Punctul Critic » Fondul şi forma » Octavian Opriş: Statul de drept şi justiţia înainte şi după 1989

Octavian Opriş: Statul de drept şi justiţia înainte şi după 1989

De la distanţă lucrurile par a merge bine către „europenizare”, competen­ţă sporită şi performanţă. În realitate sfera justiţiei este afectată de o criză al cărei efect îl suportă întreaga ţară.

Instaurarea comunismului în Ro­mânia nu a însemnat doar exercitarea violentă a voinţei politice a „proletari­atului”, ci şi constituirea unei arhitec­turi constituţionale pentru a menţine şi dezvolta noua ordine socială. Statul devenea instrumentul esenţial al acţiu­nii politice comuniste, având misiunea „istorică” de a transforma societatea capitalistă într‑una comunistă, de a elimina „vechea clasă dominantă” (ca­pitalişti, burghezi, cei care slujeau in­stituţiile politice, juridice şi de siguranţă naţională sau din domeniul învăţămân­tului şi culturii etc.). Această acţiune „revoluţionară” a îndna-csmsemnat distrugerea elitelor politice, economice şi culturale româneşti, ce se cristalizase în perioa­da dintre cele două războaie mondiale. Pe acest loc viran, curăţat de „neghina claselor burgheze şi a servitorilor ei”, se pregătea înfiinţarea şi asezonarea unei noi clase dominante, „cu adevă­rat democrate, cu iubire de ţară”. Noua clasă politică provenea din muncitori şi ţărani, reprezentanţi autentici ai „între­gului popor”.

În această reconstrucţie socială un rol deosebit revenea noului stat reformat, înnoit în fundamentele sale ideologice şi ale cărui alveole erau populate cu noi reprezentanţi ai pu­terii populare. Reforma statului şi a societăţii comuniste viza structura şi funcţiile statului, zona administrativă, judiciară, a organelor de ordine, de siguranţă naţională (armata, serviciile de informaţii), precum şi construirea unor complicate instituţii cu funcţiuni economice şi sociale. Această trans­formare instituţională era orientată atât către structurile organismelor sta­tale, cât şi asupra politicii de „cadre”, de selecţie şi fixare a noilor condu­cători şi birocraţi în structurile puterii. Noua conducere societală se regăsea în structura organizaţiilor a căror efi­cienţă era determinată de calitatea celor selecţionaţi să ocupe diversele funcţii ale puterii.

Funcţionarea statului comunist, performanţa sau deficienţa sa depin­deau de aceste două componente. Sub raport funcţional, noua structură a instituţiilor depindea de raţionaliza­rea şi ierarhizarea competenţelor, de conexiunea sistemului de control şi decizie, dar şi de capacitatea funcţio­narilor şi activiştilor de partid, directori, miniştri etc., de a face faţă exigenţelor normative ale noului colos birocratic.

Fundamentele ideologice ale sta­tului constituiau premisa de fond a spectacolului pragmatic comunist. Se pornea de la credinţa în telosul mar­xist‑leninist al construirii societăţii co­muniste ca o legendară Arcadie con­struită conştient de către Om, corect spus, de către proletariat. Această reformă radicală trebuia să înceapă printr‑o represiune nemiloasă a foste­lor „clase exploatatoare”. Pentru noii reformatori sociali momentul represiv era esenţial, iar consecinţele negative se vor resimţi mult timp. Instrumentul principal al represiunii comuniste a fost justiţia ca expresie a noului „stat de drept comunist”.

În textele de specialitate sau în gândirea comună, statul de drept evocă ideea unui stat raţional, limi­tat în puterile şi prerogativele sale de către Drept, în contrast cu statul abuziv şi discreţionar al cărui proto­tip erau statul feudal absolutist sau statele despotice relevate de istorie. După Revoluţia Franceză şi dezvol­tarea democraţiei burgheze, puterea statală a fost raţionalizată şi ordonată printr‑o reţea complexă de norme ju­ridice pentru a proteja societatea de abuzurile şi capriciile suveranului sau ale puterii politice. Teoria autolimitării statului prin Drept este semnificativă pentru evoluţia raţionalităţii politicii. Dar complexitatea relaţiei dintre Stat şi Drept ne poate conduce la o con­tradicţie greu de depăşit. Statul este limitat de către Drept; dar însuşi Drep­tul este rezultatul procesului legisla­tiv care se realizează prin organele statului (puterea legislativă, guvern, putere locală). Depăşind controver­sele doctrinare şi disputele politice se ajunge la un consens privind impor­tanţa dreptului pentru stabilitatea şi dinamica politică, dar şi pentru buna funcţionare a statului. Cetăţenii înţe­leg că dreptul este garantul libertă­ţii şi scut împotriva abuzurilor puterii politice. Problema rămâne deschisă, iar experienţele nefericite ale statului totalitar (fascist, nazist sau comunist) ne arată cum un stat opresiv, tiranic, nedemocratic, înlănţuind cetăţenii în servitute şi obedienţă funcţionează într‑un regim juridic instituit de către stat, în dispreţul principiilor umaniste de libertate. Înţelegerea concretă a statului de drept, a interacţiunii statu­lui cu regimul juridic ne poate edifica asupra dialecticii şi opresiunii în soci­etatea contemporană.

