Punctul Critic » Fondul şi forma » Octavian Opriș: Politica înainte şi după 1989

Octavian Opriș: Politica înainte şi după 1989

Să conduci un super trib este ca şi cum ai încerca să ţii în

echilibru un elefant pe o sârmă.

Desmond Morris

După 1989, politica a evoluat cu rapiditate, de la entuziasmul dezrobirii de comunism la promisiunile de echitate, democraţie şi bunăstare capitalistă. Aceste locuri comune se regăseau în discursurile, articolele şi declaraţiile celor cu veleităţi de tribuni sau banali vorbăreţi, perorând în public sau în diferite cercuri Cinci-mituri-false-despre-economia-de-dinainte-de-1989mai restrânse. Lipsa experienţei politice autentice, reconvertirea dogmaticilor sau obedienţilor membri de partid comunişti, reînvierea vechilor doctrine şi partide din perioada interbelică, adoptarea de atitudini şi ideologii din Occident fără înţelegerea situaţiei în care se găsea ţara, un talmeş‑balmeş al mass‑media, care trăia bucuria renaşterii şi în acelaşi timp a copilăriei lipsite de rigoarea unei educaţii profesionale şi responsabilităţi sociale au instaurat un carnaval pitoresc, uneori grotesc, al vieţii publice româneşti, în aşa‑zisa perioadă postdecembristă. Din această frământare iraţională de bune intenţii şi dorinţă de ameliorare socială, de adoptare a unor soluţii inspirate de modele vest‑europene, din ambiţii şi dorinţe irepresibile de parvenire socială şi opulenţă economică, s‑a cristalizat noua ordine politică a ţării.

Noile instituţii postdecembriste erau de fapt vechile structuri comuniste asezonate cu o nouă legitimitate, dar cu aceiaşi oameni trecuţi subit de la etosul birocratic comunist la pseudo‑etica libertăţii vecine cu discreţionismul, aroganţa şi lipsa responsabilităţii. Nu se puteau schimba oamenii şi instituţiile spontan, iar cetăţenii suportau enigmatica şi mereu prezenta „tranziţie” ce părea nesfârşită. Imperativul momentului era menţinerea funcţionalităţii statului, a instituţiilor şi a funcţionării economiei. Programe „revoluţionare” de schimbare „radicală” constituiau latura livrescă, dar care trebuia realizată practic, depinzând de capacitatea corpului social al cetăţenilor de a o concretiza. Este nevoie nu doar de entuziaşti şi ideologi, de jurnalişti şi înţelepţi sfătuitori din televiziune, de interminabile şi echivoce cenacluri politico‑economice, televizate şi prezentate ca lecţii exemplare pentru intervenţia practică, ci de acţiuni ferme, practice, prin politici economice, sociale şi educaţionale. Altfel spus, România avea nevoie de o reformă politică, care să opereze cu rapiditate modificări structurale ale întregii societăţi. Schimbarea politică înseamnă construirea instituţiilor politice fundamentale în care un rol esenţial îl au partidele politice. Voinţa populară trebuia să fie captată, filtrată, înţeleasă, modelată şi structurată prin programe politice adoptate de Parlament şi Guvern pentru a deveni realităţi efective. De la confuzia şi contradictoriile aspiraţii populare trebuiaziarul-inainte-foto ajuns la coerenţa raţională a unei autentice voinţe politice. Partidele operează legătura între conducători şi conduşi. Partidul politic, prin structura, funcţionalitatea, eficacitatea sa va fi garantul bunei administrări a statului, gestionând patrimoniul economic şi cultural al ţării.

Încrederea cetăţenilor într‑un partid este determinată de performanţa sa practică, confirmată de experienţă. Când această experienţă lipseşte, cetăţenii vor alege după înşelătoarele aparenţe întreţinute de propaganda unor ridicoli lideri „carismatici” şi cu ajutorul mass‑media, în spatele cărora varii interese, mai mult sau mai puţin oculte, încercau să influenţeze politica. Partidele, ca structuri organizaţionale, devin eficiente nu doar prin modalitatea tehnică de organizare şi fundamentare ideologică. Membrii de partid, liderii şi conducătorii de la vârful organizaţiei sunt răspunzători pentru performanţa şi slăbiciunea organizaţiei. Criteriul performanţei politice trimite la valorile culturale, intelectuale şi morale pe care trebuie să le îndeplinească fiecare membru al unui partid. Altfel, un partid poate deveni o fragilă grupare sectară unită prin scopul egoist de a pune mâna pe funcţii de prestigiu social, de statut, voind a se îmbogăţi rapid şi a exercita arogant şi cinic puterea personală de pe poziţiile impersonale ale instituţiilor publice. A parveni prin politică părea o posibilitate lejeră de a‑ţi face loc în viaţă prin mijloace de multe ori lipsite de onestitate, fără morală şi idealitatea unor scopuri sociale generoase. Sub raport instituţional‑juridic, înfiinţarea partidelor era rezultatul unei simple decretări a legii partidelor politice şi a altor acte normative având acest obiect.

Structurile abstracte instituite de lege sunt „formele fără fond”, iar sub acoperişul lor normativ se pot adăposti camarile, găşti şi grupuri de interese contrare finalităţii culturale şi sociale ale unui autentic partid politic. O condiţie esenţială pentru coeziunea şi performanţa unui partid este cultura socială şi politică a membrilor săi, conexată cu morala ce‑i va solidariza raţional şi emotiv pe membri şi lideri, având în vedere interesele superioare ale naţiunii. Altfel, egoismul, lipsa de moralitate, duplicitatea, contrastul dintre fapte şi vorbe, relativismul şi indiferenţa pentru celălalt, fanatismul pentru idei fixe şi proaste, irascibilitatea, violenţa în limbaj etc. vor marca luptătorii politici înregimentaţi în partide. În asemenea condiţii, programele politice devin promisiuni deşarte, o retorică înşelătoare pentru a câştiga alegătorii, amăgindu‑i perpetuu cu o viaţă mai bună, aplicând o anestezie temporară unui bolnav cronic de mizerie economică şi socială.

Imediat după 1989, înfiinţarea partidelor politice apărea ca o necesitate pentru funcţionarea „democraţiei”. Experienţa C.P.U.N., acest organism statal improvizat, cu o compoziţie pestriţă, cu oameni nepricepuţi, cu revoluţionari gălăgioşi, refractari, speriaţi de revenirea comunismului şi a securităţii, cu vechi membri ai partidelor istorice persecutaţi de comunişti – acum resentimentari voind mult mocnita revanşă istorică – dar mai ales foşti comunişti cu importante funcţii tehnice, administrative şi politice, a trebuit să fie depăşită prin instituirea unui Parlament după model european. Or acest Parlament nu se putea constitui decât prin alegeri. Astfel, s‑a accelerat procesul de formare şi funcţionare a partidelor politice. În perioada imediat următoare după căderea lui Ceauşescu au început să se formeze nuclee ale partidelor politice vizând ocuparea funcţiilor publice. Reînvierea partidelor istorice ai căror bătrâni membri cu viziuni revanşarde, care voiau să întoarcă persecuţiile pe care le‑au suportat împotriva comuniştilor – vechilor asupritori – cu obsesia retrocedării proprietăţilor şi a unor daune incomensurabile etc., era urmată de formaţiuni politice fragile, imitate după canonul occidental (partidele ecologiste, mişcarea ecologistă şi chiar încercarea de constituire a unui partid „laburist”), ajungându‑se la peste 100 de astfel de organizaţii politice.

După entuziasmul iniţial, din lipsă de fonduri şi eficacitate practică, majoritatea acestor formaţiuni au decedat de moarte naturală. Aceste formaţii au fost lipsite de forţă şi capacitate acţională necesare vieţii politice, mai ales în contextul României postdecembriste. Pregătindu‑se pentru lupta electorală şi cucerirea statului, partidele nou înfiinţate şi‑au construit programele, şi‑au asumat ideologiile, platformele electorale, altfel spus, baza doctrinară şi propagandistică. Toate partidele aveau o credinţă comună şi un ideal asemănător: să cucerească puterea şi să instaureze o societate democratică, capitalistă, după model occidental. Dar o primă diviziune scinda frontul politic românesc: unii se intitulau democraţi adevăraţi, unii continuatori ai partidelor tradiţionale, alţii se închipuiau adepţii democraţiilor occidentale – toţi erau uniţi prin anticomunism. Pentru aceştia, comunismul poate reînvia, iar acest duşman politic stă ascuns sub felurite măşti democratice şi sunt desemnaţi generic neocomunişti. Printr‑o formulă politică simplificatoare – după C. Schmitt, politica este raportul amic‑inamic – toţi cei care nu erau cu ei erau neocomunişti; şi trebuia ca ei să fie eliminaţi. Ironia politicianistă era că majoritatea acestor anticomunişti provenea tot din rândul foştilor comunişti; de aici ridicolul şi ipocrizia multor militanţi şi diatribele lor anticomuniste. Ca modalitate de organizare, responsabilităţi şi ideologie, aceste partide aveau carenţe care s‑au confirmat pe parcurs. Îngustimea obiectivelor, revanşa istorică, fanatismul resentimentar împotriva adversarilor intitulaţi aprioric duşmani ai democraţiilor şi libertăţilor, dorinţa obsesivă pentru restauraţie, retrocedări masive ale fostelor proprietăţi, instalarea unei represiuni revendicative configurau profilul politic al acestor partide. Partea organizaţională era deficitară, iar propaganda agresivă mai mult îndepărta cetăţenii decât să îi atragă în acelaşi front şi aceleaşi idealuri politice.

Cealaltă parte a spaţiului politic era ocupată de partide etichetate de adversari drept neocomuniste. Aceste partide aveau profilul unor formaţiuni socialiste, inspirate de social‑democraţie modernă cu o ideologie temperată, de stânga, vizând echilibrul social printr‑o echitabilă distribuţie economică a veniturilor, a drepturilor sociale şi a celorlalte exigenţe democratice. Conducerea acestor partide beneficia de abilităţile şi cunoştinţele socio‑politice ale unor foşti conducători, lideri sau specialişti foşti comunişti, dar cu un orizont intelectual şi politic superior, umanist şi o gândire politică şi socială modernă. Aceşti oameni au gândit reformarea societăţii româneşti şi, mai ales, o modalitate de trecere a economiei de la forma etatizată comunistă la privatizare şi construirea unei economii private combinate cu economia de stat. În gândirea acestor politicieni exista îngrijorarea unei dezorganizări a economiei în situaţia în care adversarii lor politici ajungeau la putere, cu atât mai mult cu cât erau neîncrezători în capacităţile organizatorice, profesionale, tehnice, economice şi juridice ale acestora. În aceeaşi măsură, fanatismul anticomunist putea avea consecinţe nefaste, ducând la represiuni politice anti‑democratice. În propaganda lor electorală erau frecvente temele revenirii la putere a burghezo‑moşierimii, a instituirii privilegiilor, a sărăcirii ţăranilor şi reconstituirea moşiilor etc. În memoria colectivă se menţinea imaginea clasică a boierului proprietar pe întinse moşii, exploatator al muncii ţăranului sau condiţiile grele de muncă ale muncitorului exploatat de către patron. Această mentalitate colectivă consolidată în timpul comunismului – din motive ideologice şi propagandistice – a fost reactivată de noile partide social‑democrate în perioada electorală.

Lupta politică în forma sa electorală a fost, în primul rând, o confruntare „ideologică” care a degenerat în insultă, calomnie, ură, neînţelegere şi rea‑credinţă; un rol important avându‑l mass‑media. Pentru a câştiga masele votante, erau folosite armele calomniei şi discreditării, instituind un climat irespirabil în viaţa publică. Articole de presă defăimătoare, răutăcioase, acuze nemeritate şi apologii penibile exercitau o presiune sistematică asupra conştiinţei publice. Responsabilitatea juridică a celor din presă sau media a fost eludată în permanenţă printr‑o sistematică boicotare a oricărui proiect de „lege a presei”. Argumentarea stereotipă că o lege a presei ar fi o strangulare a libertăţii de exprimare, o atingere adusă libertăţii în general, un atac la democraţie, calea către dictatură erau formulele obsesive pe care le difuzau romania-dupa-1989-enciclopedie-de-istorie_copreprezentanţii media în spaţiul public, intoxicând conştiinţa cetăţenilor. De altfel, toleranţa faţă de exprimarea „mediatică” fără restricţii convenea politicienilor indiferent de partid, pentru că media era instrumentul ideal şi eficace al campaniilor electorale, mercenarul disponibil (din varii interese) pe care îl putea folosi omul politic în nesfârşitele sale lupte.

