Octavian Opriş: Puterea şi Politica la Michel Foucault

Dacă la început preocupările lui Michel Foucault erau consacrate psihologiei, cunoaşterii şi epistemologiei, mai târziu, interesul filosofului s‑a îndreptat către problematica socială, vizând puterea şi constrângerea, mecanismele de constituire şi menţinere a ordinii sociale şi ale modelării individului. Preocuparea pentru societate şi individ a însemnat o extinsă cercetare istorică în complicata dialectică a integrării şi devianţei michel-foucaultsociale. Lucrările din tinereţe ale lui Foucault erau centrate pe problematica psihologică şi psihiatrică, pentru a înţelege normalul şi patologicul fiinţei umane, să găsească remedii şi soluţii pentru corectarea şi ameliorarea condiţiei umane. Bolile mentale, delincvenţa şi devianţa trebuie înţelese în fondul lor existenţial, nu doar în optică juridică şi administrativă.

Remediile sociale, azilul şi temniţele erau paleative care ocultau patologia fiinţelor încarcerate, continuând sistematic opresiunea socială asupra indivizilor afectaţi, de cele mai multe ori, de dominaţia excesivă a societăţii asupra persoanelor. Terapeutica socială practicată în instituţiile sociale şi coercitive relevă „dominaţia” care impune reguli şi controlează, modelează şi sancţionează. Dominaţia este un alt nume dat Puterii. Un rol central în constituirea, funcţionarea şi dezvoltarea societăţii îl are Puterea care este prezentă în orice formă de organizare societală, în divergenţa şi conflictualitatea indivizilor şi a grupurilor sociale, a claselor sociale sau a statelor.

Latura agresivă, corectivă este cea mai vizibilă şi imediata manifestare a Puterii, exprimată în sistematica instituţiilor juridice şi administrative. Societatea îşi găseşte structura optimă de funcţionare şi organizare în Stat. Aici puterea este forţa ordonatoare a instituţiilor şi conduitelor cetăţenilor, oferind protecţie şi consolidând edificiul social. Puterea se manifestă ca forţă „politică”. În societatea superior organizată ne confruntăm cu puterea „politică” ce permite acţiuni individuale sau colective după criterii de raţionalitate, oportunitate sau variate interese.

„A supraveghea şi a pedepsi” este o carte importantă a lui M. Foucault care trebuie înţeleasă în corelaţie cu alte lucrări fundamentale ale filosofului francez, cum sunt: „Lumea e un mare azil”, „Istoria sexualităţii”, „Natură, populaţie şi politică” şi cursurile ţinute la College de France. Cartea lui Foucault este o analiză a mecanismelor de putere în acţiunea lor concertantă de a priva omul de libertate, de a‑l transforma în deţinut perpetuu într‑o societate supravegheată printr‑un uriaş „Panopticum”. Este o anatomie a servituţii umane, a lipsei de libertate şi a dresajului social, o replică filosofică a universului orwellian.

Omul nu este o fiinţă autonomă, inteligentă şi liberă, căci este supusă unei presiuni deformante şi de multe ori nocive de către societate. La fel ca „bunul sălbatic” al lui Rousseau, care‑şi pierde inocenţa, bunătatea şi moralitatea intrând în societate, fiind supus imperativelor convieţuirii cu oamenii şi căzând în capcana lipsei de libertate, omul vizat de Foucault este obiect al manipulărilor sociale, fiind supus disciplinei, educaţiei şi diverselor constrângeri, până la încarcerare, detenţie sau suprimare a vieţii. Societatea este inventivă în construcţia mecanismelor de „ortopedie socială” care permite un dresaj permanent al individului, spre a‑l face compatibil cu legile termitierei umane.

Din perspectiva umanistă a idealiştilor care susţin libertatea individului, societatea apare ca o forţă opresivă, chinuind fiinţa umană în scopuri economice, politice sau ideologice. Paradoxal, de aceste valori beneficiază, în mod diferenţiat, toţi oamenii, implicit şi victimele acestor tehnologii ale puterii. În spatele acţiunilor şi mecanismelor constrângătoare stă zeiţa tutelară a „Puterii”, care robeşte şi suprimă ce e mai nobil în Om – Libertatea şi gândirea personală. „A supraveghea şi a pedepsi” este o fenomenologie a servituţii şi dresurii sociale.

