Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Societăţi deschise, societăţi închise » Oleg Balan, Mihai Poalelungi: Acţiunile efectivelor militare străine în Irak sub imperativele CEDO

Oleg Balan, Mihai Poalelungi: Acţiunile efectivelor militare străine în Irak sub imperativele CEDO

Abstract
After the intervention of Coalition Forces to Iraq in March 2003, there were registered a number of case in which persons, usually Iraqi nationals, alleged in face of the European Court of Human Rights CEDO-banner-3violations of their fundamental rights and freedoms guaranteed in virtue of the European Convention on Human Rights (ECHR) by the agents of the occupying power (the UK) and other states‑parties to that Convention (The Netherlands). This way, the Strasbourg Court was placed in a difficult situation firstly to conclude upon the existence of jurisdiction of the respondent state, and, secondly, whether the jurisdiction is, to establish if that state respected its obligations based on the ECHR. There are only several years passed from first judgments delivered on the field in cases Al‑Saadoon andMufdhi, Al‑Skeini and others, Al‑Jedda v. the UK, where the High Court considered upon the jurisdiction of the respondent Government, but this new case‑law changed definitively the concept of the application of Convention, it being applied extraterritorially far away from legal space (espacejuridique) of the Council of Europe and even during armed conflicts and occupation of another states. In the present scientific paper there were analyzed rationale given by the Strasbourg magistrates in cases of extraterritorial application of the Convention in Iraq, exposed notable conclusions and identified certain gaps, with proper interpretation of the cited case‑law.

Preliminarii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat o jurisprudență specifică în privința aplicabilității extrateritoriale a Convenției europene a drepturilor omului (CEDO) (1) în spețele referitoare la acțiunile forțelor coaliției în Irak în urma intervenției din 2003. În mod special, constatările și concluziile Curții au privit activitatea contingentelor militare dislocate ale Marii Britanii și Olandei.

În respectivul context, urmează de remarcat că acţiunile forţelor armate britanice și olandeze în războiul din Irak au provocat o dezvoltare pozitivă a jurisprudenţei Curții de la Strasbourg cu implicaţii extrateritoriale, anihilând în mare parte precedentele oferite de conflictul iugoslav (2).

Conflictul armat din Irak poate fi separat în două faze. Prima se referă la invadarea Irakului de către forţele armate ale SUA şi Regatului Unit, care a început la 20 martie 2003 şi a luat sfârşit la 1 mai 2003.

Ulterior începe faza a doua a conflictului, forţele armate ale SUA şi Regatului Unit devenind autoritatea ocupantă în sensul dreptului internaţional umanitar. Ele au creat Autoritatea Provizorie de Coaliţie (în continuare – APC), menită să aibă rolul unui guvern de tranziţie pentru restabilirea condiţiilor de securitate şi stabilitate politică, SUA şi Regatul Unit divizând teritoriul Irakului în spaţii regionale, pentru fiecare spaţiu acele două state fiind „responsabile” în mod independent. Conform reglementărilor interne ale APC, forţele armate britanice aveau două funcţii principale: de a garanta securitatea şi de a suporta administraţia civilă, inclusiv în provinciile Al‑Basrah şi Maysan, unde au şi fost invocate multiple încălcări ale Convenţiei. În sarcinile legate de securitate intrau patrularea, arestările, operaţiunile anti‑teroriste, controlul demonstraţiilor civile ş.a. Conform Regulilor de Angajare (regulament intern al APC), membrii forţelor armate aveau dreptul de a aplica forţa doar în scopurile auto‑apărării şi protecţiei vieţii în cazurile când aceasta era absolut necesară. Cazurile de aplicare a forţei trebuiau raportate superiorilor, după caz, fiind efectuate investigaţii, la discreţia organelor militare, de către „Ramura de Investigaţii Speciale” – organ al forţelor armate britanice, formal independent (3).

Jurisdicția Marii Britanii pe teritoriul Irakului. În speţa Al‑Skeini ș.a c. Regatului Unit, toţi cei şase reclamanţi au invocat încălcarea obligaţiei pozitive ce rezultă din art. 2 CEDO de a efectua o investigaţie în privinţa situaţiei rudelor lor, omorâte de către membrii forţelor armate britanice, şi din art. 3 în privinţa celui de‑al şaselea reclamant. Toţi reclamanţii au fost omorâţi în circumstanţe diverse, fiecare CEDO-bannerdintre ele având importanţă în mod separat. Toate încălcările au avut loc pe teritoriul controlat de forţele armate britanice şi rezultate din acţiunile şi omisiunile soldaţilor britanici în calitatea lor de agenţi ai coroanei.

În privinţa jurisdicţiei, după ce a reiterat principiul teritorialităţii, Curtea a efectuat o amplă interpretare a acelor două criterii existente de tragere la răspundere extrateritorială – autoritatea agent‑stat şi control efectiv. Reieşind din faptul că Regatul Unit era stat ocupant şi, într‑un mod evident, exercita jurisdicţia sa asupra sud‑estului Irakului, substituind de fapt competenţele guvernului statului ocupat prin intermediul APC, Curtea ar fi putut fără dificultăţi aplica criteriul „clasic”, adică cel de control efectiv. Cu toate acestea, ea a pledat pentru interpretarea extensivă a criteriului de autoritate agent‑stat şi a clarificat multiple contradicţii apărute după decizia dată în speţa Bankovic, statuând următoarele: „Este clar că, ori de câte ori statul, prin intermediul agenţilor săi exercită controlul şi autoritatea asupra unui individ, adică jurisdicţia, el are obligaţia în temeiul art. 1 de a asigura acelei persoane drepturile şi libertăţile care sunt relevante circumstanţelor în care ea se află. În acest sens, drepturile garantate de Convenţie pot fi «divizate şi adaptate»”(4). Acest pasaj reprezintă o veritabilă normă cu privire la aplicarea extrateritorială a Convenţiei, ori de câte ori statul acţionează prin intermediul agenţilor săi ex lege sau privaţi. Mai mult, statul respectiv va fi obligat să garanteze doar acele drepturi şi obligaţii pe care le poate obiectiv proteja. Totodată, nu trebuie să ne inducă în eroare faptul că Înalta Curte a analizat într‑un mod foarte detaliat starea de ocupaţie exercitată de guvernul reclamat, în sensul alegerii criteriului aplicabil. Curtea a stabilit că Regatul Unit exercita pe teritoriul Irakului competenţe asemănătoare acelora unui guvern viabil – un argument suplimentar în privinţa exercitării extrateritoriale a jurisdicţiei asupra persoanelor aflate pe teritoriile Irakului.