Dacă la început scopul luptei politice era doar orgoliul de a fi în fruntea instituţiilor statului, ignorându‑se structura şi funcţionalitatea acestora, cu timpul, noii oameni politici intraţi în labirintul instituţional al puterii au avut revelaţia minunilor ce pot fi realizate cu această teribilă maşină politică pe care mulţi o ignoraseră. În primii ani după 1989, activitatea statală era presată de un volum enorm de activităţi ce nu lăsa răgaz pentru o reflexie raţională şi sistematică asupra guvernării şi a viitorului ţării. Dominantă era activitatea legislativă cu abrogări, modificări şi adoptări de legi. Parlamentul şi Guvernul lucrau intens pentru această mare reconversie normativă, grefată pe noile, confuzele şi numeroasele proiecte de reformă din toate sectoarele sociale. Fiecare domeniu trebuia din nou reglementat; dar aceste noi legi organice ale instituţiilor şi ale celorlalte structuri statale aveau carenţe ce trebuiau remediate, de aici un carusel al abrogărilor, modificărilor şi promulgărilor de noi legi. Efectele sociale au apărut imediat. Caracterul contradictoriu al dispoziţiilor legale, efectele nocive ale normelor prost gândite duceau la ineficienţa legii, iar relaţiile sociale erau afectate de haos şi imprevizibilitate. În acele momente guvernarea părea o grea pedeapsă. De la imaginea idilică a guvernării, alimentată cu metafore, ideologii, prezentări retorice, la munca ingrată, obositoare a birocraţilor „puterii” era o schimbare de perspectivă de la ideal la real. Mulţi politicieni şi‑au temperat apetitul politic, retrăgându‑se în anonimatul vieţii private, găsindu‑şi consolare în lumea ispititoare a valorilor materiale. Politicienii au înţeles că a cuceri statul pentru a‑l servi nu este un lucru atrăgător care să îţi dea satisfacţii deosebite, iar între mania grandorii şi bucuria hedonistă a bogăţiei este preferată a doua. Dar să nu generalizăm cu uşurinţă. Şi în acest uriaş malaxor instituţional, producător de legi şi aplicaţii practice, în această uzină a puterii de stat sunt şi zone atractive, aducătoare de avantaje economice în beneficiul omului politic, stăpân pe deciziile statale. Problemele politice legate de statutul şi destinul proprietăţii vor prezenta o importanţă deosebită pentru omul politic.

Reformele comuniste prin care statul a transformat proprietatea capitalistă a mijloacelor de producţie în proprietate a domeniului public au fost mai uşor realizate decât reformele economice postdecembriste. A trece proprietatea privată în proprietatea statului înseamnă decretarea unor legi şi transferul dreptului de proprietate de la mai mulţi proprietari la un singur proprietar: statul. Reforma economică postdecembristă a fost mult mai dificilă, mai complicată procedural şi lipsită de orizontul clar al funcţionării noului mecanism pseudo‑capitalist pe care voia să îl instaureze. Statul va construi noi structuri speciale pentru privatizare, corelate cu cele destinate reformei economice. Privatizarea a deschis cutia Pandorei şi a reactivat apetitul economic al politicienilor care au început să înţeleagă mai bine interdependenţa dintre economic şi politic. Trecerea economică de la capitalism la comunism s‑a realizat politic; economia capitalistă a fost dizolvată şi apoi transformată prin etatizare în economie socialistă. Transformarea inversă, a economiei socialiste în economie capitalistă, a fost realizată tot de puterea politică prin intermediul statului. Astfel, politicul devine un factor decisiv în reconstrucţia economică, în modificarea domeniului public şi redistribuirea avuţiei sociale, configurând o nouă ordine economică şi socială. Această redistribuire, reaşezare economică, fie că o numim reformă, iar alţii o numesc jaf naţional, va segrega economic populaţia şi va determina o creştere a disparităţilor economice dintre cetăţeni, fiind opera puterii politice realizate prin stat.

Dar statul este o abstracţie; el funcţionează prin oameni ce populează structurile de decizie şi execuţie. Lupta pentru ocuparea posturilor de decizie este prin excelenţă politică. Apetitul politic a fost revigorat de perspectiva avantajelor economice pe care le pot avea oamenii politici. Nu doar vanitatea ocupării funcţiei, a recunoaşterii colective, mania grandorii sau alte „slăbiciuni mult prea omeneşti” împing politicianul la acţiune, ci şi instinctul achizitiv, bucuria de „a avea”, în contrast cu dorinţa de „a fi”.

Partidele nou înfiinţate au fost slăbite financiar de numeroasele confruntări electorale, de „costurile democraţiei” şi de servituţile către „sponsori”. Anemicele cotizaţii, subvenţionarea modestă de la stat erau surse mai mult simbolice şi de suprafaţă, acoperind substanţiale finanţări oculte, dar care erau insuficiente pentru partide cu pretenţii „europene”. Multe partide au sucombat de inaniţie financiară. Partidele deveneau societăţi fără profit, unele dintre ele erau organizaţii perdante, pândite de spectrul dispariţiei. Scopul lor, idealul politic, era o himeră lipsită de concreteţea avantajului economic, dacă existenţa partidelor nu era asigurată financiar. Lideri, candidaţi, câştigători şi perdanţi – cum se vor achita de obligaţiile morale şi pecuniare faţă de partidul care a luptat şi i‑a promovat?! Răspunsul a însemnat o iluminaPresedintii-Romaniei-in-25-de-ani-de-democratie-De-la-Duminica-orbului-la-Revolutia-pe-Facebookre a politicienilor postdecembrişti. Dacă scopul luptei politice este cucerirea puterii de stat, dacă avem şansa de a ocupa instituţiile supreme de decizie statală (Parlament, Guvern, putere locală), trebuie să profităm, să recuperăm cheltuielile făcute şi, firesc, să avem şi un folos personal din aceste sinecuri, din acest tezaur realizat prin munca cetăţenilor care ne‑au oferit funcţia, dar, implicit, şi fructele funcţiei.

Reorientarea politicii de la idealismul postdecembrist la pragmatismul achizitiv va marca evoluţia politicii româneşti şi noua clasă politică. Postcomunismul a descătuşat apetitul achizitiv, dorinţa de câştig şi un original hedonism. Dar dorinţa de „a avea” nu era un instinct unic ce se voia satisfăcut pentru sine. Omogenitatea socială, anonimatul fiecărui individ cuprins într‑o societate cenuşie şi sever normată, cu ierarhii artificiale, încercând să şteargă diferenţele dintre persoane, au refulat dorinţa de individualizare şi diferepeter-turnley-bucuresti-1989nţiere calitativă a oamenilor. După 1989 constatăm o defulare a dorinţei de afirmare a eului, în care fiecare individ voia un statut superior pentru a se afirma şi a fi cunoscut şi apreciat de semenii săi. Această luptă pentru „statut” nu a însemnat doar asedierea instituţiilor publice pentru a se ajunge la funcţii importante, ci şi dorinţa de a se afirma în sfera privată. Semnul distinctiv al statutului se putea observa din exterior. Nivelul venitului unui individ trebuia să îi asigure o bunăstare materială ilustrată prin proprietăţi, imobile, vile, automobile, capacitatea de a frecventa viaţa mondenă, dând serbări şi serate costisitoare. Această risipă avea şi scopul nedeclarat de a fortifica şi ridica statutul social al individului frustrat. Denivelarea socială care se profila avea drept protagonişti numeroşi ambiţioşi doritori de faimă, statut social superior şi de aprecierea celorlalţi. Lupta pentru avere avea o motivaţie ascunsă, împingând individul spre satisfacţia poziţiei şi statutului social. Se configura o nouă reaşezare socială a indivizilor în spaţiul eterogen al puterii, bogăţiei şi prestigiului. Moartea ideologiilor, prezisă de Daniel Bell, scepticismul şi dezinteresul maselor, lehamitea de politică, trezirea instinctului economic şi achizitiv, multiplicarea tentaţiilor şi a libertăţilor, un „carpe diem” generalizat şi stimulat de mass‑media, informarea şi dezinformarea societăţii etc. au favorizat apariţia şi dezvoltarea unui politicianism conjunctural, fără morală şi credinţă în valori tradiţionale, în care învingătorii par eroii unei contraselecţii sociale.

Pentru înţelegerea României postdecembriste, o importanţă deosebită prezintă regimul proprietăţii şi raportul între sfera publică şi spaţiul privat. Comunismul a operat o schimbare radicală a regimului proprietăţii, lovind în proprietatea privată şi întărind excesiv proprietatea publică. Transformarea regimului proprietăţii era rezultatul ideologiei de inspiraţie marxistă, care considera proprietatea privată cauza inechităţilor societăţii capitaliste, care a generat exploatarea „omului de către om” şi a determinat servitutea proletariatului şi împărţirea nedreaptă în proprietari capitalişti şi proletari săraci care îşi vindeau pe nimic forţa de muncă pentru a vieţui. Acţiunea politică revoluţionară a comuniştilor avea ca prim scop cucerirea puterii de stat şi apoi etatizarea mijloacelor de producţie ale clasei capitaliste, transformând domeniul privat în proprietate publică. Regimul proprietăţii suferea o transformare radicală. Mijloacele de producţie (fabrici, uzine etc.), cea mai importantă zonă privată a economiei, devin proprietatea anonimă a „întregului popor”, iar aceşti noi proprietari aveau satisfacţia platonică a dreptăţii istorice realizate de „avangarda sa politică”. Ca proprietar anonim, având nuda proprietate, oamenii priveau neputincioşi la noii administratori recrutaţi dintre „cei mai buni fii ai poporului”, care dispuneau discreţionar de această proprietate, organizând producţia şi repartiţia după propriile legi. Proprietatea privată era restrânsă la bunurile de uz curent, la proprietatea asupra locuinţei sau modestul teren agricol al ţăranilor încă necooperativizaţi. Sursa proprietăţii private era salariul modest, limitat prin norme juridice, care menţinea o echitate întru sărăcie a majorităţii cetăţenilor. După dezastrul războiului, reconstrucţia ţării şi relativa stabilitate a locului de muncă şi asigurarea unui venit modest, dar constant, oamenii erau relativ mulţumiţi, iar promisiunile utopice ale ideologiei comuniste erau lăsate în seama unui viitor îndepărtat.

Omogenizarea socială şi economică a majorităţii cetăţenilor într‑un regim de stabilitate şi siguranţă economică a calmat momentan apetitul achizitiv de bunuri materiale, dorinţa de înavuţire; altfel spus, dinamica şi dezvoltarea proprietăţii private. Cu venituri limitate de salariu, majoritatea populaţiei nu găsea resurse pentru dezvoltarea iniţiativei şi a spiritului achizitiv. După cum spunea Janos Kornay (Anti‑echilibrum), în primii ani ai comunismului era o economie de „absorbţie”, când industria nu putea oferi decât o cantitate modestă de bunuri ce putea fi absorbită de puterea de cumpărare a consumatorilor. Se realiza un echilibru economic, care nu crea dificultăţi producătorilor – marfa fiind absorbită de piaţă – şi nici consumatorilor, care puteau cumpăra mărfuri la preţuri accesibile. Planificarea comunistă căuta mereu soluţii pentru acest artificial echilibru economic tot mai greu de realizat. Acest sistem economic a rezistat câtă vreme statele comuniste nu au fost nevoite să părăsească autarhia economică şi să se deschidă relaţiilor economice internaţionale. Abandonarea izolaţionismului economic şi plasarea economiei comuniste în dinamica pieţei externe au determinat o relativă creştere a producţiei, soldată cu un excedent de mărfuri care nu a putut fi asimilat de piaţa externă decât prin vânzări cu preţuri inferioare costurilor de producţie. Astfel, costurile de producţie creşteau, având în vedere materia primă din import, tehnologia nouă, calificarea şi calitatea forţei de muncă etc. Aceste costuri nu erau octavian-opris-libertate-morala-si-politicaamortizate de preţurile mărfurilor ce trebuiau vândute pe o piaţă externă extrem de exigentă. Bătălia pierdută de economia comunistă cu economiile statelor capitaliste avansate a însemnat o pierdere valorică însemnată, care a fost suportată de întreaga societate. Creşterea calităţii şi intensităţii muncii nu se regăsea în creşterea nivelului salarial. În competiţia dintre economia socialistă şi cea capitalistă efortul cel mai mare a fost suportat de salariatul comunist, nemotivat economic, „stimulat” cu lozinci şi ameninţări politice, administrative sau juridice.

