Punctul Critic » Lecturi » Octavian Opriş, Criminalitatea colectivă a statelor în concepţia lui Vespasian V. Pella

Octavian Opriş, Criminalitatea colectivă a statelor în concepţia lui Vespasian V. Pella

Infracţiunea şi crima sunt evaluări negative ale conduitei umane, fiind sancţionate după gradul de pericol social şi de capacitatea de acţiune a sistemului de apărare socială organizată de către state. Factori de ordin cultural, axiologic, psihologic şi social vor configura o diversitate de metode, tehnici, evaluări şi reacţii prohibitive, coercitive faţă de fenomenul infracţional şi, în special, faţă de crimă ca forma extremă a devianţei sociale.

Istoria dreptului penal stă mărturie a evoluţiei şi transformărilor suferite în timp şi spaţiu la nivelul reacţiei punitive a societăţii faţă de infracţiune şi infractor. De la represiunea nemiloasă şi dură a infractorilor, la blândeţea becarriană sau umanismul şi raţionalismul modern, avem o diversitate a reacţiei penale a societăţii faţă de faptele care aduc atingere vieţii umane, valorilor individuale şi sociale. Legile şi codurile penale sunt expresia sintetică a evaluărilor axiologice ale unei societăţi, stabilind ierarhii, incriminări şi sancţiuni necesare protecţiei indivizilor, grupurilor, categoriilor în funcţie de sex, vârstă şi stare socială. Faţă de normele şi categoriile morale, imprecise şi fără mecanisme eficiente de acţiune, bazate doar pe „conştiinţa etică” – o realitate mai mult sufletească decât obiectivă şi practică – dreptul va sintetiza şi preciza cu rigoare normativă „binele” şi „răul”, faptele permise şi cele interzise, construind un zid normativ prevăzut cu sancţiuni concrete contra celor ce calcă legile convieţuirii umane.

Din timpuri imemoriale, educaţia prin ameninţare cu pedepse şi sancţiuni este o constantă a mecanismului de reglaj social şi de protecţie a comunităţii umane. Evoluţia dreptului penal a generat apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor conexe (psihologie judiciară, psihologie criminală, criminologie, sociologie criminală, statistică judiciară etc.), care au adus o viziune şi o înţelegere nouă şi profundă asupra delincvenţei şi profilului infractorului, a sugerat noi metode şi tehnici de prevenire, sancţionare şi reeducare a infractorului. Complexitatea dreptului penal depăşeşte simpla evaluare normativă a faptelor nocive din punct de vedere social. Investigaţia penală devine o complicată operaţie culturală, psihologică şi sociologică, finalizată printr‑un diagnostic şi o sancţiune ştiinţific întemeiate. De la fantasmagoricele explicaţii ale faptului penal, care ar fi fost determinat de oculte „forţe malefice”, de lucrarea diavolului sau a „spiritelor rele”, până la diagnosticul ştiinţific actual, lumea justiţiei a evoluat rapid cu efecte notabile în lupta cu delincvenţa şi infractorii. În mod obişnuit, actorul scenei penale este infractorul, luat individual sau în contextul unei complicităţi deliberate, iar ştiinţa penală îl are ca obiect predilect de studiu, analiză şi prognoză, indicând terapiile necesare. Dar periculozitatea socială a infracţiunii şi a infractorului sporeşte când acţiunea delictuală este organizată şi realizată de grupuri criminogene, de organizaţii cu scop criminal, iar autorul individual conlucrează cu mai mulţi indivizi într‑un concert infracţional.

Dar expresia supremă a crimei organizate este războiul. Amintirea masacrului colectiv al Primului Război Mondial era proba supremă a dezastrului generat de agresivitatea umană. Dacă pentru faptele criminale comise de indivizi societatea a găsit mijloace tehnice de anihilare şi represiune, organizând sistematic instituţii punitive pentru a proteja indivizii şi societatea contra crimei şi delictelor, va trebui găsită o soluţie raţională şi practică şi contra criminalităţii colective. Aceasta este ideea centrală a lui Vespasian V. Pella pe care o va dezvolta sistematic în opera sa.

