populistă, cărora li se alătură și numeroase partide din alte grupuri, precum Fidesz din Ungaria (EPP) sau Justiție și Dreptate din Polonia (ECR), dar și partide ce nu fac parte din grupuri europarlamentare, precum Jobbik din Ungaria sau Chrysí Avgí din Grecia. La nivel național, de asemenea, partide percepute ca fiind populiste formează cabinete guvernamentale monocolore sau în coaliții, cum este cazul în Ungaria, Polonia, Slovacia sau Grecia. Alegeri prezidențiale recente, precum cele din Austria, unde Norbert Hofer (FPO) a terminat cursa electorală pe locul al doilea sau cele din Franța, unde Marine Le Pen (FN) tocmai intrase în turul al doilea al alegerilor prezidențiale în momentul scrierii acestui articol, relevă de asemenea capacitatea candidaților populiști de a concura cu șanse de câștig în alegeri naționale majore. În fine, două dintre evenimentele politice centrale ale anului 2016, i.e. referendumul favorabil ieșirii Marii Britanii din UE și alegerea lui Donald Trump ca Președinte al SUA sunt, la rândul lor, cel puțin parțial asociate cu preluarea unor mesaje populiste ca dimensiune esențială a campaniilor electorale.

Dr. Ioan C. Popa, „Cu poporul și pentru popor” – de la dogmă la utopie – 56
Termenul populism are astăzi aproape exclusiv un sens peiorativ și desemnează, de regulă, promisiuni mărinimoase făcute electoratului de către politicieni pentru a obține cât mai multe voturi, promisiuni care de cele mai multe ori rămân neonorate, fie datorită lipsei de fundament și a caracterului nerealist al acestora, fie pur și simplu pentru că sunt date uitării de autorii lor pentru a fi apoi reluate cu ocazia unui nou test electoral. În această viziune, populismul este asociat cu demagogia și demagogul, a căror semnificație peiorativă trimite la politicianul care „conduce poporul lingușindu‑i poftele” (Tucidide), alt­fel spus, care încearcă să obțină sprijinul gloatei cu promisiuni deșarte, adesea iluzorii sau contrare moralei.
Originea acestor termeni își are rădăcina în grecescul demos, care are o anumită ambiguitate, însemnând popor, dar și populație sau gloată. Sensul originar al termenilor derivați din „demos” – democrație, demagogie și populism – , nu a fost întotdeauna cel de astăzi. „Democrația” însemna conducerea de către popor, „demagogia” semnifica arta de a conduce poporul, iar „demagogul” îl desemna pe acela care conduce poporul cu dreptate (1). De‑a lungul secolelor, sensul acestor termeni a suferit numeroase modificări, în funcție de epocă, dar mai ales de interesele specifice ale protagoniștilor care le utilizau. Cel mai rezistent în timp s‑a dovedit, fără îndoială, „democrația”, ale cărei fundamente antice, în primul rând egalitatea în fața legii, egalitatea în ce privește opinia, dreptul egal la cuvânt sau la aceleași onoruri, au căpătat o încărcătură pozitivă atât de puternică încât și diverse regimuri tiranice sau totalitare au găsit necesar să se autointituleze democratice. Mai trebuie precizat că deoarece, întotdeauna, popoarele sunt mai mult sau mai puțin divizate, neputând să se exprime în totalitate și la unison în problemele care frământă societatea la un moment dat, s‑a ajuns ca democrația să fie sinonimă cu regula majorității. De aici, firește, rezultă alte ambiguități care trebuie să‑și găsească răspunsul cuvenit: ce înseamnă cu adevărat „poporul” și când se poate vorbi de o „majoritate” a acestuia? De asemenea, care sunt raporturile dintre „majoritate” și „minoritate”, de ce sunt îndreptățite majoritățile să conducă minoritățile și, nu în cele din urmă, care sunt drepturile minorităților, în fond și ele părți ale întregului numit popor?