Relativa deschidere către Occident – posibilitatea de a cunoaşte o parte dintre realităţile lumii contemporane, deschiderea apetitului către bunuri materiale (automobile, locuinţe, mobilier, îmbrăcăminte, instrumente electronice, bunuri casnice etc.), turismul şi bucuria călătoriilor – a însemnat o modificare a capacităţilor de înţelegere a vieţii, naşterea unor noi motivaţii existenţiale, trezirea interesului pentru „a avea” şi reconstruirea unei noi perspective asupra vieţii. În timp ce idealurile utopice ale începutului comunist se pierdeau în uitare, decepţie sau atitudine critică, omul societăţii comuniste devenea tot mai sensibil la „bunurile” acestei lumi moderne. Învăţăturile „ştiinţifice” ale propagandei comuniste s‑au spulberat în faţa realităţii pragmatice şi hedonice a societăţii contemporane. Trezirea din utopia comunistă a fost însoţită de sentimentul neputinţei practice de a trăi autentic viaţa, bucurându‑te de bunurile acestei lumi. Limita resurselor financiare, restricţiile libertăţii de mişcare, de gândire şi exprimare au determinat individul să găsească metode de eludare, de înşelare a puterii de stat pentru a ajunge la o relativă îmbogăţire şi libertate, dincolo de morala, legalitatea şi echitatea comunistă. Oamenii au început să cultive duplicitatea, să afişeze o aparentă adeziune la programele, ordinele, indicaţiile de partid sau cele de serviciu, adormind vigilenţa autorităţilor cu un înşelător consens, iar întreaga naţiune juca rolul unei voioase şi neautentice unanimităţi. Înseşi organele „vigilenţei sociale” (securitate, miliţie, justiţie) abandonaseră patosul represiv, iar activiştii de partid erau lipsiţi de harul persuasiunii, neavând încredere în misiunea lor.

Credinţa în ideologie şi mirajul unui viitor utopic s‑au stins. Un alt ideal, pragmatic, mai modest, dar realist a început să bântuie mintea deziluzionaţilor de comunism. La fel ca în timpurile nesigure ale lui Nero, când Seneca povăţuia oamenii să se retragă în „aura mediocritatis”, la adăpostul sigur şi neobservat al modestiei vieţii private, cultivând mici bucurii domestice, şi în aceste timpuri comuniste oamenii s‑au orientat către achiziţionări de bunuri mai mult sau mai puţin folositoare, iar efortul era îndreptat către obţinerea banilor necesari. Spiritul achizitiv nu era doar un hedonism elementar, pentru unii oameni, care erau nevoiţi să dezvolte acţiuni inavuabile pentru a supravieţui, era un efort disperat de a trăi ei şi familiile lor. Dacă metodele legale pentru creşterea nivelului economic erau obturate, să încercăm cărările întortocheate şi riscante ale ilegalităţii prin hoţii, delapidări sau înşelăciune. Vizat era patrimoniul public, acest domeniu al tuturor şi al nimănui, păzit de necredincioşi paznici, ei înşişi tentaţi să se înfrupte din bunul păzit. Când credinţa piere şi teama se atenuează, rămâne un loc pustiu în care înfloresc violenţa, hoţia, neîncrederea şi înşelătoria, toate fiicele imoralităţii. Cetatea fără înţelepţi şi fără paznici va trebui reformată pentru a nu se prăbuşi.

Tot mai mulţi oameni erau convinşi că binele public este o formulă găunoasă care maschează interesul personal al unor grupuri restrânse care sunt la putere. Astfel proprietatea publică este ţinta atacurilor, devalizărilor, erodată prin delapidări, furturi, gestiune frauduloasă şi nenumărate escrocherii. Pe căi oculte, avuţia publică se va diminua, alimentând prin neştiute canale averile temerarilor infractori. Dacă nu se puteau detecta „iter criminis” şi găsi infractorii, putem descoperi efectele furturilor. Guvernanţii comunişti au inventat legea controlului averilor, faimoasa Lege 18, ale cărei efecte au fost decepţionante. Într‑un regim economic al echităţii şi dreptăţii sociale, în care totul se câştiga prin muncă, disciplină şi înalta conştiinţă politică, iată că apar stridente discrepanţe, averi create prin „generaţie spontanee”; imobile, depozite bancare la C.E.C., automobile, cheltuieli pentru excursii etc., toate depăşind veniturile legale. Aceste denivelări economice apărute în societatea comunistă indicau o nouă stratificare socială, rezultat al unei noi mentalităţi şi energii individuale, la care nu s‑au gândit dogmaticii conducători comunişti. Dacă morala comunistă a muncii care fundamenta economia nu a convins, a apărut o contra‑etică economică a furtului şi a distrugerii, a prăduirii bunului public, pentru a satisface instinctul individual de proprietate, ce fusese inhibat de către comunism. Acest scurt excurs era necesar pentru a înţelege noua societate postcomunistă şi originalele sale experienţe politice şi economice.

Căderea regimului comunist nu a însemnat o fractură, marcând o discontinuitate totală şi începutul unei noi societăţi. Oamenii erau aceiaşi, cu mentalităţi, obiceiuri, idei mai mult sau mai puţin clare despre trecut, prezent sau viitor, iar căderea dictatorului şi a clicii conducătoare nu a însemnat naşterea unei noi naţiuni mai înţelepte şi mai drepte. Constituirea unei noi structuri statale, instituţionale printr‑o nouă reglementare juridică reprezintă doar latura formală a vieţii publice şi a relaţiilor noi de putere şi autoritate. Acum apare mai pregnant contrastul dintre formă şi fond. În primii ani după căderea lui Ceauşescu asistăm la alcătuirea noilor structuri politice simultan cu asedierea acestora, o bătălie pentru a înlocui vechea nomenclatură cu una nouă, botezată democratică şi europeană. Dacă în comunism lupta politică era o parodie şi o intrigă cu parfum fanariotic, după căderea comunismului asistăm la o formă originală de încăierări politice executate de către indivizi, grupuri, forme embrionare de partide „în devenire”, la care se adaugă lumea imprecisă şi proteiformă a societăţii civile, inventată şi finanţată de Occidentul democratic. În prima parte a eseului „Politică după 1989” am arătat câteva aspecte ale noii experienţe politice româneşti.

Mobilul intim al multor politicieni era o dorinţă refulată de putere şi prestigiu social care le fusese refuzată în regimul comunist şi o doreau realizabilă acum. Mulţi dintre noii actori politici candidaţi la funcţii de înaltă răspundere în stat nu cunoşteau şi nu‑şi închipuiau exigenţele, dificultăţile şi responsabilităţile funcţiilor publice pe care le râvneau. Privite din exterior cu ochiul naiv al ignorantului, demnităţile publice apăreau ca simboluri ale puterii, arbitrariului, libertăţii absolute, ale siguranţei existenţiale şi bunăstării materiale. De aceea, trebuia să lupţi în plan propagandistic sau în diverse alte câmpuri ale confruntărilor politice pentru a parveni în acest loc mult dorit. Sub raportul conţinutului programelor electorale sau de viitoare guvernare, găsim locuri comune, idei nesăbuite sau promisiuni deşarte; important este impactul persuasiv asupra electoratului aiurit de vacarmul şi generozitatea ofertelor politice. Puţini erau liderii politici care anticipau dificultăţile guvernării şi reconstrucţia ţării. Momentul era al entuziasmului şi speranţelor, însufleţind dorinţa de afirmare personală şi idealism generos.

Trecerea bruscă de la dogmatica politică comunistă la „libertatea gândirii politice” este o problemă delicată, aparţinând conştiinţei sociale, mentalităţii cetăţenilor, care va afecta acţiunea practică. Decesul ideologiei, moralei şi credinţei comuniste a lăsat un loc gol, fără repere spirituale şi valorice în care au înflorit egoismul, ignoranţa şi dezinteresul pentru instituţii şi viaţa statală, amoralitatea etc., iar mult aşteptata libertate erau doar arbitrariul şi agresivitatea unui elementar instinct de conservare. Religia, cu principiile şi normele sale morale, fusese afectată de regimul comunist, iar ateismul devenise o contra‑religie de stat. Soliditatea, coerenţa şi forţa spirituală şi educativă a catolicismului au fost decisive în rezistenţa morală şi politică din Polonia. Dacă educaţia comunistă a beneficiat de solide aparate de propagandă şi de întregul mecanism educaţional, individul nu avea mijloace informative de educaţie – vezi cenzura şi blocarea accesului la carte străină – şi nici motivaţia necesară. Spre deosebire de alte state comuniste care avuseseră o tradiţie a gândirii democratice, o experienţă istorică mai deschisă libertăţilor şi elite mai educate, România a fost victima unei lente, dar progresive degradări a conştiinţei şi acţiunii politice. Mult lăudata perioadă interbelică a fost marcată de instabilitate politică, inflaţie de partide nefuncţionale, corupţie, instaurarea dictaturii lui Carol al II‑lea, Mişcarea Legionară şi dictatura lui Antonescu, apoi nenorocirea Războiului, ocuparea ţării şi instaurarea comunismului. În aceste vitrege condiţii istorice nu putem pretinde cetăţeanului o educaţie politică şi morală sistematică, din cauza partizanatelor politice şi miopiei conjuncturale a momentului. Lupta pentru supravieţuire şi adaptare la o lume impredictibilă, ameninţătoare şi agresivă epuiza energia oamenilor, lăsând în plan secund reflexivitatea şi spiritualitatea. Desigur există şi exemple contrare, oameni inteligenţi, curajoşi, luptători pentru înalte idealuri, mânaţi de patriotism, dintre care mulţi au suportat represiunea şi chiar moartea. Teroarea comunistă a făcut numeroase victime printre intelectuali patrioţi, oameni politici oneşti sau simpli cetăţeni de fermă conştiinţă naţională şi morală. Problemele economice presante, autoritarismul de stat şi îndoctrinarea, frica de reacţia represivă a autorităţilor au inhibat capacitatea reflexivă, politică şi morală. Astfel, nu trebuie să ne mire realitatea morală după 1989.

În comunism, accentul pus pe ştiinţele tehnice legate de economie şi producţie în detrimentul ştiinţelor umaniste a avut consecinţe importante asupra conştiinţei sociale. Pentru doctrinarii şi conducătorii comunişti, realitatea umană, socială – cultura, întreaga sferă a valorilor – era explicată, teoretizată prin ştiinţa marxistă. Adevărul era monopolul ştiinţei dialectice – materialism dialectic şi istoric, socialism ştiinţific – iar eroarea, necunoaşterea, mistificarea erau ale celorlalte „ştiinţe burgheze”. Asupra realităţii sociale şi culturii, asupra omului ca obiect al antropologiei şi psihologiei, s‑a aşternut densa ţesătură „ştiinţifică” marxistă. Această lentilă deformantă şi excluzivă prin care era înţeleasă lumea a produs o cecitate stranie, o distorsionare a cunoaşterii, afectând gândirea, sentimentele şi acţiunile oamenilor. Trecerea de la dogmatism la realism şi cunoaştere autentică este un proces dificil care necesită timp şi terapeuţi pe măsură. Nu intrăm în detaliile procesului educativ şi cultural după 1989, care ar fi extrem de instructiv pentru înţelegerea realităţii politice.

