Punctul Critic » Fondul şi forma » Paul Dobrescu: Recesiunea geopolitică a momentului

Paul Dobrescu: Recesiunea geopolitică a momentului

Un autor important – Richard Haass – într‑o revistă importantă – Foreign Affairs – anunţă un lucru foarte important: trăim deja într‑o altă ordine mondială, pe care el o numeşte ordinea mondială 2.0. Lasă domnule ordinea mondială! De ea se ocupă cei mari, pe noi alte lucruri ne preocupă – ar putea fi o reacţie…. Ordinea mondială nu este „pentru alţii” şi nu este deloc de importanţă secundară. Dacă dumneavoastră, în propria familie, doriţi să aveţi o viaţă tihnită, dar de îndată ce ieşiţi pe stradă, mergeţi la serviciu sau duceţi copilul la şcoală întâlniţi o atmosferă tensionată, uneori ostilă, toate acestea se vor răsfrânge, inevitabil, asupra vieţii de familie. Ordinea mondială pentru o ţară este ceea ce este atmosfera, viaţa socială dintr‑un stat pentru o familie. Adică „aerul” pe care îl respiri zilnic; aerul reprezentând, în acest caz, regula, respectată sau nu, liniştea, existentă sau nu, confortul, prezent sau nu, perspectiva, clară sau nu. De aceea, o ordine mondială stabilă şi echitabilă este fundamentală pentru viaţa, stabilitatea şi evoluţia fiecărei ţări a lumii. Şi, implicit, pentru locuitorii săi.

În ce constă noua ordine mondială 2.0 despre care vorbeşte Richard Haass? Într‑o actualizare a ordinii clasice, de inspiraţie westfaliană (Ordinea mondială 1.0). Ordinea mondială 2.0 „include nu doar drepturile statelor suverane, ci şi obligaţiile statelor suverane faţă de ceilalţi”. Statul în noua ordine beneficiază nu doar de „drepturi suverane”, ci şi de „obligaţii suverane”. „Responsabilitatea de a proteja” rămâne un comandament al conduitei sale. Lăsăm în grija specialiştilor dezbaterea pe marginea ordinii mondiale 2.0. Ceea ce putem spune este că ecoul pe care l‑a generat noua interpretare are drept explicaţie faptul că ordinea mondială se află într‑un moment dificil al evoluţiei sale. Autorul vorbeşte de ordinea mondială 2.0. Indiferent cum o denumeşte, ce elemente ar caracteriza‑o, fie şi simplul fapt că vorbeşte despre o nouă ordine 2.0 exprimă o îngrijorare şi anunţă, oricât de difuz, apariţia unei alte ordini mondiale. Sau nevoia de aşa ceva.

Aceeaşi revistă – Foreign Affairs – consacră ultimul său număr aproape în întregime noii ordin mondiale. Revista poartă pe prima pagină un titlu generic „Present at the Destruction? Trump in Practice”. De fapt, numărul conţine mai multe articole semnate de autori prestigioşi care critică într‑un mod neobişnuit de sever politica externă promovată de Donald Trump, acuzat că ar destructura ordinea mondială liberală, construită în perioada postbelică în principal de către SUA. Câteva titluri sunt semnificative: „Complotul împotriva politicii externe americane” (G. John Ikenberry), „Mai este democraţia sigură în America?” (Robert Mickey, Steven Levitsky, and Lucan Ahmad Way), „Ordinea liberală este falsificată” (Jeff D: Colgan and Robert O Keohane). Nu intrăm în analiza acestor poziţii. Dorim să subliniem, din start, că ordinea liberală este într‑adevăr confruntată cu probleme reale. Reprezintă administraţia Trump un risc pentru această ordine? Este o problemă care poate fi şi trebuie discutată. Nouă cel puţin ni se pare că focalizând analiza asupra administraţiei Trump se diminuează ori chiar se scapă din vedere impactul mult mai mare pe care criza din 2008‑2009 l‑a avut în această privinţă. Criza este cea care a ridicat mari semne de întrebare în legătură cu funcţionarea ordinii liberale iar principala direcţia a analizei trebuie concentrată pe această relaţie fundamentală. În cele din urmă, însăşi alegerea lui Trump, sociologic vorbind, este o consecinţă a crizei. Nu putem înţelege opţiunea poporului american fără a ţine cont de impactul crizei: exprimat în diminuarea drastică a clasei de mijloc, în, practic, îngheţarea veniturilor reale ale populaţiei în ultimul deceniu, în accentuarea drastică a inegalităţilor sociale. Acestea şi multe altele au stimulat nemulţumirea socială care, în cele din urmă, l‑a „produs” pe Trump. Trump însuşi este un rezultat al crizei şi al consecinţelor sale.