În Al‑Skeini poate fi observată situaţia în care Curtea ar fi putut identifica elementul de jurisdicţie după criteriul de control efectiv (contestabil – „întru determinarea existenţei controlului efectiv, Curtea va lua, în primul rând, în considerare forţa prezenţei militare în spaţiul respectiv”), deoarece ultimul reprezintă o formă a ocupaţiei, deci ocupaţia poate să implice controlul efectiv. Respectiv, pe teritoriile unde Regatul Unit exercita competenţe guvernamentale, el deţinea şi control efectiv asupra spaţiului corespunzător. Totuşi, Curtea a decis să schimbe practica sa precedentă – până la Al‑Skeini, criteriul de autoritate agent‑stat nu a mai fost aplicat în circumstanţe de conflict armat. Deşi abordarea Curţii nu poate fi decât lăudată, problema aplicării criteriului de autoritate agent‑stat nu este una de tip alb‑negru. Dacă îl privim din perspectiva beneficiului potenţialilor reclamanţi, atunci el se dovedeşte a fi oarecum limitativ, dacă ar fi să‑l comparăm cu acela de control efectiv. Ultimul impune obligaţia de a garanta drepturile şi libertăţile omului în termeni spaţiali, deci oricând, oricărei persoane aflate pe un teritoriu plasat sub control efectiv, iar legătura jurisdicţională există din momentul exercitării controlului efectiv. Pe de altă parte, testul de autoritate agent‑stat impune obligaţia în termeni „personali”, adică legătura jurisdicţională dintre victimă şi statul ce‑şi exercită jurisdicţia extrateritorială se determină separat pentru fiecare ingerinţă, iar momentul apariţiei legăturii jurisdicţionale coincizând cu acela al comiterii încălcării dreptului sau libertăţii. Totodată, criteriul de autoritate agent‑stat atrage un standard de probaţiune mai înalt – dincolo de orice dubiu rezonabil. Aceasta înseamnă că in abstracto niciunul din criteriile date nu furnizează avantaje unul faţă de celălalt, în sensul protecţiei victimei ingerinţei, aplicabilitatea acestora determinându‑se în dependenţă de circumstanţele speţei.

Ruda primului reclamant– Al‑Skeini – a fost omorâtă în stradă, când mergea la ceremonia de înmormântare, acestea fiind tradiţional urmate de împuşcături în aer. El a trezit suspiciuni soldatului CEDO-banner-2britanic, ca urmare ultimul a folosit arma de foc, aflându‑se la o distanţă de aproximativ 10 m de victimă (5). Ruda celui de‑al doilea reclamant – Salim – a fost împuşcată mortal în interiorul unui imobil privat, unde a intrat purtând la vedere arme de foc. Membrii forţelor armate au luat cu asalt imobilul, deşi victimele nu prezentau pericol iminent (6). Al treilea reclamant – Shmailawi – a acţionat în numele soţiei şi fiului său (7). Toţi trei locuiau în clădirea Institutului de Educaţie, unde reclamantul profesa. În urma unor acţiuni militare soţia a fost rănită în cap, iar fiul în mână, în timp ce toţi trei serveau cina în interiorul imobilului. Al patrulea reclamant – Muzban – l‑a reprezentat pe fratele său, care a fost împuşcat mortal în timp ce conducea un microbuz, fiind neînarmat, pe motivul că a trezit suspiciuni agentului britanic (8). În cazul celui de-al cincilea reclamant, tatăl lui – Kareem Ali – a fost ultima dată observat bătut de către soldaţii britanici, ulterior fiind găsit decedat într‑un râu (9). A şasea victimă – Baha Mousa – reprezentată de tatăl său, lucra la recepţia unui hotel, a fost luată în custodia forţelor armate britanice în urma unei operaţiuni militare. Ulterior a murit de asfixiere în urma a 93 de leziuni corporale identificate. Corpul evidenţia semne de sânge şi vânătăi, nasul a fost rupt, iar o parte din pielea feţei a fost smulsă (10).

Din circumstanţele speţei poate fi observat că toţi reclamanţii, cu excepţia celui de‑al şaselea, au decedat în afara localurilor aflate sub controlul forţelor armate britanice. Curtea a concluzionat că a avut loc încălcarea obligaţiei pozitive ce reiese din art. 2 CEDO, deoarece guvernul reclamat a omis să exercite o investigaţie eficientă a decesului rudelor primilor cinci reclamanţi. Curtea a considerat că investigaţia efectuată de către un organ, care nu este independent, nu poate fi considerată eficientă.

Reieşind din circumstanţele speţei, pot fi diferenţiate 2 tipuri de raporturi de tip autoritate agent‑stat. În primul rând, este vorba de cazurile când pretinsa victimă se află în interiorul localurilor aflate sub jurisdicţia exclusivă a statului, precum este cazul celui de‑al şaselea reclamant. Această situaţie este analogă aceleia când statul exercită în mod extrateritorial jurisdicţia, în localurile misiunilor diplomatice şi consulare, după cum rezultă din practica pertinentă anterioară a Curţii. O altă situaţie se referă la interpretarea largă a aceluiaşi criteriu, persoanele fiind aflate sub jurisdicţia statului ori de câte ori există o legătură cauzală dintre agentul direct sau privat al statului şi ingerinţa produsă extrateritorial, astfel formându‑se legătura jurisdicţională dintre acţiunea statului şi imixtiunea în drepturile şi libertăţile unei persoane aflate în afara teritoriului statului respectiv.