Lumea politică, cu disputele, polemicile, confruntările şi bătăliile electorale periodice ilustrează acest deficit al unei autentice culturi şi educaţii politice. Climatul formativ al politicii după 1989 şi‑a lăsat amprenta asupra liderilor şi militanţilor, a noilor conducători şi a maselor conduse. Politica părea la început ca o atrăgătoare perspectivă motivată mai mult de ambiţia de a fi în frunte, ocupând demnităţi şi exercitând puterea. Era visul bovaric, refulat în decursul comunismului. Exista şi dorinţa de reforme, în inventarea unor lucruri deja inventate – dar necunoscute revoluţionarilor – bucuria descoperirii unui teritoriu virgin cu teorii şi ideologii interesante ce fermecau mintea multora care începeau să gândească „politic şi european”. Construcţia partidelor şi inventarea societăţii civile, apariţia unei puzderii de organizaţii cu scopuri şi activităţi vagi sau confuze prin care se exercita bucuria recent descoperită a „dreptului la asociere” erau reflexul practic al noii conştiinţe sociale. Noii conducători şi pasivii conduşi împărtăşeau relativ acelaşi nivel de cunoaştere politică; deosebirea apărea sub aspectul îndrăznelii sau obrăzniciei numite eufemistic „curaj civic”, a vocaţiei pentru acţiune şi risc şi a unei nepotolite sete de ascensiune socială. Nu e vorba de metafora lui Machiavelli a „lupilor şi vulpelor”, mai curând este o dialectică a vulpelor şi oilor. Alegerile au fost testul vocaţiei politicienilor, al capacităţii şi culturii lor, al moralităţii şi energiei practice, iar electoratul şi‑a arătat inteligenţa electivă, credulitatea proverbială, indiferenţa şi încăpăţânarea pasivă sau refuzul obosit de a se implica în viaţa publică. În această învolburare politică au apărut magicieni intelectuali care au fermecat naţiunea şi pe hipnoticii politici.

În acest carnaval al noii politici un rol deosebit l‑au avut mass‑media, această modernă maşinărie de informare şi dezinformare, de educaţie sau de tembelizare. Televiziunea devenise ringul luptelor politice în care noii actori ai scenei dezvoltau idei mai mult sau mai puţin raţionale, expuneau utopii sau inepţii, propuneau proiecte irealizabile, dar mai ales polemizau, se contraziceau între ei, se certau, se insultau; iar sofistica, invectiva şi violenţa limbajului aveau un loc comun. Boala contrazicerii contaminase spiritele, iar adevărul, eroarea sau minciuna erau la fel de violent atacate, în timp ce distorsionarea sensului şi răstălmăcirea gândurilor adversarului reprezentau maniera comună de conduită a combatanţilor.

Înmulţirea posturilor de televiziune şi a presei, în spatele cărora stăteau patroni şi grupuri de interese, a însemnat dezvoltarea unei lupte partizane de a impune anumiţi lideri sau formaţiuni politice, dar care a avut drept efect dezorientarea cetăţenilor şi adoptarea unor decizii greşite. Însă mass‑media au avut şi un rol pozitiv. Acum s‑au devoalat abuzurile şi interesele personale în cadrul activităţii de stat a demnitarilor, funcţionarilor publici, la fel şi ilegalităţile din sistemul judiciar, furturile masive din avutul public, combinaţiile financiare frauduloase etc. Când cutia neagră a guvernării a fost deschisă, pentru prima dată cetăţenii puteau urmări şi comenta „dezvăluirile”, se indignau sau se mirau de funcţionarea acestui Leviathan de care depindea şi viaţa lor. După 1989, în primii ani în care democraţia oferea spectacolul inedit al C.P.U.N‑ului, iar televiziunea transmitea dezbaterile acestui rudimentar Parlament, oamenii trăiau emoţional politica prin intermediul televizorului. De pe scena noului Parlament, ideile, gândurile sau emoţiile se propagau şi se amplificau în mintea şi sufletul telespectatorilor, determinând adeziuni sau adversităţi ireconciliabile, pregătind un fanatism din care se va dezvolta înverşunarea adversităţii politice. Dar şi această revelaţie mediatică a politicii s‑a stins, lăsând în urmă amintiri ridicole ale unui trecut irevocabil. Această pedagogie mediatică a politicului, informarea şi dezinformarea, indiferenţa pentru adevăr sau justiţie a mesajului mediatic au contribuit la inerţia, lehamitea şi apoi la „consensul” neimplicării politice. Cetăţeanul a înţeles că prea puţine lucruri importante sociale şi politice depind de el, a început să vadă complicata şi greu de înţeles maşinărie politică. Angajările politice, partizanatele, euforia adeziunilor sentimentale şi utopice nu au îmbunătăţit viaţa majorităţii cetăţenilor, care contemplau cu tristeţe constituirea unor grupuri active de profitori ai conjuncturilor în contrast cu naivii unei majorităţi cinstite a oamenilor. Pentru mulţi, se constituia consensul neimplicării, care va genera o societate fatalistă a non‑acţiunii. Prăbuşirea mitului progresului, a occidentalizării şi a capitalismului salvator şi aducător de fericire a însemnat un motiv în plus pentru tihnita indiferenţă civică compensată printr‑un criticism bârfitor; iar agora se muta în spaţiul meschin al cârciumii şi al cafenelelor, loc al disputelor, bucuriilor şi decepţiilor, al acuzelor şi peroraţiilor despre politică, justiţie şi dreptate.

După turbulenţa războaielor electorale, acest moment uneori pitoresc al dinamicii politice, câştigătorii se aşază în funcţiile cucerite (Parlament, Guvern etc.), urmând momentul „static”, de relativă stabilitate a vieţii politice. Programul electoral, ideologiile şi doctrinele sunt uitate. Cuceritorii îşi îndreaptă atenţia şi interesul asupra redutelor cucerite, a imensei maşinării statale, ca să înţeleagă cum funcţionează şi cum să se folosească de acest gigant instituţional. Acomodarea la noua situaţie nu se realizează spontan. Nu‑i deloc uşor să cunoşti o instituţie, să o faci să funcţioneze şi să decizi în cunoştinţă de cauză. Funcţionarea instituţiilor şi structurilor puterii este realizată de o birocraţie versată şi oportunistă pe care cu greu o poţi conduce şi care simte imediat conducătorul ignorant. Un proaspăt ministru, cu aroganţa alimentată de mitul puterii fondat pe alegerea populară, dar neştiutor al domeniului ministerului, este rapid simţit, devoalat de experimentaţii subordonaţi care vor încerca să‑l convingă şi să‑i fundamenteze anumite decizii, să‑i răstălmăcească ordinele, să‑i sugereze noi reglementări sau pur şi simplu să nu‑i respecte deciziile. Astfel, singuraticul politician, obişnuit cu inofensivele relaţii din partid sau cu dezbaterile sterile din zona politicii, se simte nevoit să aducă în noua instituţie pe care o păstoreşte, camarazii de partid, rude sau cunoştinţe, sponsori sau susţinători. O migraţie politicianistă se îndreaptă către zona instituţională, ocupând posturi importante în structura ministerului şi a altor instituţii importante. Nu doar dificultatea conducerii ministerelor determină acest exod politicianist în birocraţia statală. Un acut simţ al parvenirii, al intuirii că funcţia publică, în afară de prestigiu, aduce şi alte avantaje şi beneficii, este motivul intim al noilor invadatori ai aparatului statal. Există şi o reacţie cameleonică a birocraţilor de stat care pactizează, adulează şi se prosternează în faţa noilor conducători politici, a noilor şefi, pentru a‑şi conserva puterea sau a o spori, ocupând funcţii superioare, iar alţii, pentru a nu le pierde pe cele pe care le deţin. Este un oportunism clasic, adoptat pentru siguranţa personală şi pe care îl întâlnim în majoritatea statelor cu o mai mare sau mai mică frecvenţă. Dar politicienii sunt numeroşi, mai mulţi decât posturile din nomenclatorul instituţiilor, iar experienţa de a face politică pe cont propriu, fără salariu sau subvenţii, fiind doar o artă liberală, îi atrage ca un magnet către posturile sigure şi bine remunerate din organele statului. De aici, o necontenită aşa‑zisă reformare a instituţiilor, de fapt o creştere excesivă a birocratizării, înfiinţarea de noi organisme care dublează pe cele existente, dizolvări şi reorganizări, înfiinţări ale unor structuri de control cu atribuţii asemănătoare şi funcţiuni contradictorii etc. Partidul politic sau alianţa politică câştigătoare va inunda spaţiul birocratic statal, justificând această invazie prin ideea de reformă, de control politic efectiv, de înlăturare a elementelor conservatoare sau a adversarilor politici. De fapt, este un transfer al politicienilor din zona puţin vertebrată şi profesională a partidelor în structurile statului. Acest transfer este motivat formal prin ideea reformei, dar în fond este modalitatea de a oferi stabilitate socială şi materială, poziţie şi putere de decizie liderilor de partid.

Dacă la început (imediat după ’89), în perioada preelectorală marii politicieni erau zăpăciţi de noutatea câmpului politic, de controverse şi polemici, de captarea şi linguşirea electorilor, iar politica semăna cu un mare război al vorbelor, după ce anumite partide au câştigat alegerile şi au intrat în mult râvnitul edificiu statal, optica politică a suferit o deformare în ceea ce priveşte scopul şi mijloacele. Scopul unei acţiuni este o abstracţie proiectată în viitor, cu speranţa celor ce‑l gândesc că se va concretiza în acţiuni practice. Dar de la speranţa ideatică la realizarea pragmatică este un întortocheat drum cu multe obstacole şi piedici neaşteptate. Transformarea idealului în real este dificilă, fiind necesare inteligenţă, perseverenţă, solidaritate, cooperare şi acţiuni sistematice coordonate. Ajungând în interiorul structurilor instituţionale, politicianul retoric, gălăgios, vanitos, suficient sieşi, se simte stingher şi descumpănit, dar va depăşi acest moment al adaptării la noul mediu şi va căuta să înţeleagă sofisticata maşinărie statală, ca s‑o poată folosi, nu doar în interesul abstract al electorilor, ci şi în beneficiul său. La început activitatea ternă, funcţionărească, complicată, de o normativitate juridică excesivă părea noului stăpân politic o muncă sisifică şi inutilă, dificilă şi riscantă sub raportul responsabilităţii. După o scurtă perioadă de acomodare, politicianul demnitar sau înalt funcţionar (şi chiar modeşti executanţi) descoperă oportunităţi, avantaje personale şi jocul interesat al combinaţiilor mai mult sau mai puţin legale, a căror miză economică necesita îndrăzneală şi risc.

Momentul reorganizării instituţionale, al modificărilor legislative, altfel spus al pregătirii instituţiei pentru a funcţiona în vederea transformării sociale şi a noului stat de drept, al realizării premiselor reformei etc. a însemnat un relativ calm şi echilibru, iar virusul corupţiei era în faza de gestaţie şi de maturizare. A guverna ţara însemna activitatea cenuşie şi monotonă a funcţionarilor, ce amintea de fostul regim. Diferenţa părea a fi doar lipsa lozincilor şi îndemnurilor de partid, a şedinţelor, congreselor şi indicaţiilor oraculare ale lui Ceauşescu, toate acestea sub ochiul vigilent al securităţii. Noua clasă politică reprezentată prin partidele ajunse la putere nu se mulţumeşte doar cu banala activitate administrativă, realizată de somnoroşi şi dezinteresaţi birocraţi, care se opun cu tenacitate oricărei iniţiative, dormitând în rutină. Reforma, mai bine spus reformele promise trebuiau măcar începute, dacă nu puteau fi efectiv realizate. Pentru acest important proiect politic era nevoie de o suprastructură complicată, bugetiforă, multifuncţională şi dotată cu un aparat birocratic pe măsură. Dacă statului comunist i se reproşa birocratizarea excesivă, nefuncţionalitatea şi sterilitatea deciziilor, noua organizare postcomunistă depăşeşte proporţiile şi lipsa de eficienţă a instituţiilor comuniste. În jurul instituţiilor statului au apărut o puzderie de regii autonome, fonduri, agenţii etc., a căror activitate parazita pe un buget anemic, alimentat insuficient de o economie bolnavă, al cărui deces îl pregăteau tocmai aceste instituţii întreţinute de acest pacient în stare de comă economică. Cum capitalismul postdecembrist era doar în paginile presei, în colocviile televizate sau în discursuri politice, era nevoie de a se forma capitalul privat care să stea la baza unui capitalism efectiv. Tehnica cea mai rapidă, eficace şi puţin costisitoare era privatizarea domeniului public, cuprinzând mijloace de producţie, materii prime, resurse băneşti etc., pentru a fi distribuit, vândut, dat pe nimic către persoane particulare ori vândut străinilor.