Preluarea puterii politice de către comunişti nu a însemnat distrugerea vechiului stat capitalist, ci transforma­rea acestuia în sensul noii ideologii. Mai importantă decât structura orga­nizatorică, transformarea o sesizăm pregnant în sfera finalităţilor, a sco­purilor ce trebuiau realizate de noua structură statală.

Construirea noii societăţi avea o componentă teleologică vizând o so­cietate a bunăstării comuniste, dar şi metode şi tehnici specifice pentru a re­aliza acest ideal. Momentul pragmatic îl constituia eliminarea fostelor clase dominante şi în acest scop practicile statale au fost represiunea, coerciţia, teroarea şi injustiţia. Partea construc­tivă, economică şi socială va urma după „curăţirea societăţii de elemente reacţionare, ostile noii societăţi”.

Dreptul este ligamentul esenţial care menţine soliditatea edificiului statal. Structura instituţională, deli­mitarea competenţelor şi răspunde­rilor, statutul conducătorilor, şefilor şi subordonaţilor, a oamenilor politici şi tehnocraţilor, birocraţia sunt discipli­nate şi reglementate de către normele juridice. Astfel, dreptul şi slujitorii săi au avut un rol important în edificarea şi transformarea societăţii comunis­te. Unul dintre primele obiective ale conducerii politice a fost schimbarea sistemului judiciar. În consecinţă, au fost modificate modul de organizare şi funcţionare a instanţelor de jude­cată, a procuraturii şi organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne şi a serviciilor secrete. Aceste modificări de structură şi funcţionare au drept consecinţă restructurări, eliminări din serviciile publice a celor nedoriţi, ca­dre calificate din sistemul judiciar (ma­gistraţi, procurori etc.), ofiţeri, funcţio­nari etc. Schimbarea „cadrelor” din justiţie a însemnat o contra‑selecţie ce va afecta pe termen lung calitatea actului de justiţie, generând ilegalităţi, nedreptăţi, intoleranţă şi agresivitate, realizată chiar de către cei de la care se aştepta protecţie judiciară şi legali­tate. De altfel, legalitatea era o formă a nedreptăţii şi violenţei, realizată prin intermediul legilor cu un scop precis conturat şi apoi realizat.

Noii anchetatori, judecători, ofiţeri sau subofiţeri erau „oameni din po­por”, cu studii elementare sau absol­venţi ai unor rapide şcoli juridice de câteva luni, dar devotaţi „cauzei co­muniste” care aveau menirea să eli­mine „vechii exploatatori” şi „duşmanii de clasă”. Fără îndoială, din vechiul aparat au rămas mulţi slujbaşi ai justi­ţiei, schimbând rapid conştiinţa mora­lă şi profesională pentru a‑şi menţine postul sau a nu fi supuşi unei represi­uni iraţionale şi nedrepte.

Procesele politice împotriva aşa‑zi­şilor „duşmani ai clasei muncitoa­re” se înmulţeau, tribunalele lucrau non‑stop, iar şedinţele de judecată se prelungeau toată noaptea. Lagărele şi temniţele deveneau neîncăpătoa­re, iar arestările abuzive fără judecată legală erau o practică curentă. Tribu­nalele populare cu judecători impro­vizaţi şi asesori populari au generat nedreptăţi, ilegalităţi şi abuzuri din ignoranţă şi resentiment, dar şi din­tr‑o rea-credinţă alimentată ideologic. Efectele sociale şi morale ale acestei justiţii realizate de juriştii momentului s‑au gravat adânc în conştiinţa oame­nilor. Victimele acestei represiuni „le­gale”, la fel ca şi majoritatea cetăţe­nilor au încercat sentimentul disperat al pierderii libertăţii realizate de către aşa‑zişii apărători legali ai ordinii con­stituţionale. Dar vremea judecătorilor şi procurorilor populari a trecut, des­chizându‑se calea noii generaţii de jurişti profesionişti şcoliţi şi educaţi în noua tehnică şi ideologie juridică. După eliminarea profesorilor de drept din universităţi şi filtrarea partinică a „corpului judiciar” (judecători, pro­curori, experţi), facultăţile juridice au fost revigorate cu noi improvizaţi şi mediocri „specialişti” în „ştiinţe juri­dice” asezonate cu adevărata ştiinţă socială – filosofia marxistă. Filosofia dreptului, sociologia juridică, crimi­nologia, psihologia socială, psiholo­gia juridică, logica şi retorica au fost eliminate sau reduse la caricatural, marginalizate şi etichetate drept „pse­udoştiinţe burgheze” menite a crea o falsă conştiinţă socială, îndoctrinând şi îndobitocind oamenii pentru a faci­lita dominaţia burgheziei capitaliste. Devotaţii comunişti cu un nivel mo­dest de cultură generală şi pregătire de specialitate juridică, mulţi prove­nind din structurile represive ale „noii democraţii”, unii eliminaţi prin surda luptă pentru putere, alţii ineficienţi sub raportul „simţului practic”, au invadat poziţiile comode şi bine plătite ale în­văţământului universitar.