Puterea are mai multe forme prin care îşi manifestă dominaţia: mijloace de presiune şi de aservire care funcţionează local şi diferenţiat. Foucault consideră că nu există un corp unitar în care se exercită o singură putere, ci o conexiune, o coordonare a diferitelor puteri. Societatea este un „arhipelag de puteri” care nu sunt derivate dintr‑o putere centrală. Aceste puteri nu au doar funcţie inhibitivă, de blocare a acţiunii, de „a interzice”; esenţa lor este de a produce cu eficienţă bunuri şi servicii. Mecanismele de putere sunt tehnici pentru îmbunătăţirea şi protecţia acţiunii umane şi au condus la progresul civilizatoric al speciei noastre. O privire istorică a funcţionării mecanismelor de putere va limpezi complexitatea problematicii abordate de Michel Foucault.

Sistemul de putere organizat de monarhie la sfârşitul Evului Mediu prezintă două carenţe majore; era excesiv de oneros şi îi scăpau „lucruri, elemente, conduite şi procese” care rămâneau în afara controlului statului. Puterea era „perceptoare şi prădătoare, operând o sustragere economică, iar în loc de a favoriza şi stimula economia era un obstacol şi o frână”. În sec. XVII‑XVIII s‑a produs o revoluţie a forurilor de putere.

Foucault va grupa tehnicile politice în două direcţii. Pe de o parte, este vorba de „disciplină”, prin care puterea controlează corpul social şi indivizii. Pe de altă parte, există tehnologii ale puterii vizând populaţia. Disciplina este o tehnică de individualizare a puterii, de „Cum poate fi supravegheat cineva, cum i se poate controla comportamentul, aptitudinile, înmulţi capacităţile, cum poate fi pus la locul lui în care ar fi cel mai util”. Un alt domeniu al tehnologiei disciplinare este educaţia. În şcoli sau în colegii apar metode prin care tinerii sunt individualizaţi, supuşi unui control permanent. Acum intervin „supraveghetorul”, notările, examenele, concursurile, calificativele. Foucault numeşte aceste procese „tehnologie individualizantă a puterii”, fiind un fel de anatomie politică. O altă formă de tehnologie de putere priveşte populaţia.

În Evul Mediu puterea se exercita de către suveran asupra supuşilor. În sec. XVIII se descoperă că puterea se exercită asupra populaţiei. Dar populaţia nu e doar un grup numeros, ci e compusă din fiinţe vii, generate prin legi biologice, având o rată a natalităţii, a mortalităţii, o piramidă de vârste, o stare de sănătate. Relaţia dintre putere şi supus nu mai este doar o formă de aservire, de prelevare din bunurile şi averile supuşilor. Puterea trebuie să folosească indivizii şi populaţia ca o maşină de produs bogăţie şi bunuri. Descoperirea individului şi corpului dresabil se completează cu descoperirea populaţiei. Populaţia devine al doilea nucleu tehnologic care a produs transformarea procedurilor politice ale Occidentului. S‑a inventat astfel bio‑politica.

Viaţa şi corpul devin obiect al puterii. Dacă înainte existau supuşi, subiecţi juridici, acum viaţa omului, corpul şi existenţa sa individuală, societatea, populaţia intră în domeniul puterii. Puterea vede cum sexul capătă tot mai multă importanţă, căci se află plasat la punctul de articulare dintre disciplinele individuale ale corpului şi regularizarea populaţiei. Sexul asigură reproducerea populaţiei având consecinţe asupra raportului dintre natalitate şi mortalitate.

