Punctul Critic » Confluenţe » Octavian Opriș: Iraţionalitatea politicii, supunere, consens şi revoltă

Octavian Opriș: Iraţionalitatea politicii, supunere, consens şi revoltă

În general, politica este considerată înţelepciunea vieţii sociale, iar omul, acest zoon politikon, îşi dă măsura raţionalităţii sale şi în capacitatea de a‑şi organiza viaţa colectivă în interesul fiecăruia şi al tuturor. Dar această imagine luminoasă şi idilică a politicii a primit numeroase contraexemple istorice care ne fac sceptici asupra raţionalităţii acestui animal politic, întemeietor de societate şi istorie. Desigur, optimiştii şi pesimiştii sunt într‑o controversă permanentă alimentată de fapte şi de predispoziţii politica-fototemperamentale sau ideologice, dar fondul problemei rămâne deschis. Cât de raţională este politica, văzută ca mod de organizare al acţiunii sociale şi cât de importante sunt forţele obscure ale inconştientului, naţionalităţii şi jocul imprevizibil al pasiunilor este o temă captivantă a experienţei politice pe care, cu voia sau fără voia noastră, o suportăm.

Marii gânditori politici, începând cu Platon, Aristotel, înţelepţii culturii orientale şi până la filosofii şi sociologii moderni au remarcat acest joc imprevizibil al inteligenţei şi iraţionalului în viaţa politică. Machiavelli, Hobbes, Montesquieu, Nietzsche, Freud şi psihanaliştii, Vilfredo Paretto gândeau că mobilul acţiunii are determinanţi intimi și obscuri, avându‑și sursa în fondul iraţional al omului. Pesimistul Schopenhauer vedea în voinţă o categorie ontologică fundamentală pentru înţelegerea vieţii omului; iar mai târziu, Nietzsche a dezvoltat această teză cu harul său stilistic, având o mare audienţă din timpul său până astăzi.

Formele reziduale ale acţiunii arătate de Pareto sunt factori dinamici şi determinanţi care împing omul la acţiune sau pasivitate, determinând configuraţia socială în care trăieşte. Raţiunea nu este decât un mijloc, tehnica de organizare a vieţii sociale, dar nu scopul acesteia. Hobbes, Bentham ne avertizaseră asupra dimensiunii agresive şi conflictuale a omului, iar şcoala etologică cu E. Eibelstaedt și K. Lorenz, la fel ca Wilson dezvoltă o fenomenologie a agresivităţii, interesând şi fenomenul politic.

Această aducere aminte este necesară pentru regândirea politicului în timpurile noastre. Începând cu perioada Iluminismului, al cărui efect politic şi social a fost Revoluţia Franceză şi celelalte mişcări din Europa şi America, s‑a creat şi dezvoltat ideea raţionalistă a politicii și istoriei, opusă credinţei creştine şi teologiei sistematice. Cetatea omului nu este doar copia Cetăţii lui Dumnezeu, impusă de Creator omenirii decăzute, ci opera raţională a omului pentru propria sa bunăstare şi fericire mundană. Un nou concept domina teoriile politice şi acţiunile practice: Libertatea. Omul este liber; nu este sclavul predestinat de Dumnezeu unei vieţi pline de suferinţă, constrângeri şi limitări în timpul efemerei sale vieţi, consolându‑se cu servitutea efectivă în promisiunea unei vieţi libere în transcendenţă. Hobbes şi Jean‑Jacques Rousseau au dezvoltat teorii contradictorii şi seducătoare asupra acestei libertăţi pe care toţi o vor, dar nu ştiu să o practice, intrând în conflicte şi confruntări, anulând principiul care i‑a pus în mişcare. Libertăţile nemăsurate (absolute) ale indivizilor degenerează într‑un război al tuturor împotriva tuturor (Hobbes), generând anomie, beligeranţă permanentă şi conflict. Astfel, libertatea fără limită a indivizilor degenerează în lipsă de libertate, iar zoon politikon rămâne un simplu zoon. Va fi necesară o forţă ce se va exercita asupra indivizilor, o puternică maşinărie, care să tempereze dorinţele nestăpânite ale oamenilor, aducând pacea şi adevărata libertate. Acesta este statul, un Leviathan al vieţii sociale pentru care ne sacrificăm o parte din libertatea noastră abstractă pentru a ne prezerva o libertate limitată, efectivă, utilă şi protectivă în faţa violenţei celorlalţi. Pentru Hobbes, această complicată maşinărie ne fereşte ca lupul din om să nu poată acţiona agresiv. Filosoful englez avea în minte istoria sângeroasă a ţării sale, cu războaie fratricide, comploturi, lupte de partizani, măceluri de inspiraţie confesională etc., de aceea gândea necesitatea unei forţe instituţionale care să ţină în frâu violenţa şi distructivitatea umană. Mulţi au înţeles greşit ideile scepticului englez, dezvoltând teorii autoritariste, care au inspirat dictaturi, regimuri totalitare sau violenţa exercitată de către stat în favoarea unui grup sau clase sociale.