Importanţa speţei rezidă în următoarele:
1. Curtea a accentuat autonomia noţiunii de jurisdicţie, aplicând pentru prima dată criteriul de autoritate agent‑stat în circumstanţe de conflict armat. Astfel, noţiunea de jurisdicţie din art.1 CEDO nu reflectă percepţia tradiţională a acesteia din dreptul internaţional public.
2. CEDO se aplică extrateritorial ori de câte ori un agent al statului săvârşeşte o ingerinţă în afara teritoriului acestuia, ceea ce poate fi privit ca un punct de plecare de la conceptul „excepţiilor de la principiul teritorialităţii”, agresiv promovat de Curte în practica precedentă.
3. Conceptul de espace juridique nu mai este viabil în sensul limitării aplicării extrateritoriale a Convenţiei.
4. În cazul aplicării criteriului de autoritate agent‑stat, partea contractantă va fi responsabilă pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale proporţional acţiunilor/omisiunilor săvârşite.
5. Pentru atragerea răspunderii extrateritoriale nu este necesar ca statul să exercite competenţele unei administraţii civile (argument al Curţii în speţa Bankovic /11/).
Este oportun să observăm şi criteriul jurisdicţiei funcţionale elaborat de judecătorul maltez Bonello în opinia separată în speţa Al‑Skeini, fiind propusă aplicarea unui criteriu unic – autoritate şi control, care, de altfel, fusese mult timp aplicat de alte jurisdicţii internaţionale fără dificultăţi tehnice sau doctrinare. După cum remarcă judecătorul: „Jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 1 al Convenţiei (jurisdicţia părţilor contractante) a fost, până în prezent, afectată de incapacitatea sau refuzul de a se stabili un regim coerent şi axiomatic, întemeiat pe elementele de bază esenţiale şi imparţial aplicabile în cel mai larg spectru de controverse jurisdicţionale”(12).

Conform opiniei judecătorului, persoanele ar cădea sub jurisdicţia statului ori de câte ori acţiunile/omisiunile statului ar putea fi incluse în una din următoarele 5 funcţii:
–    respectarea drepturilor omului;
–    implementarea sistemelor pentru prevenirea încălcărilor;
–    investigarea plângerilor cu privire la încălcarea drepturilor omului;
–    pedepsirea agenţilor statului care încalcă drepturile omului;
–    compensarea victimelor încălcărilor.

Funcţiile pe care le‑a propus judecătorul maltez nu reprezintă nimic altceva decât o clasificare specifică a obligaţiilor ce le revin statelor în legătură cu CEDO, de aceea „funcţiile” n‑ar trebui să provoace dificultăţi suplimentare de interpretare.

Conform conceptului de jurisdicţie funcţională statul ar avea jurisdicţie „extrateritorială” asupra persoanelor ori de câte ori va exercita autoritatea asupra persoanei prin intermediul agentului său sau va deţine un grad de control suficient asupra unui teritoriu sau localuri (sediul misiunii diplomatice sau consulare, navă maritimă sau aeriană, orice bun imobil) în care s‑a aflat persoana în momentul săvârşirii actului cauzator de ingerinţă în drepturile şi libertăţile fundamentale. Cu alte cuvinte, în ce măsură încălcarea a depins de agenţii statului reclamat.

Speţa Al‑Jedda (13), la rândul său, se referă la încălcarea art. 5 para. 1 din CEDO pentru detenţia ilegală a reclamantului timp de 3 ani în cadrul localurilor britanice, fără a‑i furniza vreo învinuire. Curtea din nou a aplicat criteriul de autoritate agent‑stat, utilizând aceeaşi formulare ca şi în cazul Al‑Skeini: „astfel reclamantul se afla sub autoritatea şi controlul Regatului Unit de‑a lungul detenţiei”, în mod analog referindu‑se în mod exclusiv la localurile aflate sub controlul britanic. Dacă speţa nu suscită controverse cu privire la aspectele legate de jurisdicţie, atunci ea a pus în discuţie chestiuni legate de existenţa încălcărilor. Guvernul reclamat considera că detenţia reclamantului era imputabilă Naţiunilor Unite. Curtea a menţionat că la momentul invaziei în Irak în martie 2003 nu a existat nicio rezoluţie a Consiliului de Securitate (CS) care să prevadă modalitatea de repartizare a rolurilor în Irak în caz de schimbare a regimului. Potrivit Curţii, ONU şi‑a atribuit un rol în domeniile asistenţei umanitare, susţinerii reconstrucţiei Irakului şi asistenţei pentru constituirea unei autorităţi provizorii irakiene, dar nu în domeniul securităţii. Pentru Curte, rezoluţiile ulterioare ale Consiliului de Securitate nu au schimbat cu nimic situaţia, detenţia reclamantului nefiind imputabilă ONU, dar Regatului Unit. Cel de‑al doilea argument al guvernului reclamat a constat în faptul că Rezoluţia 1546 a Consiliului de Securitate punea pe seama Regatului Unit obligaţia de a recurge la detenţii în Irak şi că, în contextul art. 103 din Carta ONU, aceste obligaţii enunţate în Rezoluţie prevalează asupra acelora decurgând din art. 5 para.1 din Convenţie. În opinia Curţii, Naţiunile Unite nu au fost create cu unic scop de a menţine pacea şi securitatea internaţională, ci în egală măsură pentru „realizarea cooperării internaţionale”, dezvoltând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea a fost de părere că o rezoluţie a CS trebuie interpretată în sensul prezumţiei că aceasta nu presupune obligaţii care ar contraveni principiilor fundamentale în materia protecţiei drepturilor omului. În caz de ambiguitate cu privire la conţinutul unei atare rezoluţii, Curtea este cea care trebuie să reţină interpretarea, care ar corespunde cel mai bine exigenţelor convenţionale şi care ar permite evitarea oricărui conflict dintre obligaţii.

Ţinând cont de importanţa rolului pe care îl au Naţiunile Unite în dezvoltarea şi apărarea drepturilor omului, Consiliul de Securitate, potrivit Curţii, trebuie să utilizeze un limbaj clar şi explicit dacă intenţionează ca statele să adopte măsuri particulare susceptibile să intre în conflict cu obligaţiile lor ce decurg din normele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. În absenţa unei dispoziţii clare în sens contrar, Curtea prezumă că CS aştepta de la statele‑membre ale forţei multinaţionale să contribuie la menţinerea securităţii în Irak cu respectarea obligaţiilor lor decurgând din dreptul internaţional al drepturilor omului, din care face parte și Convenţia europeană. În final, Curtea a considerat că Rezoluţia 1546 a CS autoriza Regatul Unit să ia măsuri pentru a contribui la menţinerea securităţii şi stabilităţii în Irak, dar nicidecum să încarcereze fără termen şi inculpare un individ care potrivit autorităţilor constituia un risc pentru securitatea Irakului.