Nu doar cadrele didactice erau re­zultatul unei „selecţii” curioase, intere­sate, pătrunsă de partizanat politic, ci şi învăţăceii acestora, viitorii studenţi. Criteriile de evaluare nu vizau inteli­genţa, cultura, personalitatea, abilită­ţile necesare domeniului, ci „originea socială sănătoasă” (copii din oameni din popor, muncitori şi ţărani), fiind eliminaţi aprioric copiii din părinţi ca­talogaţi drept burghezi, intelectuali, nemembri ai Partidului Comunist. O nouă scolastică comunistă domina în­văţământul juridic încorsetat de prin­cipiile noii teologii marxiste. Această tehnică educativă inocula conştiinţa de clasă, stimula agresivitatea faţă de duşmanii regimului, exercita o dre­sură administrativă şi învenina con­ştiinţa personală cu idei şi principii dogmatice marxiste (şi acestea exa­gerate şi răstălmăcite după mintea îngustă a noilor ideologi). Astfel, s‑a instituit un spaţiu conflictual între „noi şi voi”, între comunişti şi ceilalţi şi a cărei finalitate era represiunea „celor­lalţi”, sau convertirea la doctrina noii „elite”, botezată „avangardă a clasei muncitoare”.

Viziunea antropologică a juristului comunist era simplă, dogmatică, de neclintit şi totuşi orientată de un ideal umanist al „omului nou” contrastând cu elementele negative (duşmanii po­porului) ce trebuiau eliminaţi. Dincolo de criteriul „originii sănătoase”, selec­ţia profesională şi socială se făcea şi după aptitudinile pentru turnătorii, fa­natism ideologic (numita abnegaţie şi devotament pentru cauza comunistă), resentiment (pentru duşmanii închi­puiţi ai societăţii comuniste). Astfel selecţionaţi noii jurişti vor fi înveşmân­taţi în hainele puterii, vor organiza şi realiza marea dresură comunistă. Un rol central în această politică judiciară o avea omul resentimentar ce se voia justiţiar, cel care avusese un trecut ce­nuşiu, o situaţie proastă sau modestă în vechiul regim. De aici au apărut mulţi torţionari, activişti, delatori, pro­curori şi birocraţi fanatizaţi la fel ca şi judecătorii inflexibili, executanţi ideali ai dispoziţiilor politice. Dar nu trebuie uitate nici excepţiile, oameni de pro­bitate morală şi profesională, care au menţinut un minim de legalitate, mo­ralitate şi decenţă în acele vremuri tulburi de „entuziasm şi revoluţie co­munistă”.

Dogmatica juridică a galvanizat mintea slujitorilor zeiţei Themis cu idei simple şi ireconciliabile, cu o lipsă de înţelegere despre om şi existenţa sa, despre valori, libertate şi cultură. În acelaşi timp s‑a creat o conştiinţă de castă, o aroganţă birocratică, dis­preţuind pe cei din exterior, pe ceilalţi. S‑a constituit un ethos birocratic ce se va extinde cu rapiditate şi la celelalte structuri administrative sau politice, săpând o prăpastie între funcţionarul public şi cetăţean.

Din tradiţionala diviziune a puterilor statului (legislativă, judiciară şi exe­cutivă) a rămas un raport asimetric de forţă şi dominaţie în care puterea politică (puterea executivă) o exerci­tă asupra legislativului şi organelor judiciare. Justiţia este instrumentul tehnic al puterii politice întruchipate de Partidul Comunist care se consi­dera singurul reprezentant adevărat al poporului. Sursa „teoretică”, de lu­minare doctrinară a funcţiei judiciare era celebrul dogmatic sovietic Vâşin­schi; un fel de Robespierre sovietic, fundamentând politic şi juridic crimele odioase pe care conducerea politică sovietică le‑a comis. Deciziile politi­ce erau infailibile în sfera juridică, iar juriştii deveneau executanţii fricoşi şi obedienţi ai marilor şi înţelepţilor „li­deri politici”. Justiţia comunistă reali­za un bizar cuplu între represiune şi idealul umanismului comunist. Parti­dul, morala comunistă şi braţul ferm al justiţiei populare realizau stabilita­tea şi „progresul” societăţii comuniste. Educarea, supravegherea şi pedepsi­rea formau triada politicii comuniste. Organele vigilenţei sociale (securita­te, miliţie, activiştii de partid şi turnă­torii) asigurau evoluţia justiţiei de la represiunea primitivă la disciplinarea juridică, conştientă a societăţii. Pentru a ne face o imagine reală a sistemului comunist, va trebui să cercetăm enor­ma operă juridică expusă în nenumă­ratele dosare penale ce stau mărturie a tehnicii de a suprima libertatea cu ajutorul dreptului.

Cu trecerea timpului, latura re­presiv politică s‑a atenuat, iar justiţia menţinea doar sistemul printr‑o biro­cratizare excesivă a actului de justiţie, exercitând şi funcţia pedagogică a educării maselor mai ales prin proce­sele „la faţa locului”. De la furturi sau delapidări importante afectând patri­moniul public, până la mici infracţiuni, instanţele de judecată se deplasau în întreprinderi, adunând salariaţii în hale de producţie sau în sălile de cul­tură, judecând procese şi realizând astfel funcţia represivă şi preventivă. Efectul scontat al acestor dramatizări penale nu s‑a realizat, iar statisticile penale nu au înregistrat diminuarea sau stoparea criminalităţii economice prin această intervenţie educativă de „pedagogie penală”.