Contrar gândirii lui Hobbes, elveţianul Jean‑Jacques Rousseau gândea în linia tradiţională optimismului iluminist francez, că omul în stare primitivă era liber şi fericit, iar societatea l‑a corupt şi l‑a privat de libertate, supunându‑l la numeroase constrângeri şi servituţi. Proprietatea este prima breşă în armonia arcadiană a fericirii societăţii oamenilor liberi; de aici au început nemulţumirile, certurile şi conflictele. Dorinţa achizitivă și lupta pentru bunuri au angajat oamenii în nesfârşite conflicte şi lupte. Din această beligeranţă economică, societăţile s‑au segregat, au apărut forme organizatorice care protejau pe cei puternici şi oprimau pe cei slabi. Societatea umană era divizată în stăpâni şi sclavi, iar statul, instrumentul de opresiune al celor puternici. Libertatea era fragmentară şi funcţiona în beneficiul unei părţi a societăţii. Se prefigurează concepţia lui Marx asupra politicii ca expresie a luptei de clasă, iar statul ca instrument opresiv al clasei dominante.

Rousseau nu ajunge la radicalismul lui Marx; pe el îl interesa lipsa de libertate şi inegala distribuţie a bogăţiei şi încerca să gândească mecanismul prin care poate fi corectată această nedreptate ontologică. Societatea este condusă prost, creând inechitate, pentru că instituţiile statului sunt formate greşit şi exprimă interesele unui fragment din membrii societăţii. Statul trebuie să exprime interesul tuturor, voinţa generală a poporului, nu voinţa particulară a regelui, camarilei regale, familiilor princiare, feudale etc. De aceea, este nevoie de forme instituţionale care să permită oamenilor să‑şi manifeste voinţa în plan politic. În mod natural, fizic, nu toţi pot conduce; dar trebuie instituit un mecanism care să permită accesul la putere al cetăţenilor, dacă nu direct, în mod mediat, prin reprezentant. Republica este forma statală care se pretează cel mai bine acestei modalităţi de exercitare a puterii de către cetăţean. Ideea mandatului imperativ, apoi corecţia adusă prin practicarea mandatului reprezentativ sunt ideile‑forţă ce au modelat evoluţia statului, a structurii şi funcţiilor sale.