Privatizarea era o acţiune necesară noului moment „capitalist”. Oamenii erau încrezători în miracolul împroprietăririi din avuţia publică, închipuindu‑se proprietari printr‑o generoasă, înţeleaptă şi rapidă decizie a puterii politice recent instituite. Dar mult aşteptata binefacere patrimonială a fost un proces complicat nu doar sub raport legislativ şi organizatoric. Pragmatica acestei originale „restituiri” a însemnat apariţia unor grupuri de interese, numeroşi reclamanţi ce revendicau proprietăţi particulare, apariţia de blocaje şi deturnări ale operaţiilor de privatizare, de manevre viclene dezvoltate de abili birocraţi şi de nelipsitele interese ale politicienilor sau partidelor. Acest prim şi important moment al reformei a însemnat deschiderea drumului către hoţie, ilegalitate, nedreptate şi debutul unei noi „elite” aşa‑zis cleptocratice. Multe state postcomuniste s‑au confruntat cu o nouă formă de parazitism social‑politic indicat prin sintagma „cleptocraţie”, aceşti devastatori şi spoliatori ai bunului public, ascunşi în haina birocratului din slujba statului sau a politicianului demnitar. Complicata arhitectură instituţională necesară privatizării şi inerţia organelor de control judiciar, neglijenţa şi incompetenţa au avut un rol important în efectele negative ale acestei „reforme” a proprietăţii.

Activitatea F.P.S. (Fondul Proprietăţii de Stat) şi F.P.P. (Fondul Proprietăţii Private) a însemnat o exemplară ilustrare a birocratismului ineficient şi bugetifor, o complicată maşinărie cu multiple disfuncţionalităţi, a cărei misiune părea a fi distrugerea economiei cu orice preţ, şi nu o reformare sau îmbunătăţire de funcţionare a acesteia. Numeroase echipe de consultanţă externă, ineficiente, păguboase şi costisitoare, în loc de a rentabiliza şi a raţionaliza economia, au avut efecte distructive şi au complicat acest proces. Trimiterea întreprinderilor către eşafodul distrugerii, numit „privatizare”, a continuat cu spectacolul improvizat al licitaţiilor. Proprietatea publică lipsită de apărare, expusă ca un sclav la vânzare în piaţa publică, a fost însuşită prin mijloace frauduloase de abili şi „orientaţi” profitori, care, la rândul lor, au înstrăinat‑o contra unor sume de bani net superioare celor de achiziţie. Fabricile cumpărate erau dărâmate şi terenul aferent vândut. Noii proprietari erau speculanţi locali sau străini, interlopi sau prosperi îmbogăţiţi din combinaţii „originale”, realizate în societatea postdecembristă etc. Scopul acestor cumpărători ai economiei naţionale nu era reforma, eficientizarea unităţilor cumpărate, ci doar realizarea unui profit, a unui câştig prin vânzarea bunului cumpărat; altfel spus, erau nişte samsari parazitând pe bunul public. Aşa au început să dispară întreprinderi şi fabrici, şi, odată cu acestea, locurile de muncă, apărând o imensă forţă de muncă lăsată fără resurse, afectând o mare parte a populaţiei. La fel a fost afectat şi statul care îşi diminua resursele bugetare.

Nevoia de bani pentru a permite iniţiative private sau de consum excesiv, la fel ca şi risipa iraţională pentru voluptăţi sau pura bucurie a cheltuirii au avut un rol însemnat în constituirea şi funcţionarea sistemului bancar. Românii au descoperit banca – un miracol benefic, care printr‑o simplă cerere şi câteva formalităţi administrative poate furniza banii necesari dorinţelor şi fanteziilor fiecăruia. O cerinţă acută de lichiditate a permis băncilor o activitate profitabilă, îndatorând populaţia şi practicând dobânzi ridicate. Înmulţirea băncilor, dezvoltarea creditului şi îndatorarea populaţiei au creat o societate de debitori pândiţi de insolvabilitate şi pierderea modestelor proprietăţi prin executări silite şi popriri pe modestele lor surse de venit (salarii, pensii etc.). La rândul lor, băncile, cu o fragilă infrastructură organizaţională, personal improvizat şi resurse financiare precare, confruntate cu sărăcia clienţilor, erau victime ale falimentului, dizolvării sau transformărilor structurale. Mai mult, devalizarea băncilor prin acţiuni bine gândite infracţional (exemplu: Bancorex şi Banca Agricolă) ne arată precaritatea şi vulnerabilitatea sistemului bancar.

Dar peste demolarea economică cu forţe autohtone s‑a adăugat contribuţia deloc neglijabilă a capitalului, managementului şi consultanţei externe. Statul român, mai exact cei cu putere de decizie, oameni politici, miniştri etc. au decis cu multă uşurinţă vânzarea „experimentaţilor” reprezentanţi ai capitalismului occidental şi chiar oligarhilor ruşi ai unor importante unităţi economice la preţuri derizorii, justificând că „scăpau de unităţi păguboase”. Distrugerea flotei române ilustrate în dosarul „Flota” este cel mai edificator exemplu pentru drama română intitulată „Cum se distruge o economie”. Rapiditatea şi uşurinţa prăbuşirii economice şi‑au avut reflexul în constituirea unei subţiri categorii sociale de parveniţi, îmbogăţiţi de pe urma acestei „reforme”, majoritatea cetăţenilor fiind sărăcită. Stratificarea socială a însemnat o reaşezare a păturilor şi grupurilor sociale după bizarul criteriu al capacităţii de acţiune imorală şi penală a celor aşezaţi în fruntea scoietăţii. Această contra‑elită postdecembristă nu reprezintă nici forţele intelectuale, tehnocrate şi democrate, ci oameni de modestă capacitate şi educaţie, fără credinţe şi idealuri naţionale, având doar un egoism ferm, ambiţie şi dorinţă de înavuţire.

Odată cu „Reforma” şi „Privatizarea”, politica va căpăta altă orientare, alt sens şi noi obiective. Lupta pentru cucerirea statului este o formă de luptă economică, vizând obiective ce permit îmbogăţirea din patrimoniul public, înlăturarea concurenţilor şi apoi constituirea unei oligarhii, a unei frăţii legate prin varii şi complicate interese financiare şi sociale. Parlamentul, ca organ legislativ, era principalul făuritor de legi, dar şi aici decizia legislativă aparţine majorităţii (partide sau coaliţii câştigătoare ale alegerilor). Votarea legilor nu înseamnă doar voinţa naţiunii prin intermediul aleşilor, ci doar voinţa partidelor câştigătoare, în care interesele particulare şi conjuncturale au o pondere deosebită. Dacă la început Parlamentul beneficia de o consideraţie deosebită, era respectat pentru funcţia şi misiunea sa, mai târziu au apărut frecvente cazuri de senatori şi deputaţi corupţi, infractori, instigatori sau complici ai unor defăimătoare fapte penale etc. Credibilitatea Parlamentului a scăzut în ochii cetăţenilor, iar scandalurile mediatizate privind parlamentarii făceau deliciile programelor televizate cu „dezvăluiri” scandaloase. De altfel, şi nivelul de pregătire profesională, educaţie şi cultură al reprezentanţilor naţiunii avea carenţe uşor observabile, iar scandalurile în care erau protagonişti sau implicaţi constituiau indicatorul moralităţii lor. Exista şi marea mută a ridicătorilor de mână, a chiulangiilor de la lucrările Parlamentului, majoritatea cuminte „a celor care nu cuvântă”, dar care prin aceste calităţi sunt, totuşi, reprezentanţii naţiunii, cu toate că nu reprezintă „nucleul inteligent şi activ” al Parlamentului. De multe ori, rutina şi obedienţa erau considerate drept disciplină de partid sau etică politică aplicată, dar în realitate erau conformism şi lipsă de gândire personală, atitudine raţională şi conştiinţă civică. În Parlament politica se face prin partide, dar intervine şi presiunea grupurilor de interese, imixtiunea Guvernului sau a Serviciilor secrete. Interesele, conjunctura şi orientarea instinctivă către putere, conservarea avantajelor condiţiei de parlamentar au determinat un oportunism specific numit „traseim politic”. Formarea şi funcţionarea majorităţii parlamentare, compoziţia politică a acesteia, soliditatea şi fermitatea membrilor săi, eventual crezul politic comun, constituiau condiţia stabilităţii guvernamentale. Consolidarea, destabilizarea sau schimbarea majorităţii parlamentare însemna o permanentă oscilare care dinamiza viaţa aparent ternă a instituţiei reprezentative. Vedem cum se modifică şi se „adaptează” credinţele politice şi conştiinţele, cum banul şi interesele înclină balanţa puterii, cum gălăgioşii luptători ai unui partid se refugiază în sânul primitor al duşmanilor electorali, cum lipsa de caracter şi un elementar simţ etic distrug ligamentele de solidaritate din partide, înşelând credinţa naivă a votanţilor care i‑au propulsat din calitatea de candidaţi în aceea de aleşi.

Parlamentul devine o agora nefuncţională, cu multe dezbateri inutile, cu oratori improvizaţi şi violente polemici, cu aglomerări de proiecte de legi nevotate, cu şedinţe suspendate de lipsă de cvorum sau de legi adoptate cu ochii închişi fără dezbateri. Activitatea lentă legislativă era suplinită de Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului, care aglomerau cadrul normativ, dar de multe ori în spatele acestor rapide improvizaţii legislative se ascundea o varietate de interese particulare sau de grup. Activitatea de control a Parlamentului cădea în competenţa unor comisii parlamentare ale căror eficienţă şi profesionalism le putem vedea în numărul de anchete iniţiate, de rezoluţiile care au fost date, la fel ca şi celeritatea şi profesionalismul parlamentarilor implicaţi. În contrast cu activitatea curentă a parlamentarilor ne surprinde apetitul aleşilor pentru excursii în străinătate, intitulate înşelător „deplasări în scopul schimbului de experienţă” în domeniul legislativ, participarea la reuniuni şi simpozioane lipsite de orice interes practic şi cu atât mai puţin teoretic. Deplasările în ţări exotice, în zone cultural interesante doar pentru etnologi şi antropologi sau în state cu sisteme politice şi juridice deosebite de ale noastre, erau ţinta călătoriilor parlamentarilor români. Rezultatele acestor expediţii pentru „schimburi de experienţă” parlamentară au fost zero. Evident, statul a cheltuit sume importante de bani, dar prin asta nu s‑au dezvoltat inteligenţa şi pregătirea profesională a reprezentanţilor naţiunii.

Mereu cu gândul la reforme şi experienţe politice inedite, văzând şi declinul vieţii parlamentare care părea să reînvie originalul C.P.U.N., politicienii, dar mai ales noi ideologi hrăniţi cu idei occidentale, s‑au gândit să modifice legea electorală, pentru a selecta mai bine „elitele”. Văzând prestaţia modestă a reprezentanţilor naţiunii, minţile teoretice au început o interminabilă dezbatere, având ca temă schimbarea sistemului electoral, singurul vinovat de contra‑selecţia politică efectuată prin alegeri. Numeroasele expuneri şi dezbateri în spaţiul public despre sistemul de vot uninominal şi efectele sale benefice au încercat să convingă cetăţenii şi partidele de o necesară schimbare a legii electorale. În mintea adepţilor „noii reforme” electorale era evident că slaba performanţă a reprezentanţilor naţiunii se datorează sistemului de vot în care partidele fac liste cu candidaţi după criterii subiective şi interesate. Nimeni nu se gândea la slaba pregătire, capacitate personală şi moralitate a oamenilor politici din care se selecţionau candidaţii şi nici la educaţia şi înţelegerea votanţilor. Indiferent ce formulă electorală şi legală era folosită, rezultatul depindea de capacitatea culturală a electorilor de a înţelege şi decide pe cine aleg să‑i reprezinte în organele supreme ale statului, având în vedere probitatea, inteligenţa şi moralitatea candidaţilor. Modificarea legii electorale şi adoptarea sistemului de vot uninominal nu au dat rezultatele scontate, din contră, noul Parlament a decepţionat, iar scandalurile de corupţie, imoralitate, traseism politic, proastă funcţionare şi incompatibilitate au marcat noua experienţă parlamentară. Tardiv, foştii entuziaşti, iniţiatori ai uninominalului, au regretat şi voiau revenirea la sistemul majoritar pe listă sau un sistem hibrid (spun ei, de inspiraţie germană) care să folosească pentru alegerea celor două camere ale Parlamentului o modalitate de vot uninominal (Senat) şi votul pe listă (pentru Camera Deputaţilor). Dar problema este de fond, de calitatea candidaţilor, şi nu de mecanismul formal al legii electorale.