Forma supremă a criminalităţii colective este războiul, iar actorii principali sunt statele. Această criminalitate colectivă trebuie suprimată, iar vinovaţii – statele – trebuie să răspundă şi să plătească pentru iraţionala violenţă colectivă pe care au comis‑o. Trebuie să instituim un drept penal internaţional şi să monitorizăm conduitele criminale ale statelor, printr‑o acţiune concertantă a statelor ce formează comunitatea naţiunilor. Aceste idei de o noutate şi o importanţă deosebită pentru securitatea vieţii internaţionale au fost temele centrale ale preocupărilor ştiinţifice şi practice ale marelui penalist român Vespasian V. Pella. S‑a vorbit şi s‑a invocat deseori existenţa şi acţiunea unui drept al războiului prin care se arată care sunt acţiunile ce trebuie interzise sau tolerate în cadrul stărilor de beligeranţă în care sunt angajate statele. Acest drept nu exclude războiul, ci îi fixează doar limitele şi regulile de desfăşurare. Alt­fel spus, ni se prescrie cum trebuie să ne omorâm reciproc după anumite norme dinainte stabilite. Pentru Vespasian V. Pella este nevoie de un Drept al Păcii care trebuie sistematizat, raţionalizat şi adoptat de comunitatea statelor pentru a produce efectele benefice scontate. La sfârşitul Primului Război Mondial, oamenii au înţeles că nu se poate trăi fără acţiunea principiilor de justiţie care să guverneze ordinea internaţională. Atunci, Vespasian V. Pella a conceput proiectul unui Drept Penal Internaţional. Războiul de agresiune este forma specifică a criminalităţii colective a statelor. Ideile şi sugestiile juristului român au determinat, în cadrul Conferinţei internaţionale de la Berna din 1924, crearea unui Comitet permanent pentru studierea criminalităţii războiului. După cum se exprima Vespasian V. Pella: „Într‑un viitor pe care‑l doresc cât mai apropiat, toate aceste lucrări vor da, poate, forţelor vieţii, care sunt în mâinile noastre, ocazia să se unească şi să distrugă, prin intermediul represiunii internaţionale, forţele morţii pe care războiul le reprezintă”. „Războiul de agresiune este o crimă” – aceasta este ideea călăuzitoare a lui Vespasian V. Pella. „Acest masacru organizat cu atâta sânge rece… constituie crima cea mai monstruoasă pe care şi‑a putut‑o imagina vreodată spiritul uman” («Criminalitatea colectivă a statelor», pag. 10). Calificat drept crimă, războiul va trebui eliminat din viaţa societăţii printr‑o riguroasă organizare instituţională penală şi printr‑un acord de principiu al statelor. Se va institui o politică penală internaţională în care vor fi organizate măsuri de prevenţie şi de reprimare a războiului de agresiune.

În urma marilor războaie se doreşte instituirea unui climat paşnic şi a unui spirit propice pentru a fi valorificat în vederea edificării mecanismelor instituţionale pentru funcţionarea păcii. Vespasian V. Pella va arăta cauzele şi legile „naturale” ale criminalităţii, apoi va dezvolta ideile necesare acţiunii de prevenire şi de reprimare a războiului de agresiune. Crima nu este doar un fapt individual în care persoana umană acţionează împotriva semenilor sau a societăţii. Fapta penală capătă forme diverse şi un grad sporit de periculozitate când este săvârşită de grupuri organizate. Statul poate comite crime afectând ordinea internaţională, suveranitatea statelor şi, în final, viaţa şi libertatea oamenilor. Războiul este expresia tipică a criminalităţii colective. Vespasian V. Pella va înţelege acest fenomen al vieţii internaţionale, care diferă de criminalitatea individuală şi care va trebui să folosească mijloace preventive şi de represiune diferite de cele ale dreptului penal intern. Juristul român consideră criminalitatea statelor ca o formă criminogenă pe care o manifestă „agregatele sociale”, rezultat al voinţei unui grup social. Criminalitatea agregatelor organizate este mai periculoasă şi mai greu de combătut decât criminalitatea colectivă a mulţimilor sau grupurilor neorganizate. Criminalitatea statelor se realizează prin structuri şi instituţii specializate care nu dispar în timp de pace şi continuă să existe „sub o formă latentă”, devenind activă în condiţii de conflict internaţional. Vespasian V. Pella a considerat necesară perspectiva oferită de psihologia colectivă pentru a explica acţiunea criminală a statelor. Infracţiunile internaţionale sunt efectul unui mod de acţiune exercitat de „minorităţi omogene” influenţând populaţia. Aceste minorităţi persuasive sunt dominate de idei, concepţii şi sentimente, idei fixe şi viziuni deformante asupra realităţii, ducând la cele mai „funeste rezultate”. Sentimentele sociale nobile – cum ar fi patriotismul – sunt transformate în manifestări şovine, incitând la conflict şi violenţă. Apare astfel falsul naţionalism care adoarme conştiinţa justiţiei internaţionale. Se dezvoltă astfel materialismul şi cultul forţei. Vespasian V. Pella consideră că „fermentul criminalităţii colective trebuie căutat în sânul acestei minorităţi de elemente active” (op. cit., pag. 20). Elementele pasive ale populaţiei, care recepţionează şi transmit sugestiile şi ideile minorităţilor criminogene active, pot fi împărţite în două categorii. Prima categorie este cea a impresionabililor, cei a căror personalitate este dominată de inconştient şi forţa sugestiilor şi a emoţiilor. De aici se recrutează fanaticii care răspândesc ideile elementelor active în rândul populaţiei. Aici vom găsi „profesorii din învăţământul primar sau secundar, ofiţeri, anumiţi reprezentanţi ai bisericii etc.” (op. cit., pag. 20). Marea masă a populaţiei acţionează conform instinctului de apărare a speciei şi conformismului social. Un rol important îl are „morala războinică” care apelează la instinctele primare ce dormitează în sufletul uman, trezind instinctul combativ care există latent în fiecare dintre noi. Acest sentiment se cultivă printr‑o acţiune continuă şi metodică asupra maselor, în care învăţământul are un rol important pentru a pregăti mentalitatea de „agresivitate colectivă”.