Aceste idei au fost adoptate sau combătute, generând experienţe care au schimbat peisajul politic, dar angajând şi consecinţe dintre cele mai contradictorii. Dacă societatea nu este omogenă, iar oamenii au dorinţe, credinţe, idei politice, interese, educaţie diverse, cum putem identifica „voinţa tuturor” sau „voinţa generală”? Cum se constituie voinţa majoritară care va dicta în stat şi cum va reacţiona minoritatea? Cum se configurează spaţiul politic din cauza jocului majoritate‑minoritate? Minoritatea învinsă va fi convinsă de ideile şi voinţa majorităţii? Cum se schimbă balanţa politică în interesul facţiunilor socio‑politice? Majoritatea conduce efectiv sau la nivelul principiilor şi al reprezentării formale? Iar o minoritate de specialişti (experţi, birocraţi, consilieri, miniştri, parlamentari) decid în mod concret asupra problemelor statale. Acestor fireşti întrebări istoria a dat răspunsuri pe care astăzi le înţelegem, dar în acele timpuri au produs complicate situaţii, generând nesfârşite interogaţii teoretice şi politice, explozii sociale şi politice.

La fel de importante ca opţiunea şi capacitatea alegătorilor, a cetățenilor care‑şi aleg reprezentanţii sunt şi calitatea, competenţa, devotamentul şi interesul celor aleşi, a reprezentanţilor. Limitele exercitării mandatului, revocabilitatea, impunitatea în perioada mandatului, relaţiile dintre alegători şi aleşi sunt doar câteva probleme apărute în practica politică, având importante consecinţe politice, juridice şi constituţionale. Dezvoltarea birocraţiei, autonomizarea şi specializarea aparatului politic şi administrativ, raporturile complicate între legislativ şi executiv au creat o barieră tot mai densă între cetăţeni şi reprezentanţii lor.

Dar raţionalismul iluminist, inspirator al revoluţiilor politice din Europa şi America, triumf al inteligenţei în plan practic, era urmat de o umbră ce va modifica practica politică, conducând la consecinţe imprevizibile. Dacă teologia nu mai este fundamentul politicii, iar credinţa în transcendent, în Dumnezeu şi scopuri extramundane nu mai călăuzesc acţiunea practică, cine va configura constelaţia scopurilor, a valorilor sociale pentru care trebuie să lupţi şi să acţionezi? Ideologia apare ca un nou fundament al politicii. La fel ca şi teologia dogmatică, aserţiunile ideologice nu aveau nevoie de confirmare empirică, de probe şi operaţiuni logice de fundamentare şi verificare; din contră, o ţesătură de presupuneri, ipoteze şi deducţii articulau o nouă constelaţie de scopuri, abstracţii şi dorinţe sublimate. O nouă concepţie despre om, libertatea şi sensul existenţei sale a dinamizat întreaga practică politică. În numele generoaselor principii despre Om, Libertate, Egalitate, entuziaştii Revoluţiei Franceze au practicat teroarea, violenţa, au folosit ghilotina şi persecuţia. Restructurarea socială se înfăptuia în malaxorul violenţei; dar trebuia justificată, legitimată, explicată şi transformată în pedagogie politică. Marii educatori ai iraţionalităţii politice, de la Robespierre, Saint-Just sau Marat până la exportul Revoluţiei de către Napoleon au lăsat amintirea unui iraţional şi dramatic genocid. Dorinţa „de mai bine”, voinţa de „a face lumea mai bună”, de raţionalizare şi schimbare este partea diurnă, luminoasă a multor conducători şi elite, dar din nefericire, este dublată de răul şi nedreptatea care o acompaniază.