În decursul timpului, omul a elaborat tehnici şi metode pentru a se cunoaşte pe sine şi a acţiona eficace. Michel Foucault împarte aceste tehnici în patru grupe, fiecare reprezentând „o matrice a raţiunii practice”. Astfel, avem: „1. tehnicile de producţie prin care putem produce, transforma şi manipula obiectele; 2. tehnicile de sisteme de semne, care permit utilizarea semnelor, simbolurilor sau a semnificaţiilor; 3. tehnici de putere care determină conduita indivizilor şi îi supun anumitor scopuri sau determinaţii; 4. tehnici de sine, care le permit indivizilor să efectueze singuri sau cu ajutorul altora, un anumit număr de operaţii asupra corpului şi sufletului lor, asupra gândurilor şi conduitelor, asupra modurilor de a fi, de a se transforma pentru a atinge o anumită stare de fericire, de plinătate, de înţelepciune, de perfecţiune sau de nemurire.” Aceste tehnici nu funcţionează separat, ci fiecare tip este asociat unei anumite forme de dominaţii şi implică anumite modalităţi de educaţie şi de transformare a individului.

În 1773, J. P. Franck publică primul mare tratat de sănătate publică pentru statul modern. Preocuparea pentru viaţa individului devine o îndatorire de stat. În aceeaşi perioadă, Revoluţia Franceză, marile războaie naţionale şi campaniile lui Napoleon vor culmina cu imense masacre colective. Un fenomen asemănător se remarcă în cursul celui de‑al Doilea Război Mondial, acest mare „carnagiu cosmopolit”. Şi totuşi, în această perioadă, au fost elaborate marile programe de protecţie socială, de sănătate publică şi de asistenţă medicală. Coexistenţa în sânul structurilor politice a unor enorme maşini de distrugere şi a unor instituţii destinate protecţiei vieţii individuale, consideră Foucault, este una dintre antinomiile centrale ale raţiunii politice.

Foucault studiază din perspectivă istorică raţionalitatea politică, ce s‑a dezvoltat în sec. XVII-XVIII, sintetizată în conceptul de „raţiune de stat”, şi tehnicile de guvernare. Raţiunea de stat era considerată o „artă” supusă unor reguli care cer o cunoaştere raţională. Interesul se deplasează de la scopurile naturale sau divine ale omului la problematica statului ca instituţie, la natura şi raţionalitatea lui proprie. Guvernarea va trebui să consolideze statul, pentru a face faţă funcţiilor sociale şi politice. Trebuie să existe o relaţie biunivocă între politica practică şi cunoaşterea politică. Omul politic care va conduce structurile si mecanismele statale trebuie să fie competent, având o cunoaştere specifică domeniului. Statul trebuie înţeles nu doar ca entitate juridică şi administrativă.

Latura instituţional juridică formează structura formală, normativă a statului. Cunoaşterea politică depăşeşte competenţele şi abordările juridice. Trebuie cunoscută forţa statului, capacitatea şi mijloacele de a o spori, la fel ca şi puterea celorlalte state. Guvernarea nu se limitează la aplicarea principiilor generale ale raţiunii, ale înţelepciunii şi jurisprudenţei, ci va trebui să consolideze şi să dezvolte forţele statului. Guvernarea se ocupă de indivizi în măsura în care prezintă interes pentru stat. Au fost create tehnici politice, tehnologii de guvernare utilizate şi dezvoltate în cadrul raţiunii de stat pentru a transforma individul într‑un element important pentru stat şi integrarea socială a indivizilor. Poliţia (police) în Franţa si (Polizei) în Germania, au fost în sec. XVII-XVIII, instituţiile ce au permis guvernarea statului, conducând poporul, fără a neglija utilitatea indivizilor pentru societate. Termenul de Poliţie are o semnificaţie specială pentru acea perioadă, şi nu se confundă cu termenul actual de poliţie. Poliţia cooperează cu justiţia, armata şi finanţele, extinzându‑şi activitatea asupra tuturor acţiunilor umane. Poliţia se interesează de coexistenţa oamenilor într‑un teritoriu, de raporturile lor de proprietate, de ceea ce produc sau schimbă pe piaţă etc. De asemenea, ea se preocupă de felul în care trăiesc oamenii, de bolile şi accidentele lor. Pentru Foucault, această activitate şi competenţă a poliţiei a însemnat o schimbare istorică a raporturilor dintre putere şi indivizi.