Distribuirea parlamentarilor în comisii de specialitate este indicatorul lipsei de înţelegere, improvizaţie şi incompetenţă a celor aleşi parlamentari. Compoziţia pestriţă a Parlamentului din punctul de vedere al profesiunilor şi specialităţilor pe care le au parlamentarii determină o repartizare aleatorie a acestora în comisiile de specialitate. Agronomii ajung în Comisia juridică, inginerii de cadastru la Comisia de cultură, învăţătorii la Comisia de apărare etc. Toţi îşi pun speranţa în aparatul tehnic al Parlamentului, dar care nu are putere de decizie şi la rândul său este constituit prin numiri politice, influenţă şi nepotism.

Dar Parlamentul are o funcţie formală. El produce legi care trebuie concretizate în plan practic. Legile, mai bune sau mai rele, sunt realităţi normative, propoziţii abstracte, asemănătoare regulilor unor jocuri, dar care nu garantează rigoarea şi frumuseţea jocurilor practice. Discursul normativ este momentul iniţial, exigenţa raţională a ordinii sociale care trebuie concretizată în viaţa reală. Altfel, aceste imperative normative rămân simple abstracţii fără consecinţe. Transformarea normei în realitate revine puterii executive (guvern şi instituţiile puterii locale) şi instanţelor judiciare. Un stat cu o legislaţie excelentă poate eşua dacă structurile menite a o aplica sunt deficiente sau cei care o aplică sunt de rea‑credinţă, incapabili sau corupţi. Eficacitatea dreptului depinde de calitatea organelor executive de aplicare, dar şi de reacţia organizată a cetăţenilor faţă de incompetenţa şi iresponsabilitatea celor destinaţi a face aplicarea legii, cu alte cuvinte, de a realiza justiţia. Eficacitatea legii este determinată de calitatea şi capacitatea puterii judiciare de a face o justă şi corectă aplicare a legii. Dar o serie de dificultăţi inerente lumii postdecembriste poate afecta funcţionalitatea puterii judecătoreşti, astfel: apariţia şi dezvoltarea unor complicate relaţii sociale, transformarea rapidă a mediului economic, apariţia unor noi ramuri de drept, creşterea infracţionalităţii, dezvoltarea laturii litigioase a raporturilor sociale, incoerenţa şi imprevizibilitatea legislativă, la care se adaugă probleme legate de calitatea învăţământului juridic, de sistemul de organizare şi control judiciar, la fel ca şi influenţa politicului în justiţie.

Privatizarea a însemnat obiectivul central al „reformei”, desfiinţând proprietatea publică asupra principalelor sectoare ale economiei şi operând o redistribuire către persoane sau societăţi comerciale, modificând titularii dreptului de proprietate. Dar „reforma” privind proprietatea trebuia continuată sub presiunea foştilor proprietari sau a urmaşilor acestora, ale căror averi au fost confiscate sau naţionalizate de statul comunist. Obsesiva doleanţă „restitutio in integrum”, clamată de militanţi şi reprezentanţi ai vechilor partide istorice reînviate după 1989, era formula sintetică a unor revendicări numeroase, întemeiate pe principiul elementar al dreptului de proprietate individuală, a moralei şi dreptăţii istorice. Este adevărat că în timpul regimului comunist au fost naţionalizate numeroase bunuri imobile, terenuri, locuinţe, pentru care statul a plătit sume de bani proprietarilor la nivelul valorii monedei din acel timp, dar, din raţiuni economice sau din considerente de represiune politică, aceste proprietăţi au fost subapreciate valoric. Aceste imobile au intrat în patrimoniul statului, din care o parte au fost destinate domeniului public (şcoli, spitale, instituţii de stat, organizaţii culturale etc.), iar altele au fost repartizate cetăţenilor ca locuinţe. Valul de revendicări după 1989, având ca obiect proprietăţi imobiliare naţionalizate în timpul comunismului, a creat dificile probleme de ordin tehnic, juridic şi social. Rezolvarea unor probleme similare în statele fost comuniste putea fi un exemplu pentru guvernanţii şi politicienii români. Restituirea în natură s‑a făcut în măsura posibilităţilor, iar despăgubirea bănească a fost limitată în funcţie de posibilităţile financiare ale statului, având în vedere protejarea locatarilor care deţineau acte pentru folosirea acestor locuinţe în mod legal. Instituţiile publice (de sănătate, educaţie, cultură sau administrative) îşi exercitau în continuare posesia legală, iar foştii proprietari primeau o despăgubire de la stat, care putea fi şi sub forma unor acţiuni sau titluri de stat. Rezolvarea acestor drepturi de proprietate necesita o delicată şi competentă analiză juridică, economică şi socială. Din punct de vedere juridic, era necesar să fie stabilite şi soluţionate complicatele situaţii vizând dreptul de proprietate, întinderea acestui drept, subiectul titular de drept, acţiunea în timp a legilor, prescripţia, natura raporturilor juridice, conflictul de legi în timp şi spaţiu, legitimitatea dreptului de proprietate, natura dreptului, dezmembrămintele dreptului de proprietate, raporturile între dreptul public şi dreptul privat, precum şi probleme de ordin tehnic privind identificarea imobilelor, evaluarea lor, transformările survenite în timp, degradarea acestora sau transformarea şi îmbunătăţirea lor, efectuarea de compensări şi reevaluări în funcţie de creşterea valorii suferite de imobil. Dificultăţile apăreau şi în rezolvarea problemelor sociale, vizând evacuarea deţinătorilor legitimi sau a chiriaşilor acestor imobile, precum şi reacţia acestor cetăţeni care deţineau imobile în virtutea unor acte legale şi pe care le vor folosi în acţiuni judiciare. Într‑o situaţie la fel de grea se găseau numeroase instituţii de stat (şcoli, spitale, instituţii de cultură sau administrative) faţă de care se impunea evacuarea şi mutarea în alte locaţii, în acelaşi timp fiind afectată funcţionalitatea acestora.

Problema retrocedărilor a avut consecinţe importante asupra activităţilor administrative şi judiciare, a procesualităţii crescute, cât şi asupra relaţiilor funcţionale ale autorităţilor, afectând raporturile sociale şi drepturile cetăţenilor, accentuând criza locuinţelor etc. Un interes deosebit pentru funcţionarea „statului de drept” îl prezintă calitatea, probitatea şi legitimitatea numeroşilor revendicatori care au inundat cu petiţiile lor autorităţile administrative şi judiciare. În această mulţime de reclamanţi distingem bătrâni, foşti proprietari, dar şi moştenitori, descendenţi colaterali, posesori de testamente sau convenţii asupra unor proprietăţi. În această ofensivă revendicativă apar şi impostori producând acte false, martori mincinoşi plătiţi de revendicatori, iar expertizele efectuate erau de multe ori incorecte sau de proastă calitate tehnică, la care se adaugă incompetenţa şi corupţia autorităţilor. Toate acestea au creat o penibilă jurisprudenţă a ilegalităţii. Consecinţele nu au întârziat să apară, generând o incalificabilă nedreptate socială, drapată în adevăruri juridice prin hotărâri definitive, „temeinice şi legale”. Astfel, au fost retrocedate localităţi întregi, terenuri de cultură şi păduri, care au fost rapid jefuite, apoi vândute la preţuri incredibil de mari, iar banii s‑au evaporat în străinătate, la fel ca şi pragmaticii lor proprietari. Pădurile au fost parcelate, vândute, defrişate, transformate în lemn pentru „export” sau pentru foc.

Procedurile complicate, tergiversarea exasperantă a proceselor (timp în care decedau revendicatori, martori sau pârâţi) au determinat apariţia şi dezvoltarea afacerilor cu bunuri litigioase. Abili avocaţi sau ageri oameni de afaceri au început să cumpere drepturi litigioase la preţuri derizorii, ca apoi să le folosească pentru a intra în posesia efectivă a dreptului în litigiu şi să valorifice aceste proprietăţi la preţuri incredibil de mari faţă de costul dreptului în litigiu. Astfel, piaţa imobiliară a devenit câmpul preferat de acţiune al samsarilor, speculanţilor, „dezvoltatorilor” şi întreprinzătorilor. Acum încep să apară „spontan” noi construcţii imobiliare, zone rezidenţiale de lux cu apartamente supradimensionate, cu dotări scumpe. Aceste vile somptuoase cu terenuri de sport şi piscine exprimă condiţia locativă a noilor „aristocraţi”, parveniţi din egalitarul comunism.

O metodă indirectă de îmbogăţire a unora şi sărăcire a statului şi implicit a majorităţii cetăţenilor o constituie evaziunea fiscală. Bugetul este o formă specială, sintetică a bogăţiei ţării în formă bănească, alimentat de către populaţie în diverse forme, care, în final, se reîntoarce sub forma finanţării diverselor activităţi sociale fundamentale (sănătate, învăţământ, apărare, justiţie, protecţie socială), furnizând lichiditate necesară pensiilor, ajutoarelor sociale şi salariilor bugetarilor. Principala sursă a bugetului este impozitarea. Dar noii „capitalişti”, atenţi numai la profit şi câştiguri, resimţeau povara fiscală ca pe o pierdere, o nejustificată scurgere de bogăţie din ingenioasa lor muncă de îmbogăţire. Pentru mulţi dintre noii capitalişti, protecţia averii însemna şi eludarea obligaţiilor sociale, concretizată în evaziunea fiscală. Între drepturi şi obligaţii, între profit şi pierderi, prioritate aveau doar drepturile şi câştigurile, iar obligaţiile erau strategic neonorate, pentru a nu periclita bucuria posesiunii, liniştea şi siguranţa protectivă a drepturilor. Amânarea, reeşalonarea creditelor bancare, neexecutarea debitelor, dar mai ales neplata datoriilor către stat sub forma diverselor taxe şi impozite părea tehnica standard de protecţie a capitalului pentru diverşi agenţi economici sau simpli latifundiari postdecembrişti. Anemierea bugetului, prin evaziune fiscală şi neplata impozitelor, avea consecinţe proaste asupra întregii societăţi. Instituţiile care asigură sănătatea, învăţământul, cultura deveneau subfinanţate şi, în consecinţă, prost dotate material, cu un personal plătit mizerabil, şomaj, scăderea randamentului profesional, dezinteresul angajaţilor, migrarea forţei de muncă superior calificată în străinătate. Desigur, sunt şi multe disfuncţionalităţi ale administrării banului public, printre care amintim: alocări de fonduri şi resurse în mod discreţionar şi nejustificat, interesat sau în mod iresponsabil, achiziţii sau investiţii costisitoare şi inutile, avantajarea clientelei politice şi economice a guvernanţilor etc. Sistemul de taxe şi impozite greşit gândit şi practicat poate inhiba, deturna sau bloca diferitele activităţi economice şi implicit pe agenţii economici; la fel ca şi toleranţa lărgită sau lipsa reglementării în anumite zone economice care facilitează îmbogăţirea nemeritată a unora, sărăcind statul prin diminuarea resurselor financiare.

Producerea banilor negri şi circulaţia acestora, încurajarea economiei subterane, spălarea de bani, expatrierea capitalului sunt câteva dintre bolile capitalismului românesc pe care statul ar trebui să le poată trata adecvat şi, în final, să le pună capăt. Mirajul capitalismului occidental, speranţa că vor veni din Occident adevăraţii oameni de afaceri care vor fi profesorii cinstiţi, inteligenţi, cunoscători şi exemplari ce vor ajuta economia ţării şi vor educa noii afacerişti locali, a fost o decepţie ca multe altele. După căderea comunismului, România apărea ca o nouă colonie (cu resurse naturale, forţă de muncă calificată şi ieftină) care trebuia cucerită şi exploatată. Primii oameni de afaceri veniţi în acest teren al virginităţii economice capitaliste au fost unii aventurieri sau oameni interesaţi de speculaţii cu efect imediat, dar mai puţin firme solide, de reputaţie consacrată şi performanţă, care să investească şi să reanime o economie în declin. Cei mai mulţi au cumpărat acţiuni pe care apoi le‑au vândut, iar banii i‑au trimis şi depozitat rapid în bănci străine. Distrugerea fabricilor a fost urmată de folosirea terenului care putea fi speculat şi transformat în lichiditate şi apoi transferat în străinătate. Unele fabrici sau complexe industriale au fost achiziţionate la preţuri de nimic, cu obligaţia cumpărătorului de a continua producţia şi a oferi locuri de muncă. Aceste responsabilităţi rămâneau simple promisiuni formale cuprinse în hârtiile instituţiilor de privatizare, dar care, din prostie sau cu bună ştiinţă, au fost ignorate. După un timp relativ scurt uzina era falimentată, vândută la subpreţ, iar căderea economică şi mizeria populaţiei se accentuau.