Instituţiile statului, dreptul şi organizarea judiciară, guvernul şi administraţia sunt raţionale în modul de articulare, în idealitatea lor normativă sunt alveole ale inteligenţei umane. Aceasta este doar statica politică, structura inertă a regulilor şi normelor. Dar statul ca organism viu, dinamic, care acţionează asupra oamenilor, este rezultatul deciziilor celor care conduc, care sunt reprezentanţii cetăţenilor sau sunt numiţi în instituţiile statului pe criterii politice sau profesionale. Activitatea statului ca întreg, politica sa constituie consecința a numeroşi factori care configurează mentalitatea celor ajunşi să cârmuiască destinul celorlalţi. Această mentalitate colectivă la guvernanţi şi la guvernaţi configurează spaţiul decizional al actorului politic. În fond, reprezentanţii cetăţenilor (puterea legislativă), oamenii politici influenţi sunt eşantionul unei naţiuni. Dacă un popor îşi alege prost conducătorii şi duce o viaţă mizerabilă, îşi merită soarta, spunea Hegel. Raţiunea unui popor nu este depozitată într‑un segment mic sau într‑o personalitate, ci este difuză, alimentând formarea şi dezvoltarea personalităţii fiecăruia. Familia, şcoala, micromediul social sunt făuritorii guvernanţilor şi guvernaţilor. De aceea, soluţiile politice nu pot fi luate şi aplicate mecanic, imitând, copiind legi şi regulamente străine, dar care nu sunt aplicabile din cauza capacităţii de asimilare culturală şi înţelegerii poporului imitator. De aici, celebra şi trista teorie a formelor fară fond, generând o situaţie comico‑tragică în statele care o practică. Mentalitatea colectivă, opiniile şi credinţele sunt modelatorii conştiinţei politice, background‑ul oricărei experienţe practice sau teoretice, influenţând în ultimă instanţă decizia politicianului.

Ideologia a preluat rolul teologal al fundamentării ontologice, a trasat noi orizonturi şi a instituit noi valori. Această nouă credinţă s‑a infiltrat sistematic în sufletul şi mintea omului modern, alimentându‑i speranţele şi justificându‑i faptele. Această nouă religie împarte din nou oamenii nu doar în credincioşi creştini şi ceilalţi, islamişti şi evrei etc.; este o segregare mai amănunţită: socialişti şi liberali, monarhişti şi republicani, conservatori şi anarhişti, naţionalişti şi mondialişti, comunişti şi nazişti etc. Fiecare categorie are crezul său, opţiunea şi aversiunea sa capabilă de ostilitate, agresivitate şi luptă. Bătălia pentru putere îmbracă şi forme teologale, de credinţă ideologică, de exclusivism şi intoleranţă; fiecare combatant refuzând credinţa şi ideea adversarului. Vechea luptă dintre credincioşi şi eretici a reînviat cu aceeaşi intoleranță şi violență, cunoscând forme noi şi variate.

Politica are o dimensiune mai puţin expusă doctrinar sau ideologic, dar resimţită în practica efectivă, deturnând de la scopul iniţial pozitiv, acţiunile politice ajungând la efecte contrarii aşteptărilor scontate. În orice acţiune sau atitudine umană, iraţionalul îşi manifestă prezenţa în contrast cu înţelepciunea raţională. Politica este o tehnică a luptei sociale, cu metode şi justificări ideologice, în care conflictele sunt modelate, sublimate şi raţionalizate. Scopul acţiunii politice este cucerirea puterii de stat, a mecanismelor instituţionale dotate cu mijloace coercitive eficiente. Justificarea acţiunii prin binele public care trebuie protejat şi dezvoltat lasă în umbră resorturile „prea omeneşti”, iraţionale ale războiului politic. Forţele iraţionale, inconştiente dinamizează acţiunea acoperită de raţionalizări, justificări şi explicaţii „raţionale”. Vilfredo Pareto a sesizat şi explicat în detaliu rolul iraţionalului şi raţionalizarea conduitei umane prin dinamica reziduurilor şi a derivaţiilor. Nu doar lupta politică îşi are determinanţii săi instinctivi, ci şi conservarea puterii cucerite, stabilitatea instituţională este asigurată de către insondabilul inconştient. Învingătorii şi învinşii doresc pacea socială, dar din raţiuni diferite. Cel care cucereşte puterea politică are nevoie de linişte pentru a‑şi consuma în tihnă beneficiile poziţiei sociale (bucuria rangului social, accesul la bunuri economice şi simbolice etc.) şi va dezvolta tehnici şi acţiuni intimidante, o potenţială ameninţare contra adversarilor politici şi asupra societăţii în ansamblu. Cei învinşi, ca şi majoritatea cetăţenilor trebuie să accepte noua putere şi fiecare să‑şi conserve existenţa sa. Sentimentul comun este frica, o stare fundamentală existenţială, efect al ameninţării potenţiale cu răul efectiv, lipsă de libertate şi, în extremis, moartea. Dintr‑o realitate psihologică, frica devine un fenomen de masă, configurând un vast spaţiu sociologic. Efectele fricii asupra maselor au fost folosite de cei care deţin puterea politică şi folosesc tehnici eficace pentru calmarea societăţii şi realizarea „consensului” necesar conservării puterii.

