Punctul Critic » Lecturi » Octavian Opriş: Funcţionalitatea relaţională a banilor în concepţia lui Georg Simmel

Octavian Opriş: Funcţionalitatea relaţională a banilor în concepţia lui Georg Simmel

„Filosofia banilor” este o carte fundamentală a lui Georg Simmel, în care este riguros articulată o concepţie originală şi complexă despre bani şi multiplele lor funcţiuni economice, sociale şi psihologice. Este o lucrare profundă, dar dificilă datorită ontologiei specifice gândirii lui Simmel, dar şi a stilului uneori greoi şi impenetrabil şi voinţei de rigoare şi fundamentare metafizică.

La o privire superficială, banul este un instrument economic, un mijloc necesar schimbului de bunuri şi valori esenţiale vieţii omului şi a comunităţii sociale. Ştiinţa economică, finanţele publice şi sfera extinsă a celor ce folosesc banul îl consideră un instrument util relaţiilor economice situându‑l într‑o pragmatică cotidiană în care nu este loc de „metafizică” sau filosofii complicate şi speculative. Pentru oamenii de afaceri, patroni sau simpli salariaţi, banul este o realitate presantă şi necesară, scop şi ideal al acţiunii practice, ajungându‑se până la mistica acumulării banilor ca „scop în sine”, fiind considerat esenţa vieţii sociale a omului care se vede predestinat la complicate relaţii pentru a putea parveni la posesia acestui tezaur, concentrat în monezi metalice sau hârtii de valoare. Banul devine simbolul puterii economice, ideal şi realitate practică, angajând oamenii în complicate lupte şi suferinţe, victorii şi înfrângeri, bucurii şi decepţii, marcând destinul lui „homo economicus”, segregând societatea în bogaţi şi săraci, capitalişti şi proletari, patroni şi servitori etc.

Această putere magică a banilor şi multiplele funcţii sociale pe care le realizează va încerca să le înţeleagă G. Simmel dezvoltând o fenomenologie a banilor şi conexiunea lor cu oamenii, instituţiile şi structurile sociale, cu economia societăţii şi cultura. Funcţionarea societăţii, organizarea structurilor sociale, administrative, juridice, economice şi politice au banul ca principal liant structural şi funcţional. Organizarea şi funcţionarea sistemului social presupune costuri care sunt exprimate în bani, alimentând veniturile cetăţenilor pentru prestaţiile aduse de aceştia instituţiilor, organismelor şi structurilor sociale (economice, administrative, judiciare etc.). Astfel, rolul banilor depăşeşte simpla calitate de instrument de schimb, căpătând o dimensiune ontologică pe care se sprijină realitatea relaţională a societăţii umane. Viziunea lui Simmel asupra banilor este întreţinută de o riguroasă filosofie relaţionistă – specifică gânditorului german – în care lumea nu este doar o enigmatică monadă (materială sau spirituală), ci un complex relaţional, iar fiecare obiect este nodul de intersecţie a numeroase relaţii şi condiţionări întreţinute cu alte obiecte din lumea exterioară. Vechea viziune substanţialistă, în care Dumnezeu, Materia sau Spiritul generau infinitatea lumii, sau, din contră, Omul şi gândirea sa, acel cogito cartezian considerat axa lumii, a fost înlocuită de o nouă reflecţie metafizică punând accentul pe dimensiunea relaţională a obiectelor şi a gândirii. Această metafizică relaţională a adoptat‑o şi Simmel, aplicând‑o vieţii sociale a omului.

