Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Disidenţă - opoziţie - critică antisistem » Petre Negură: Nici eroi, nici trădători

Petre Negură: Nici eroi, nici trădători

Postulatul de la care pornește acest demers este acela că numai o analiză socială transversală a literaturii „realist‑socialiste”, extinsă la analiza autorilor și a publicului acestora, a instanțelor de control și de consacrare, poate depăși reducționalismul de care se lovesc inevitabil abordările strict literare sau politice. De fapt, aceste abordări nu fac decât să reformuleze discursul pe care creatorii literaturii realist‑socialiste îl țin despre acesta, respectiv acela că este o literatură angajată politic. Dar ele nu ne spun nimic despre originile și consecințele angajamentului acestor scriitori, deci nu ne spun nimic despre existența însăși a acestei literaturi.

Scopul lucrării de față este tocmai acela de a evidenția resorturile de ordin social, literar și politic ale genezei și evoluției unei literaturi care se proclamă realist‑socialistă, dincolo de ideile preconcepute despre ea. De asemenea, se încearcă o înțelegere diferită a acestei „metode de creație”, modificând abordarea obișnuită și deplasând atenția de la centrul „imperiului cultural” sovietic spre periferia acestuia. Această schimbare de optică se dovedește avantajoasă din mai multe puncte de vedere. Adresându‑se publicului său țintă din republicile sovietice, federale și autonome, realismul socialist se confruntă cu o serie de chestiuni legate de identitatea etnică și naționalistă a populației autohtone.

Așadar, scriitorii autohtoni vor fi cei cărora le va reveni sarcina de a adapta modelul central la contextul cultural local. Acest efort de adaptare, care implică, pe lângă scriitori și autoritățile locale și centrale, și publicul potențial, nu este lipsit de ciocniri. El se realizează tocmai în momentul în care o amplă campanie de transformări angajează toate straturile societății sovietice, de la centru și de la periferie.

Principalele observații și concluzii ale acestei cercetări, specifice, în virtutea condițiilor istorice, culturale și politice care a caracterizat apariția și evoluția instituției scriitorilor moldoveni sovietici, asociază totuși această instituție unor reguli sociale „universale” care guvernează orice mediu literar pe cale de constituire și autonomizare.

  1. Conflictul generațiilor își pune o puternică amprentă asupra evolu­ției mediilor literare ale Basarabiei românești (1918‑1940) și ale Moldovei sovietice (RASSM, între 1924 și 1940, și RSSM după 1940).
  2. În contradicție cu imaginea monolitică pe care o avem adeseori despre stalinism și despre cultura stalinistă, instituția literară studiată este dezbinată de conflicte interne între grupuri antagoniste de scriitori, opuse prin origini sociale, clase de vârstă, convingeri ideologice. În Moldova sovietică, la fel ca și în alte părți, interesele individuale și colective ale scriitorilor primează asupra concepțiilor ideologice pe care pretind că le apără, în conformitate sau în opoziție cu linia impusă de puterea politică.
  3. Oscilația de decenii a adminis­trației și a intelectualității locale între două concepții lingvistice și culturale diferite determinată în mare măsură de conflictele sus‑menționate din instituția literară, conduce nu numai la o oscilație a reformelor lingvistice, ci și la o dedublare identitară a elitelor moldovenești, care lasă urme adânci în limbajul, dar și în conștiința publicului, vizibile până în zilele noastre.
  4. Spre deosebire de discursul „populist” al creatorilor realismului socialist, literatura produsă de scriitorii moldoveni se adresează în primul rând unui public restrâns și relativ cultivat (studenți, cadre didactice, funcționari etc.), care servește drept intermediar în difuzarea acestei literaturi prin învățământ și instituțiile culturale de masă.