Totuşi nu suntem întru totul de acord cu poziţia Curţii. Dacă potrivit majorităţii judecătorilor suntem de acord cu aspectele legate de jurisdicţie, atunci nu considerăm că în speţă a avut loc o încălcare a art. 5 para.1 din Convenţie (14). Dezacordul se fundamentează pe caracterul art. 103 din Carta ONU, care dispune că obligaţiile statelor‑membre în virtutea acestui text prevalează asupra oricărei alte obligaţii de drept internaţional. În paragraful 10 al Rezoluţiei sale 1546, adoptată la 8 iunie 2004 (15), CS a decis că forţa multinaţională este „abilitată să ia toate măsurile necesare pentru a contribui la menţinerea securităţii şi stabilităţii în Irak conform scrisorilor care figurau în anexa acestei rezoluţii. Una dintre aceste scrisori, adresate de către secretarul de stat al SUA, Colin Powell, confirma că forţa multinaţională era pregătită să‑şi asume un ansamblu larg de sarcini, în special pentru a proceda la detenţia persoanelor atât de necesară pentru raţiuni imperioase de securitate. Majoritatea Curţii a concluzionat că dispoziţiile Rezoluţiei 1546 nu erau suficient de clare. Cu regret, suntem de părere că nu putem să pretindem de la Consiliul de Securitate ca acest organ să expună în avans, în detaliu, fiecare măsură pe care o forţă militară ar putea să o adopte pentru a contribui la pace şi securitate în virtutea mandatului în cauză. Detenţia este o măsură adeseori utilizată în situaţiile de conflict, pe care dreptul umanitar o recunoaşte de multă vreme. Considerăm că din textul Rezoluţiei şi din contextul în care forţa multinaţională opera deja şi recurgea la detenţii în Irak, rezultă clar că statele‑membre erau autorizate să continue adoptarea acestui tip de măsuri atât de necesare. Prin urmare, obligaţia de internare a reclamantului care‑i incumba Regatului Unit în virtutea autorizării Consiliului de Securitate prevala asupra obligaţiei rezultate din art. 5 para. 1 din Convenţie.

O altă speţă ‑ Al‑Saadoon şi Mufdhi (16) ‑ se referă la perioada de după 28 iunie 2004, când ocupaţia Irakului de către forţele armate britanice a luat sfârşit – fapt important din punct de vedere al criteriului aplicabil. În general, e vorba despre doi resortisanţi ai Irakului, care au fost iniţial (din martie 2003) deţinuţi în localurile aflate sub controlul forţelor armate britanice, apoi transmişi autorităţilor irakiene (31 decembrie 2008), fiind învinuiţi de către ultimele de comiterea crimelor de război. Ambii au fost ulterior transferaţi, cu încălcarea obligaţiei impusă de Curtea Europeană, prin măsura provizorie de a nu‑i transmite autorităţilor Irakului, din motivul că ei ar putea fi supuşi pedepsei capitale în lipsa unui proces echitabil, concluzionând că suferinţele psihologice ale reclamanţilor rezultate din teama de executare de către autorităţile Irakiene se califică ca şi tratament inuman în sensul art. 3 din CEDO (17).

Curtea nu a fost excesiv de specifică în concluzia sa privind jurisdicţia Regatului Unit asupra reclamanţilor în cauză, şi anume: „Curtea consideră că, având în vedere controlul total şi exclusiv de facto şi de jure, exercitat de către autorităţile din Regatul Unit asupra sediului în cauză, persoanele deţinute acolo, inclusiv reclamanţii, se aflau sub jurisdicţia Regatului Unit (a se vedea Hess c. Regatului Unit)”. În concluzia Înaltei Curţi se evidenţiază două elemente. În primul rând, ea se referă doar la localurile aflate sub controlul Regatului Unit şi nu la teritoriul ocupat de forţele armate britanice. În al doilea rând, Curtea face trimitere la speţa Hess c. Regatului Unit, unde a statuat doar că statul poate, în anumite circumstanţe, să fie responsabil prin prisma CEDO pentru acţiunile/omisiunile autorităţilor sale în afara teritoriului său (18). Totodată, circumstanţele speţei sunt apropiate acelora în care se afla a şasea victimă – Baha Mousa – din speţa Al‑Skeini. Prin urmare, considerăm că Înalta Curte, deși nu a specificat in termenis, de fapt a aplicat criteriul de autoritate agent‑stat în sensul îngust al acestuia, deci asupra localurilor controlate de guvernul reclamat.

Curtea a întâmpinat noi provocări în recenta speţă Hassan c. Regatului Unit (19). Reclamantul a invocat încălcarea art. art. 2, 3, 5 în privinţa fratelui său – Tareh Hassan. Fiind capturat de către forţele armate britanice şi deţinut într‑un local aflat sub controlul prioritar al forţelor armate americane, reclamantul ulterior a fost găsit la o distanţă de 700 km de la locul detenţiei, cu 8 răni de gloanţe şi leziuni corporale multiple.