Economia este zona cea mai vizibilă şi semnificativă pentru dimensiunea relaţională a societăţii umane. Economia nu înseamnă doar monotonia fabricării de bunuri şi efectuării de servicii mai mult sau mai puţin utile oamenilor. Pentru Georg Simmel, „sensul şi poziţia practică a banilor” trebuie înţeleasă de ştiinţa economică care va ţine seama de structura psihică a omului, de raporturile sociale, de dimensiunea logică şi axiologică a realităţii. Esenţa şi funcţionalitatea banilor este înţeleasă într‑o dublă perspectivă: „pornind de la condiţiile şi de la relaţiile vieţii în general şi, invers, cealaltă trebuie să explice esenţa vieţii în general şi modelarea ei, pornind de la influenţa exercitată de bani asupra ei”. Banii, ca mijloc tehnic şi economic, realizează interacţiunea diverselor sfere ale vieţii sociale şi ale valorilor. Finalitatea banilor constă în capacitatea lor de a se converti în alte valori. Filosoful german consideră viaţa economică un rezultat al valorizărilor, structurilor şi funcţionalităţilor sociale şi a perspectivelor metafizicii. Modul în care preţuim obiectele, faptele vieţii şi gândurile noastre sau ale semenilor noştri se constituie ca o structură ordonatoare, inspirată de valori, deosebindu‑se de ordinea naturală. Valorizarea este un fapt real constituit prin acţiunea conştiinţei, este un proces psihic, dar care configurează un fragment al lumii. „Sufletul nostru nu e o simplă oglindă a realităţii, el trăieşte în lumea valorilor stabilind şi conţinuturile realităţii, în interiorul unui ordin, pe deplin autonome”. După cum spune Simmel, „valoarea constituie simetricul fiinţei, este o formă care înglobează imaginea lumii”. Fiinţa sau Non‑fiinţa au un loc bine stabilit pe scara valorilor: „de la valorile supreme până la cele negative trecând prin indiferenţă; pentru că indiferenţa este un refuz de valorizare”. Lumea obiectivă este configurată prin marile categorii ale fiinţei şi valorii. Valoarea şi realitatea sunt conectate logic în unitatea lor ideală, înţelese de către om, reflectate într‑o sinteză metafizică. Nu există o altă sursă de valorizare decât subiectul, acesta este pivotul în jurul căruia se articulează universul axiologic. Valoarea nu este o calitate a lucrurilor, ci o judecată asupra lor şi care nu se confundă cu lucrul însuşi. Omul doreşte lucrurile sau folosul acestora pentru plăcerea pe care le‑o procură, dar, de multe ori, distanţa dintre om şi lucruri, rezistenţa lucrurilor şi dificultatea de a le procura îl face pe om să rămână doar cu dorinţa. După cum spune Simmel, „valoarea nu se naşte din valoarea încă intactă a momentului de plăcere, ci porneşte din momentul în care conţinutul acesteia, devenit obiectiv, se detaşează de subiect, se prezintă în faţa lui în calitate de ceea ce este actualmente dorit… noi le numim preţioase pe cele care sunt obstacol în faţa dorinţei noastre de a le obţine”.