Vasile Leca, Noul avatar al naţionalismului în Balcani: populismul – 64
Brexitul şi noua administraţie Trump în SUA au încurajat, chiar dacă nu se recunoaşte încă, mişcările populiste nedemocratice din Europa Centrală, de Est şi Balcani. Tot mai frecvent, lideri din Europa resping ideea democraţiei liberale, promovând populismul îmbracat în vestimentaţia naţionalismului. Raportul anual, al ONG‑ului american Freedom House „Naţiuni în tranziţie” subliniază faptul că în ultimul an, am asistat la un declin însemnat al democraţiei în douăzeci şi nouă de state din Europa Centrală, de Est şi Balcani. Acesta este un avertisment pe care multe ţări de pe bătrânul continent îl percep dar nu‑l înţeleg. Balcanii au început de mai mulţi ani să simtă nu doar simptomele ci şi repercusiunile crizei care afectează democraţia din multe ţări europene. Ideea unui consens liberal democratic – apreciază profesorul Florian Bieber de la Universitatea din Graz – nu mai există, datorită unui proces negativ care a cuprins continentul. În vestul Balcanilor, se prefigurează o anumită neîncredere în instituţiile publice şi în parlamente. În acest context se prefigurează iniţierea unui nou tip de recalibrare a sistemului decizional bazat pe argumente naţionaliste şi de natură economică specifică unei pieţe neoliberale. Dincolo de căutări se prefigurează însă o criză a democraţiei şi o criză a proiecţiilor viitoare privind orientările statului de drept. Se simte nevoia unor personalităţi energice capabile, de forţă, care să ofere opţiuni naţiunilor mult mai clar şi precis.

George Apostoiu, Testul francez. De ce a câştigat Macron? – 68
Recentele alegeri prezidenţiale din Franţa au adus modificări substanţiale în strategiile electorale. Succesul unui candidat fabricat în laboratoarele politicii într‑un timp scurt, cazul centristului Emmanuel Macron, şi eliminarea din primul tur de scrutin a candidaţilor partidelor tradiţionale, Republican (gaullist) şi Socialist (de stânga) sunt semne ale unei posibile decompoziţii a sistemului politic francez al celei de a V‑a Republici. Dacă ar fi să‑i dăm crezare reputatului economist Jacques Attali, fost consilier al lui François Mitterrand, Macron este un Pygmalion politic: „Emmanuel Macron ? Eu l‑am descoperit. L‑am inventat, chiar”.

Ilie Popa, Marine Le Pen – o înfrângere cât o victorie!? – 73
Într‑un interviu acordat ziarului Le Monde în 2012, Ernesto Laclau, autor al cărții „La Raison populiste”, a fost întrebat de ce populismul de dreapta este prezent în Europa, în timp ce populismul de stânga domină în America Latină, reputatul politolog a afirmat: „În Europa de Vest și de Est, cele mai multe populisme sunt de dreapta, de la Silvio Berlusconi la Geert Wilders. Pentru ei, respingerea imigrației, a multiculturalismului și afirmarea identității naționale au prioritate față de revendicări. În Europa, categoriile populare s‑au îndepărtat de guvernele de stânga pentru că au fost prea aproape de dreapta liberală”.
În Franța, ca de alt­fel în multe ale țări din Vestul și Estul Europei, votul protestatar, cândva captat de forțele de stânga, a putut să fie recuperat de extrema dreaptă. „După prăbușirea comunismului, prin formarea unui establishment de centru, în care Partidul Socialist și aliații săi nu se deosebeau deloc de gaulliști, diviziunea dintre stânga și dreapta a devenit tot mai neclară./…/ Necesitatea unui vot de protest a rămas, totuși, puternică și semnificanții de stânga au abandonat tabăra diviziunii sociale, aceasta fiind ocupată de semnificanții de dreapta,” concluzionează în același interviu Ernest Laclau.

Eugen Gasnaș, America Latină și neo‑populismul de stânga – 78
Pe ambele maluri ale Atlanticului, termenul de „populism” continuă să polarizeze, în ciuda confuziilor formidabile pe care le generează, fie analize îndrăznețe, aprofundate, fie speculații politice bazate pe generalități vide sau provincialisme înguste. Ce este populismul? Răspunsul la această întrebare pare evident atunci când termenul este folosit pentru a denigra un oponent politic. Și, deși, nimeni nu se gândește să conteste caracterul populist al lui Hugo Chávez (Venezuela), Jean‑Marie Le Pen (Franța) sau Juan Domingo Perón (Argentina), pentru a da doar trei exemple, de îndată ce sunt abordate aceste cazuri paradigmatice, o primă întrebare se impune: Care este elementul comun (definitoriu) care adună la un loc fenomene atât de eterogene? Spre deosebire de ideologiile structurate – cum ar fi comunismul, socialismul, fascismul, liberalismul, feminismul, ecologismul, etc. – noțiunea de populism nu se referă la un corpus stabil de principii doctrinare. Populismul poate fi la fel de bine de dreapta ca și de stânga; poate fi de sorginte fascistă dar și democratică; poate fi un element modernizator dar și arhaizant etc.