Şomajul masiv generat de aceste iraţionale politici economice ar fi nenorocit întreaga ţară dacă nu ar fi existat supapa de siguranţă a emigrării forţei de muncă în străinătate. Pentru economia unui stat modern este necesară o reţea funcţională de autostrăzi şi şosele. România era deficitară în căile de comunicaţii, fiind necesare investiţii substanţiale. Modul în care statul a alocat fonduri băneşti enorme unor firme străine (vezi Bechtel), care ani de zile nu au realizat decât câţiva zeci de kilometri de autostradă, este pilduitor pentru performanţa, eficacitatea, competenţa şi corupţia guvernamentală. Reţeaua feroviară cu celebra regie CFR şi noua companie privată GFR ilustrează incompetenţa şi jaful sistematic al unui sector vital al economiei româneşti. La fel s‑a întâmplat cu economia minieră, siderurgia, metalurgia, industria chimică, industria petrolieră etc. Este necesară o analiză detaliată a fenomenului prăbuşirii economice a României pentru a evalua consecinţele şi responsabilităţile celor care au produs această catastrofă naţională. În acest succint eseu semnalăm doar elementele esenţiale ale declinului postdecembrist.

Putem caracteriza aceste fenomene distructive pe care le‑a suportat societatea după 1989 ca un enorm concert infracţional cu actorii, regizorii, beneficiarii şi victimele lor anonime. Această prăduire nu‑i doar rezultatul unei entităţi anonime. Pentru toate aceste fapte există autori, complici, tăinuitori şi favorizatori, altfel spus, o întreagă constelaţie criminogenă, care trebuia prevenită, supravegheată, descoperită, evaluată sub raport penal şi apoi finalizată prin sentinţe condamnatorii, recuperare a prejudiciilor aduse statului, confiscări etc. Statul, în tradiţionala împărţire – putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească – avea instrumentele specializate pentru a menţine legalitatea, a proteja libertăţile şi a reprima faptele antisociale producătoare de consecinţe, afectând persoanele şi societatea în ansamblu. Aceste instituţii publice cu rol protectiv sunt Parchetul şi Instanţele judiciare, iar din partea puterii executive, Ministerul de interne (Poliţie, Jandarmerie şi Servicii specializate de informaţii), Serviciile secrete (S.R.I. şi S.I.E.). O responsabilitate deosebită în privinţa creşterii criminalităţii, a dezordinii şi nefuncţionării statului de drept revine acestor instituţii.

Dacă o epidemie se extinde cu rapiditate şi face victime, cauza trebuie căutată în tripla conexiune dintre agentul patogen, vigoarea indivizilor şi eficacitatea aparatului sanitar. La fel în cazul patologiei sociale, în care infracţionalitatea şi corupţia prosperă şi se extind, o parte din vină revine instituţiilor abilitate cu asigurarea legalităţii şi protecţia juridică a cetăţenilor şi a statului însuşi. Importanţa şi valoarea socială a sistemului judiciar sunt determinate de performanţa, eficacitatea acţiunii sale (realizată de oameni competenţi, morali) şi de o legislaţie raţională şi coerentă. Un rol important îl au educaţia şi morala cetăţenilor, calitatea acestora de a se conforma legii, de a respecta dispoziţiile şi acţiunile autorităţilor. În ceea ce priveşte puterea judiciară, s‑au produs transformări accelerate datorită realităţii postdecembriste.

Modificările legislative vizând regimul proprietăţii, reglementările privind relaţiile economice, comerciale, schimbări ale dispoziţiilor codului civil, reasezonarea codului comercial şi modificări aduse numeroaselor instituţii ale dreptului privat au însemnat un efort de înţelegere şi asimilare a noii legislaţii de către magistraţi, procurori şi ceilalţi birocraţi ai sistemului. Complicatele procese civile şi comerciale al căror traseu, de la introducerea acţiunii şi până la executarea hotărârii era marcat de excepţii de procedură, intervenţii procesuale, expertize, contraexpertize, suspendări, repuneri pe rol, căi de atac normale şi extraordinare, proceduri de executare, au însemnat un efort deosebit al instanţelor judecătoreşti şi o exasperare a cetăţenilor, actori ai scenei juridice (reclamanţi, pârâţi sau intervenienţi), care îşi căutau drepturile cu ajutorul justiţiei. Zona litigioasă cea mai aglomerată, în continuă creştere, era cea a dreptului civil, cu numeroasele sale ramificaţii, datorită schimbării regimului proprietăţii şi a noilor relaţii comerciale. Nu trebuie să uităm nici creşterea litigiilor de contencios, în care cetăţenii, nemulţumiţi de soluţiile şi deciziile administrative ale statului, le atacau sistematic în instanţele de contencios; la fel şi activitatea justiţiei penale marca o creştere considerabilă din cauza extinderii infracţionalităţii şi a modificărilor legislative. Dincolo de aceste probleme de fond, justiţia era afectată de modificări permanente ale reglementărilor procedurale, de remodelări instituţionale, de îngustări sau extinderi ale competenţelor într‑o societate în „tranziţie”, contorsionată de o nepotolită dorinţă de parvenire economică sau socială, de o sărăcire care crea terenul criminogen al infracţiunilor de violenţă, în care familiile dezorganizate, vagabondajul, şomajul, tineretul dezorientat, needucat, trăind în mizerie şi promiscuitate, alimenta forma pestriţă a delincvenţei cotidiene. Imoralitatea, inspirată şi de mass‑media, cu filmele şi show‑urile tabloid impudice, incitând la o sexualitate primitivă combinată cu violenţă, a determinat o creştere rapidă a infracţiunilor legate de sexualitate (violuri, incest, prostituţie etc.), toate acestea influenţate fiind şi de practica nenorocită a drogurilor.

Politica penală inspirată de blândeţea „umanistă” occidentală, punând accentul pe indulgenţa şi buna intenţie „a reeducării” şi înţelegerii becariene pentru infractor, a relaxat rigoarea şi fermitatea organelor represive şi a instanţelor, afectând siguranţa cetăţenilor; iar recidiva şi infracţionalitatea, mai ales în rândul minorilor, s‑au dezvoltat cu rapiditate. De multe ori, individualizarea pedepsei era un mod bizar lipsit de o elementară înţelegere şi evaluare a faptelor şi a personalităţii infractorului, iar pedepsele blânde şi „reeducative” au contribuit la extinderea infracţionalităţii. Arestarea preventivă la domiciliu, munca în folosul comunităţii, suspendarea executării, eliberarea înainte de termen, executarea în instituţii de reeducare, pedepse pecuniare sunt exemple ale noului umanism penal care aplicate neinteligent pot aduce mai multe deservicii siguranţei sociale decât remodelării morale a infractorilor.

Justiţia făcea cu greu faţă exigenţelor sale instituţionale, împovărată cu un volum enorm de reclamaţii, acţiuni, denunţuri, contestaţii, procese în fază de anchetă sau în curs de soluţionare. Confruntaţi cu o muncă şi răspundere deosebită, slujitorii zeiţei Themis au solicitat statului o retribuţie pe măsură şi au obţinut‑o. Salariile şi alte drepturi ale celor din sistemul judiciar au crescut rapid, excesiv şi inechitabil în raport cu alţi birocraţi ai statului sau cu veniturile unor categorii intelectuale importante ca medici, profesori, ingineri şi alţi intelectuali funcţionând în instituţii publice. Acceptând tacit aceste drepturi inechitabile, societatea a considerat utile recompensele pentru activitate date juriştilor, dar care presupuneau şi obligaţii pe măsură. Funcţia judiciară este dificilă, pe măsura importanţei sale sociale, iar cei dedicaţi a se ocupa şi exercita diverse atribuţii în sfera juridică trebuie să aibă calităţi morale şi personale pe măsură. Dacă dificultăţile „obiective” specifice puterii judecătoreşti se datorau transformărilor şi mişcării accelerate a vieţii sociale, există şi carenţe „subiective” care ţin de formarea şi selectarea cadrelor cu funcţii importante sau chiar funcţionari administrativi. După 1989 s‑a produs o extindere şi o diversificare extremă a învăţământului superior. Vechea organizare universitară cu priorităţile planificate pentru economie şi tehnică a neglijat latura umanistă şi culturală; aceasta a determinat o răsturnare, de altfel previzibilă în reorientarea profilurilor universitare. Desfiinţarea monopolului de stat asupra învăţământului a însemnat înfiinţarea a numeroase universităţi, instituţii sau şcoli cu diverse profile. În obscure oraşe de provincie apăreau universităţi şi institute, iar tinerii entuziasmaţi de perspectiva de a fi studenţi, la fel ca şi părinţii, au năvălit în aceste noi incubatoare de cultură şi educaţie necesare „adaptării la viaţa socială”. Din nefericire, profesorii şi mentorii acestor noi instituţii nu erau la înălţimea exigenţelor academice, la fel ca şi incoerentele şi excesivele programe de învăţământ. Noii universitari proveneau din mediul liceal sau chiar din instituţii fără legătură cu şcoala (foşti ofiţeri de miliţie, securişti, militari, judecători pensionari, funcţionari, avocaţi etc.) cu o cultură generală mediocră ca şi pregătirea specială pe care o presupuneau ştiinţele pe care le predau. Cursuri prost scrise, plagiate, incoerente, fără o exprimare corectă şi fără stil, obositoare, redundante şi superficiale, lipsite de o exigentă selecţie bibliografică, erau alimentele intelectuale ale studenţimii doritoare de titluri universitare. Dar şi în acest domeniu exista o motivaţie pentru îmbogăţire. Această sferă, altădată lipsită de atractivitate bănească şi câştiguri, angaja cadrele didactice într‑o agitaţie cu vădit scop economic, determinând lipsa de la cursuri şi seminarii, ei fiind înlocuiţi de lectori sau asistenţi – căci „titularii” erau angajaţi la alte universităţi private, de unde primeau alte stipendii. Simţind pulsul şi „exigenţa” academică, studenţii reacţionau pe măsură, lipsind de la cursuri şi seminarii. Epopeea examenelor şi apoi obţinerea diplomelor de licenţă şi masterat erau un şir de evaluări ciudate, nesemnificative pentru cunoştinţele studentului, fiind doar nişte cifre înscrise în fişe, cataloage şi diplome.