 

Conflicte între generaţii și conflicte politice

În ciuda particularităților lor, mediile literare ale Basarabiei românești (1918‑1940) și ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (1924‑1940) au în comun evoluții sociale marcate puternic de succesiunea și conflictul generațiilor. Noutatea regimului instaurat în Basarabia în 1918, ca și a celui din Transnistria conferă succesiunii generațiilor conotații politice. Șocul generațional este și mai puternic în cele două medii literare prin tensiunile care generează alte criterii de grup, surse de dezacord, precum și poziția ideologică, originea socială și geografică, capitalul cultural și politic. În Basarabia românească și în Transnistria sovietică, prima generație de literați este încurajată de autorități să formeze o nouă promoție de scriitori. Dotați inițial cu un capitol cultural și politic relativ modest, scriitorii tinerei generații au totuși un real avantaj față de predecesorii lor, acela de a fi studiat în cadrul noului regim. Pe măsură ce „tinerii” avansează în studii și se implică în viața literară a regiunii lor, misiunea celor „vechi” își pierde din necesitatea sau chiar din legitimitatea inițială. În urma unui transfer de autoritate simbolică și administrativă, realizat atât în Basarabia, cât și în Transnistria la mijlocul anilor ’30, cu intervenția mai mult sau mai puțin directă a autorităților, „vechea generație” este constrânsă să cedeze celor „tineri” rolul director care le aparținea în „înnoirea culturală” a noii provincii românești sau în „edificarea național‑culturală” a tinerei republici autonome sovietice.

În Basarabia, conflictul generațional și – conotat politic – al scriitorilor ia o turnură care poate părea paradoxală. În ciuda studiilor făcute în școlile și universitățile Imperiului Rus, scriitorii vechii generații sunt și rămân, cel puțin la nivelul discursurilor publice, „unioniști” militanți, adică partizani ai „unificării” culturale a Basarabiei cu celelalte provincii românești. Dimpotrivă, tinerii scriitori basarabeni, ieșiți din liceele românești la începutul anilor ’30, profesează, începând din 1934, regionalismul. Acest paradox aparent se poate explica prin conflictul de legitimitate pe care îl angajează scriitorii basarabeni în funcție de capitalul școlar și de poziția ideologică. Pentru a compensa „discreditarea” studiilor lor universitare, cei „vechi” se simt oarecum obligați să afișeze în fața noilor guvernanți un comportament politic ireproșabil. La rândul lor, „tinerii” se fălesc cu avantajul diplomelor lor (românești) în comparație cu cei „vechi”, pentru a solicita autorităților centrale, în numele basarabenilor ai căror „purtători de cuvânt” se proclamă, mai multă autonomie pentru provincia lor. Dar conflictul dintre generații nu este, până la urmă, decât un „joc” social de negociere a pozițiilor, căci „tinerii” scriitori revendică deschis ceea ce „bătrânii” nu au curajul și legitimitatea să mai ceară: integrarea și nu asimilarea provinciei lor în regatul român.

În RASSM, conflictul dintre generații este agravat de stigmatizarea originilor, care capătă amploare în perioada epurărilor din anii ’30. Pentru a suplini lipsa de cadre naționale, autoritățile sovietice fac apel la specialiști români din Basarabia sau din România, emigranți în URSS din cauza convingerilor lor politice. Numiți în posturi‑cheie în principalele instituții culturale și de învățământ ale RASSM, acestora li se atribuie sarcina de a forma o nouă generație de jurnaliști și de literați de origine autohtonă. Organizațiile literare instituite în 1928 și care au fuzionat în 1932 într‑o Uniune a Scriitorilor Moldoveni (USM) au ca misiune formarea și încadrarea tinerilor amatori de literatură. Una dintre cele mai importante urmări ale campaniei permanente de „formare a cadrelor” este sciziunea USM în două facțiuni care își dispută, la început discret, apoi din în ce mai evident, legitimitatea literară și politică. Separarea în funcție de origine (cei originari din Basarabia și din România contra celor din Transnistria) este accentuată de ruptura dintre generații. Pe măsură ce tinerii scriitori autohtoni sunt formați în școli în totalitate sovietice, fiabilitatea politică a celor „vechi”, proveniți din România și din Basarabia, se estompează, din cauza educației lor non‑sovietice și a originii lor „străine”. „Străini” prin origine și prin educație, scriitorii proveniți din România și din Basarabia apar, în perioada „marii epurări” din 1937‑1938, ca „dușmani” prin excelență. Această luptă între tinerii scriitori, recent promovați, și cei „vechi”, fondatori ai vieții literare din RASSM, transformă conflictul dintre generații într‑o reglare de conturi între două grupuri ale căror trăsături distinctive sunt originea geografică și vârsta.