Învăţarea istoriei înseamnă, de cele mai multe ori, evocarea bătăliilor, asediilor, luptelor fratricide ale naţiunilor şi mai puţin viaţa şi opera savanţilor, ale marilor gânditori şi ale personalităţilor care au asigurat „pacea şi justiţia între naţiuni. Istoria care se învaţă astăzi este cea a asasinatelor colective, a jafurilor, a incendiilor şi altor crime monstruoase pe care le reprezintă războiul” (op. cit., pag. 21). Noua moralitate a războiului îşi găseşte sprijin în forţa organizată a statului. Forţa şi autoritatea statului va impune indivizilor morala agresivă a războiului stimulând conflictualitatea dintre state. Conformismul social şi morala agresivă a forţelor politice vor deforma sentimentele patriotice. În acest context, fiecare individ este dominat de „sentimentul de apărare a speciei, acest instinct vital adaptat în permanenţă pe parcursul dezvoltării umanităţii. Este un proces continuu de formare a agregatelor umane unitare pentru creşterea forţei lor, a factorilor care ar ameninţa dezvoltarea speciei” (op. cit., pag. 22). Prin natura sa defensivă, acest instinct poate deveni agresiv din cauza deformărilor pe care le suportă. Acest instinct de apărare sălăşluieşte în toţi indivizii, dar el poate genera o agresivitate diferenţiată degenerând în fanatism şi dogmatism din cauza capacităţii de structurare „intelectuală”. Fiecare individ se crede puternic şi resimte „în propria persoană superioritatea materială şi morală a naţiunii sale. Beţia succesului şi gloria militară sunt consecinţele directe ale manifestărilor psihologiei colective” (op. cit., pag. 23). Războiul îşi pierde caracterul său imoral şi din cauza forţelor mistice care îl consideră ca o datorie supremă faţă de patrie şi umanitate.

Vespasian V. Pella consideră că studiul criminalităţii statelor trebuie să plece de la principiile psihologiei colective. Două categorii de indivizi contribuie la formarea spiritului criminal. Elementele active sunt reprezentate de o minoritate a naţiunii. Această minoritate are iniţiativa acţiunilor criminale întreprinse de un popor. Elementele pasive sunt persoane uşor impresionabile, care exagerează sugestiile primite şi care, prin fanatismul lor şi prin forţa convingerii lor care îi animă, devin cei mai activi propagatori ai spiritului agresiv războinic. Elementul pasiv îl constituie marea masă a populaţiei acţionând sub sugestia conformismului social şi a sentimentului de apărare a speciei. Morala războinică pregăteşte spiritele pentru cele mai monstruoase războaie de agresiune. Etatismul va exagera cultul forţei şi al idealismului. Sentimentul de apărare a speciei, reprezentat de patriotismul exagerat sub forma şovinismului, constituie o componentă a criminalităţii statelor. Acest sentiment defensiv va deveni ofensiv. Aşa apare misticismul care procură naţiunilor o falsă morală pentru a justifica cele mai odioase crime internaţionale.

Numeroase crime internaţionale îşi au cauza primă în spiritul agresiv al unui popor, spirit care se transmite din generaţie în generaţie, prin educaţia şi cultura specifică. Şi naţiunile, consideră Vespasian V. Pella, sunt supuse legilor eredităţii criminale. Vorbim de o ereditate specială, în sensul larg al termenului, fiind vorba de un „agregat de sentimente, de tradiţii şi de aspiraţii care constituie fundamentul sufletului unei naţiuni, suflet care se transmite continuu din generaţie în generaţie” (op. cit, pag. 26). Calităţile politice, economice şi morale, dar şi spiritul războinic, se transmit din tată în fiu. Acest trecut de fapte războinice constituie un fond ereditar care predispune o naţiune să repete agresiunile de care s‑a făcut deja vinovată. Atavismul este un factor important al criminalităţii statelor. Aşa cum omul primitiv există virtual în fiecare individ, tot aşa agregatele umane sunt capabile, în anumite momente, să reconstituie hoarda primitivă. Instinctele ancestrale există în formă latentă în straturile profunde ale sufletului colectiv al naţiunii. Nu putem înţelege altfel reapariţia, în epoca modernă, a războiului anarhic însoţit de toate violenţele inutile sau degradante pe care le‑a generat, le comite sistematic şi după un plan prestabilit. „Spiritul hoardelor trăieşte, astfel, în sânul naţiunilor civilizate actuale …, ele au viclenii pe care înţelepciunea noastră le ignoră” (op. cit, pag. 26).