Valoarea este o categorie metafizică, dincolo de dualismul subiect – obiect, dar ea trăieşte în conştiinţa oamenilor. Dorinţa este prima etapă a apropierii, primul raport ideatic cu obiectul. Necesitatea sacrificiului, cheltuielile pe care le implică satis­facerea dorinţei, ne dau conştiinţa distanţei dintre eul nostru şi plăcerea lucrurilor. Cultura va accentua raportul nostru dublu faţă de proximitatea obiectelor. Fenomenele subiective ale impulsului şi ale plăcerii se obiectivează în valoarea lor. Raportarea practică la lucruri produce un altfel de obiectivitate datorită subiectivităţii şi aceasta este valoarea lor. Valoarea nu e o calitate inerentă lucrului; este o proiecţie a subiectivităţii. Eul, deşi sursă generală a valorilor, se retrage în raport cu creaţiile sale întrucât ele pot să‑şi măsoare importanţa unele în raport cu altele. Această relaţie obiectivă a valorilor are ca scop plăcerea subiectivă care este pusă la îndemâna noastră. Forma tehnică a circuitului economic creează un imperiu al valorilor, mai mult sau mai puţin autonom faţă de infrastructura sa individuală şi subiectivă. Individul cumpără pentru că apreciază şi doreşte să consume obiectul, dar această dorinţă se exprimă într‑o relaţie în care intervine un alt obiect cu care va fi schimbat. Procesul subiectiv prin care obiectul devine o „valoare” se dezvoltă într‑o relaţie obiectivă, supraindividuală între obiecte. Cantitatea de valoare a unui obiect corespunde unei cantităţi de valoare a altui obiect. Determinarea valorii, prin relativitatea sa, le obiectivează. Această relaţie fundamentală se desfăşoară în toate procesele de evaluare, a pătruns în toate lucrurile şi este prezentă în mişcarea evaluărilor reciproce care constituie conţinutul sau suportul lor. Schimbul economic retrage lucrurile din pura subiectivitate a oamenilor, realizând funcţia economică prin care ele se determină mutual. Georg Simmel consideră că „sistemul economic are la bază o abstractizare: raportul de reciprocitate în cadrul schimbului, balanţa între sacrificii şi câştig, în timp ce procesul real este legat de rezultatul său, adică de dorinţe şi bucurii”. Majoritatea raporturilor dintre oameni pot fi cuprinse în categoria schimbului. Astfel se realizează interacţiunea cea mai „pură şi mai intensă, constitutivă a vieţii omeneşti”. Filosoful german consideră că orice interacţiune trebuie considerată ca un schimb (conversaţia, iubirea, jocul etc.). În cadrul schimbului dăm ce avem. Schimbul a permis omului o nouă structurare a existenţei noastre într‑o nouă coeziune semnificativă. Toate evaluările subiective cu privire la obiectele pe care le putem procura sunt obţinute, în general, prin renunţarea la alte valori. Primim bunuri cu preţul altor bunuri pe care le abandonăm, iar această stare finală produce un surplus de satisfacţii faţă de starea anterioară. Actele noastre se împlinesc urmând schema schimbului. Trebuie întotdeauna să mizăm pe o valoare pentru a câştiga o alta. Fiecare schimb trimite la o valoare care, ea însăşi, la rândul său, trimite la un schimb. Valoarea economică nu se ataşează de un obiect special în virtutea fiinţei – pentru sine – ci doar prin plata unui alt obiect dat în schimb.

În cadrul schimbului se nasc în acelaşi timp valori economice, pentru că schimbul este suportul sau producătorul acestei distanţe dintre subiect şi obiect care face trecerea de la starea de subiectivitate afectivă la valorizarea obiectivă. Transferul noţiunii de valoare economică se explică pornind de la factorii constitutivi ai valorii: utilitatea şi raritatea. Utilitatea apare ca o condiţie primară. Utilităţii i se adaugă raritatea ca o calitate determinantă a obiectelor. Dacă vrem ca valorile economice să fie fixate de ofertă şi cerere, cererea ar corespunde utilităţii, iar oferta factorului raritate. Utilitatea obiectului decide asupra cererii noastre, iar raritatea este cea care ar fixa preţul pe care am fi constrânşi să‑l acceptăm pentru a obţine obiectul dorit. Utilitatea se prezintă ca o componentă absolută a valorilor economice, a cărei mărime este fixată în mod necesar înainte ca ea să intre în mişcarea schimburilor economice. Raritatea este un moment relativ, exprimând relaţia cantitativă dintre obiectul în cauză şi ansamblul obiectelor din aceeaşi serie. Omul dă semnificaţie obiectului care provoacă dorinţa. Dorinţa nu devine certitudine conştientă dacă între obiect şi subiect se interpun obstacole, dificultăţi, sacrificii. Compararea dorinţelor, adică posibilitatea de a schimba obiectele, care le suscită, face din fiecare obiect o valoare cu nivel determinat, adică o valoare economică. Dacă nu am dispune de categoria de egalitate, niciun tip de „utilitate” sau de „raritate” nu ar produce un circuit economic. Valoarea economică efectivă nu este o valoare în sine, aceasta nu poate fi stabilită decât măsurând‑o pe una în raport cu cealaltă, exprimând două intensităţi ale dorinţei. În economie, forma pe care o ia această măsură este cea a schimbului dintre sacrificiu şi câştig, obiectul economic nu posedă, în dorinţa pe care o trezeşte, un moment absolut de valoare, ci este bază sau material al unui schimb ‑ real sau imaginat – când dorinţa îi conferă valoare obiectului.