După anul 1989 s‑a instaurat o nouă ordine politică afectând şi sis­temul judiciar şi legislativ. Având în minte tratamentul pe care comuniştii l‑au aplicat magistraţilor, procurorilor şi organelor de poliţie şi de siguranţă ale statului capitalist după 1944, mulţi dintre slujitorii justiţiei comuniste s‑au temut că vor suporta retorsiunea unor măsuri coercitive asemănătoare. Cei care au instrumentat atâtea nedrep­tăţi şi abuzuri acoperiţi de legalitatea socialistă şi ideologia marxistă au de­păşit momentul schimbării de regim, rămânând pe funcţii, şi reluându‑şi puterea şi autoritatea într‑un nou con­text, printr‑un cameleonism şi făţărni­cie necesare conservării şi propăşirii propriei fiinţe.

Căderea comunismului nu a în­semnat prăbuşirea structurii instituţi­onale a statului şi nicio prigoană ia­cobină împotriva foştilor deţinători ai puterii. Noua ordine „postrevoluţiona­ră” avea nevoie de jurişti, conducători administrativi şi directori (acum numiţi „manager”) pentru a putea funcţiona. Cu purtătorii de drapele naţionale gă­urite sau oratorii improvizaţi ai mani­festărilor stradale nu se putea face administraţie sau reforme, mai ales în justiţie. De la început va trebui modifi­cată legislaţia în articulaţiile sale esen­ţiale, începând cu elaborarea unei noi Constituţii şi reglementarea juridică a puterilor statului (legislativă, judecăto­rească şi executivă); urma abrogarea reglementărilor administrative şi eco­nomice şi instituirea unor noi dispoziţii legale. Această transformare a siste­mului juridic comunist avea nevoie de cei care au instrumentat şi au reali­zat funcţionarea fostului regim. Altfel spus, fosta birocraţie trebuia menţi­nută în viaţă, rebotezată, reorientată şi motivată pentru a susţine edificiul complicat al noii organizări sociale. Astfel, rolul justiţiei, al judecătorului, procurorului etc., ca şi al tehnicieni­lor şi experţilor din domeniul legisla­tiv a avut un rol important în „tânăra democraţie de tip occidental” care se constituia în România. Continuitatea birocratică va domina discontinuitatea politică.

După şocul căderii regimului comu­nist justiţia şi‑a revenit rapid, iar oa­menii legii au privit cu optimism noua conjunctură ce oferea şanse pentru arivism şi un statut social şi economic mai generos şi o libertate mai mare. Sub influenţa ideilor democraţiei oc­cidentale, „statul de drept” devenea obiect de cult, iar justiţia îşi manifesta forţa, întâietatea şi independenţa.

Restabilirea drepturilor de proprie­tate, privatizările şi extinderea rapidă a litigiilor au însemnat nu doar o creş­tere a procesualităţii civile şi penale, ci şi o supradimensionare a aparatului tehnic judiciar. După o scurtă perioa­dă de relaxare a represiunii penale, creşterea criminalităţii şi a infracţiona­lităţii în genere a revigorat reacţia in­stituţională, iar Parchetul şi instanţele de judecată câştigă teren în competi­ţia dominării instituţionale.

Primele revendicări ale oamenilor din justiţie vizau creşterea salariză­rii, a drepturilor şi facilităţilor acestei caste. Se aduceau argumente din re­glementările altor state europene şi se invocau importanţa excepţională a funcţiei, eliminarea tentaţiei de a fi co­rupţi sau nevoile sporite datorită con­diţiilor vieţii moderne, a confortului şi siguranţei personale. Aceste pretenţii exagerate au fost imediat satisfăcute de noii guvernanţi. Creşterea excesi­vă a veniturilor magistraţilor şi procu­rorilor generau un dezechilibru inechi­tabil în sistemul de salarizare privind funcţionarii publici şi alte categorii bu­getare. Cu tot stimulentul financiar şi avantajele conferite personalului din justiţie calitatea profesională şi solu­ţiile instanţelor de judecată de multe ori erau greşite, părtinitoare, expresia incapacităţii profesionale sau a intere­sului. Se observa tot mai des că lup­tătorii împotriva corupţiei erau ei înşişi corupţi. Procurori şi judecători anche­taţi şi condamnaţi de colegii lor pentru fapte de corupţie erau doar vârful ice­bergului infracţional ce plutea în apa tulbure a justiţiei româneşti.