Autorii care s‑au ocupat de criza din 2008‑2009 sunt unanimi în a sublinia că este al doilea mare seism economic după cel din 1929‑1933. Dacă este aşa, nu ar fi instructiv să urmărim mai îndeaproape ce s‑a întâmplat după criza din ’29‑’33 chiar în SUA? Pentru a putea compara şi a construi o poziţie şi o judecată echilibrate. Nu vom proceda la o analiză extinsă, ci vom face trimitere la o carte tradusă în spaţiul românesc „Conştiinţa unui liberal” de Paul Krugman. Este foarte importantă această lucrare deoarece a apărut în 2007, deci înainte de izbucnirea propriu zisă a crizei. Judecăţile ei, prin urmare, nu sunt influenţate de seismul ecnomic recent şi, să nu uităm, sunt formulate de un laureat al premiului Nobel pentru economie.

„Un nou New Deal”

America este recunoscută drept „societatea clasei de mijloc”. Dar, spune Paul Krugman, acest lucru nu reprezintă adevărul întregii istorii a acestei ţări; este rezultatul unei politici deliberate care a urmat Marii Depresiuni (1929‑1933), consolidată în timpul celui de‑al doilea Război Mondial şi apoi, consacrată, de deceniile de creştere economică postbelică. O perioadă de aproximativ cincizeci de ani în care imaginea Americii a fost „aceea a unei societăţi echitabile, cu o clasă de mijloc puternică şi o scenă politică echilibrată”. Din anii ’80 ai secolului trecut lucrurile au început să se schimbe. La putere a venit aripa de dreapta a partidului republican, care a promovat politici menite să accentueze inegalitatea şi să amplifice polarizarea socială. În două‑trei decenii, America se depărtase mult de modelul urmat în perioada postbelică dar se apropiase de modelul existent în perioada care a precedat Marea Depresiune: „în momentul de faţă, inegalitatea veniturilor este la fel de ridicată ca în anii ’20, iar polarizarea politică este mai amplă ca niciodată”. Paul Krugman insistă asupra similitudinii dintre perioadele premergătoare celor două crize, uneori în termeni surprinzător de aspri: „America anterioară proiectului New Deal, asemenea începutului de secol XXI, a fost scena unor vaste inegalităţi ale bogăţiei şi puterii, în care un sistem politic democratic la modul oficial, nu a reuşit să reprezinte interesele economice ale majorităţii”. „S‑ar putea să fiţi tentaţi să spuneţi că exagerez făcând o astfel de apropiere, că America de astăzi nu este la fel de inegalitară precum era înainte de New Deal. Însă cifrele spun altceva… Concentrarea veniturilor în mâinile unei elite restrânse, astăzi, corespunde concentrării lor în anii ’20” . „Înrudirea «de familie» dintre ceea ce a fost atunci şi ceea ce este acum devine în acelaşi timp şocantă şi tulburătoare.”

Ce a reprezentat în acele condiţii ceea ce numim New Deal? Un program economic, dacă vrem să subliniem dimensiunea aceasta, dar unul care să aducă sub ascultare corporaţiile, să promoveze drepturi sociale, să vină în sprijinul clasei de mijloc. De fapt, New Deal a reprezentat un program politic amplu menit să facă din valorile sociale şi politice valori conducătoare şi să constrângă actorii economici să servească aceste valori. Până la New Deal se spunea că diminuarea inegalităţilor ar fi afectat, în sens negativ, economia, ar fi putut chiar să o distrugă. „Franklin Delano Roosevelt şi Harry Truman au reuşit să se afle în fruntea unei redistribuiri considerabile, în jos, a veniturilor şi bogăţiei, redistribuire care i‑a făcut pe americani cu mult mai egali decât înainte – şi nu numai că economia nu a fost distrusă de această redistribuire, dar Marea Comprimare a netezit calea pentru o mare explozie a economiei, care a ţinut o generaţie întreagă”. Rezultatul sintetic al acţiunii de modificare radicală a procesului de distribuire şi redistribuire a fost semnificativ. „Impozitul federal mediu pentru profiturile corporatiste s‑a ridicat de la mai puţin de 14% în 1929, la peste 45% în 1955… Cei mai bogaţi 0.1% dintre americani deţineau mai mult de 20 la sută din bogăţia naţiunii în 1929, dar numai în jur de 10 la sută la mijlocul anilor 50” (n.n. astăzi acelaşi procent deţine, din nou, peste 20 la sută).