În 1940, anul anexării Basarabiei de către URSS, după fuziunea celor două grupuri de scriitori – unul originar din RASSM și altul din Basarabia –, scriitorii transnistreni sunt în medie mai bătrâni decât confrații lor basarabeni. În același timp, transnistrenii dispun de un plus de legitimitate politică față de basarabeni. Cu toate acestea, cele două grupuri de scriitori vor avea dreptul la o împărțire echilibrată a prerogativelor în formarea tinerelor „cadre literare”. Începând din anii ’50, integrarea în USM a unei promoții de tineri scriitori în majoritate basarabeni pune capăt unei divizări a scriitorilor moldoveni după criteriul originii geografice (transnistreni versus basarabeni) în avantajul unei stratificări bazate pe vârstă și pe vechime.

 

Scriitorii moldoveni faţă în faţă cu puterea: nici „eroi”, nici „trădători”

În Basarabia românească, rolurile politice jucate de scriitori depind de clasa de vârstă. Scriitorii din vechea generație sunt în majoritate politicieni profesioniști: membri ai partidelor politice, deputați, miniștri etc. În schimb, „tinerii” se opun marii politici, deși dovedesc spirit contestatar în domeniul cultural. În termen de zece ani rolurile se inversează. Puternic angajați politic în perioada interbelică, cei „vechi” sunt de facto excluși după 1944 atât din politică, cât și din literatură. Din contra, dacă în anii ’30 „tinerii” pozează în contestatari față de puterea politică, ei se dovedesc zeloși pentru cauza noului regim începând din iunie 1940. Este adevărat că puterea sovietică exercită asupra scriitorilor recent integrați o presiune mult mai mare decât cea pe care au putut‑o suporta din partea administrației românești.

Să notăm totuși că relațiile dintre scriitorii moldoveni și puterea sovietică nu se limitează la subordonare, pe scară ierarhică.

În situații de criză, scriitorii stabilesc alianțe cu agenții puterii pentru a contracara ofensiva adversarilor lor. De altfel, autoritățile moldovene sunt ele însele divizate de rivalități de putere și de favoritisme în raport cu Kremlinul. Unii scriitori exploatează relativa lipsă de coeziune și de autonomie a puterii locale și se adresează direct instanțelor administrative superioare sau conducerii Uniunii Scriitorilor de la Moscova, obținând uneori câștig de cauză în fața detractorilor lor protejați de conducerea moldoveană a partidului.

Unul dintre cei intervievați recunoștea: „acum sunt mulți eroi! (…) dar atunci [în perioada stalinistă] nimeni nu era erou”[1]. Împotriva unei viziuni oarecum romantice asupra statutului de intelectuali, bărbații și femeile, scriitori sovietici intervievați în cadrul acestui studiu se temeau să nu fie excluși și, în situații critice, făceau totul pentru a nu păți așa ceva. Spre decepția unor observatori de azi, în rândul scriitorilor moldoveni din epoca stalinistă nu a existat nici „disidență”, nici „rezistență”. După „filtrările” succesive la care acești scriitori au fost supuși (în 1940, în iunie 1941 și în timpul războiului), membrii Uniunii Scriitorilor Moldoveni pot fi considerați în 1945 ca definitiv „favorizați” de statutul lor.

Această triere severă este pentru noii scriitori moldoveni sovietici o rațiune în sine pentru a nu trăda încrederea partidului.