Relativitatea valorii înseamnă reciprocitatea procesului de cedare şi de schimb, iar valoarea nu este decât costul acestui schimb relaţional. O valoare nu‑şi va putea dezvolta calităţile sale decât atunci când este echivalentul altor valori. Fără cost nu există valoare. În practica schimbului direct, valoarea rezultă şi este mărturie a voinţei de schimb. Costul este o reprezentare abstractă a valorii obiective, economice; fără el, nu am putea stabili linia de demarcaţie dintre plăcerea subiectivă şi obiectul care o produce. Judecata de egalitate este un rezultat al experienţei unui număr mare de schimburi realizate, fără cea mai mică estimare prealabilă. Raportul dorinţelor realizat în cadrul schimbului va face din obiectele lor valori economice. Al doilea factor constitutiv al valorii este cel al rarităţii relative. Schimbul încearcă să atenueze consecinţele create de penuria de bunuri. Penuria bunurilor faţă de dorinţele subiecţilor este condiţia obiectivă a schimbului, astfel schimbul transformă raritatea într‑un factor de valoare. Schimbând şi plătind, te supui unei norme obiective. Schimbul favorizează relaţiile paşnice între oameni pentru că recunosc în el o realitate inter‑subiectivă care le impune norme egale. Schimbul realizat de către indivizi presupune o fixare a preţurilor, în funcţie de criterii inerente obiectului, iar conţinutul schimbului este fixat şi garantat de societate, pentru ca individul să nu fie privat de puncte de reper în estimarea obiectelor. Interacţiunile, extensiunile, normalizările sociale îi asigură individului soliditatea protejată prin dreptul concret şi caracterul demonstrabil al acestui conţinut. Astfel, individul se va deschide dincolo de propriile sale limite, având un solid sprijin supra‑individual, în drept, cunoaştere, morală, ca expresie a tradiţiei, cunoaşterea lucrurilor şi adaptarea la norme ideale. Schimbul este o combinaţie de reguli sociale. Schimbul este prima posibilitate supra‑individuală, reglementată social, care pregăteşte obiectivitatea în sens concret. Schimbul este o formă socială şi o funcţie originală a vieţii inter‑individuale. În practică, în afara plăcerii directe, legate de calitatea lucrurilor, importantă este şi calea de parcurs pentru a ajunge la ele. Dacă acest drum este lung şi greu, trece prin sacrificii care presupun răbdare, decepţii, jenă, renunţări etc., spunem că obiectul este „rar”. Valoarea economică se află în relaţia care se stabileşte între mai multe obiecte pe baza determinărilor lor, fiecare fiind condiţia celuilalt şi restituindu‑i importanţa pe care a primit‑o de la el.

Înainte de a dezvolta noţiunea de bani, ca expresia cea mai pură a valorii economice, trebuie să situăm această noţiune economică într‑o imagine a lumii pentru a măsura sensul filosofic al banilor. Trebuie să existe paralelism între formele valorii economice şi o anumită concepţie despre lume care permite o interpretare a existenţei umane. „Imaginea lumii pe care o are insecta cu faţetele sale oculare, vulturul cu acuitatea vizuală abia imaginabilă pentru noi, broasca cu ochii atrofiaţi, cea pe care o avem noi înşine, fără a‑i pune la socoteală pe mulţi alţii nu pot decât să difere profund”. Niciuna dintre ele nu reproduce conţinutul extra‑psihic al lumii. Dar reprezentările astfel caracterizate constituie postulatele şi directivele pentru practica noastră, care ne pun în legătură cu lumea. Aceasta este facultatea noastră de reprezentare subiectivă a lumii. Această reprezentare, mai mult sau mai puţin corectă, va fi utilă pentru noi chiar dacă alte fiinţe pot avea imagini divergente ale aceleiaşi lumi. Chiar şi animalele sunt şi ele victime ale iluziilor şi erorilor cu privire la realitatea obiectivă în care vieţuiesc. Organizarea diferită a speciilor cere ca fiecare dintre ele, pentru a se conserva, pentru a‑şi atinge obiectivele esenţiale de viaţă, să aibă un comportament specific, deosebit de al altora. Totul va depinde de succesul obţinut prin procesul reprezentării în interiorul organismului, având în vedere necesităţile vitale. G. Simmel consideră că există atâtea adevăruri diferite câte organizări şi exigenţe vitale există. Aceste cunoştinţe au o consistenţă normativă. Fiecare fiinţă deţine un „adevăr”, în principiu, fix, pe care reprezentarea sa poate să‑l aibă sau să‑l piardă. Conţinutul mental „adevărat” depinde de fiinţa noastră, dar rămâne valoarea sa de adevăr total independent de realizarea sa fizică. Este vorba de reprezentări, de la care se operează o triere în procesele sale psihologice: cele care se fixează prin căile obişnuite ale selecţiei vor forma universul neutru al reprezentărilor „adevărate”. Simmel este sceptic cu privire la un criteriu definitiv care să garanteze adevărul unei reprezentări a fiinţei. Dacă ideile sunt eficiente pe termen lung, ele vor constitui un imperiu teoretic care se va constitui la fel cum principiile geometriei se edifică unele pe altele după o strictă autonomie internă. Cunoştinţele noastre izolate se pot întări reciproc, normele şi faptele stabilite făcând dovada pentru alţii, dar întregul cunoaşterii nu vizează decât relaţiile organizărilor psiho‑fizice bine definite, condiţiile de viaţă, precum şi stimularea activităţii lor. Omul triază materialele haotice ale reprezentării lumii, în fluxul continuu de impulsuri elementare aparent coerente, le grupăm în unităţi desemnate ca „obiecte”.