Dr. Taras Dobrovolskyy, Populismul ucrainian între Est şi Vest – 83
Ucraina revoluţionară și beligerantă reprezintă un bun exemplu de populaţie mobilizată cu forţe proprii şi indignată în faţa unor fărădelegi comise în mod sistematic de autorităţi. Toate fărădelegile se comit şi pe fondul unei totale ignoranţe a elitelor economico‑politice faţă de solicitările poporului. Cel puţin aceasta parea să fie opinia împărtăşită de majoritatea susţinătorilor Maidanului. De cealaltă parte a eşichierului politico‑ideologic, susţinătorii fervenţi ai integrării Ucrainei în proiectul ideologic de amploare al Rusiei (Uniunea Vamală) sau ai preşedintelui ucrainean, Viktor Ianukovici, se prezentau în faţa publicului cu acuzaţii la adresa revoluţionarilor „maidanezi”, cum că aceştia pun în pericol integritatea şi suveranitatea statului ucrainean şi au manifestări xenofobe la adresa „fraţilor moscoviţi”. Era o interpretare populistă a evenimentelor din Ucraina, pe baza căreia ne putem uşor da seama de amploarea conflictului. Mulţi veneau cu părerea că acest conflict poate degenera într‑un război civil şi culmina cu scinderea Ucrainei în două.

Fondul şi forma

Paul Dobrescu, Recesiunea geopolitică a momentului – 97
Un autor important – Richard Haass – într‑o revistă importantă – Foreign Affairs – anunţă un lucru foarte important: trăim deja într‑o altă ordine mondială, pe care el o numeşte ordinea mondială 2.0. Lasă domnule ordinea mondială! De ea se ocupă cei mari, pe noi alte lucruri ne preocupă – ar putea fi o reacţie…. Ordinea mondială nu este „pentru alţii” şi nu este deloc de importanţă secundară. Dacă dumneavoastră, în propria familie, doriţi să aveţi o viaţă tihnită, dar de îndată ce ieşiţi pe stradă, mergeţi la serviciu sau duceţi copilul la şcoală întâlniţi o atmosferă tensionată, uneori ostilă, toate acestea se vor răsfrânge, inevitabil, asupra vieţii de familie. Ordinea mondială pentru o ţară este ceea ce este atmosfera, viaţa socială dintr‑un stat pentru o familie. Adică „aerul” pe care îl respiri zilnic; aerul reprezentând, în acest caz, regula, respectată sau nu, liniştea, existentă sau nu, confortul, prezent sau nu, perspectiva, clară sau nu. De aceea, o ordine mondială stabilă şi echitabilă este fundamentală pentru viaţa, stabilitatea şi evoluţia fiecărei ţări a lumii. Şi, implicit, pentru locuitorii săi.

Andrei Marga, Condiția comunicativă a dreptului la Habermas – 106
În Faktizität und Geltung. Beiträge zur Diskurstheorie des Rechts und des demokratischen Rechtsstaats (1992) Habermas recunoştea că este astăzi temerar să se reia filosofia dreptului, deoarece deja Hegel a pus în faţa disciplinei standarde foarte ridicate. „Ceea ce se putea, la timpul respectiv, să se preia în conceptele filosofiei hegeliene pretinde astăzi o abordare metodică plurală, din perspectivele teoriei dreptului, sociologiei şi istoriei dreptului, ale teoriei moralei şi ale teoriei societăţii.” în acelaşi timp, Habermas vedea în posibilitatea de a aplica teoria acţiunii comunicative în abordarea filosofică a dreptului prilejul binevenit de a testa capacitatea unei abordări metodice plurale din partea opticii comunicative. Nu este vorba, cu aceasta, de a desfăşura vreun limbaj filosofic propriu, căci în epoca postmetafizică filosofia nu mai oferă sisteme alături de ştiinţe, ci se mulţumeşte să „reconstruiască cunoştiinţele ştiinţifice”. Este vorba însă de a încerca confirmarea asumpţiilor de bază ale teoriei acţiunii comunicative în diferitele „universuri ale discursului”, ce sunt necesare pentru a putea continua, în noi condiţii, tradiţia filosofiei dreptului.