Speţa a ridicat mai multe chestiuni, anterior neabordate expres în jurisprudenţa Înaltei Curţi. În primul rând, ne interesează problema jurisdicţiei şi atribuirii faptelor invocate de către reclamant Regatului Unit. Fiind capturat, el indubitabil se afla sub controlul şi autoritatea agenţilor britanici, însă ulterior a fost transmis în localurile americane, unde agenţii britanici deţineau un anumit grad de control asupra persoanelor capturate de către ei. Gradul de control necesar pentru atragerea elementului de jurisdicţie a fost disputat de către părţi. Principala controversă consta în aplicabilitatea criteriilor existente. Controlul efectiv/general asupra spaţiului nu putea fi aplicat din două motive: capturarea şi detenţia au avut loc în timpul fazei active a conflictului armat, ea precedând perioada de ocupaţie; victima a fost găsită la 700 km de la locul detenţiei, spaţiul respectiv nefiind nici sub controlul forţelor armate americane, nici britanice. Unicul criteriu aplicabil rămâne acela al autorităţii agent‑stat, care de asemenea trezeşte dificultăţi de interpretare. Autoritatea agent‑stat solicită un grad sporit de probaţiune, statul trebuind să‑şi exercite controlul asupra victimei şi să‑i cauzeze pretinsa încălcare dincolo de orice dubiu rezonabil (20). Situaţia este mai dificilă pentru faza a doua – probarea cauzalităţii dintre faptul detenţiei lui Tareh şi găsirea ulterioară a acestuia decedat, cu multiple răni şi vânătăi, însă, după cum invocă reclamantul, victima nu a mai intrat în contact cu nimeni după capturare şi nici după eliberarea sa din detenţie. Este oarecum dubioasă posibilitatea reală a atribuirii Regatului Unit a încălcării art. 2 şi art. 3, decât sub aspectul procedural al acestora. Şi într‑adevăr, reclamantul nu a reuşit să probeze dincolo de orice dubiu rezonabil că pentru guvernul britanic au existat premise de maltratare, care ar atrage obligaţia procedurală de a investiga actele de tortură invocate. Absenţa probelor în mod egal se referă şi la cauzalitatea dintre acţiunile soldaţilor britanici şi decesul lui Tareh (21).

În privinţa jurisdicţiei, Curtea a respins obiecțiile guvernului britanic și a conchis că fratele reclamantului s‑a aflat în limitele jurisdicției Regatului Unit în sensul art. 1 din Convenție, desconsiderând criteriul de control efectiv în favoarea aceluia de autoritate agent‑stat și subliniind că Tarek Hassan a fost plasat sub autoritatea și controlul fizic al soldaților coroanei britanice. Pe acest teren, Curtea a stabilit că Regatul Unit a deţinut autoritatea şi controlul asupra lui Tareh începând cu capturarea lui şi terminând cu eliberarea lui (22).

Astfel nu a fost luată în considerare jurisdicţia SUA asupra localurilor de detenţie, în rezultat fiind ignorat principiul aurului monetar, o limitare specifică a aplicării extrateritoriale a CEDO, ce constă în regula că Curtea nu poate judeca statul reclamat fără să se expună asupra răspunderii unui stat terţ, absent în proces, la caz SUA, care a exercitat control efectiv asupra închisorii unde Tareh a fost deţinut. Putem observa că jurisdicţia Regatului Unit a fost regăsită doar în măsura relevanţei aplicării dreptului la libertate, conform regulii stabilite anterior în Al‑Skeini – drepturile pot fi „divizate şi adaptate”.

Oricum, cel mai important moment al hotărârii se referă totuși la pretinsa încălcare a art. 5 pe finalul detenţiei provizorii pentru a se determina statutul (de combatant sau civil) al lui Tareh, conform Convenţiei III de la Geneva (23), luând în considerare că ultima permite detenţia provizorie a persoanelor pentru determinarea statutului acestora. Astfel, conform statului reclamat, după detenţia lui Tareh şi interogarea lui de către agenţii britanici şi americani, acestuia i‑a fost conferit statutul de necombatant, după ce el şi fusese eliberat. Problema constă în faptul că art. 5 para.1 prevede excepţiile de la dreptul la libertate într‑un mod limitativ şi exhaustiv, printre ele neregăsindu‑se şi „detenţia provizorie întru determinarea statului persoanei conform normelor dreptului umanitar”, fapt desconsiderat de Marea Cameră a Curții. Deci suntem în faţa situaţiei în care, conform dreptului internaţional umanitar detenţia lui Tareh a fost legitimă, nu şi conform dreptului CEDO. Amintim că Regatul Unit nu a făcut nicio declaraţie în sensul art. 15 al Convenţiei pentru a suspenda/limita aplicarea art. 5. Curtea a considerat că art. 5 urmează să fie aplicat în mod diferenţiat arestărilor efectuate pe timp de pace şi pe timp de război, astfel că, chiar şi în lipsa unei limitări exprese, înaltele părţi contractante pot deţine persoanele în baza Convenţiilor de la Geneva atât timp cât: detenţia nu este arbitrară; este legitimă în sensul dreptului umanitar; şi sunt respectate standardele procedurale adaptate dreptului umanitar: evaluarea bianuală a detenţiei de către un organ non‑judiciar (24). Mai mult, pentru o asemenea interpretare a art. 5 nu este necesară derogarea în sensul art. 15 (25).

„Acomodând” art. 5 la circumstanţe de conflict armat, Marea Cameră a modificat pe cale jurisprudenţială conţinutul art. 5, care prevede limitativ în textul para. 1 limitările permisibile. Deci Curtea nu a interpretat pur şi simplu extensiv articolul, ci i‑a modificat scopul. Pentru a fundamenta raţionamentul, Curtea a invocat următoarele. În primul rând, s‑a aplicat art. 31 para. 3 lit. c) al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, care a şi permis interpretarea art. 5 în lumina dreptului umanitar. Însă mai important este argumentul ce reiese din art. 31 para. 3 lit. b), precum că textul Convenţiei poate fi modificat şi în baza practicilor consecutive ale părţilor contractante. Deoarece ulterior adoptării CEDO, după cum observă Curtea, statele nu au făcut declaraţii derogatorii în circumstanţe de conflict armat internaţional (nu şi de conflicte interne), Marea Cameră a considerat că inacţiunea dată poate fi considerată suficientă pentru modificarea conținutului Convenţiei și într‑un final a conchis cu o majoritate de voturi (13 la 4) asupra neîncălcării la caz a art. 5 (para. 1‑4) CEDO, detenția lui Tareh Hassan de către autoritățile britanice nefiind calificată ca arbitrară.

În acest context, evidențiam că, într‑adevăr, în anumite circumstanţe conţinutul tratatului poate fi modificat pe calea practicilor statelor, însă în acest caz existenţa intenţiei părţii contractante pare a fi dubioasă. De altfel, ori de câte ori statele nu ar aplica Convenţia, ar putea exista riscul unei eventuale alterări pe cale jurisprudenţială a acesteia. În orice eventualitate, hotărârea dată va avea repercusiuni majore asupra practicii aplicării CEDO în circumstanţe de conflict armat.