Cupiditatea şi pasiunile specifice naturilor inferioare predomină adesea în relaţiile internaţionale. Anumite popoare sunt încă şi astăzi animate de un sentiment general care le face să‑i considere pe străini duşmani sau fiinţe inferioare. Această insensibilitate se manifestă mai ales în timpul războaielor pe care agresorii le desfăşoară cu o cruzime inimaginabilă. Repulsia morală are ca efect înrădăcinarea tot mai profundă a egoismului în sufletul popoarelor, iar egoismul este cel mai puternic generator de criminalitate. Sentimentul de sociabilitate internaţională este înlocuit de alt sentiment care tinde să extindă cât mai mult posibil în spaţiu suveranitatea statului întărind propensiunile imperialiste ale acestuia. „Spiritul de expansiune face parte din tendinţe oarecum biologice, pe care le observăm îndeosebi la naţiunile tinere, dotate cu vitalitate şi absenţa unei experienţe îndelungate, dar care‑şi atribuie misiunea de regenerare şi reînnoire, prin cuceriri şi violenţe, a civilizaţiilor decadente ale vecinilor” (op. cit., pag. 28). O altă cauză a criminalităţii statelor constă în spiritul de expansiune economică a popoarelor. Statul care acţionează sub imperiul cupidităţii nu va ezita să distrugă sau să cucerească state mai slabe care, prin situaţia lor geografică, se află în calea acestor debuşee.

„Inegalitatea între puterea de absorbţie a pieţei interne şi puterea de producţie a unei naţiuni, ca şi decalajul dintre suprafaţa continentală şi activitatea internă a unui popor în plină dezvoltare, impun adesea statelor necesitatea de a recurge la calea brutală a armelor pentru a‑şi asigura libertatea pe care o consideră necesară dezvoltării lor economice” (op. cit., pag. 29). „În declanşarea războaielor acţionează şi factori secundari: invidie şi interese meschine, care ar fi putut fi rezolvate în alt mod, au provocat, dimpotrivă, masacrul a mii de oameni prin declanşarea unor războaie sângeroase” (op. cit., pag. 30). În afara acţiunii oamenilor de stat putem menţiona intervenţia anumitor caste (militare, financiare) în favoarea războiului. Pe lângă factorii interni ai criminalităţii statelor există şi factori externi care‑şi au originea în antagonismele ce separă popoarele (antagonisme de rasă, civilizaţie sau de ordin economic), fie de modul defectuos de organizare a raporturilor internaţionale. Spiritul anarhic care domină astăzi viaţa internaţională o transformă „într‑un mediu de cultură” a criminalităţii statelor. „Ereditatea criminală specifică şi atavismul împing anumite popoare la războaie de agresiune. Războaiele au cauze importante în diferenţele mentale datorită rasei şi factorilor educaţionali. Această eterogenitate provoacă o puternică aservire a popoarelor unele faţă de altele, facilitând provocarea războaielor” (op. cit., pag. 31). Inegalitatea dezvoltării politice şi morale a diferitelor popoare provoacă antagonisme. Popoarele sunt separate nu doar prin frontiere politice, dar şi prin frontiere morale. Fiecare naţiune reprezintă un mediu psihologic diferit în sânul comunităţii internaţionale. Popoarele nu sunt legate între ele doar prin identitate şi aspiraţii, ci şi de sentimente de natură să faciliteze o puternică coeziune. Civilizaţiile tuturor acestor naţiuni diferă unele de altele. Popoarele se deosebesc după modul în care înţeleg valorile economice şi avantajele materiale, moralitatea şi valorile spirituale, sau cum concep şi gândesc ideea de drept. Antagonismul civilizaţiilor şi opoziţia între forţele materialismului şi aspiraţiile ideale adâncesc şi mai mult prăpastia de ordin moral ce separă naţiunile. Antagonismul economic constituie o cauză externă importantă a criminalităţii războiului de agresiune. El este produs de tendinţele fiecărui stat de a restrânge sau a bloca aspiraţiile economice ale altor state.

Antagonismul economic, precum şi antagonismul raselor, devine mai intens din cauza repartiţiei defectuoase a elementelor umane pe suprafaţa globului. Antagonismul sub toate formele, care separă naţiunile, se datorează şi unei grave lacune din activitatea internaţională. Imperialismul, comercialismul, militarismul au paralizat orice tentativă serioasă de cooperare internaţională. La această situaţie a contribuit şi absenţa unei solidarităţi morale internaţionale. Antagonismul, sub toate formele, divide naţiunile şi constituie o cauză importantă de ordin exterior a criminalităţii colective a statelor. Acest antagonism obligă naţiunile să se suspecteze reciproc şi predispune la ură şi agresivitate.

„Anarhia care există în viaţa internaţională şi care caracterizează instabilitatea reporturilor dintre forţă şi drept, constituie cauza cea mai importantă a criminalităţii colective a statelor. Analizând relaţiile trecute dintre popoare, s‑ar putea crede că nu a existat niciodată o morală internaţională. Egoismul exagerat a fost întotdeauna religia universală a naţiunilor din întreaga lume” (op. cit., pag. 33). Aspiraţiile unei naţiuni nu puteau fi îngrădite de regulile unei morale internaţionale.