Dar, dacă nu au existat disidenți propriu‑ziși, ne dăm seama totuși, în lumina documentelor, că scriitorii cei mai „loiali” își permit luxul de a‑și lua unele libertăți față de regim. De‑a lungul mai multor ani, liderii oficiali ai facțiunii basarabene din USM, Emilian Bucov și Andrei Lupan, manifestă cel mai înalt grad de opoziție[2] față de concepția sovietică despre limba literară și despre patrimoniul literar (probleme deosebit de sensibile în Moldova sovietică).

Pe de altă parte, unii scriitori transnistrieni (comuniști) nu acționează întotdeauna conform rolului de „tutori” care le‑a fost atribuit. Astfel, Leonid Corneanu îi susține de mai multe ori pe scriitorii basarabeni căzuți în dizgrație. La rândul lui, Ion Canna este decăzut din titlul onorific de „fondator al literaturii moldovenești sovietice” pentru un caz de plagiat.

Nici „eroi” (disidenți), nici „trădători” (colaboratori zeloși), „adeseori, aceiași indivizi sunt cei care colaborează și care opun rezistență”[3]. Cea mai mare parte a scriitorilor studiați se caracterizează printr‑un soi de oportunism: ei își adaptează interesele resurselor (literare și politice) de care dispun și condițiilor, deseori arbitrare, ale istoriei.

„Inginerii” identităţii moldovenești

Una dintre principalele funcții atribuite scriitorilor moldoveni, de la formarea în 1928 a primei organizații literare din RASSM și până la disoluția Uniunii Sovietice în 1991, este aceea de a participa activ la crearea și la difuzarea valorilor culturale considerate fundamentale pentru „națiunea socialistă” moldovenească: limba, literatura, patrimoniul cultural.

Spre deosebire de procesul constituirii majorității națiunilor europene din secolul al XIX‑lea[4], în Moldova sovietică, construcția și aplicarea proiectului național trebuie să se realizeze într‑un interval foarte scurt din punct de vedere istoric, pentru a recupera întârzierea în raport cu națiunile mai avansate din acest punct de vedere. Se consideră că doi sau trei ani ar fi suficienți pentru normalizarea unei limbi literare și a unui patrimoniu cultural; întreprindere voluntaristă de mare amploare condusă prin intervenția directă a statului cu concursul scriitorilor și a altor intelectuali.

Mai întâi în RASSM, apoi în RSSM, ca și în celelalte republici sovietice[5], administrația și intelectualitatea sunt divizate în grupuri și rețele de solidaritate, după originea geografică și după parcursul politic. De la crearea RASSM, în cadrul elitei intelectuale se confruntă două grupări antagonice: „moldoveniștii” și „româniștii”, numiți astfel în baza poziției lor cu privire la limba națională a acestei republici.

„Moldoveniștii” pledează pentru oficializarea unei limbi moldovenești independente, printr‑o ruptură brutală cu normele limbii române literare. La rândul lor, „româniștii” sunt susținătorii unei limbi „moldovenești” literare pe care nimic, cu excepția numelui, nu o deosebește de limba literară vorbită și scrisă în România. La fel ca și în alte republici sovietice, puterea sovietică centrală încearcă să exploateze această divizare politică a administrației și a intelectualității locale, intervenind periodic pentru menținerea echilibrului de putere și a sferelor de influență între cele două grupuri. Pe de altă parte, cele două facțiuni profită uneori de schimbările conjucturale de la vârful puterii, de la Kiev sau de la Moscova, pentru a dobândi puterea locală și pentru a‑și impune concepția politică, lingvistică și culturală. Niciunul dintre aceste grupuri nu se menține la putere mai mult de câţiva ani. De aceea, transferul de autoritate de la un grup la altul angrenează automat o „reformă” lingvistică pe ruinele ortografiei și ale gramaticii precedente.