Lupta politică, corupţia şi conflictu­alitatea din lumea economică, extin­derea litigiilor patrimoniale şi inflaţia legislativă amplificată de ignoranţa tot mai accentuată a cetăţenilor, a con­ducătorilor şi conduşilor a determinat şi creşterea prestigiului, forţei şi auto­rităţii puterii judecătoreşti. La început, observator neutru, arbitru şi paznic al legalităţii actului politic sau econo­mic, justiţia se va implica tot mai mult în politică, având un rol decisiv în urmărirea penală sau condamnarea unor oameni politici, devenind uneori părtinitoare şi interesată în promova­rea anumitor soluţii judiciare. Vârfuri­le puterii judecătoreşti depindeau de puterea politică cu ocazia numirilor sau promovării, iar rolul preşedinţi­ei a fost esenţial. Noile structuri ale conducerii justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii nu era doar organism profesional, ci exercita şi presiune politică. Ministerul Justiţiei, expresie sintetică a politicului în justiţie, avea un rol modest în raport cu numeroa­sele forţe informale şi organizaţionale care influenţau actul juridic. Progresiv, justiţia va domina realitatea politică şi economică din cauza creşterii conflic­tualităţii şi ilegalităţii care impunea în mod firesc intervenţia organelor ju­diciare. Acutizarea luptei politice din cauza motivaţiilor economice tot mai puternice, ilegalităţile tot mai nume­roase din sfera politică şi economică vor determina o intervenţie sistemati­că a organelor judiciare. În acest con­text, justiţia intră în jocul complicat al intereselor economice şi politice, în acţiunile imprevizibile şi fără sfârşit ale politicianismului românesc. Lupta politică nu se mai dă doar la tribună, în presă sau în controverse oratorice înveninate de ură şi dispreţ pentru adversar, prin violenţă de limbaj, ci şi prin conduite ilegale având caracter penal. În lupta politică se folosesc toa­te mijloacele pentru a învinge şi umili adversarul, iar şantajul şi devoalarea infracţiunilor şi ilegalităţilor comise de adversar nu fac doar deliciul presei de scandal, ci implică şi intervenţia organelor judiciare. Nenumărate sesi­zări cu privire la săvârşirea unor fapte penale, deschiderea unor anchete ju­diciare în care sunt implicaţi oameni politici intră în competenţa şi puterea uneori discreţionară a justiţiei. Astfel, procurorii pot da curs unor reclamaţii sau sesizări penale, le pot instrumen­ta cu celeritate sau cu viteza melcului, pot închide dosarele sau le pot bloca, ori le trimit cu mare repeziciune în ju­decată după o sumară şi interesată anchetă, încătuşând preventiv bănu­iţii făptuitori. Spectacolul mediatic ofe­rit de organele de anchetă penală cu intervenţiile „în forţă” ale „mascaţilor”, în care infractorul periculos era uneori o bătrână acuzată de corupţie a ma­gistraţilor oferind drept mită o găină şi câteva ouă şi alte demonstraţii de activism instituţional, de excese care frizează ridicolul.

Justiţia devine o armă temută şi eficace folosită în iraţionalul politic românesc, iar cu timpul se va impu­ne cu brutalitate în jocul politic. Une­ori, vechea prezumţie de nevinovăţie este ignorată, iar organele de anche­tă exercită presiuni absurde pentru a găsi vinovaţi ce vor trebui condam­naţi. Apăraţi de secretul profesional şi discreţia totală a actelor de cerce­tare penală, ajutaţi de tehnica inter­ceptărilor şi a mărturiilor stoarse prin ameninţare, violenţă sau grosolană persuasiune, anchetatorii întocmeau dosare care erau în mod interesat fur­ nizate presei pentru a se putea exer­cita presiuni şi şantaj în diverse sco­puri pentru anumite persoane indezi­rabile. Blocarea dosarelor sau rapida lor întocmire superficială şi trimitere în judecată, creşterea infracţionalităţii şi înmulţirea dosarelor devin o compli­cată operaţiune contribuind la tezau­rizarea acestui fond penal şi folosirea lui în variate scopuri extrajudiciare. Trimiterea în judecată în mod selectiv, blocarea dosarului sau reînvierea an­chetei după ce fapta a fost prescrisă sunt doar câteva aspecte ale politi­zării actului de justiţie. Mariajul dintre politică şi corupţie a facilitat interven­ţia şi dominaţia structurilor judiciare.

Sistemul de selecţie, promovare şi control din justiţie este în mare măsu­ră răspunzător de situaţia în care se găseşte corpul specialiştilor ce for­mează a treia putere în stat, dar care doreşte să fie prima. Rapoartele de activitate anuale sunt puţin relevante pentru aspectele negative, ilegalităţi şi abuzuri din sfera judiciară. Cetăţenii află întâmplător datorită „dezvăluirilor” media o serie de ilegalităţi săvârşite în anchete şi în judecata realizată de către instanţe.

Un spirit de corp bine organizat solidarizează casta oamenilor legii, securizând‑o faţă de controlul socie­tăţii, pretinzând o superioară libertate şi responsabilitate. Problema răspun­derii care este un corolar necesar al libertăţii este cu dibăcie şi vicleană sofistică evitată sau înlăturată din dezbateri de către reprezentanţii jus­tiţiei. Erorile judiciare, abuzurile şi nedreptăţile din justiţie, condamnările nedrepte şi ilegale, despăgubirea vic­timelor şi răspunderea celor vinovaţi sunt lăsate în negura interpretărilor şi a lentorii administrative sau transfera­te justiţiei curţilor europene. Ilegalităţi, abuzuri sau neglijenţe, lipsa de reac­ţie faţă de încălcarea legii apar tot mai des în spaţiul mediatic, iar organul specializat (vezi Consiliul Superior al Magistraturii) reacţionează stereotip acuzând „atingerea şi afectarea inde­pendenţei justiţiei”. O analiză obiecti­vă a rapoartelor de control în justiţie vor releva doar o parte din zona pro­tejată de privirea opiniei publice sau a celorlalte puteri în stat.