Dacă aceleaşi cauze, ori cauze similare (inegalitatea, polarizarea, puterea necontrolată a finanţelor) conduc la rezultate similare (cele două crize majore), atunci tratamentul aplicat în cazul primei crize nu ar trebui măcar să figureze drept bibliografie obligatorie? Ceea ce şi‑a propus New

Deal‑ul a fost schimbarea filosofiei de funcţionare a societăţii americane. O anumită evoluţie dusese la cea mai mare criză. Nu era firesc şi obligatoriu să fie modificată tocmai filosofia care ghidase respectiva evoluţie? Ceea ce a presupus, va trebui să recunoaştem, o mare încleştare. O încleştare cu păturile sociale care urmau să‑şi diminueze veniturile sau prerogativele în urma noilor măsuri. Iată ce declară Roosevelt în pragul celei de‑a doua campanii electorale „A trebuit să luptăm cu vechii duşmani ai păcii – monopolul comercial şi financiar, speculaţiile, operaţiunile bancare nebuneşti, antagonismul de clasă.. Au ajuns să considere guvernul Statelor Unite ca fiind o simplă anexă a afacerilor lor. Acum ştim că guvernarea de către finanţele organizate este la fel de periculoasă ca guvernarea de către crima organizată”. Este limbajul specific unei campanii electorale, mai colţuros ca de obicei, mai incisiv, mergând dincolo de echilibrele pe care le presupune poziţiile decizionale la nivelul cel mai înalt. Încleştarea a existat, Roosevelt a ajuns să fie considerat chiar de către membrii clasei politice din care provenea drept „trădător”. Nu ştim dacă a fost trădător, ştim sigur că el a salvat America, salvând în cele din urmă ordinea democratică şi alte valori fundamentale ale unei ordini liberale. Eliminând excese reale, punând capăt unor evoluţii care îngustau câmpul de înaintare al superputerii care se năştea, Statele Unite ale Americii.

Cerându‑ne scuzele de rigoare faţă de cititor, am dori să mărturisim preocuparea autorului acestor rânduri, am spune chiar îngrijorarea faţă de evoluţia societăţii dezvoltate în perioada post-criză. Într‑o lucrare publicată anul trecut am dezvoltat această temă şi am subliniat că ierarhia care se stabileşte între Marea Depresiune (1929‑1933) şi Marea Recesiune (2008‑2009) se cere privită cu prudenţă. Criza din 2008 nu s‑a transformat într‑o Mare Depresiune, pentru că au intervenit statele, au tipărit bani şi au ajutat băncile să depăşească momentul dificil. Ceea ce nu s‑a întâmplat în Marea Depresiune. Dar statele, cu deosebire statele dezvoltate, au rămas cu mari datorii. Ceea ce îngreunează procesul de refacere economică. Criza propriu zisă a îmbrăcat o formă accentuat dramatică în timpul Marii Depresiuni (datorită nonintervenţei statului, care a lăsat ca situaţia de atunci să „asigure o curăţire a putregaiului”). Temerea noastră este că în cazul Marii Recesiuni, perioada post-criză va fi mai dramatică, întrucât statele pleacă la drum cu o „raniţă” de datorii aproximativ egală cu mărimea propriului PIB.

Ceea ce se verifică: restartarea economică adevărată este „dezamăgitoare”, nu atinge ritmurile dinainte de criză. Din 2011, anul cel mai bun pentru economia mondială din perioada post-criză, evoluţia GDP‑global a fost descrescătoare, atât la nivelul statelor dezvoltate, cât şi al lumii emergente. Anul 2016 marcheză un reviriment, cu valoare relativă şi el. Anul trecut economia globală a crescut cu 3.1 la sută (totul calculat la nivelul puterii de cumpărare). FMI pronostichează că acest ritm va fi de 3.5 anul acesta şi 3.6 procente în anul viitor. Numai că această creştere – deloc spectaculoasă – reprezintă o medie şi îşi trage substanţa din ritmul de dezvoltare al ţărilor emergente. Statele avansate economic consemnează, în continuare, o descreştere, ca valoare medie a ritmului de creştere. Este suficient să ne uităm la Uniunea Europeană pentru a avea o imagine concludentă. Japonia pare să‑şi revină, refacerea SUA este mai accentuată; pe ansamblu, dar în raport cu 2011, avem de‑a face cu o scădere, în medie, a ritmului de creştere.