Există o permisibilitate intolerabilă a statelor, de la incorectitudinile cele mai degradante până la mijloacele cele mai monstruoase. În loc de a adopta o morală internaţională, popoarele au preferat să facă din crimă o stare permanentă şi universală. Statele au crezut că este mai avantajos să‑şi afirme reciproc individualitatea printr‑o politică de teroare. Dacă o naţiune nu ajunge să se facă acceptată de vecinii săi, încearcă să se facă temută. Cultul forţei este adevărata morală a naţiunilor. Această mentalitate a contribuit mult la dezvoltarea criminalităţii colective a statelor. Războiul a fost considerat un bun mijloc de cucerire şi îmbogăţire, el a devenit o adevărată artă a cărei practică făcea parte din plăcerile estetice colective ale unei întregi naţiuni. „Naţiunile au trecut de la teoriile războiului defensiv, bazat pe legitimă apărare, la cele ale războiului agresiv, bazat pe ideea de cucerire şi îmbogăţire, pentru a ajunge apoi la monstruoasa teorie a războiului pentru război. Cel care face război pentru a gusta voluptatea masacrului este mai sălbatic şi mai criminal decât acela care ucide pentru a se hrăni” (op. cit., pag. 34). Slabe licăriri de conştiinţă morală a popoarelor s‑a manifestat numai prin tentativele, sortite eşecului, de a limita şi alimenta mijloacele de luptă. Morala internaţională, în loc să impună pedepsirea acestor crime, s‑a limitat să indice mijloacele permise pentru a le înfăptui.

Analizate prin prisma vieţii lor interne, statele sunt imaginea păcii, prin întreaga lor organizare, menite să apere pacea şi să înlăture forţele care ar putea să o tulbure. Apreciate după viaţa lor externă, ele simbolizează războiul, deoarece organizarea lor vizează pregătirea, în condiţiile cele mai favorabile, a acestei monstruoase crime internaţionale şi tulburarea păcii dintre naţiuni. Statele au conciliat cultul progresului cu cel al brutalităţii. După atâtea secole de evoluţie a ideii de drept şi justiţie, aplicată conflictelor interne dintre cetăţeni, statele nu pot să ajungă, încă, să respecte, în soluţionarea conflictelor de ordin extern, principiile pe care în mod universal le‑au acceptat în materie de justiţie internă. Statele au refuzat să‑şi piardă libertatea de a acţiona, în viitor, şi să recunoască drepturile cele mai elementare ale altor state. Aversiunea faţă de justiţie se manifestă şi prin repulsia pe care naţiunile o resimt contra caracterului public şi a controlului exercitat asupra relaţiilor externe.

Deformarea noţiunii de suveranitate a aureolat Statul ca fiind cea mai înaltă realizare a ideii de libertate. S‑a ajuns la deturnarea acestei idei considerând că suveranitatea presupune, în primul rând, existenţa puterii supreme, ceea ce exclude existenţa unei morale internaţionale menite să pună de‑acord activitatea fiecărui stat cu interesele marii comunităţi a naţiunilor. A apărut astfel teoria drepturilor vitale şi a onoarei naţionale, care, de fapt, cel mai adesea era o mască menită să disimuleze tendinţele nemărturisite de hegemonie sau de jaf economic. Vespasian V. Pella consideră că absenţa unei justiţii internaţionale este una dintre cauzele cele mai importante de ordin extern ale criminalităţii colective a statelor. S‑a crezut că prin alianţe se stabileşte un echilibru al forţelor contrare, a căror neutralitate putea să asigure pacea. Această concepţie s‑a dovedit a fi greşită. Echilibrul alianţelor este instabil, încât o singură defecţiune poate dezechilibra balanţa şi face ca războiul să izbucnească. Două forţe contrare puse în serviciul păcii provoacă întotdeauna război. Pacea nu se poate baza decât pe o forţă unică pusă în serviciul păcii şi menită să fie folosită contra tuturor celor care ar îndrăzni să tulbure ordinea internaţională. Sistemul păcii armate nu a consolidat sentimentul de securitate la nivelul statelor. Efectul a fost invers. Pacea armată aduce cu ea „frica armată”. Războiul de agresiune se datorează şi stării de tensiune la care conduce pacea armată. Nici tratatele internaţionale nu asigură un climat de pace autentică. La o sumară privire, constatăm că forţa, şi nu justiţia, a determinat semnarea lor.