Sciziunea dintre „moldoveniști” și „româniști” continuă să submineze mediul scriitoricesc moldovenesc și după formarea în 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și după restructurarea USM prin integrarea unui grup de scriitori basarabeni.

După o fază paroxistică a conflictului dintre cele două grupuri, în perioada „jdanovistă” a anilor 1946‑1949, „dezghețul” poststalinist a favorizat grupul basarabenilor în detrimetrul transnistrienilor, încetățenind definitiv versiunea „românistă” asupra limbii „moldovenești” literare. O singură concesie notabilă este acordată totuși „moldoveniștilor”: alfabetul chirilic va continua să marcheze simbolic specificitatea limbii „moldovenești”.

Între 1924 și 1956, Republica Sovietică Moldovenească (autonomă, apoi federativă) suferă șapte „reforme” lingvistice, dublate de revizuiri ale politicii culturale, oscilând ciclic între o fază „moldovenistă” și una „românistă”. Oscilația de mai bine de treizeci de ani a administrației și a intelectualității moldovene între două concepții lingvistice și culturale conduce până la urmă la o dedublare identitară a populației moldovene. Inconsecvența politicii culturale și naționale promovate în Moldova sovietică (RASSM, apoi RSSM) are drept cauză deopotrivă și nehotărârea autorităților sovietice, locale și centrale, cu privire la ce politică trebuie adoptată. Printre alte teritorii anexate în 1940 de URSS, „cazul” moldovenesc este, de obicei, asimilat modelului „occidental” de integrare, considerat ca flexibil[6]. Alteori, RSSM este tratată la fel ca republicile sovietice orientale[7] cu care se aseamănă prin situația litigioasă a teritoriului și prin caracterul său predominant rural.

Începând de la mijlocul anilor ’50, dincolo de aparenta doctrină oficială despre limba și literatura „moldovenească”, asistăm la o „românizare” tacită a intelectualității moldovenești. În același timp, politica energică dusă timp de decenii de „moldoveniști” lasă urme profunde în limba și în conștiința scriitorilor și a publicului lor și după 1956. Chiar și azi, majoritatea populației românofone a Republicii Moldova își numește limba maternă „moldovenească”[8].

Spre dezamăgirea intelectualilor și a politicienilor proromâni, denumirea de „moldovenească”, atribuită limbii oficiale, a fost înscrisă în noua Constituție ratificată după independența țării.

 

Subiecţi și obiecte ale violenţei simbolice

În ciuda pretențiilor sale de literatură „populară”, adresată maselor „truditoare”, literatura moldovenească sovietică nu a reușit să devină o literatură de masă, nici măcar în epoca stalinistă. Susținuți de stat, scriitorii depun eforturi constante pentru a‑și mări publicul, mergând până la organizarea unor întâlniri și serate literare la locul de muncă, în colhozuri și în întreprinderi. Slab școlarizat, dacă nu chiar analfabet, publicul popular nu este foarte receptiv la campania de vulgarizare dusă de scriitori. Abia după absolvirea școlii secundare de către primele promoții de elevi, în anii ’30 în RASSM și în special în anii ’50 în RSSM, literatura moldovenească obţine un public puțin numeros, dar activ. Acest public real furnizează la rândul său noi recruți pentru organizațiile literare, angajate într‑o campanie constantă de „formare a cadrelor”. Cel mai adesea angajați în calitate de cadre didactice, acești tineri intelectuali recent ieșiți de pe băncile școlii servesc ca mediatori între scriitorii moldoveni și publicul popular. Astfel, departe de a reprezenta un public larg, prima generație de cititori pune totuși bazele unei literaturi moldovenești destinate unui public popular, prin intermediul învățământului public de masă în care respectivii tineri intelectuali sunt angajați.