După numeroase conflicte şi confruntări politice, mentalitatea colectivă îşi menţine diversitatea de credinţe şi opinii, contrastând cu dorinţa hegemonică a învingătorilor care doresc omogenizarea mentalităţilor în sensul propriei ideologii. Societatea, pentru a‑şi menţine coeziunea şi a‑şi dezvolta solidaritatea umană a construit mecanisme coercitive de control social reglementate printr‑o strictă normativitate. Tehnicile punitive intervin în situaţii extreme, atunci când ordinea socială este în pericol, când viaţa indivizilor, proprietatea şi bunurile lor sunt afectate de infracţiuni şi violenţă. Stabilitatea societăţii este determinată de interacţiunea oamenilor vizând scopuri private sau din domeniul public, fiecare individ resimţind pozitiv acţiunea celor din grupul lui social şi a societăţii în ansamblu. Se realizează spontan un consens, putem spune natural, fără intervenţia mecanismelor coercitive. Dar în momente de criză, atunci când relaţiile sociale tradiţionale s‑au degradat din varii motive, când inechitatea, contrastul dintre bogăţie şi sărăcie devine insuportabil, când majoritatea societăţii trăieşte în mizerie, când impostura, lipsa de valoare, incompetenţa, arbitrariul şi nedreptăţile conducătorilor devin insuportabile pentru societate, atunci revoltele, violenţele, conflictele zdruncină ordinea socială, iar puterea politică va folosi organele coercitive împotriva populaţiei revoltate.

Istoria stă mărturie marilor momente de violenţă generalizată din timpul revoluţiilor, revoltelor şi războaielor pe care le‑a suportat specia umană în decursul timpului. Momentele de calm, de relativă linişte şi potolirea revoltelor nu s‑a realizat de la sine sau prin miraculoasa schimbare politică care ar fi produs bogăţie şi siguranţă existenţială întregii societăţi mulţumind revoltaţii. După căderea instituţiilor nefuncţionale şi inechitabile se instaurează noi structuri ale statului populate cu alţi stăpâni şi un reînnoit aparat tehnic. Noile elite câştigătoare vor popula instituţiile operând segregări, promovări şi excluderi, manifestând un partizanat sfidător, generând nemulţumiri şi alimentând focare de revoltă şi dizidenţă.

Sancţiunea şi pedeapsa sunt tehnicile elementare de acţiune a statului pentru a‑şi conserva structura şi funcţiunea sa. Excesiva penalitate practicată de un stat indică precaritatea acestuia, dezacordul dintre conducători şi conduşi, refuzul societăţii de a accepta valorile clasei politice dominante, lipsa de unitate şi solidaritate a populaţiei cu elita conducătoare etc. Dacă puterea politică nu este capabilă să satisfacă cerinţele economice, sociale şi culturale ale cetăţenilor, va întrebuinţa singura armă pe care o deţine efectiv: coerciţia. Deficienţele structurale ale unui sistem social nu pot fi corectate prin sancţiuni şi pedepse, iar violenţa sistematică exercitată de către stat determină o contraviolenţă a majorităţii nemulţumite. Un conformism de faţadă poate ascunde o adversitate mascată, o împotrivire difuză, dar fermă, cu potenţial de explozie violentă greu predictibilă. Presiunea sistematică exercitată de elitele dominante prin supraveghere poliţienească excesivă, severitate judiciară, propagandă şi educaţie poate genera un aparent consens social, dublat de o psihologie a resentimentului, ce se poate transforma în violenţe şi revolte spontane care se vor organiza progresiv într‑un front antistatal.