Perspective eurocomunitare şi euroatlantice
Contribuţia NATO la consolidarea securităţii europene.
Drd. Dragoș – Adrian Bantaș, Partea I: De la originile Alianței până la încheierea Războiului Rece
– 123
NATO reprezintă, în opinia noastră şi nu numai, cea mai de succes construcţie politico‑militară a lumii postbelice, fapt dovedit de persistenţa sa în timp, de extinderea sa continuă şi de rezultatele misiunilor sale. Alianţa a contribuit, de‑a lungul timpului, în mod decisiv la consolidarea securităţii Europei, atât în perioada războiului rece (prin descurajarea unei eventuale agresiuni sovietice) cât şi după sfârşitul acestuia, prin gestionarea unor crize şi conflicte apărute pe continentul european. Astăzi, Alianţa reprezintă atât un factor de descurajare a unei agresiuni convenţionale, cât şi o comunitate de valori şi, până la un punct, interese, în care o serie de state democratice şi bine guvernate îşi gestionează relaţiile reciproce printr‑o cooperare extinsă şi profundă.

Contribuţia NATO la consolidarea securităţii europene.
Drd. George‑Dorinel Dumitru
, Partea a II‑a. De la sfârşitul Războiului Rece până astăzi – 146
Odată cu încheierea Războiului Rece, o mare parte a lumii, care până atunci a suferit sub diversele dictaturi comuniste, și‑a recâștigat libertatea și posibilitatea de a‑și urmări propiul destin. Totuși, nici prăbușirea sistemului comunist și nici dispariția Uniunii Sovietice nu au adus după ele un climat perfect de pace și securitate. Din contră, mediul internațional de securitate a devenit mult mai instabil, dinamic și impredictibil, iar forțe noi, precum naționalismul sau extremismul religios și‑au găsit un teren propice de manifestare în ariile supuse unui declin al autorității. În acest context, având în vedere lipsa implicării concrete a Uniunii Europene în gestionarea crizelor apărute în proximitatea sa, revine tot Alianței Nord‑Atlantice sarcina de a conserva și consolida securitatea Europei.

Ambasador Constantin Vlad, Două linii paralele: Agenda Europei Comunitare şi Agenda României – 179
După Roma şi declanşarea Brexit‑ului, Europa şi‑a pierdut liniştea. E vorba despre Europa comunitară şi de partea ei rebelă de peste Canalul Mâncii. La Bruxelles, la Londra, în capitalele celor mai multe dintre statele membre ale Uniunii Europene se discută, se examinează, se elaborează puncte de vedere şi se formulează poziţii, se imaginează negocieri şi se negociază. La vedere, dar nu mai puţin în spatele uşilor închise. Unde se pregătesc multe. Inclusiv ceva cuţite lungi – ca să fie la îndemână, ca „argumente” în târguieli. Febra primilor paşi făcuţi în divorţul Marii Britanii de Clubul comunitar şi cea post‑romană, într‑o combinaţie sui generis, atinge cote ridicate.

Jocuri geopolitice şi reorientări Strategice
Ioan Alexandru Florea, Siria. Fotografii mișcate – 189
În cele ce urmează vom încerca să aruncăm o privire asupra situației din Siria. Nu va fi o analiză cu pretenții exhaustive, ci mai degrabă o fotografie mișcată în care vom surprinde principalii actori în acest conflict și ce anume îi motivează. Înainte să privim contextul mai larg, situația în ansamblul ei, merită să trecem în revistă, în detaliu, ultimele evoluții ale războiului din Siria, anume atacul chimic și răspunsul rapid american.
A devenit un loc comun faptul că atunci când primim o știre sau informație, indiferent de natura ei, trebuie să‑i verificăm sursele, să discernem cât de credibilă este informația.
Știrea despre atacul chimic a venit din partea unor activiști și martori oculari. Cine sunt acești activiști? Care este teritoriul unde își exercită activitatea? Sunt ei imparțiali? Iată câteva întrebări care n‑ar trebui să rămână fără răspuns.
Se știe că acești activiști sunt membrii ai organizației nonguvernamentale Apărarea Civilă a Siriei (al‑Difa’a al‑Madani as‑Sury), cunoscuți și sub numele de White Helmets (al‑Khudat al‑Bayḍāʾ). Acestă organizație se recomandă ca fiind una umanitară și independentă, care ajută răniții din Siria, indiferent de care parte a conflictului s‑ar afla. Gradul maxim de notorietate la atins în momentul în care a câștigat în anul 2017 premiul Oscar pentru cel mai bun scurt‑metraj documentar.