Jurisdicția Olandei în limitele teritoriului irakian: În același context al acțiunilor efectivului militar străin în Irak, cu referire la acțiunile contingentului olandez, menționăm o altă speță recentă Jaloud c. Olandei (26), în care Marea Cameră a Curții s‑a pronunțat asupra jurisdicției Olandei în cazul omorului cetățeanului irakian Azhar Jaloud, fiului reclamantului, de către soldații olandezi în cadrul unui incident la punctul de control (bloc‑post) situat în or. Ar Rumaytah, provincia Al‑Muthanna, Irakul de Sud‑Est, regiunea fiind aflată sub controlul forțelor militare ocupante.

Reclamantul a pretins nerespectarea de către guvernul reclamat a obligațiilor pozitive ce reies din art. 2 al Convenției în aspect procedural, și anume investigarea eficientă a omorului victimei, din următoarele considerente: incidentul produs a fost cercetat exclusiv de către membrii Unității de Jandarmerie dislocați în Irak subordonați direct comandantului de batalion olandez, fără implicarea organelor procuraturii; decizia ulterioară a procurorului olandez și a Camerei de Apel din Arnhem (Olanda) de a nu‑l persecuta pe făptuitorul locotenentul A., ale cărui acțiuni cel mai probabil au cauzat decesul lui Azhar Jaloud, s‑au bazat exclusiv pe datele incluse în raportul succint perfectat de către membrii Unității de Jandarmerie enunțate; la perfectarea raportului nu au fost audiați martorii (personal militar irakian) care au asistat la incidentul în urma căruia victima a decedat, depozițiile preluate de soldații olandezi de la unicul civil ce a asistat la incident au fost extrem de superficiale și contraveneau declarațiilor acestuia făcute ulterior în fața unui oficial irakian; locotenentul A. a fost audiat abia peste 7 ore de după incident și nu a fost separat de martorii care au asistat la acesta, având posibilitate reală să discute cu dânșii și să‑i influențeze; locotenentul A. a recunoscut că a avut posibilitate să ceară și a obținut de la comandamentul irakian lista cu numele militarilor irakieni care de asemenea au tras focuri (și numărul exact de focuri trase) în automobilul în care s‑a aflat victima, fapt care demonstrează posibilitățile reale ale făptuitorului de a manipula probele; neanexarea listei respective cu numele militarilor irakieni la dosarul de investigație perfectat de către membrii Unității de Jandarmerie; deținerea cadavrului victimei pentru câteva ore fără a fi efectuată autopsia, cu transferarea ulterioară a acestuia într‑un spital irakian civil unde a fost examinat în absența reprezentanților contingentului olandez, drept rezultat fiind întocmit un raport de expertiză scurt și fără detalii; membrii familiei victimei nu au fost implicaţi în investigație și nici informaţi despre rezultatele acesteia (27).

Curtea Europeană în primul rând a analizat chestiunea jurisdicției Olandei în speță, guvernul reclamat invocând lipsa acesteia pe motiv că Olanda niciodată nu a fost „autoritate ocupantă” în termenii dreptului internațional, acestea fiind SUA și Marea Britanie, precum s‑a menționat expres și în rezoluțiile Consiliului de Securitate, adoptate în privința Irakului; contingentul național olandez nu a beneficiat de puteri publice pe teritoriile ocupate în cadrul intervenției conduse de Washington și Londra; deși militarii olandezi au participat la asigurarea ordinii publice în Irak, la momentul evenimentelor în cauză și decesul lui Azhar Jaloud, responsabilitatea principală pe acest teren a fost transferată către forțele militare și de poliție irakiene; moartea victimei a survenit în apropierea unui punct de control aflat în subordinea autorităților irakiene și necontrolat de militari olandezi, care deși se aflau în apropierea acestuia, nu exercitau autoritate oficială; Olanda nu a exercitat niciodată autoritate asupra victimei și nu l‑a deținut în custodie, neavând nici atribuții legale în acest sens; faptul că un militar olandez ar fi împușcat o persoană, chiar admițând că focul tras de primul a fost fatal și a cauzat decesul acestuia din urmă, nu poate fi calificat ca suficient pentru a determina jurisdicția statului pe care făptuitorul îl reprezintă; chiar și admițând că Olanda prin intermediul contingentului său militar ar fi exercitat control asupra autovehiculului în care s‑a aflat victima, spațiul respectiv este atât de mic încât aici nu ar mai fi nicio diferență semnificativă între „control efectiv asupra unui spațiu” și „autoritatea agent‑stat” (28).

În acest context, în privința jurisdicției olandeze, sunt interesante argumentele Guvernului britanic care a avut calitatea de intervenient în prezenta speță, agentul coroanei britanice susținând că în eventualitatea în care Curtea Europeană va decide asupra jurisdicției statului reclamat, va surveni un risc real că în viitor statele‑contractante vor fi foarte reticente să răspundă chemării Națiunilor Unite de a contribui cu trupele și contingentele naționale la operațiunile și misiunile internaționale mandatate să asigure pacea și securitatea în lume (29).

Oricum, chintesența speței rămân a fi constatările Înaltei Curți în legătură cu acest subiect. Astfel, magistrații europeni au subliniat că în chestiunea stabilirii jurisdicției unui stat conform Convenției, ei sunt ghidați de circumstanțele de fapt ale cauzei și normele relevante ale dreptului internațional, conchizând că statutul de putere ocupantă în sensul art. 42, sau absența acestuia, per se nu sunt determinante la stabilirea jurisdicției. Iar faptul executării unei decizii sau a unui ordin a unui stat străin (putere ocupantă) nu este suficient pentru a scuti un stat de obligațiile ce‑i revin în virtutea CEDO. Prin urmare, statul reclamat nu este privat de jurisdicție în sensul art. 1 al Convenției prin simplul fapt că a acceptat controlul operațional de comandament al militarilor britanici. Suplimentar, Curtea a notat că Olanda a deținut drepturile exclusive de comandament asupra personalului său militar dislocat în Irak, deși acesta s‑a aflat sub conducerea comandanților străini, formularea politicilor de bază, printre care și stabilirea limitelor admisibile și regulilor de utilizare a forței, a constituit domenii rezervate statelor ce și‑au trimis contingentele naționale. Nu este decisiv dacă punctul de control unde a avut loc incidentul a fost în mod nominal controlat de către forțele de ordine ale Irakului, deoarece în conformitate cu ordinul Administrației provizorii, efectivele irakiene respective au fost subordonate și controlate de forțele coaliției.