Tehnica grilelor şi a răspunsurilor standardizate a însemnat o robotizare a viitorilor intelectuali, lipsindu‑i de subtilitatea inteligenţei şi capacitatea de autentică judecată asupra domeniului în care vor activa. Facultăţile de Drept s‑au multiplicat, invadând societatea cu pseudo‑jurişti. Faţă de alte facultăţi cu profil relativ restrâns, Dreptul deschidea mai multe posibilităţi profesionale şi ocuparea unor servicii, de unde şi atractivitatea acestor facultăţi. Orice tânăr visa ca după obţinerea licenţei în Drept să ajungă judecător, procuror, avocat, funcţionar administrativ, diplomat, poliţist sau agent al serviciilor, notar sau jurisconsult, consultant juridic sau negociator. Acest evantai al posibilităţilor atrăgea tinerimea ca un magnet. Dacă la început absolvenţii de Drept au fost asimilaţi de către instituţii sau de noile structuri private, cu timpul a apărut un exces de licenţiaţi şomeri, fără loc de muncă sau care s‑au angajat în alte domenii. Extinderea structurilor juridice şi mereu reformata administraţie au permis angajarea multor tineri ale căror pregătire profesională, cunoaştere şi experienţă erau deficitare. Reducerea vechimii pentru ocuparea unui post în magistratură, la fel ca şi promovarea în posturi superioare, derogarea de la condiţiile de vechime, examinările superficiale pentru promovare profesională au permis multor mediocri să ocupe funcţii de înaltă răspundere şi abilitate profesională. Este o replică contemporană a situaţiilor din perioada comunistă, când judecătorii şi procurorii erau angajaţi dintre muncitorii sau ţăranii cu „înaltă conştiinţă politică” şi pregătiţi prin şcoli juridice de şase luni. În statele civilizate cu tradiţie democratică şi juridică, pentru a ajunge judecător era nevoie de o lungă experienţă în domeniu şi de o înţelepciune socială, rezultat al practicii şi cunoaşterii vieţii sociale şi a psihologiei umane. Judecătorul nu este doar o maşină de inferenţe a textelor legale, care presupune doar o cunoaştere mecanică a normelor. În acest caz, orice tânăr cu o memorie bună poate fi magistrat „aplicând legea”; dar îi lipseşte capacitatea de a înţelege complexitatea relaţiilor şi faptelor sociale deduse judecăţii, a subiectului de drept în realitatea lui existenţială, nu doar sub forma unei scheme abstracte, formale, cuprinsă în textul legal. Instrucţia judiciară presupune înţelepciune, tact, intuiţie şi reprimarea reacţiilor emoţionale, echilibru şi stăpânire de sine. Un tânăr lipsit de experienţă şi cultură este depăşit de exigenţele pe care le presupune dificila profesie de magistrat. Justiţia instrumentată de neexperimentaţi jurişti va da rezultate pe măsura competenţei, moralităţii şi puterii de muncă a acestora. Terminarea Facultăţii de Drept nu înseamnă decât un prim moment al învăţământului juridic. Urmează masteratul şi apoi cursul de la şcoala de magistratură, având un caracter accentuat şi „practic”. În realitate, dilatarea anilor de studii nu a creat specialişti de elită la care se gândeau iniţiatorii şi organizatorii sistemului de învăţământ juridic. Intrat în activitatea practică, tânărul dogmatic în ale dreptului se confruntă cu dificultăţile profesionale, luând totul de la capăt pentru a recupera timpul pierdut cu inutile specializări şi învăţături.

Nenumăratele dosare, necesar a fi soluţionate, presau permanent şi sufocau instanţele ale căror reacţii erau tergiversarea sau soluţiile date de mântuială, existând şi credinţa că hotărârile nu vor fi casate, reformate de colegii de la instanţele de control judiciar. Acordarea termenelor pentru amânare a judecăţii se dădea cu uşurinţă, afectând drepturi ale cetăţenilor, dispărând probe etc. Cetăţenii erau disperaţi de durata excesivă a proceselor, de o întortocheată cale birocratică pentru a se face dreptate, descurajaţi de justiţie şi de speranţa unei dreptăţi judiciare. Procesele deveniseră costisitoare. Taxele de timbru, plata experţilor şi a avocaţilor erau greu suportabile de majoritatea cetăţenilor. Formalismul juridic, îngustarea căilor de atac a hotărârilor la nivelul instanţei supreme au creat o neîncredere şi nemulţumire a cetăţenilor faţă de autorităţile judiciare. Dacă activitatea instanţelor de judecată era una oarecum deschisă, în care cetăţenii puteau urmări dezbaterile în cadrul proceselor, ancheta organelor de cercetare penală, a Parchetului, rămânea ascunsă graţie unui sistem de norme şi interdicţii procesuale şi de dispoziţie de ordine interioară. Nenumărate sesizări cu privire la fapte penale erau ignorate, nu li se dădea curs sau ancheta declanşată înainta cu greutate în contrast cu rezolvarea unor vagi sesizări fără argumente şi probe, dar care determina o reacţie rapidă a organelor de cercetare penală, construindu‑se spontan un dosar, care era cu „celeritate” înaintat instanţelor judecătoreşti. Arhivele Parchetelor deveneau neîncăpătoare de mulţimea dosarelor instrumentate diferenţiat. O parte dintre dosare stăteau în nelucrare, altele erau rapid şi operativ soluţionate după criterii bizare, dar care pot fi explicate prin contextul politic şi jocul imprevizibil al diverselor grupuri de interese. Pare inexplicabil, ilogic, ca după o perioadă de 10 ani (când a existat o anumită configuraţie politică, sub autoritatea unui preşedinte „jucător”, activ, părtinitor şi discreţionar, când Parchetul tăcea şi furniza în mod selectiv şi parcimonios dosare de corupţie), după terminarea dublului mandat prezidenţial, să fie livrate instanţelor de judecată un potop de dosare, având ca autori şi complici miniştri, oameni politici, demnitari etc.

Activismul excesiv şi mediatizarea insistentă par inexplicabile dacă nu ignorăm componenta politică şi strategiile oculte ale conducerii Parchetului şi ale celorlalte instituţii judiciare. Arestarea preventivă operată de „mascaţi”, punând ostentativ cătuşe presupuşilor infractori, situaţia penibilă, lipsită de o logică elementară şi vizând doar spectacolul mediatic când un deputat în curs de cercetare penală „ar trebui” adus încătuşat în Parlament, în cadrul comisiei juridice (cu toate că avea calitatea de parlamentar) pentru a fi audiat, exprimă elocvent mentalitatea primitivă şi abuzivă a noilor inchizitori postcomunişti. Aceste acţiuni dure şi „eficiente” vor să convingă cetăţenii de fermitatea şi intransigenţa Parchetului, care s‑a trezit din inexplicabila somnolenţă de aproape zece ani, când corupţia a luat proporţii alarmante, sub privirea selectivă, tolerantă, a oamenilor legii.

Lupta directă cu infractorii, latura oarecum fizică a reacţiei instituţionale împotriva „penalilor”, o realiza Poliţia. Câţi infractori au fost prinşi sau stopaţi în activitatea infracţională rămâne un mister ascuns în dosarele, rapoartele şi statisticile Ministerului de Interne. Partea vizibilă, mediatizată a intervenţiilor „mascaţilor” avea darul de a crea respect şi teamă faţă de aceşti eroi cotidieni ai braţului justiţiei. Dar orice exces poate dăuna, alunecând în ridicol. Prezenţa poliţiştilor îmbrăcaţi în combinezoane negre, cu cagule pe cap, cu căşti şi arme automate, în descinderea în care operau arestarea unei babe care dăduse mită o găină şi câteva ouă sau spargerea uşii de la un apartament şi arestarea a doi bătrâni nevinovaţi, din culpa agenţilor poliţişti care confundaseră numărul apartamentelor sunt câteva exemple ale spectacolului forţelor de ordine. Este necesară o analiză detaliată a rolului jucat de justiţie şi în special de Parchet în declinul economic şi extinderea corupţiei, pentru a înţelege factorii interni, instituţionali, răspunzători pentru situaţia anormală care a afectat România.

În legătură cu ilegalitatea, infracţiunile şi corupţia, un rol deosebit revine Serviciilor secrete. În comunism, Securitatea a deţinut o poziţie privilegiată în mecanismul puterii, având un rol esenţial în vertebrarea statului comunist, dresura populaţiei şi reprimarea politică. După 1989 Securitatea a fost desfiinţată, iar în locul acesteia au apărut Serviciile secrete, cu rolul de a proteja statul, oferind informaţii în legătură cu activităţi externe sau interne ce ar afecta suveranitatea şi integritatea statului, economia, viaţa sau libertăţile cetăţenilor. Au apărut mai multe servicii după obiectul specific de activitate, multiplicându‑se astfel structurile informative. S.R.I. avea poziţia centrală, ca instituţie de gestionare informativă, iar S.I.E. era profilat pe activităţi informative vizând relaţiile externe. În acelaşi timp, diferite ministere aveau structuri proprii informative (Ministerul de Interne, Ministerul Apărării, Ministerul Justiţiei). Astfel, numărul angajaţilor din Servicii depăşea cu mult numărul cadrelor fostei Securităţi şi, surprinzător, efectivele informative ale unor mari state din U.E.

Apariţia relaţiilor economice de tip capitalist, transformările instituţionale, privatizarea, apariţia a noi actori ai vieţii economice, licitaţii, jefuirea domeniului public, speculaţiile frauduloase în zona bancară, circulaţia banilor negri au intrat în sfera de supraveghere informativă a Serviciilor, pentru a informa şi alerta autorităţile cu atribuţii de cercetare penală sau de soluţionare juridică a faptelor ilegale. Funcţionalitatea unei instituţii este dată de inteligenţa, competenţa şi probitatea morală şi profesională a celor ce ocupă structurile respectivei instituţii. O importanţă deosebită o reprezintă selecţia, educarea profesională prin şcoli specializate şi sistemul riguros de control şi verificare profesională.

Noua politică postdecembristă a însemnat o imixtiune în majoritatea segmentelor de activitate socială şi mai ales în economie. Grupurile de interese, agenţii economici şi entităţi financiar‑bancare se intersectau, cooperau sau se confruntau la nivelul diverselor paliere sociale, dar în care erau nelipsiţi politicienii. Presiunile exercitate de oamenii politici (miniştri, secretari de stat, directori etc.) influenţau jocul economic, afectând legalitatea şi moralitatea. Această zonă trepidantă a afacerilor constituia patul germinativ al marii infracţionalităţi. Vigilenţa Serviciilor trebuia îndreptată spre acest focar cu potenţial criminogen, pentru a preîntâmpina, a descoperi şi apoi a permite sancţionarea penală a vinovaţilor. Numai astfel statul de drept putea fi apărat şi întărit. Dar de contaminanta boală a politicianismului mulţi au fost afectaţi; chiar şi cei dedicaţi pentru a proteja instituţiile statului şi legalitatea. Raporturile dintre instituţii, relaţiile de putere, deciziile de numire, promovare sau demitere a şefilor au o puternică dimensiune politică. De aici, o tradiţională conduită birocratică, conformistă, obedientă faţă de şefi, discreţionară şi autoritară faţă de subordonaţi, cu imprevizibile atitudini şi decizii, greu de înţeles pentru majoritatea cetăţenilor. Lupta politică devenea tot mai dură pe măsură ce obiectivul cuceririi puterii era mai atractiv, făgăduind satisfacţii nu doar platonice, ci materiale. În această luptă, pentru a învinge adversarul era nevoie de „informaţii”, de date compromiţătoare – reale sau fictive – de intoxicări mediatice, de oculte şantaje. Or serviciile puteau oferi acest evantai de mijloace, alimentând diferenţiat, „partinic”, după criteriul avantajului reciproc, anumiţi combatanţi politici. Depozitul de date informative putea fi astfel folosit în nesfârşita luptă pentru cucerirea sau conservarea puterii. Oportunismul, această şiretenie practicată cotidian de birocraţi (funcţionari – şefi sau subordonaţi), îşi are tehnicile şi maeştrii săi. Un adevărat oportunist ştie cu cine să se alieze sau cui să se supună, pe cine să slujească, dar şi când să dezerteze, să abandoneze şeful şi să‑şi ofere serviciile unui nou conducător. Acest cameleonism este, în genere, dezavuat de oamenii cinstiţi, dar oferă solide avantaje sociale şi materiale celor care îl practică. Toate aceste cunoscute obiceiuri şi practici conduc la ineficienţa instituţiilor şi la erodarea relaţiilor private sau publice, permit extinderea corupţiei şi infracţionalităţii.

România după 1989 pare o sinteză originală între supunere, consens şi revoltă; altfel spus, expresia unui Ying şi Yang balcanic, o dialectică între activism şi fatalism. Această privire succintă asupra realităţii româneşti de după 1989 ne oferă panorama dezolantă a unei involuţii, contrastând cu speranţele românilor pentru o societate şi o viaţă mai bună. Dar, pentru a realiza Binele, trebuie să înţelegem Răul, pentru a‑l evita sau a‑l combate. România a cunoscut şi lupta tenace, perseverentă a unor oameni de bună calitate, mulţi dintre ei tineri, care au ripostat şi, treptat, au înlăturat elementele patogene care afectau societatea în întregul său. Speranţa revine în sufletul românului, văzând o îmbunătăţire a economiei şi vieţii sociale, o preocupare a statului pentru cetăţeni şi o creştere economică, la început timidă, apoi mai pregnantă. Iar mult discutata „imagine” deplorabilă a României în plan extern, la care au contribuit chiar reprezentanţii săi, s‑a modificat în sens pozitiv.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Octavian Opriș

Octavian Opriş s a născut în data de 18 octombrie 1946, Bacău. A absolvit cursurile Liceului teoretic, apoi Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Doctor în filosofie. Urmează cursuri [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*