Vectorul dinamismului economic nu este încurajator

De ce am subliniat toate aceste lucruri? Pentru a arăta că este nevoie de un „New Deal”. Diferit, fără îndoială, de cel din din anii ’30, dar totuşi de un Mare Deal. Adică de o regândire de ansamblu, de o proiecţie care să identifice probleme critice, să refacă raporturile mari ale unei societăţi. Există o lucrare publicată acum câţiva ani de Colin Crouch. După fiecare criză, doctrina care a condus până atunci este, prin forţa lucrurilor, demisionară. Vine o altă orientare care preia ghidajul teoretic. Aşa s‑au întâmplat lucrurile cu doctrina keynesiană după criza de la începutul anilor ’70. Neoliberalismul a devenit, din anii ’80, doctrina conducătoare. După criză, el a rămas în aceeaşi poziţie. Ca şi băncile. Iar inegalitatea, suferinţa cea mai acută a Americii, nu s‑a diminuat în ultimii ani. Atunci, totuşi, ce s‑a schimbat? Şi de unde poate veni refacerea solidă, o refacere nondezamăgitoare. Aceasta este marea problemă a perioadei pe care o parcurgem.

Dorim să‑i oferim cititorului câteva argumente formulate de către Barack Obama cu puţin timp înainte de încheierea mandatului. Garanţie suplimentară că gândurile respective au nuanţe testamentare. Într‑un articol de referinţă fostul preşedinte identifică patru probleme fundamentale pe care viitorul preşedinte al SUA ar trebui să le aibă cu deosebire în vedere. Sunt probleme structurale care cer viziune şi efort constant. O să numim două dintre ele. Prima, identificată de Barack Obama, este creşterea lentă, accentuat mai lentă a productivităţii muncii, proces esenţial pentru a evalua corect „mărimea plăcintei” care urmează a fi împărţită. Nu este vorba de o încetinire oarecare, ci de una dramatică. În intervalul 2005‑2015, productivitatea muncii în ţările G7 a crescut de două trei ori mai lent decât în perioada 1995‑2005. Canada a consemnat cea mai mică reducere, doar de 50% a acestui indicator fundamental, SUA de 2.5 ori, iar Marea Britanie de trei ori. Un mare autor spunea cândva că „productivitatea nu este totul, dar pe termen lung este aproape totul”, pentru că ea asigură dinamismul economic al unei naţiuni şi, implicit, mărimea GDP (a „plăcintei”). În aceste consideraţii, productivitatea muncii nu este reţinută ca simplu indicator economic, ci ca vector al dinamismului pe termen mediu şi lung. Deci, din punct de vedere economic, SUA şi alte ţări dezvoltate vor creşte în ritmuri relativ modeste pentru mulţi ani de acum înainte.

Pentru a ne putea reprezenta tabloul economico-social al unei ţări, se cuvine corelat strâns volumul a ceea ce se produce într‑o ţară cu sistemul de distribuţie şi redistribuţie. Cum funcţionează acest sistem? „O dată cu scăderea productivităţii muncii inegalitatea a crescut în cele mai multe economii dezvoltate, creşterea cea mai semnificativă având loc în Statele Unite… Acest lucru reprezintă o adevărată sfidare a americanilor, ca popor”. Nu o să oferim cifre reprezentând volumul de bogăţie pe care îl deţine un procent din cei mai avuţi oameni ai societăţii americane, ci un fapt grăitor citat de fostul preşedinte american. „De obicei, un CEO primea un salariu de douăzeci până la treizeci de ori mai mare decât câştigul mediu al unui muncitor… astăzi un CEO este plătit de două sute cincizeci de ori mai mult”. Iar comentariul aparţine lui Barack Obama. Îl reproducem pentru a oferi un răspuns celor care teoretizează şi la noi virtuţile inegalităţii accentuate. „Economiile se dezvoltă mult mai puternic atunci când decalajele dintre cei bogaţi şi cei săraci sunt mai echilibrate. Nu avem de‑a face cu un argument de ordin moral. Cercetările arată că procesul de creştere economică este mult mai fragil şi recesiunile mult mai frecvente în ţările unde inegalităţile sunt mai mari. Bogăţiile concentrate la vârf în câteva mâini înseamnă scăderea volumului de cheltuieli din partea consumatorului obişnuit, adevăratul driver al economiilor de piaţă”.