Cu referire la circumstanțele cauzei și decesul fiului reclamantului, Curtea a subliniat că Azhar Jaloud și‑a găsit moartea în momentul în care asupra automobilului în care acesta se afla ca pasager au fost trase focuri de armă în timpul trecerii prin punctul de control aflat în gestiunea personalului militar subordonat direct ofițerilor armatei olandeze, prin urmare Regatul Olandei a exercitat jurisdicție în sensul art. 1.

Precum vedem, Curtea nu a fost destul de explicită în a releva criteriul de stabilire a jurisdicției Olandei în prezenta cauză (control efectiv/autoritate agent‑stat), având în vedere cele din urmă constatări elucidate supra, aparent ar rezulta că a fost aplicat criteriul de control efectiv pe care l‑au avut militarii olandezi asupra forțelor de ordine irakiene, și, implicit, asupra punctului de control în raza căruia victima a fost ucisă. Însă având în vedere cele dintâi concluzii ale Curții pe acest teren, și anume cele referitoare la faptul că statul reclamat și‑a păstrat autoritatea de comandament asupra personalului său militar dislocat în Irak, precum și că a beneficiat de competențe exclusive în stabilirea limitelor admisibile și regulilor de utilizare a forței, inclusiv cu referire la locotenentul A., acțiunile căruia cel mai probabil au cauzat decesul lui Azhar Jaloud, sesizăm și anumite elemente caracteristice criteriului autoritate agent‑stat.

Este notabil faptul că în prezenta cauză, Curtea a fost nevoită să‑și motiveze într‑un mod mai specific concluziile cu privire la jurisdicția Olandei, decât în jurisprudența anterioară, deoarece în spețele analizate anterior, statul reclamat – Regatul Unit din start a fost poziționat ca putere ocupantă în sensul regulilor de purtare a războiului, ce exercita control efectiv asupra teritoriilor irakiene aflate sub ocupația sa în urma intervenției din martie 2003.

Referitor la fondul pretențiilor reclamantului – și anume investigarea ineficientă de către autoritățile olandeze a decesului fiului său, și, deci, încălcarea art. 2 din CEDO în aspectul său procedural, magistrații europeni deși, au notat că în acest caz nu poate fi stabilit cu certitudine că în urma acțiunilor ofițerului olandez victima Azhar Jaloud a decedat, ei au conchis că oricum autorităților olandeze le‑a incumbat obligația să investigheze circumstanțele acestui deces.

În privința independenței anchetei, Curtea a subliniat că în cadrul investigației cazurilor de deces, independența și eficiența anchetei poate fi pusă la îndoială în situația în care anchetatorii și cei investigați mențin relații strânse între ei, însă în prezenta speță nu a găsit temeiuri suficiente pentru a considera că independența acelora ce au investigat incidentul a fost subminată.

Cât despre eficiența investigației, s‑a notat că discrepanțele în depozițiile martorului civil în fața comandamentului olandez și a oficialului irakian, invocate de către reclamant, pot releva neconcordanțele existente în oricare dintre aceste declarații și sunt insuficiente pentru a califica ancheta ca fiind ineficientă în sensul art. 2 CEDO. Referitor la audierea cu întârziere a locotenentului A., magistrații au stabilit că simplul fapt de neadoptare a măsurilor corespunzătoare și potrivite poate submina eficiența anchetei, deși nu există probe că ofițerul ar fi încercat să manipuleze probele. Din dosar rezultă că nu au fost luate măsuri pentru a preveni o atare situație. Pe terenul argumentului obținerii de către locotenentul A. a listei cu numele persoanelor‑militari irakieni care de asemenea au tras focuri de armă în automobilul în care s‑a aflat victima, Curtea a enunțat că simplul fapt al dobândirii actului respectiv nu ridică obiecţiuni, deoarece ofițerul olandez, în virtutea funcției, a fost responsabil pentru acțiunile contingentului naţional, dar și forțelor irakiene, care i se supuneau direct, mai mult decât atât, urmau a fi întreprinse acțiuni pentru a ancheta fapta. Totuși, în condițiile în care lista enunțată a fost obținută, ea urma a fi anexată la materialele cauzei, informația conținută în ea ar putea fi utilă în special în comparație cu depozițiile date de membrii forțelor de ordine irakiene. Prin urmare, Curtea a semnalat o deficiență de anchetă în această privinţă. Cât privește argumentul reclamantului despre ineficiența autopsiei, Curtea a conchis că nu se cunoaște nimic despre medicul‑legist irakian care a efectuat‑o, iar raportul însuși este extrem de succint, lipsit de detalii și fotografii. Mai mult, din materialele speței rezultă că nu s‑au apreciat opțiuni alternative de a efectua autopsia, oricare din puterile ocupante sau una din forțele coaliției urmând a avea facilități în acest sens. Drept consecință, și în privința condițiilor de efectuare a autopsiei și raportului final perfectat, investigația a demonstrat deficiențe. Cu privire la neexaminarea și nepăstrarea gloanțelor depistate în cadavrul victimei, CEDO a hotărât că lipsa cercetării acestora în condiții corespunzătoare este inacceptabilă în cadrul unei investigații de deces, împărtășind argumentele reclamantului în acest sens. Însă pronunțându‑se asupra celui din urmă argument – neînștiințarea rudelor despre mersul și rezultatele anchetei, Curtea l‑a apreciat ca neîntemeiat în condițiile în care tatăl a avut acces la dosar și materialele anexate la acesta, expediind copiile relevante chiar în adresa Curții, prin urmare la acest punct ancheta nu a fost inadecvată.