Puterea feudală era construită din relaţii juridice între supuşi şi suverani în care un rol important îl aveau naşterea, rangul sau angajamentul personal. Noul stat de poliţie va guverna ţinând cont de statutul juridic al persoanelor, dar şi de calitatea lor de oameni, fiinţe vii care muncesc, fac comerţ şi întreţin variate relaţii sociale. În acele timpuri au apărut lucrări fundamentale, tratate despre poliţie şi guvernare (N. de Lamare – „Tratat despre poliţie” 11 volume, J. H. von Justi – „Elemente de poliţie”). Aici găsim întreg domeniul politicii, de la religie la săraci, trecând prin moralitate, sănătate, arte liberale. Această doctrină şi practică administrativă încearcă să clarifice nevoile societăţii şi ale indivizilor, căutând echilibrul între utilitatea pentru cetăţeni şi interesul statului.

Scopul activităţii politice şi administrative nu este doar atingerea unor obiective abstracte, formale, ci fericirea umană, care devine obiectiv politic. Aşa gândea de Lamare în tratatul său despre Poliţie. Adevăratul obiect al politicii îl vor constitui societatea şi oamenii, indivizii cuprinşi în diversitatea relaţiilor sociale. Un alt document important al epocii este manualul lui J. H. von Justi, „Elemente de Poliţie”. Poliţia are o misiune pozitivă, de a mări producţia, de a consolida viaţa civilă şi puterea statului, şi de a oferi protecţie şi siguranţă populaţiei. Unul dintre conceptele majore ale lui Justi este cel de „populaţie”. Elementele materiale, economice constituie mediul de care depinde populaţia, dar care, în mod reciproc, depinde de populaţie. Foucault va considera că abia la sfârşitul sec. XVIII populaţia devine adevăratul obiect al politicii. În acele timpuri se dezvoltă o raţionalitate legată de tehnologia politică, o intervenţie crescândă a statului în viaţa indivizilor şi dezvoltarea ştiinţelor sociale şi umane. Raţionalitatea politică este legată şi de dezvoltarea proceselor economice, sociale, culturale şi tehnice. Acum se va accentua integrarea indivizilor în comunitate, corelându‑se individualizarea mai accentuată cu consolidarea statului.

Un rol important îi revine dreptului ca element al ordinii sociale. Foucault consideră că dreptul „trimite la un sistem juridic, în timp ce ordinea se raportează la un sistem administrativ, la o ordine foarte precisă a statului. Concilierea dreptului cu ordinea este visul utopiştilor şi trebuie să rămână la stadiul de vis.” În realitate, exigenţa ordinii nu este antinomică dreptului. Din contră, dreptul instituie în societate ordinea raţională a imperativelor juridice. La fel de greşită este şi afirmaţia filosofului francez „că este cu neputinţă de împăcat dreptul cu ordinea, deoarece se poate face sub forma integrării dreptului în ordinea statului”. Or, dreptul este ordinea instituită de către stat, dar însuşi statul este constituit şi funcţionează într‑un sistem normativ juridic. Sistemul administrativ este reglementat de o ţesătură interconectată de norme juridice a cărei finalitate este politica. De raţionalitatea politică sunt legate apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor sociale, care vor căuta soluţii teoretice pentru funcţionarea instituţiilor statului şi a celorlalte structuri politice.