Prin intermediul școlii și al altor întreprinderi culturale de masă, literatura moldovenească a epocii sovietice participă la răspândirea unui sistem de valori etice și culturale. Acest sistem de valori, declarate legitime, va fi inoculat în mod temeinic populației moldovenești într‑un proces pe care Bourdieu îl numește violență simbolică[9]. Dar, dacă scriitorii au muncit asiduu la propagarea acestui sistem axiologic, nu au fost oare și ei obiectul acestei violențe soft? Sau, cu alte cuvinte, în ce măsură scriitorii moldoveni au crezut în veridicitatea mesajului pe care l‑au propagat ca niște misionari? Pare evident că o parte a scriitorilor basarabeni au aderat la puterea sovietică din convingere în iunie 1940. În schimb, soarta și angajamentul ulterior al multora dintre confrații lor au fost decise prin simplul fapt al instaurării regimului sovietic în 1940 și prin reinstaurarea acestuia în 1944. Consimțind, de voie, de nevoie, să colaboreze cu puterea sovietică, scriitorii basarabeni integrați în USM în 1940 au fost nevoiți să își adapteze cunoștințele și competențele noilor exigențe politice. Acest efort de adaptare nu a fost nici ușor, nici lipsit de un anume grad de oportunism.

Abia scriitorii generațiilor ulterioare, formați complet sub regimul sovietic, pot fi considerați produse și vehicule ale sistemului de valori sovietic.

 

Scriitori moldoveni, din perioada „dezgheţului” până azi

În a doua jumătate a anilor ’50, o nouă promoție de scriitori este admisă la USM. Cei mai mulți dintre ei sunt absolvenți ai unor licee românești, dar s‑au format apoi în instituții de învățământ superior sovietice. Această tânără generație de scriitori moldoveni, numită generația „dezghețului”, îngroașă rândurile USM grație politicii de indigenizare[10] reluată de Hrușciov din 1956.

În ceea ce îi privește pe scriitorii admiși în cadrul USM în anii ’60 (numiți „generația 1960”), educația lor prezintă lacune de cultură și literatură română și universală, materii care au fost excluse până în mijlocul anilor ’50 din învățământul secundar și superior moldovenesc. Dar ei „erau cel puțin însetați de a ști, de a învăța, de a cunoaște”[11]. Conștienți de sărăcia bagajului lor cultural, acești tineri scriitori acceptă să fie inițiați în literatură de către cei mai mari decât ei. Formați în epoca de relativă liberalizare care urmează după Congresul al XX‑lea al PCUS, scriitorii generației ’60 asimilează noile sloganuri sovietice (luate încă în serios în acea perioadă), dar și o anume formă de simț critic, în special prin contractile informale cu colegii lor. Comunicarea dintre vechile generații de scriitori, formați în epoca administrației românești, și noile promoții de scriitori, intrați în USM de la sfârșitul anilor ’50, le oferă acestora din urmă o educație alternativă față de „monopolul violenței simbolice legitime” exercitat prin învățământul sovietic.

Urmând un parcurs școlar impecabil din punct de vedere politic, unii scriitori ai generației ’60 se consideră îndreptățiți să pună la îndoială temeinicia unor norme impuse de regimul sovietic.

Fără a viza legitimitatea sistemului sovietic sau a ideologiei comuniste, luările de cuvânt ale scriitorilor moldoveni calificați de autorități ca „naționaliști” sunt singurele manifestări de dezacord la adresa regimului sovietic. Astfel, în octombrie 1965, la Congresul al III‑lea al USM, generația „dezghețului” și cea a anilor ’60 fac front comun pentru a ridica deschis problema rusificării populației moldovenești și pentru a revendica alfabetul latin.

Acest congres al scriitorilor, la care asistă conducători moldoveni de prim rang, provoacă o rechemare la ordine preventivă a intelectualității „creatoare” a republicii (o „strângere a șurubului”, după expresia martorilor).