Sistemul juridic nu înseamnă doar sistematica abstractă a normelor juri­dice. Realitatea efectivă a dreptului o găsim în actele de aplicare a legilor la situaţiile concrete, în rezolvarea operativă şi legală a stărilor sociale şi individuale generatoare de conflict şi dezorganizare socială. Statul de drept trebuie să fie elementul esenţial al funcţionării libertăţii şi protector al valorilor. Când instituţiile statului sunt prost gestionate – din ignoranţă sau meschine interese – cetăţenii au sen­timentul unei servituţi cu aparenţă de legalitate, trăind într‑un climat de ne­siguranţă şi teamă, având conştiinţă că justiţia este părtinitoare, nedreaptă sau dezinteresată de menirea ei. O justiţie fără dreptate sau „un Drept ne­drept” a fost practicat de regimul na­zist sau comunist, aceste triste expe­rienţe care pot fi reluate dacă cetăţenii sunt inerţi, pasivi, fără reacţie în faţa tendinţelor absolutiste ce apar în acti­vitatea instituţiilor puterii. În mod para­doxal, ilegalităţile şi abuzurile comise de organele justiţiei sunt soluţionate tot de către membrii aceluiaşi corp profesional. O solidaritate de castă formează o densă ţesătură protectivă, o imunitate subtilă, dar eficace, care va apăra membrii acestui grup privile­giat. Legile de organizare, regulamen­tele şi instrucţiunile formează un strat protector pentru membrii distinsei şi puternicei „frăţii” instituţionale. Vechii profesionişti ai justiţiei comuniste erau încatenaţi şi subordonaţi în lanţul in­flexibil al structurilor statale de partid, iar limitele puterii şi competenţei ju­diciare erau atent supravegheate de puterea politică. După 1989, elimina­rea monopolului politic al unui singur partid, schimbarea periodică după fie­care ciclu electoral a dominaţiei unui partid sau a unei coaliţii a însemnat o relativizare a forţei politice a partide­lor. Justiţia, prin modul de organizare şi funcţionare, rămâne stabilă în con­trast cu trecătorii deţinători ai puterii politice. De aici o anumită superiorita­te şi dispreţ faţă de efemerii „puternici ai zilei”, care, oricând puteau cădea în malaxorul judiciar, pierzându‑şi funcţia, prestigiul şi libertatea. Dacă nu exista o preţuire şi afecţiune reci­procă între lumea politică şi oamenii legii, exista logica intereselor. Numi­rea şi promovarea din justiţie depin­deau de factori decizionali politici, iar politicienii aveau nevoie de toleranţa şi înţelegerea justiţiei în numeroasele încurcături judiciare în care erau im­plicaţi. Un exemplu elocvent despre implicarea politicului în justiţie îl con­stituie Curtea Constituţională formată prin criterii politice şi care prin decizii părtinitoare are un rol important în jo­cul politic.

Calitatea actului de justiţie e deter­minată nu doar de rigoarea, logica şi raţionalitatea sistemului normativ, ci şi de valoarea profesională, culturală şi morală a celor care aplică normele la faptele concrete sau judecă litigiile de natură juridică. O justiţie autentică, competentă şi eficace nu înseamnă doar o piramidă legislativă coerentă şi raţională. Actorii marelui spectacol judiciar sunt părţile din procese (recla­manţi, pârâţi, intervenienţi etc.), de al­tfel cetăţenii statului şi corpul de arbi­traj al instanţelor şi organelor judiciare format din profesionişti pregătiţi pen­tru asemenea funcţii. Nu ne putem aş­tepta la minuni şi o restaurare imedia­tă a legalităţii şi dreptăţii doar prin in­tervenţia miraculoasă a unei legislaţii bune, raţionale etc., la fel cum un me­dicament vindecă un bolnav cronic. Actul de justiţie nu este tratamentul ideal şi perfect pentru însănătoşirea corpului social, al unui stat sau al unei naţiuni. Dacă cetăţenii care‑şi ajung a disputa şi soluţiona conflictele ar fi de o moralitate, probitate şi inteligenţă exemplare s‑ar ajunge la o rezolvare amiabilă a divergenţelor şi conflicte­lor. Dar când viclenia, reaua‑credinţă, cupiditatea, minciuna, zgârcenia, aro­ganţa, invidia şi alte „prea‑omeneşti” defecte conlucrează şi configurează profilul justiţiabilului, altă soluţie nu e decât intervenţia puterii judecătoreşti pentru a arbitra şi soluţiona litigiile apărute. O lectură sumară a dosare­lor judiciare ne‑ar surprinde de lipsa de obiectivitate, de probitate la fel ca delirurile mincinoase ale reclamanţi­lor, pârâţilor, intervenienţilor, a marto­rilor, ca şi de expertizele „pro‑cauza” neadevărate, cu tot blindajul aparent ştiinţific al demonstraţiilor tehnice. Între rea‑credinţă, adevăr şi eroare, ignoranţă şi interese, judecătorii tre­buie să discearnă şi să dea un ver­dict, o soluţie „temeinică şi legală” care va deveni executorie şi va stinge litigiul aducând un relativ calm zonei conflictuale a societăţii. Munca omu­lui din justiţie este grea, delicată şi de o mare responsabilitate, iar pentru această îndeletnicire se cer calităţi înnăscute (inteligenţă, calm, intuiţie etc.) şi o bună pregătire profesională completată de un larg orizont cultural. Nu este suficient să cunoşti dreptul sub aspectul lor dogmatic, o simplă gramatică seacă a normelor şi dispo­ziţiilor legale, iar mintea să fie un ca­vou de date, legi şi ordonanţe, ci este nevoie de o capacitate sintetică de a înţelege valorile, societatea şi cultura, precum şi complicata fiinţă umană ca realitate antropologică şi psihologică. Aceste calităţi profesionale ale adevă­ratului magistrat sau om al legii, fără îndoială, au şi o bază nativă, dar ele sunt efectul unei sistematice educaţii, a unei învăţări intense în care inteli­genţa se combină fericit cu vocaţia. Dar aceste exigenţe par ideale şi oa­recum utopice, căci fiecare societate îşi are „justiţia pe care o merită”, para­frazând o veche înţelepciune.