Un alt factor generator al criminalităţii statelor este, în concepţia lui Vespasian V. Pella, politica de izolare sau dezangajare pe care o aplică anumite naţiuni şi care face imposibilă orice organizare solidă a comunităţii internaţionale pe baza ideii de justiţie, iar pe de altă parte permite naţiunilor puternice să terorizeze şi să subjuge popoarele mai slabe. Criminalitatea se datorează fie factorilor interni, specifici vieţii colective a fiecărui popor luat separat, fie factorilor externi care provin din antagonismul popoarelor sau din modul defectuos de organizare a vieţii internaţionale. Factorii interni constau în ereditatea criminală sui‑generis, fie din manifestările atavismului, care reînvie în sânul popoarelor civilizate de astăzi, unele instincte de care erau animate hoardele primitive şi care resuscitează imaginea înspăimântătoare a „umanităţii pădurilor şi cavernelor”. Absenţa sentimentului de sociabilitate internaţională şi exclusivismul, împreună cu anumite tendinţe de ordin pretins spiritual care vizează o cât mai mare extindere în spaţiu a suveranităţii naţionale, constituie, de asemenea, o cauză a criminalităţii colective a statelor. La apariţia şi dezvoltarea acestei criminalităţi contribuie şi tendinţele materialiste, adică dorinţa unei îmbogăţiri rapide în detrimentul altor naţiuni, precum şi situaţia adesea ingrată a anumitor popoare aflate în plină expansiune economică. Factorii externi ai criminalităţii statelor constau în existenţa antagonismului care separă popoarele (antagonism de rasă, civilizaţie, economic etc.). Absenţa unei justiţii internaţionale a determinat popoarele să considere războiul ca singurul mijloc de soluţionare a conflictelor internaţionale şi, în consecinţă, să adore dumnezeul forţei. Deoarece nu există nicio organizaţie internaţională care să garanteze fiecărui stat securitatea pe care avea dreptul să şi‑o asigure, naţiunile au încercat să realizeze această securitate prin sistemul nefast al păcii armate şi al alianţelor. Instabilitatea echilibrului, urmărit de diferitele alianţe, dar şi starea de tensiune provocată de înarmările neîntrerupte, au avut ca efect provocarea de războaie şi mai sângeroase decât cele pe care naţiunile doreau să le evite. Agresiunea devine o adevărată necesitate pentru popoarele care vor să‑şi depăşească starea de agitaţie şi incertitudine, provocată de înarmarea lor excesivă. Dominaţia forţei asupra justiţiei în momentul încheierii tratatelor de pace a contribuit la apariţia germenilor unei criminalităţi viitoare întreţinute de ură şi resentimentele provocate de nedreptăţile îndurate de învinşi din partea învingătorilor.

Criminalitatea colectivă a statelor este supusă unor legi naturale care guvernează evoluţia. Trebuie să ţinem cont de legea universală a imitaţiei care acţionează atât asupra indivizilor, cât şi a colectivităţilor. Ca şi indivizii, colectivităţile reprezentate de state imită fără distincţie binele sau răul. Reapariţia permanentă a criminalităţii colective în cursul secolelor mai are la bază şi legea cauzalităţii neîntrerupte care leagă războaiele din trecut de conflictele din viitor. Această cauzalitate provine din faptul că războiul a constat, în general, în acceptarea forţată de către învinşi a unei păci arbitrare şi nu în realizarea unei acţiuni de justiţie. Criminalitatea statului e corelată şi cu legea naturală a dezvoltării agregatelor sociale care se manifestă prin tendinţele permanente de a forma unităţi din ce în ce mai considerabile. Această tendinţă de a‑şi extinde puterea în spaţiu cât mai mult şi de a absorbi mediul internaţional în care s‑au format impune, adesea, statelor necesitatea de a recurge la războiul de agresiune.

Legea solidarităţii umane tinde să suprime cauzele cele mai importante ale criminalităţii colective. Ea se manifestă în domeniul economic, mai ales sub forma integrării economice, care diminuează posibilitatea unor conflicte majore între naţiuni. Cât priveşte domeniul moral, această lege determină adoptarea, de către toate statele, a unor principii comune de morală internaţională, ceea ce va stabiliza mentalitatea popoarelor. Într‑un viitor, într‑adevăr, foarte îndepărtat, legea solidarităţii universale va face să dispară criminalitatea colectivă a statelor.

Politica criminală trebuie să preconizeze o serie de măsuri cu caracter preventiv şi represiv pentru a înfrânge criminalitatea colectivă a statelor. Vespasian V. Pella consideră necesară deşteptarea şi consolidarea sentimentului de solidaritate internaţională în domeniul intelectual, economic şi politic. O importanţă deosebită revine învăţământului care va trebui să acorde un rol important caracterului pacifist al cooperării internaţionale, în acţiunea de prevenire a războiului de agresiune. În ceea ce priveşte solidaritatea economică, raporturile internaţionale trebuie reglementate în conformitate cu principiile de echitate, de libertate şi de asistenţă reciprocă. De aici rezultă recunoaşterea dreptului la existenţă a fiecărui popor prin garantarea condiţiilor economice necesare dezvoltării lui paşnice. Aceasta implică o repartiţie reciproc avantajoasă a materiei prime şi a mâinii de lucru.