Abdal Hydyrov, Turkmenistanul – un actor relevant la scară regională şi internaţională – 202
Sfârşitul secolului trecut a fost marcat de evenimente importante în viața statelor comunității mondiale. Pentru Turkmenistan, amintim, în primul rând, obţinerea independenței în anul 1991, aderarea la Organizația Națiunilor Unite în anul 1992 și, desigur, dobândirea statutului de neutralitate în anul 1995.
Odată cu obtinerea independenţei, a început o nouă etapă în politica externă a Turkmenistanului ca subiect de drept internaţional, independent și cu drepturi depline.
Turkmenistanul a optat pentru propria dezvoltare în condiții economice și sociale extrem de dificile. Fiind zeci de ani în componenţa Uniunii Sovietice, economia turkmenă se baza pe materii prime și pe exploatarea extensivă a resurselor naturale.
În principal, industria extractivă şi ramurile de prelucrare primară a materiilor prime agricole erau predominante. Aproape de la zero au apărut noi industrii – textilă, prelucrătoare, a constructiilor, precum şi industria grea.
Astăzi, economia Turkmenistanului ocupă una dintre principalele poziţii în lume în ceea ce privește ritmul de creștere anuală. Sfera socială se dezvoltă într‑un ritm rapid în care scop se alocă anual peste 70% din bugetul de stat.

Impactul realităţii
Lucian Rotariu, Opinia publică şi beneficiile sociale – 211
Acest articol prezintă date, analize și interpretări ale opiniei publice manifestate în spațiul virtual despre transferurile sociale și beneficiile aferente. Majoritatea românilor (94%) susțin că Guvernul ar trebui să ofere sprijin persoanelor aflate în situații de risc. Totuși, indicatorul social de referință (500 RON), în baza căruia se stabilesc o parte din beneficiile sociale (venit minim garantat, șomaj, suport pentru familie etc.) nu a fost modificat în ultimii nouă ani. În 2008 reprezenta 92% din salariul minim (540 RON), în prezent raportul a scăzut la 34% (1450 RON pentru 2017). Analiza de conținut a reacțiilor (comentarii, interacțiuni) manifestate față de un articol de presă care a fost accesat de aproximativ două sute mii de ori în mediul virtual indică un suport volatil față de grupurile vulnerabile. Pentru utilizatorii care au interacționat cu platforma jurnalului și care și‑au exprimat opinii, inechitatea și distribuția beneficiilor, în general, a fost principalul catalizator de reacție. De aceea nu mai muncește nimeni în România, toți au ajutoare (C22M, comentator în spațiul virtual).

Permanenta actualitate a clasicilor
Dr. Mihai Milca, Mussolini şi Machiavelli (Tentația recuperării ideilor machiavelliene în doctrina fascismului italian) – 225
Chiar dacă opera lui Machiavelli a intrat cu întârziere în conştiința publică iar reflecțiile secretarului florentin despre putere, guvernare, rolul conducătorului în raport cu cei guvernați, mijloacele de atingere a unor scopuri dezirabile politic au avut de înfruntat nu puține adversități, anateme şi denunțuri calomnioase, făcând obiectul unor deplorabile tribulații, mesajul lor s‑a impus peste timp. Perenitatea lor a dovedit cu prisosință că adevăratul lor destin s‑a împlinit irevocabil în postumitate.
„Principele” – cea mai cunoscută scriere a lui Machiavelli a fost elaborată în a doua jumătate a anului 1513 la Sant’ Andrea in Percussina, lângă San Casciano, şi nu a văzut lumina tiparului decât în 1532, la aproape cinci ani de la dispariția din viață a autorului. Primele ediții apărute la Roma şi Florența au fost, este drept, urmate de altele. Dar climatul general al epocii era unul potrivnic receptării ideilor machiavelliene. Reforma protestantă care a obligat Biserica Catolică să se replieze şi să încerce recuperarea pozițiilor hegemonice pierdute prin ceea ce s‑a numit Contra‑Reformă, a făcut ca semnificația ideilor lui Machiavelli să pară puternicilor vremii suspecte şi insidioase.