Învăţământul juridic are respon­sabilitatea pregătirii profesionale şi educarea viitorilor oameni ai justiţiei (judecători, procurori, notari, jurişti, avocaţi etc.). Judecătorul mărginit, arogant, indiferent la problema oame­nilor pe care îi judecă, suficient sieşi (doar cu teama faţă de ierarhi şi de zdruncinarea poziţiei sale sociale) nu poate realiza un adevărat act de justi­ţie. La fel şi procurorii atotştiutori, ze­flemitori, vicleni şi duplicitari, violenţi cu anchetaţii, versatili şi cufundaţi tot mai mult în mentalitatea şi habitatul lumii interlope şi criminale în care este familiarizat datorită profesiunii nu sunt terapeuţii ideali pentru a salva lumea de patologia penală şi ilegalitate. Dar şi avocaţii, apărătorii tradiţionali ai drepturilor şi libertăţilor, stând alături de învinuiţi, inculpaţi şi condamnaţi, nu sunt întotdeauna bunul samari­tean şi medic dezinteresat şi eficient al durerilor şi necazurilor judiciare ale clienţilor. Avocaţii acoperă întreaga zonă juridică: penală, civilă sau ad­ministrativă, redactând reclamaţii şi acţiuni, apărând inculpaţi, reclamanţi, părţi vătămate, pârâţi, intervenienţi, moştenitori legitimi şi impostori, trafi­canţi odioşi şi funcţionari corupţi etc. În această lume pestriţă de răufăcă­tori şi victime, avocatul trăieşte, îşi alimentează veniturile şi formulează în termeni juridici complicatele situaţii apărute în această harababură soci­ală. Ideal ar fi ca buna‑credinţă, pro­bitatea profesională şi morală, cultul adevărului, aşa cum sunt prezentate în legile de organizare profesională să le regăsim în practica curentă. Din păcate, contrariul acestor exigenţe se extinde tot mai mult, înveninând climatul deja toxic al conflictualităţii umane.

Triunghiul magic al justiţiei – Acu­zare, Apărare şi Judecată – trebuie realizat de către oameni având o ca­litate deosebită atât moral, cât şi pro­fesional; altfel, actul de justiţie nu‑şi atinge finalitatea, fiind doar un simula­cru care poate degenera în nedrepta­te, ilegalitate şi mizerie morală, iar so­cietatea se îndreaptă către anomie şi declin. Fără îndoială, calitatea şi per­formanţa oamenilor din justiţie depind de personalitatea fiecăruia, dar un rol esenţial revine învăţământului juridic.

În timpul comunismului s‑a trecut de la simplismul învăţării dreptului în improvizatele „şcoli juridice”, învăţare care a furnizat „intransigenţi” judecă­tori şi procurori ai represiunii comunis­te, la învăţământul superior juridic re­alizat printr‑un redus număr de Facul­tăţi de Drept (Bucureşti, Cluj şi Iaşi). Cele trei facultăţi de „ştiinţe juridice” (înlocuind burgheza denumire de fa­cultăţi de drept) puteau fi mai bine conduse, supravegheate şi orientate politic, furnizând cadrele viitoare ale puterii judiciare şi ale autorităţilor re­presive, la fel ca şi funcţiile juridice din întreprinderi şi administraţie. Aceste facultăţi aveau menirea de a furniza funcţionari şi docili birocraţi (în care intrau şi procurorii sau judecătorii), care nu aveau nevoie decât de învă­ţătura mecanică a legilor şi aplicarea lor, fără inutile complicaţii culturale, psihologice, sociologice sau drept comparat. Profesorii erau pe măsura studenţilor, selectaţi prin metode ridi­cole, în care criteriul „originii sănătoa­se” era fundamental. În rândul cadre­lor didactice erau şi profesori de bună calitate, cu „şcoală veche burgheză”, cunoscători ai dreptului, dar convertiţi la comunism din teamă sau interes, dar având menirea de a vertebra noua şcoală juridică. Facultăţile de Drept nu au format specialişti cu o deschidere profesională şi culturală pe măsura titulaturii şi a diplomelor de absolvire pe care le acordau. Nici nu era nevo­ie. Ştiinţa despre om şi societate era oferită de materialismul dialectic şi is­toric, socialismul ştiinţific şi economia politică socialistă. Învăţătura dreptului era un exerciţiu de memorizare sco­lastică a textelor legale ce trebuiau cunoscute pentru a fi aplicate de vi­itorii jurişti. Cu trecerea timpului, s‑a îmbunătăţit şi calitatea învăţământului juridic, dar în fond a rămas aceeaşi dogmatică simplistă şi lipsită de ori­zont axiologic şi cultural. Nu este de mirare că absolvenţii acestor facultăţi au fost principalii slujitori şi paznici ob­tuzi ai statului comunist.