„Carnagiul american se opreşte aici”

Am relatat pe larg asemenea aprecieri pentru a preveni obişnuinţa destul de frecventă de a ne reprezenta cumva edulcorat situaţia Americii. Fără îndoială, America este prima putere a lumii. Potenţialul de inovaţie american continuă să fie cu mult detaşat faţă de cel al oricărei ţări de pe mapamond. Dar America este confruntată şi cu probleme structurale: calitatea învăţământului preuniversitar, a infrastructurii, inegalitatea socială etc. Toate acestea au hrănit un sentiment social de frustrare suficient de larg pentru ca nevoia de schimbare să prevaleze. Victoria lui Donald Trump este expresia acestei situaţii. Calităţile de orator ale lui Trump au avut şi ele un rol. Dar explicaţia de fundal rezidă în situaţia socială a Americii, mult diferită faţă de cea existentă în primele decenii de după cel de‑al doilea Război Mondial.

Preşedintele anunţă chiar din discursul de inaugurare încleştarea cu cei pe care‑i consideră responsabili pentru situaţia de astăzi a Americii „Noi nu transferăm doar puterea de la o administraţie la alta, de la un partid la altul, ci transferăm puterea de la Washington DC către dumneavoastră, poporul american”. Să recunoaştem, formulă memorabilă, care va rămâne în panoplia cugetărilor politice despre democraţie. Fireşte, un asemenea angajament are nevoie de un portret negativ, deliberat îngroşat al situaţiei prezente. Pe care autorul îl denumeşte – iarăşi sugestiv – „carnagiu american”. „De prea multă vreme un mic grup din capitala noastră culege roadele guvernării, în timp ce poporul plăteşte costurile. Washingtonul a înflorit, dar poporul nu beneficiază de această bogăţie. Establishment‑ul se protejează pe el însuşi dar nu cetăţenii acestei ţări. Victoriile lui nu au fost şi victoriile voastre. Triumfurile lor nu au fost şi triumfurile voastre”. Vorbim – continuă noul preşedinte american – de fabrici părăginite, de mame şi copii zbătându‑se în sărăcie chiar în oraşele americane din centrul ţării, de un sistem de educație plin de resurse financiare, dar care ne privează tinerii de adevărata pregătire; fără a mai vorbi de drogurile care au răpit multe vieţi. „Acest carnagiu se oprește acum și aici”.

Repetarea până la supralicitare a formulei „America first” exprima dorinţa preşedintelui de a situa pe primul plan dezvoltarea ţării sale. Poate chiar şi sintetizarea într‑o formulă percutantă a unui adevăr al zilelor noastre: în perioada postcriză, fiecare stat se întoarce spre el însuşi şi face din propria dezvoltare prioritatea de top. Este o tendinţă exprimată public de diverşi analişti cu mult înainte de venirea lui Trump la putere. Politicienii sunt reticenţi să exprime asemenea adevăruri. Preferă să apeleze la formule „corecte politic”. Trump a exprimat‑o fără reticenţe.

Cu deosebire în ultimele săptămâni există o reacţie severă din partea diverşilor analişti de a considera că ordinea liberală postbelică este pusă în pericol de către politica externă promovată de actuala administraţie. Este o dezbatere cu mii de faţete. Nici noi nu considerăm că preşedintele Trump este cea mai predictibilă persoană. Cum credem că anumite măsuri – cum ar fi retragerea din Parteneriatul Transpacific – ar fi meritat o abordare mai adâncă. Problema pe care am dorit să o ridicăm este aceasta: ordinea liberală traversează un moment de dificultate reală iar cauza acestui proces este reprezentată de criză şi urmările sale. Donald Trump putea cel mult să agraveze procesul dar în nici un fel nu el îl generează. Problema de fond a momentului este relansarea economică a lumii dezvoltate. Întârzierea acestui proces generează o adevărată recesiune geopolitică, o înmulţire a situaţiilor de conflict, sentimentul din ce în ce mai acut că trăim într‑o lume fără busolă şi fără lider.