Gheorghe Lencan Stoica, Cesare Beccaria, fondatorul dreptului penal și promotorul interzicerii pedepsei cu moartea – 234
Într‑un roman celebru, intitulat „Secolul luminilor”, Alejo Carpentier descria atmosfera și preocuparea emoțională a cetăților și a întregii populații dintr‑o insulă „Guadelupa”, pe atunci în timpul revoluției franceze‑ colonie franceză. Auziseră și ei, fiind chiar entuziasmaţi de sloganurile „liberté, egalité, fraternité”, așteptau însă pe malul oceanului pentru a întâmpina cumsecade prima corabie ce venea chiar din Franța. Dar mare le‑a fost curiozitatea când au văzut pe vas ceva neidentificabil, adus chiar pentru insula lor, un obiect ce părea misterios, un obiect simbol, inventat în Franța revoluției și care, va înceta să existe doar pe 10 mai 1981, odată cu alegerea ca președinte a lui Francois Mitterand (președinte socialist).

Restituiri
Irina Airinei, „STRUMA nu este doar un documentar, este inima mea acolo”
(Un dialog cu regizorul israelian
Simcha Jacobovici) – 243
Filmul documentar „Struma”, un film de patrimoniu, realizat în 2002 de regizorul Simcha Jacobovici, a fost proiectat, la începutul acestui an, la Institutul Cultural Francez din Bucureşti, în cadrul „Zilelor filmului dedicat memoriei Holocaustului”, eveniment organizat de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” şi de Ambasada Israelului la Bucureşti. Pelicula spune povestea celor 790 de evrei români care s‑au îmbarcat, pe 12 decembrie 1941, pe vasul Struma, încercând să se refugieze în Palestina. La 23 februarie 1942, cu motorul inoperabil și pasagerii refugiați la bord, autoritățile turcești au remorcat Struma din Istanbul, prin Bosfor, înapoi în largul Mării Negre, lăsând vasul în voia valurilor şi pasagerii fără hrană, apă sau combustibil. În câteva ore, în dimineața zilei de 24 februarie, vasul a fost torpilat și scufundat de submarinul sovietic Shch‑213, marea devenind cimitirul celor aflaţi la bord, bărbați, femei și copii, iar în urma tragediei a existat un singur supravieţuitor. Filmul a fost încununat cu Premiul Publicului la Festivalul Internațional de Film de la Portland şi altele.

Emil Stanciu, Dobrogea – mituri şi istorie – 246
În urmă nu cu foarte mult timp, Cristian Cealera – cunoscut jurnalist constănțean și realizator de televiziune, Cristian Bărhălescu, manager al ICAR Tours și Valentin Coman – președinte al Grupului pentru Jurnalism, Cultură și Comunicare inaugurau, la Constanţa, desigur, platforma online (www.black‑sea.travel) – o rețea socială ad hoc, consacrată civilizației și civilizațiilor Mării Negre, în general, și Dobrogei Mari, cu precădere. “Punem la bătaie toată experiența pe care am adunat‑o în media, fiindcă proiectul este unul complex, care își propune să sprijine scoaterea la suprafață a istoriei și istoriilor dobrogene cu legătură în întreg bazinul Mării Negre, cuprinzând materiale scrise, fotografie și documentare de televiziune. Vrem să le arătăm şi să le oferim turiştilor, mai ales celor care au copii, şi alte variante turistice în zonă, nu doar nisip şi plajă”, declarau inițiatorii. Black Sea Tales este un proiect de anvergură, gândit și pregătit să evolueze pe mai multe suporturi, o propunere vizionară și revoluționară ce va fi transmisă comunităților din Dobrogea Mare și, ca o noutate absolută, conectat deja la canale externe de comunicare, atât de limbă română, cât și de limbă engleză. Totodată, prin acest canal se vor promova intens şi evenimentele cultural‑artistice, şi nu numai, din zonă. De asemenea, platforma socială black‑sea.travel este accesibilă de pe dispozitivele mobile.
Prin platforma socială www.black‑sea.travel se vor pune în pagină legendele regionale culese, ceea ce crește interesul turiştilor, îi determină, o dată în plus, să vină în Dobrogea, să descopere localităţi şi locuri pline de poveşti. Așadar, de pe urma activităţilor turistice, cresc şi comunităţile respective.

Vă dorim lectură placută!

Doriți să citiți anumite articole din numărul curent dați (click aici)

Arhiva revistei Punctul Critic (Click aici)

Editor: Fundația Culturală Ideea Europeană
Co-editor: Fundația „Platon Pardău”

Adresa redacţiei:
Punctul critic
CP-113, OP-22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780
Tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18.
E-mail: office@punctulcritic.ro

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*