Prevenirea criminalităţii colective a statelor se va putea realiza prin consolidarea sentimentului de solidaritate politică internaţională în condiţiile reorganizării politice a lumii, având ca idei directoare naţionalitatea şi justiţia. Ideile de arbitraj, de securitate şi dezarmare sunt consecinţele aplicării principiului justiţiei în raporturile internaţionale. Justiţia presupune ordine, dar ordinea implică securitatea posesiunilor teritoriale. Pentru Vespasian V. Pella este necesară suprimarea violenţei ca mijloc de soluţionare a conflictelor internaţionale şi prevenirea oricăror posibilităţi de recurgere la violenţă. Pentru aceasta este necesară reducerea armamentelor şi crearea unor zone demilitarizate, un control parlamentar al politicii externe pentru a preîntâmpina orice tentativă a oamenilor politici de a provoca conflicte armate între state. Ideea de justiţie presupune permanenţa şi obligativitatea regulii de drept, aceasta impunând competenţa unei jurisdicţii internaţionale în toate conflictele internaţionale, în care părţile nu ar supune arbitrajului diferendele dintre ele. Trebuie să ne inspirăm din cele două mari principii; al universalităţii şi al separării puterilor. Universalitatea s‑ar putea realiza mai bine dacă majoritatea naţiunilor ar intra în „Societatea Naţiunilor”. Este necesară o coordonare între diferitele organe de stat, funcţionând după principiul separării puterilor. Puterea executivă va fi complinită de către Adunarea Societăţii Naţiunilor. Adunarea va delega o parte din atribuţiile sale unui comitet executiv, puterea judiciară ar intra în competenţa Curţii Permanente de la Haga. Puterea legislativă va fi conferită unui Parlament Internaţional compus din delegaţiile diferitelor parlamente naţionale. Vespasian V. Pella consideră insuficiente doar mijloacele preventive contra războiului de agresiune; căci trebuie folosite „arma energică a represiunii”, mijloace de apărare şi de conservare a comunităţii internaţionale. Represiunea acţionează imediat, curăţând terenul pentru a se putea realiza o eficace politică preventivă. Represiunea va îndeplini şi o funcţie morală. Este inadmisibil ca în interiorul statelor infractorii să fie pedepsiţi în timp ce criminalii internaţionali, reprezentaţi în general de state, dar şi de cei care acţionează în numele acestora, să fie la adăpost de orice pedeapsă. Principiile care guvernează raporturile sociale în interiorul statelor trebuie să constituie baza relaţiilor dintre state. Ideea represivă se impune cu aceeaşi forţă atât contra infractorilor din interior, cât şi contra infracţiunilor internaţionale. De aceea este necesar pentru asigurarea păcii în lume ca dreptul internaţional să includă sancţiuni. Juristul român are speranţa că, în viitor, în dreptul internaţional, se va dezvolta un „drept al păcii”. De altfel, sancţiunea este un act de forţă pus în slujba justiţiei. Represiunea internaţională nu afectează suveranitatea decât a statelor care o folosesc abuziv, state care suprimă morala internaţională, care nu recunosc tratate, care ignoră moderaţia şi care exercită violenţa. Raporturile mutuale de solidaritate şi interdependenţă ale statelor obligă pe fiecare dintre ele la o autolimitare a propriilor puteri. Suveranitatea absolută a statelor trebuie înlocuită de teoria şi practica limitării suveranităţilor externe, în funcţie de necesitatea menţinerii ordinii şi armoniei universale.

Represiunea este o măsură extremă în Drept, ea poate fi utilizată când lipsesc alte mijloace pentru eliminarea răului şi stabilitatea păcii şi securităţii comunităţii internaţionale. Represiunea trebuie încredinţată Societăţii Naţiunilor care este o uniune a statelor a cărei natură exclude ideea unui superguvern. Societatea Naţiunilor are un caracter contractual, astfel şi fundamentul represiunii internaţionale este tot contractual. Pentru a evita posibilitatea unor politici arbitrare, trebuie să se determine cu precizie infracţiunile internaţionale şi regulile urmăririi penale şi judecării vinovaţilor. Codul Penal al naţiunilor va trebui să aibă o aplicare universală, căci ideea de justiţie este universală. În raport cu ideea de ordine care constituie baza edificiului justiţiei universale, avem ordinea socială, în general, ordinea politică a fiecărui stat luat separat şi ordinea internaţională. Dreptul Penal va avea trei ramificaţii:

  1. a) Dreptul Penal comun;
  2. b) Dreptul Penal naţional politic;
  3. c) Dreptul Penal internaţional.

Aceste trei ramuri ale Dreptului Penal corespund celor trei categorii pe care le putem stabili cu privire la criminalitate: criminalitatea de drept comun, criminalitatea politică şi criminalitatea internaţională.

Vespasian V. Pella consideră că, în societatea de mâine, Dreptul Penal va fi un Drept universal, cât priveşte infracţiunile de drept comun şi sub forma unui drept internaţional cu aplicare limitată pe teritoriul fiecărui stat în ceea ce priveşte infracţiunile politice. Dreptul Penal internaţional de care se preocupă Vespasian V. Pella este o disciplină nouă şi se referă la infracţiunile comise de state. Scopul este să indice legea penală aplicabilă, să determine efectele extrateritoriale ale legilor represive şi să fixeze regulile de colaborare ale autorităţilor din diferite ţări. În concepţia autorului, Dreptul Penal internaţional va avea ca obiect principal reglementarea represiunii acţiunilor ilicite comise de state în raporturile lor reciproce. În această disciplină, statul este considerat subiect al infracţiunii, la fel cum în cadrul comunităţii internaţionale el este subiect de drepturi.

Dreptul Penal internaţional este ansamblul de reguli juridice care determină cazurile în care Societatea Naţiunilor poate pedepsi statele sau indivizii care au tulburat ordinea publică internaţională. Această disciplină este o ramificare a Dreptului Public internaţional, care determină infracţiunile, stabileşte pedepsele şi fixează condiţiile responsabilităţii penale internaţionale a statelor şi a indivizilor. Marea familie a naţiunilor consideră principiile de ordine şi de justiţie internaţională necesare existenţei comunităţii umane.