În concluzie, deși a semnalat deficiențele întâmpinate de personalul militar olandez pe parcursul anchetei, precum dislocarea într‑un stat străin în proces de restaurare după ostilități, a cărui limbă și cultură le este complet străină și ai cărui cetățeni au fost martorii incidentului în urma căruia fiul reclamantului a decedat, Curtea a decis totuși că investigarea circumstanțelor decesului lui Azhar Jaloud a fost ineficientă pentru a satisface standardele cerute de art. 2 din CEDO din următoarele considerente: actele ce au conținut informații relevante nu au fost puse la dispoziția autorităților judecătorești și reclamantului; nu au fost adoptate măsuri pentru a preveni contactele între locotenentul A. și martorii la incident înainte de a‑i interoga; nu au fost luate măsuri pentru a efectua o autopsie corespunzătoare, drept rezultat raportul perfectat în urma examinării cadavrului a fost insuficient; și în ultimul rând, nu au fost păstrate gloanțele depistate în corpul neînsuflețit al victimei – probele materiale importante care ar putea dezvălui detaliile decesului (30).

Concluzii: Având în vedere cele relatate, urmează să conchidem că analiza practicii Curţii de la Strasbourg pe terenul conflictului irakian ne demonstrează, în primul rând, evoluţia aplicării extrateritoriale a Convenţiei Europene, fiind facilitată posibilitatea angajării răspunderii unui stat ori de câte ori reclamantul va putea proba autoritatea şi controlul pe care le‑a exercitat agentul statului asupra sa pe timp de conflict armat, iar, în al doilea rând, – dificultăţile cu care se confruntă Curtea – de aplicare a criteriilor existente întru identificarea jurisdicţiei, dar şi de corelare a normelor Convenţiei cu acelea de drept internaţional umanitar și regulile de purtare a războiului.

Referințe bibliografice:
• Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată la 4 noiembrie 1950 la Roma, Italia.

[On‑line]: http://echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf (Vizitat la 25.01.2015).

• Convenţia nr. III privind tratamentul prizonierilor de război, semnată la 12 august 1949 la Geneva.

[On‑line]: http://www.icrc.org/ihl/INTRO/375?OpenDocument (Vizitat la 20/02/2015).

• Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1546 (2004) din 8 iunie 2004. În: baza de date a actelor adoptate de ONU.

[On‑line]: http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1546(2004) (Vizitat la 20/02/2015).
• Speţa Al‑Jedda c. Regatului Unit, hotărârea din 7 iulie 2011. În: baza de date HUDOC. [On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑105612 (Vizitat la 20/02/2015).
• Speţa Al‑Saadoon şi Mufdhi c. Regatului Unit, hotărârea din 2 martie 2010, definitivă din 2 octombrie 2010. În: baza de date HUDOC.

[On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑97575 (Vizitat la 20/02/2015).
• Speţa Al‑Skeini ş.a. c. Regatului Unit, hotărârea din 7 iulie 2011. În: baza de date HUDOC.

[On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑105606 (Vizitat la 20/02/2015).
• Speţa Bankovic ş.a. c. Belgiei ş.a., decizia din 12 decembrie 2001. În: baza de date HUDOC.

[On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑22099 (Vizitat la 20/02/2015).
• Speţa Hassan c. Regatului Unit, hotărârea din 16 septembrie 2014. În: baza de date HUDOC.

[On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑146501 (Vizitat la 20/02/2015).
• Speţa Hess c. Regatului Unit, decizia din 28 mai 1975. În: baza de date HUDOC.

[On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑70003 (Vizitat la 20/02/2015).
• Speța Jaloud c. Olandei, hotărârea din 20 noiembrie 2014. În: baza de date HUDOC.

[On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑148367 (Vizitat la 20/02/2015).

 

Note:

1 Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată la 04 noiembrie 1950 la Roma, Italia. [On‑line]: http://echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf (Vizitat la 25.01.2015).

2 A se vedeaînacestsensspeţaBankovicş.a. c. Belgieiş.a., decizia din 12 decembrie 2001. În: baza de date HUDOC. [On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑22099 (Vizitat la 20/02/2015).

3 Speţa Al‑Skeiniş.a. c. Regatului Unit, hotărârea din 7 iulie 2011. În: baza de date HUDOC. [On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑105606 (Vizitat la 20/02/2015).

4 Idem, para. 137.

5 Idem, para. 34.

6 Idem, para. 39.

7 Idem, para. 43.

8 Idem, para. 47.

9 Idem, para. 55.

10 Idem, para. 63.

11 Speţa Bankovic ş.a. c. Belgiei ş.a., decizia din 12 decembrie 2001. În: baza de date HUDOC. [On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑22099 (Vizitat la 20/02/2015).

12 Speţa Al‑Skeini…Opinia separată a Judecătorului Bonello.

13 Speţa Al‑Jedda c. Regatului Unit, hotărârea din 7 iulie 2011. În: baza de date HUDOC. [On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑105612(Vizitat la 20/02/2015).

14 A se vedea opinia separată a judecătorului M.Poalelungi la hotărârea Al‑Jedda c. Regatului Unit.

15 Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1546 (2004) din 8 iunie 2004. În: baza de date a actelor adoptate de ONU. [On‑line]: http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1546(2004)(Vizitat la 20/02/2015).

16 Speţa Al‑Saadoon şi Mufdhi c. Regatului Unit, hotărârea din 2 martie 2010, definitivă din 2 octombrie 2010. În: baza de date HUDOC. [On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑97575(Vizitat la 20/02/2015).

17 Idem, para. 144.

18 Speţa Hess c. Regatului Unit, decizia din 28 mai 1975. În: baza de date HUDOC. [On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑70003(Vizitat la 20/02/2015).

19 Speţa Hassan c. Regatului Unit, hotărârea din 16 septembrie 2014. În: baza de date HUDOC. [On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑146501(Vizitat la 20/02/2015).

20 Idem, para. 48.

21 Speţa Hassan, para. 62‑63.

22 Idem, para. 78, 82.

23 Convenţia nr.III privind tratamentul prizonierilor de război, semnată la 12 august 1949 la Geneva. [On‑line]: http://www.icrc.org/ihl/INTRO/375?OpenDocument(Vizitat la 20/02/2015).

24 Speța Hassan…para. 97, 105, 106.

25 Idem, para. 104.

26 Speța Jaloud c. Olandei, hotărârea din 20 noiembrie 2014. În: baza de date HUDOC. [On‑line]: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001‑148367(Vizitat la 20/02/2015).

27 Idem, para. 105‑108.

28 Speța Jaloud… para. 112‑120.

29 Idem, para. 121‑126.

30 Speța Jaloud… para. 226‑228.

 

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*