Abia după ce a fost unificată totalitatea impresiilor, ajungem la cunoaşterea obiectului. Ajungem la o coerenţă funcţională, apartenenţă şi dependenţă reciprocă a acestor impresii şi intuiţii. Abstracţiile, simplificările, condensările ultime şi supreme ale gândirii nu se închid într‑o dogmatică sterilă şi străină realităţii. Cunoaşterea trebuie să exprime raportul nostru cu lumea şi să asigure raportul dificil al acţiunii umane. Este necesară o poziţie filosofică pentru a realiza o unitate a diversităţii lucrurilor şi a restitui interpretarea valorii economice în contextul cel mai larg al vieţii sociale. Dependenţa reciprocă, interacţiunea generalizată marchează şi valoarea economică şi comunică un asemenea principiu de viaţă esenţei banilor. Pentru că, în bani, valoarea intimă a lucrurilor, înţeleasă ca interacţiune economică, îşi află expresia cea mai pură. Banii nu au apărut spontan în economie, ei s‑au dezvoltat pornind de la valori preexistente. Vom găsi definiţii ca: „bogăţia abstractă”, obiect vizibil, corpul cu care se îmbracă valoarea economică. Dacă valoarea economică a obiectelor constă în relaţia de schimb pe care o stabilesc, banii sunt expresia acestor relaţii, devenită autonomă. Bogăţia abstractă, cu toate că se defirenţiază de ei – pornind de la relaţia economică, adică de la posibilitatea de schimb a obiectelor – rezultă o existenţă ideatică, un simbol vizibil. Nu există niciun simbol exterior care să traducă mai bine mizeria generală a existenţei umane decât permanenta raritate a banilor de care este copleşită majoritatea indivizilor. Preţul monetar al unui produs semnifică măsura posibilităţii sale de schimb cu toate celelelte mărfuri. Banii (Gold) înseamnă ceea ce valorează (gelten), iar valoarea, în economie, înseamnă a valora ceva, adică a putea să te schimbi cu alt lucru. Fiecare lucru are un conţinut definit din care aceasta îşi obţine valoare. Banii îşi obţin conţinutul din faptul că realizează o valoare fixă, valoarea lucrurilor fără ele însele. Banii, bogăţia abstractă, pe de o parte, exprimă relativitatea lucrurilor, componentă a valorii lor, iar pe de altă parte, se afirmă ca un pol stabil faţă de fluctuaţiile şi veşnicele compensări. Pentru că ei exprimă relaţia de valoare între lucrurile imediat preţioase, şi scapă de această relaţie şi participând dintr‑o altă sferă. Simbolizând această relaţie, banii au o valoare indicând relaţiile întru quanta lor.