Practica conformismului indus prin teroare şi frică modelează o conştiinţă etico‑politică temătoare, lipsită de curajul acţiunii, iar ipocrizia şi duplicitatea morală devin realităţi cotidiene. Pentru mulţi oameni, mediocritatea unei vieţi modeste, precare economic este preferabilă ameninţării, fricii, spaimei de a fi judecat, condamnat, torturat, lipsit de drepturi elementare etc. Organizarea unui sistem al supravegherii totale a societăţii şi a indivizilor, cum îşi imagina J. Bentham prin Panopticumul său, îşi are complementul în transformarea societăţii într‑o lume a lui Orwell, alienată şi terorizată de ameninţarea ubicuă şi anonimă a statului constrângător.

Nazismul şi comunismul au ilustrat paradigma totalitară în care iraţionalul, voinţa de putere absolută, violenţa şi îndoctrinarea au atins limitele suportabilităţii umane. Îndoctrinare, teroare, lagăre de exterminare, lipsa sistematică a libertăţii, crime, genocid şi în final prăbuşirea societăţii, iată bilanţul experimentului social al utopiei perfecţioniste şi elitare. Aceste nefericite experimente social‑politice nu ar fi avut extensiunea şi dimensiunile sociale atât de mari dacă ar fi fost opera unor pseudoelite, câştigători conjuncturali ai puterii în stat. Vinovăţia este egal împărţită între conducători şi conduşi, între călăi şi victime. Contaminarea mentală a majorităţii populaţiei cu formule ideologice simpliste, atrăgătoare, promisiunile înşelătoare, flatarea poporului considerându‑l „adevăratul suveran” şi găsirea unor inamici iluzorii sau nesemnificativi drenează energia maselor către direcţii de acţiune greşite şi determină o mişcare politică de proporţii, manevrată de conducători şi o minoritate nesemnificativă şi nocivă. Speranţa pentru o lume mai bună şi mai dreaptă, grefată pe o lipsă de educaţie socio‑politică şi o elementară bază etico‑religioasă (vezi Dezvoltarea ateismului şi criza creştinismului) a permis adeziunea oprimaţilor la crezul nou al conducătorilor.

O formă nouă de educaţie se constituia punând accentul pe „înţelegerea societăţii, a legilor de dezvoltare, a sensului istoriei, a luptei de clasă şi viitorului unei societăţi a bunăstării”. Socialismul, marxismul, nazismul cu diferitele ramificaţii ideologice şi politice au modelat sufletul omului simplu şi chiar al intelectualilor pentru a primi credinţa unor utopii „ştiinţifice”, demne de a fi realizate în practică.