Foucault va analiza apariţia şi evoluţia puterii într‑o perspectivă istorică şi structurală. La începuturile civilizaţiei, oamenii au simţit nevoia de a fi conduşi. Credinţa în Zei şi Divinitate a legitimat practica conducerii sociale de un „păstor” ce trebuia urmat de membrii umani ai turmei sale. După ce Zeii şi mandatarii lor – „păstorii” – au pierdut forţa şi credibilitatea, oamenii s‑au trezit abandonaţi. Cine va urma să înlocuiască înţeleptul păstor uman? Acesta va fi Omul politic. Pentru Foucault, omul politic are rolul de a guverna, altfel spus de a „aduna la un loc vieţile oamenilor prin armonie şi prietenie”, asigurând unitatea cetăţii. Problema „pastorală” priveşte viaţa indivizilor. Această temă veche şi actuală se referă la relaţiile dintre politică, ca ordine impusă prin sistemul juridic şi o putere „pastorală” al cărei scop este de a veghea la viaţa tuturor, de a‑i ajuta pe oameni şi a le îmbunătăţi traiul. „Statul providenţă” pune în evidenţă nevoile şi tehnicile de guvernare ale lumii actuale referitoare la bunăstarea socială şi economică a cetăţenilor. Puterea se exercită simultan asupra cetăţenilor în calitate de subiecţi de drept, cât şi ca putere „pastorală” de protecţie a indivizilor în realitatea lor existenţială. 
Raţionalitatea puterii de stat a fost formulată în două corpuri doctrinale: raţiunea de stat şi teoria politică. Dezvoltarea statului în Europa a fost asigurată în mare măsură de instituţiile şi gândirea politică inspirate de dreptul roman şi de tradiţiile cutumiare. Puterea monarhului avea o legitimitate şi o bază religioasă si juridică. Puterea se regăsea în discursul şi limbajul dreptului. Occidentul nu a avut alt sistem de reprezentare, de formare şi de analiză a puterii în afara dreptului şi a sistemului legii. Foucault crede că trebuie să părăsim abordarea juridică a puterii şi să procedăm la o analiză a funcţionării ei reale în mecanismele şi structurile sale pozitive. O astfel de abordare o putem găsi la J. Bentham sau la Marx (Cartea a doua a Capitalului). În acele texte îşi va găsi şi Foucault sursele inspiratoare pentru analiza puterii. La Marx există ideea că sunt mai multe forme ale puterii şi nu doar una singură şi centrală. Puterea înseamnă mai multe forme de dominaţie care funcţionează local – în ateliere, armată… sau în organizaţii în care există relaţii de aservire. Există forme regionale, locale de putere având modalităţi proprii de funcţionare şi proceduri tehnice. Foucault ne vorbeşte de regiuni de putere. Marx arată cum, pornind de la existenţa iniţială şi primitivă a micii regiuni de putere – cum ar fi proprietatea, sclavia, atelierele sau armata – s‑au format treptat mari aparate de stat. Puterea de stat este secundară în raport cu puterile regionale şi specifice. Funcţia principală a acestor puteri regionale este constructivă, producătoare de eficienţă economică sau organizatorică şi, în subsidiar, de a interzice şi sancţiona anumite acţiuni. Pentru ca armata să fie eficientă, trebuie impusă o anumită disciplină, care implică o tehnică de putere într‑o unitate ierarhizată, cu ofiţeri, subofiţeri şi subordonaţi. Disciplina din ateliere era o consecinţă a diviziunii muncii şi a finalităţii activităţii specifice unităţilor productive. Fără disciplină de atelier, fără ierarhie şi supraveghere, fără contramaiştri şi cronometrarea activităţilor practice, nu se putea ajunge la productivitatea crescută şi performanţa economică. Mecanismele de putere au fost inventate şi perfecţionate pentru a se obţine performanţă şi dezvoltare, nu doar pentru a „interzice” şi a sancţiona.

De la Bottero la von Justi, din sec. XVII până la sfârşitul sec. XVIII, Foucault va sesiza dezvoltarea unei raţionalităţi politice legate de o tehnologie specifică. Pornind de la ideea că statul posedă natura şi finalitatea sa proprie, completată cu ideea despre om ca individ viu şi element al unei populaţii vieţuind într‑un mediu natural şi social, Foucault va sesiza intervenţia crescândă a statului asupra populaţiei. Puterea de stat se va impune în viaţa oamenilor, pentru rezolvarea complicatelor probleme economice, juridice, sociale, morale şi educaţionale. Prin capacitatea sa de acţiune instituţională, statul va dezvolta o cunoaştere organizată prin sistemele educaţionale şi va dezvolta „câmpuri posibile ştiinţelor sociale şi umane”.

Foucault va depăşi prejudecata despre statul opresor având monopolul interdicţiilor şi violenţei organizate. Adevărata menire a politicii şi a statului este progresul social, dezvoltarea şi protejarea fiinţei umane. Discursul filosofului francez este o analiză şi o sinteză de excepţie a formelor de organizare socială şi de funcţionare a puterii politice într‑o perspectivă istorică şi existenţială.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Octavian Opriș

Octavian Opriş s a născut în data de 18 octombrie 1946, Bacău. A absolvit cursurile Liceului teoretic, apoi Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Doctor în filosofie. Urmează cursuri [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*