Pentru că exprimă raportul valoric între bunuri, le măsoară, ajută la schimbul lor, se adaugă lumii lor ca o putere: fie o normă schematică, fie un mijloc de schimb. Ei sunt o valoare concretă şi specială. Valoarea lor depinde de cerere şi ofertă, iar costurile de producţie influenţează valoarea şi funcţiile banilor. Totodată, banii manifestă calităţi axiologice în variate contexte culturale. Dublul rol al banilor vine din faptul că măsoară raporturile de valoare dintre produsele de schimb, introducându‑se în aceste schimburi. Banii fac parte din reprezentările normative supuse propriilor norme. Banii, criteriu şi mijloc de schimb, se detaşează de lucrurile preţioase, dar se aşază, la rândul lor, printre aceste lucruri şi se pliază pe normele acestora.

Banii nu sunt doar obiectul absolut funcţional în care orice cantitate poate fi înlocuită fără deosebire de orice alte elemente, ci sunt funcţionalitatea lucrurilor. Aceştia sunt cei doi poli între care se situează valorile: pe de o parte, individualul, iar în sens opus, funcţionalul. Între unul şi celălalt lucrurile evoluează, putând fi substituite la diferite niveluri, determinate de măsura în care, în general, ele pot fi înlocuite. Se tinde a se distinge la fiecare lucru aspectul de neînlocuit şi aspectul de înlocuit. Orice obiect participă la aceste două caractere, chiar şi ceea ce poate fi cumpărat cu bani, înlocuit de bani, ar trebui să aibă calităţi faptice a căror nuanţă axiologică nu poate fi înlocuită de nicio altă posesie. Valorile de care depinde conservarea eului nostru şi integritatea noastră individuală şi nu tolerează niciun schimb. Banii (posibilitatea de schimb a lucrurilor abstracte de lucrurile însele) a căror non‑individualitate vrea să exprime relaţia dintre datele mai individuale, relaţii care, prin schimbul nesfârşit al acestora din urmă, rămâne întotdeauna constantă. Capacitatea pe care o au banii de a reprezenta orice valoare economică realizează continuitatea seriei evenimentelor economice, care există prin producerea şi consumul de bunuri. Consumul creează, în primul rând, o ruptură în continuum‑ul liniei economice. În acest flux, care traversează lucrurile exterioare, neprofilate unele împotriva celorlalte şi care îşi amestecă valorile, banii pătrund pentru a compensa această întrerupere. Şi dând bani pe un obiect pe care vreau să‑l consum, închid vidul pe care‑l creează consumul meu în mişcarea valorilor. Formele primitive ale schimbării de proprietate, jaful şi cadoul, nu permit, în esenţa lor, înlocuirea continuităţii în acest mod. Ele blochează înlănţuirea logică a fluxului economic. Doar schimbul de echivalenţe poate stabili înlănţuirea şi banii nivelează orice inegalitate pe care trocul nu o poate elimina şi completează prin mandat hiatusul creat prin dispariţia obiectului de consum. Banii, ca valoare concretă, realizează continuitatea economiei şi relaţia valorilor economice între ele. Realizȃnd stabilitatea valorii, banii permit calcule pe termen lung în cadrul întreprinderilor cu domenii multiple, a creditelor pe termen lung etc. Banii conferă stabilitate în cadrul relaţiilor economice. Relativitatea obiectelor economice reiese mai puternic din acţiunea şi funcţionalitatea banilor. Doar relativitatea creează valoarea lucrurilor în sens obiectiv, pentru că doar ea le pune la distanţă de subiect. Însă banii reprezintă întruchiparea acestor două determinări, ei se sustrag oricărei relaţii subiective, în ei se obiectivează acest dincolo al subiectului, care este circulaţia economică.

Filosofia banilor de Georg Simmel
în curs de apariție la editura Ideea Europeană

Salvează

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Octavian Opriș

Octavian Opriş s a născut în data de 18 octombrie 1946, Bacău. A absolvit cursurile Liceului teoretic, apoi Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Doctor în filosofie. Urmează cursuri [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*