Perioada brejnevistă, supranumită a „stagnării”, a rămas în amintirea unor scriitori moldoveni ca o epocă de relaxare a probității literare: „scriitorii s‑au vândut, au vânat onoruri, funcții și premii”[12]. Pe de altă parte, a fost o perioadă a unei „anchilozări” a sociabilității, caracterizată prin teama scriitorilor față de organele de ordine[13]. Mai mulți scriitori ai generațiilor ’50 și ’60, dintre care unii au dovedit curaj la al III‑lea Congres, au acceptat acum funcții administrative în USM și în alte instituții culturale, cu prețul unei anume „domesticiri” a talentului lor literar în conformitate cu cenzura și cu autocenzura.

În timp ce majoritatea scriitorilor moldoveni se înglodează în rutină sau se pierde în anonimat, la începutul anilor ’80, se naște o nouă generație de scriitori, anunțând efervescența literară și renașterea nationalistă pe care o va provoca perestroika. În anii celei de‑a doua „destinderi”, revendicările cu caracter național preconizate de scriitori în 1965, dar înăbușite ulterior, reapar la lumină.

Scriitorii se plasează în avangarda acestei „revoluții prin cântece”[14]; USM este epicentrul mișcării. Cuprinși de elanul democratic și naționalist, mai mulți scriitori se angajează plenar în politică. Unii sunt aleși deputați în ultimul Soviet Suprem al RSSM și în primul Parlament al Republicii Moldova, declarată independentă în august 1991. Alți scriitori aderă la începutul anilor ’90 la un partid nationalist român, militând pentru refacerea României Mari în frontierele sale interbelice.

La fel ca și în epoca „stagnării”, în anii ’90 scriitorii își pierd autonomia literară în raport cu puterea, singura diferență e că, de această dată, renunță la ea de bunăvoie. Odată depășită exaltarea „revoluționară”, rolul scriitorilor angajați devine marginal atât în spațiul politic, cât și în domeniul literar. Spre mijlocul anilor ’90, o generație de tineri scriitori își anunță apariția nu atât prin opere literare propriu‑zise, cât prin „manifeste” cu pretenții postmoderniste și prin critici vehemente la adresa celor „vechi”, adică a scriitorilor moldoveni care s‑au afirmat în anii ’60‑’70. Absolvenți de la sfârșitul anilor ’80 ai universităților moldovene și, de la mijlocul anilor ’90, ai universităților românești, scriitorii noii generații se declară hotărâți să rupă atât cu trecutul sovietic, cât și cu patriotismul „desuet” al celor „vechi”. Două dintre figurile emblematice ale literaturii moldovene din epoca sovietică, Grigore Vieru și Ion Druță, unul locuind o vreme la București și militând neobosit pentru reunificarea Basarabiei cu România, iar celălalt locuind în Moscova, partizan declarat al specificității moldovene, devin țintele permanente ale „tinerilor” nu atât pentru „anacronismul” pozițiilor lor politice, sau pentru tradiționalismul operelor lor, cât pentru că au amestecat politica cu literatura. Preocupați să compenseze izolarea la care a fost supusă literatura moldovenească în raport cu cultura română și cea europeană, tinerii „postmoderniști” se complac într‑o literatură a absurdului, a insignifiantului, a jocului gratuit. Astfel, ei își atrag la rândul lor comentariile malițioase ale celor „vechi”, care, de la sfârșitul anilor ’80, profesează un model de literatură educativă. Aceste polemici între generații nu fac decât să accentueze lipsa unei reale comunicări între confrați asupra elementului definitoriu al statului și rolului scriitorului. Victime ale liberalizării pieței literare de după 1990, atât „tinerii”, cât și cei „vechi” scriu și publică puțin. Un motiv în plus pentru ca unii, fie ei „unioniști” sau „moldoveniști”, să regrete anii când se putea trăi din literatură.