După 1989, învăţământul superior din România s‑a extins cu repeziciu­ne, iar apariţia de noi universităţi şi fa­cultăţi era defularea unei comprimări şi restricţii pe care o suportase viaţa universitară în perioada comunistă. Zona juridică a reprezentat sectorul cel mai „dinamic”, apărând prin gene­raţii spontane Facultăţi de Drept nu doar în capitală şi în oraşele mari de tradiţie universitară, ci şi în modeste orăşele de provincie. Privatizarea în­văţământului a însemnat dezvoltarea unei reţele de „buticuri universitare” al căror scop legal şi la vedere era cultu­ralizarea, expansiunea ştiinţei şi edu­carea tinerei generaţii, dezintoxicarea de comunism etc., dar în fond erau nişte prăvălii comerciale, asigurând venitul corpului profesoral din taxele şcolare plătite de studenţi. Tinerimea era entuziasmată că va primi instruc­ţie „europeană” ce le va asigura un viitor fericit, dar vor fi dezamăgiţi la finalul studiilor când vor fi în posesia unor certificate de absolvire fără va­loare, iar posesorii acestor simboluri ale ştiinţei vor înmulţi masa şomeri­lor „licenţiaţi” sau vor migra spre alte facultăţi sau specialităţi. Dintre toate specialităţile, cea juridică era foarte căutată, oferind multiple şi iluzorii po­sibilităţi de angajare în variate speci­alităţi, de la judecători, procurori, no­tari, avocaţi, funcţionari administrativi, specialişti în ministere, poliţie sau ser­vicii secrete până la jurişti acoperind întreaga gamă a funcţiilor şi servici­ilor. Nicio facultate nu avea o paletă aşa de largă de specializări şi oportu­nităţi ca facultăţile de drept. Relativa uşurinţă de a învăţa materiile juridice, în care memorizarea mecanică a tex­telor era metoda de bază, a acaparat fluxul de amatori pentru studii juridice, inundând facultăţile de drept cu un număr excesiv de studenţi. Facilităţile acordate pentru intrarea la facultate şi lejeritatea cursurilor şi examenelor au determinat suprapopularea facultăţi­lor cu profil juridic. Reversul medaliei a fost creşterea şomajului pentru tine­rii absolvenţi şi vagabondarea acesto­ra prin alte facultăţi până la epuizarea resurselor financiare ale părinţilor sau îi cuprindea lehamitea pentru studiu şi carieră superioară. Profesorii, lec­torii şi asistenţii, cadrele didactice ale acestor improvizate facultăţi erau de o mediocră pregătire ştiinţifică şi didac­tică şi proveneau din foşti birocraţi, procurori, judecători, miliţieni sau se­curişti; unii pensionari, alţii daţi afară din serviciu, mulţi veleitari etc. Înmul­ţirea secţiilor, a catedrelor, a învăţă­mântului la distanţă şi fără frecvenţă îi obliga pe improvizaţii universitari să absenteze de la cursuri şi semina­rii, să delege obligaţiile profesionale asistenţilor sau să le ignore. Sistemul grilelor de examen, cursurile impro­vizate, înmuierea exigenţelor profe­sionale prin cadouri şi sume de bani oferite de studenţi a însemnat o pro­gresivă degradare a calităţii şi credi­bilităţii carierei universitare. Cu astfel de absolvenţi de drept, piaţa muncii juridice a crescut, dar calitatea profe­sională a scăzut. Aglomeraţia la exa­menele de admitere în magistratură şi rezultatul concursurilor sunt deplo­rabile. Doar câţiva candidaţi reuşeau dintr‑o mie, iar notele sunt ruşinos de mici. Repetarea concursurilor nu mo­difică calitatea candidaţilor, iar locurile desemnate magistraturii rămâneau neacoperite fiind nevoie de a chema pensionarii pentru a ocupa noile pos­turi disponibile. Fericiţii care reuşeau la examenul de admitere erau nevoiţi să reia învăţământul juridic de la ca­păt urmând cursurile şcolii de magis­tratură. În final, un astfel de licenţiat şcolit şi „supra dopat profesional” in­tra stagiar, dar după o scurtă perioadă putea prezida ca judecător deplin in­stanţa de judecată dispunând asupra destinelor celor aflaţi în jurisdicţia sa. Schimbările repetate şi nejustificate raţional şi practic a legii de organiza­re judecătorească a permis ocuparea funcţiilor de judecător sau procuror de oameni fără experienţă şi de o în­doielnică pregătire profesională. Nu mai insistăm asupra mecanismului promovării, răspunderii şi sancţionă­rii. Înmulţirea ramurilor de drept şi a specializărilor a creat noi probleme de instrucţie şi competenţă.

De la distanţă lucrurile par a merge bine către „europenizare”, competen­ţă sporită şi performanţă. În realitate sfera justiţiei este afectată de o criză al cărei efect îl suportă întreaga ţară.

Total 1 voturi
1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Octavian Opriș

Octavian Opriş s a născut în data de 18 octombrie 1946, Bacău. A absolvit cursurile Liceului teoretic, apoi Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Doctor în filosofie. Urmează cursuri [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*