Dar în spatele acestei deconcertante mişcări ideologice se conturau şi se cristalizau interese politice şi economice, partide, organizaţii cu lideri şi conducători interesaţi de putere şi de avantajele ce decurg de aici. Ideologia devine o nouă religie ai cărei preoţi ştiau să o administreze ca pe un medicament cu efecte calmante pe moment, dar nocive în timp. Un placebo spiritual era administrat de către politicieni maselor sedate. Efectul scontat s‑a produs, masele au căzut victime puterii şi au acţionat sub vraja unor credinţe create şi puse în operă de abili demagogi şi intelectuali interesaţi de propriile avantaje sociale şi personale. Marele mişcări de masă specifice comunismului şi nazismului nu ar fi fost posibile fără adeziunea mai mult sau mai puţin conştientă a majorităţii societăţii. Conformismul este mai comod, mai economic şi fără riscuri decât acţiunea critică, de opoziţie şi revoltă; dar această pasivitate poate fi exploatată de abili oameni politici, printr‑o deturnare a energiei sociale care dormitează în majoritatea membrilor societăţii. Neştiinţa, pasivitatea, lipsa de energie, calculul meschin al avantajelor şi pierderilor vor fi speculate de către energicii şi fanaticii lideri politici şi sociali. Totul depinde de plasticitatea, moliciunea, energia sau rigiditatea masei umane supuse modelajului puterii totalitare. Din această modelare a maselor a rezultat o nouă segregare, o generaţie „spontană” de conducători şi conduşi. De remarcat că majoritatea liderilor nazişti sau comunişti nu proveneau din elitele tradiţionale, având origini sociale modeste şi o educaţie intelectuală precară. Mulţi dintre aceşti lideri erau oameni ai resentimentului, cu o viaţă cenuşie umbrită de mizerie şi umilinţe, dornici de putere şi avuţie, ca o firească revanşă existenţială. Dorinţa de putere este mai vie la cel care nu a avut putere, dar a fost afectat negativ de puterea altora, iar energia acţiunii lor este potenţată de o refulată viaţă plină de privaţiuni. Numeroasele monografii despre conducători nazişti şi comunişti ne edifică asupra caracterelor, educaţiei şi personalităţii acestor reprezentanţi ai noilor elite ale momentului istoric. De la asemenea oameni nu ne putem aştepta la toleranţă, înţelegere şi un simţ al valorii omului şi respect al libertăţii. Teroarea din noile state comuniste şi naziste nu era doar efectul doctrinar al ideologiilor şi revanşa unor resentimentari faţă de societate, împotriva celorlalţi care nu sunt ca ei etc. Mizeria morală s‑a instaurat de la conducător la conduşi, contaminând întreaga societate. Din orice se găsea motiv de intimidare, ameninţare şi pedepsire. Duşmani ai poporului se găseau pretutindeni, inamicul de clasă sau de rasă putea fi orice cetăţean onest; revoluţionarii îşi constituiau propriii contrarevoluţionari, abuzul devenea practică curentă explicată „doctrinar”. Presiunea instituţională şi psihologică determină obedienţa, frica, duplicitatea şi mizeria morală. Pseudoeducaţia fricii este incompatibilă cu o societate liberă şi raţională. Nu se poate construi o societate solidă şi organic articulată cu sclavi bolnavi psihic. Dar când puterea opresoare cedează, când clasa dominantă pierde controlul şi revolta maselor deteriorează puterea politică compromisă, nu se produce spontan revirimentul libertăţii şi al dreptăţii. Logica resentimentului declanşează o nouă violenţă reparatorie, cu aceiaşi actori care îşi schimbă statutul şi rolul social. Este o perpetuare a răului alimentat de memoria neiertării. Greu se poate reconstrui o nouă societate cu aceleaşi piese cangrenate de ură şi miopie axiologică. A reface o societate reaşezând indivizii printr‑un nou scenariu poate fi la fel de trist şi dezolant ca fosta orânduire socială. Toate societăţile în „tranziţie” politică, economică sau socială au parte de această tulburare a conştiinţelor, a confuziei valorice şi a mereu renăscutei dorinţe de dominare prin violenţă directă sau mascată.

Raţiunea nu se impune spontan, ci prin educaţie şi disciplină realizată în timp. Omul ajunge la „înţelepciunea cea de pe urmă” după experienţe proaste sau bune şi o educaţie împărtăşită şi efectivă; dar lumea acţionează de multe ori sub presiunea evenimentelor în care inconştienţa şi instinctele par a învinge raţiunea.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Octavian Opriș

Octavian Opriş s a născut în data de 18 octombrie 1946, Bacău. A absolvit cursurile Liceului teoretic, apoi Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Doctor în filosofie. Urmează cursuri [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*