Note:[1] Interviu cu Baca Deleanu (văduva scriitorului Liviu Deleanu, traducătoare literară, născută în 1924), 29/12/2003.
[2] Foști militanţi ai mișcării comuniste ilegale din România, ei au cea mai mare legitimitate politică în a interacționa cu puterea în probleme de politică lingvistică sau culturală. În același timp, fiind formați în epoca interbelică în spiritul contestatar, ei sunt mai puțin dispuși să accepte tacit unele decizii ale puterii sovietice pe care le consideră arbitrare.
[3] Alain Blum, Martine Mespoulet, L Anarchie bureaucratique. Statistique et pouvoir sous Staline, Paris, La Decouverte, 2003, p. 431.
[4] Cf. Anne‑Marie Thiesse, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII‑XX, Iași, Polirom, 2000; Anthony D. Smith, Nationalism and Modernism, Londra și New York, Routledge, 1998.
[5] Cf. Terry Martin, The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the Soviet Union (1923‑1939), Ithaca și Londra, Cornell University Press, 2001; Olivier Roy, La nouvelle Asie centrale ou la fabrique des nations, Paris, Seuil, 1997; Cf. Cadiot, Juliette, Le laboratoire imperial. Russie‑URSS 1860‑1940, Paris, CNRS Editions, 2007.
[6] Cf. Elena Zubkova, „L’Affaire estonienne”…, art. cit., pp.181‑198.
[7] Cf. Olivier Roy, La nouvelle Asie centrale, op. cit.; Adeeb Khalid, „Backwardness and the Quest for Civilization: Early Soviet Central Asia in Comparative Perspective”, Slavic Review, 2006, vol. 65‑3, p. 596.
[8] Conform Barometrului Opiniei Publice, realizat în martie‑aprilie 2014 de Centrul de Analize și Investigații Sociologice, Politologice CIVIS, la comanda Institutului de Politici Publice din R. Moldova, 60% din respondenți consideră că denumirea corectă a limbii oficiale în RM este „limba moldovenească”, 37% – „limba română” (3% ‑ „nu știu”/ „nu răspund”).
[9] Violența simbolică este un proces durabil de dobândire a unui sistem de valori și de cunoștințe conforme intereselor grupului dominant, proces în urma căruia valorile și cunoștințele dobândite sunt percepute de persoanele care sunt supuse „violenței simbolice” ca legitime, în detrimentul altora. Cf. Pierre Bourdieu, Langage et pouvoir symbolique, Paris, Fayard, 1999; Pierre Bourdieu; Jean‑Claude Passeron, La Reproduction, Elements pour une theorie du systeme d’enseignement, Paris, Minuit, 1970.
[10] Politică aplicată de Uniunea Sovietică în 1924, pentru a încuraja grupurile etnice autohtone ale republicilor sovietice federative și autonome, prin școlarizarea și promovarea „cadrelor” autohtone. Această politică este suspendată la sfârșitul anilor ’30, odată cu revenirea în forță la o politică conservatoare și naţionalist. Cf. Martin, Terry, The Affirmative Action Empire…, op.cit. Despre politica națională promovată în epoca lui Hrușciov, a se vedea, Ohannes Geukjian, Ethnicity, nationalism and conflict in the South Caucas: Nagorno‑Karabakh and the legacy of Soviet nationalities policy, Farnham, Ashgate, 2012, p. 90; cf. Helene Carrere D’Encausse, L’Empire eclaté. La revolte des nations en URSS, Paris, Flammarion, 1978, pp. 38‑39.
[11] După mărturisirile lui Aureliu Busuioc, scriitor moldovean intrat în USM în 1953. Interviu cu Aureliu Busuioc, 23/12/2003.
[12]  Interviu cu Vladimir Beșleagă, 28/09/2005.
[13] După părerea lui Alexei Marinat, scriitor deportat în 1947 și reabilitat în 1955, primit în USM în 1959; interviu din 16/12/2003.
[14] Acest nume este atribuit mișcării de renaștere națională din Țările Baltice din ultimii ani ai regimului sovietic. El se potrivește, de asemenea, și evenimentelor care au loc în aceeași perioadă în Republica Moldova. Cf. Clare Thomson, The Singing Revolution: A political Journey through the Baltic States, Londra, Joseph, 1992.

 

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*