Recent, a avut loc la Beijing un eveniment de care nimeni nu poate face abstracţie: summitul „One Road, one Belt”. Numele este mai pretenţios. El poate fi tradus printr‑o denumire mult mai cunoscută: „Drumul mătăsii”. Este vorba despre o reţea de drumuri, căi ferate, porturi şi alte elemente de infrastructură care să lege Asia, Africa, şi Europa. Noul drum al mătăsii are două „braţe”: unul continental, care trece prin Asia Centrală şi ajunge în Europa şi celălalt, maritim, care traversează Oceanul Indian, ajunge în Orientul Mijlociu, apoi în Africa şi regiunea mediteraneană; deci tot în Europa. Participarea a fost masivă: douăzeci şi nouă de şefi de state şi de guverne. Între care amintim: preşedinţii Rusiei, Turciei, Argentinei, Indoneziei, Cehiei, Serbiei, premierii Italiei, Spaniei, Poloniei, Pakistanului, Ungariei, Greciei. Democraţiile europene au preferat prudenţa: au optat ca dialogul să aibă loc la nivelul al doilea al ierarhiei. SUA au participat cu o delegaţie condusă de consilierul special al Preşedintelui pentru relaţia cu Asia. Impresionantă a fost participarea organismelor internaţionale, reprezentate la cel mai înalt nivel: secretarul general ONU, Antonio Guterres, preşedintele Băncii mondiale, Jim Yong Kim, directorul Fondului Monetar internaţional, Christine Lagarde. În total, au fost prezente o sută treizeci de ţări cu delegaţii la nivel politic sau economic. Nu ne putem explica succesul întâlnirii fără a avea în vedere valoarea proiectului şi impulsul pe care acesta ar urma să‑l dea creşterii cererii mondiale. Şi deci al creşterii economice. Mulţi analişti spun că la mijloc este o investiţie care s‑ar ridica la nivelul a trei PIB‑uri ale Germaniei. Nimeni nu poate face abstracţie de o asemenea şansă.

După cum s‑a văzut, ţările din regiune au participat la cel mai înalt nivel. Noi la un nivel mai modest. De ce ţările din regiune acţionează într‑un fel iar noi nu? Ca şi în cazul evoluţiilor la nivel european, răspunsul ar putea fi: noi mergem cu Franţa şi Germania, cu puterile europene. Când este vorba despre o problemă comercială, o problemă de investiţii, o asemenea poziţie nu se susţine. Am dobândit de la o vreme obiceiul de a înlocui poziţia pragmatică, aplicată, cu cea ideologică. Abordările ideologice formează, în principal, apanajul marilor puteri. Oricum, noi nu le putem influenţa cât de cât semnificativ. Pentru noi, întrebarea obligatorie este sau ar trebui să fie: care este câştigul României?

Dacă Germania sau Franţa tac, atunci tăcerea lor reprezintă un răspuns foarte expresiv. Dacă România tace, tăcerea este o nouă dovadă că nu există în planul politicii externe. Ca tăcerea să fie expresivă – şi să ţină loc de răspuns – ea trebuie susţinută de mărime (nu este cazul nostru), sau precedată de o activitate febrilă, purtătoare de vrere şi de identitate. Care este această activitate în cazul României? O tăcere adăugată altei tăceri şi altei tăceri este un simptom care poate anunţa numai lucruri triste.

Note:
1. Richar Haass: World Order 2.0, The Case for Sovereign Obligation, Foreign Affairs Janury/ February, 2017
2. Foreign Affairs May/June 2017
3. Paul Krugman, Coştiinţa unui liberal, Bucureşti, Editura Publica, 2010, p. 14
4. Idem
5. Paul Krugman, op. cit. p. 25
6. Idem
7. Ibidem, p. 26
8. Ibidem, p. 51
9. Ibidem, p. 73
10. Paul Dobrescu, Crizele de după criză, O lume fără busolă şi fără hegemon, Bucureşti, Editura Litera, 2017
11. Martin Wolf, Un upswing isnot sustained growth, Financial Times, 26 April, 2017
12. Colin Crouch: The Strange Non‑Death of Neoliberalism, Polity Press, 2011
13. Barack Obama, The way ahead, The Economist, October 8th 2016
14. Barack Obama, art. cit.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*