În viaţa internaţională s‑a instaurat principiul respectării proprietăţii, a vieţii şi libertăţii umane, la fel şi respectul reciproc al independenţei şi integrităţii teritoriale a fiecărui stat în parte. Precum indivizii, statele au anumite drepturi naturale care trebuie să fie respectate.

Infracţiunea internaţională poate avea mai multe definiţii, dar pentru Vespasian V. Pella cea mai precisă ar fi următoarea: infracţiunea internaţională este o acţiune sau inacţiune, sancţionată printr‑o pedeapsă pronunţată şi executată în numele comunităţii statelor. Infracţiunile internaţionale au elemente esenţiale şi invariabile. Acestea sunt: elementul material, elementul moral, elementul injust şi elementul legal. Recunoaşterea personalităţii internaţionale a statului înseamnă şi recunoaşterea unei responsabilităţi penale internaţionale. Aceasta are ca efect calitatea de subiect de infracţiune. Represiunea internaţională trebuie să se aplice şi persoanelor care, prin acţiunea lor, au condus o naţiune la un război de agresiune sau la orice altă acţiune sau omisiune considerată infracţională de către Codul Penal al naţiunilor. Crimele şi delictele comise de state pot genera două responsabilităţi: o responsabilitate colectivă a statelor şi o alta, individuală, a anumitor persoane fizice. Principiile cunoscute ale Dreptului Penal vor fi aplicabile persoanelor care au comis infracţiuni pedepsite de Codul Penal al naţiunilor. Responsabilitatea statului se bazează pe libertatea de voinţă căreia i se adaugă intenţia sau vina. Pentru infracţiunile internaţionale, va trebui să se stabilească dacă o colectivitate reprezentată prin conducătorii ei a avut o reprezentare clară a cauzalităţii care leagă actele materiale de rezultatele lor delictuale sau ideea exactă a unei inacţiuni voite. Va fi necesar ca în Codul Penal al naţiunilor să fie înscris un text prin care responsabilitatea penală va fi exclusă în cazul în care un stat va fi forţat să comită acte ilicite, într‑o cauză de forţă majoră sau constrângerea pe care un alt stat a exercitat‑o asupra lui. Infracţiunile internaţionale nu vor putea fi reprimate dacă au fost comise, fie în exercitarea unui drept, fie ca urmare a ordinului unei autorităţi competente sau în executarea obligaţiilor care rezultă din legile sau tratatele internaţionale. În Dreptul Penal internaţional trebuie să fie stipulat principiul „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege” care constituie baza Dreptului Penal a oricărui stat civilizat. Acest principiu este o garanţie contra abuzului şi arbitrariului care ar putea transforma justiţia penală într‑un instrument de represiune. Justiţia penală internaţională va cuprinde şi principiul neretroactivităţii legii, caracterul de strictă interpretare a legilor represive. În societatea de mâine, pedeapsa internaţională va putea fi impusă unor indivizi sau unor state prin decizii ale „Curţii Permanente de Justiţie Internaţională”. Pedeapsa internaţională va produce efecte intimidante şi exemplare faţă de state şi faţă de indivizi. În afara efectelor ei reformatoare, pedeapsa internaţională are şi un efect preventiv. Subiecţi de infracţiuni internaţionale sunt în primul rând statele şi, în unele cazuri particulare, unii indivizi. Sancţiunile pot fi diplomatice, juridice şi economice. Sancţiunile represive internaţionale inadmisibile sunt: excluderea din Societatea Naţiunilor, refuzul de a o recunoaşte din punct de vedere internaţional, existenţa statului condamnat, pierderea independenţei şi recursul la forţa armată. În ceea ce priveşte pedepsele aplicate indivizilor, pot fi aplicate pedepse pe care le regăsim în Codul Penal intern.

Represiunea este indispensabilă când e vorba de a pedepsi alianţe de forţe negative în scopul tulburării păcii mondiale. Codul Penal al naţiunilor va trebui să determine cu precizie infracţiunile internaţionale. Faptele ilicite pot fi împărţite în două mari categorii: cea a infracţiunilor internaţionale comise de state şi cea a infracţiunilor internaţionale comise de indivizi. Cea mai gravă infracţiune pe care o pot comite statele este războiul de agresiune. Marea dificultate este de a determina cu precizie statul vinovat de crimă internaţională de război, precum şi cel care s‑ar putea afla în legitimă apărare. Trebuie să considerăm ca vinovat de crima internaţională a războiului orice stat care ar recurge la calea armelor în loc de a supune chestiunea litigioasă deciziei unei Curţi arbitrale sau unei Curţi permanente. Simplul fapt de a ameninţa alt stat cu o crimă internaţională va cons­titui infracţiune internaţională. Putem enumera crime internaţionale: amestecul unui stat în luptele politice ale altui stat, favorizarea prin încurajări, subsidii şi alte mijloace a părţilor în lupta lor politică provocând astfel războaie civile şi, de asemenea, ingerinţa unui stat în exercitarea puterilor suverane ale altui stat.

Un mare număr de infracţiuni internaţionale pot atrage o dublă responsabilitate: cea a statelor şi cea a persoanelor fizice. Se impune cu necesitate crearea unui Minister Public internaţional care, în domeniul cadrelor penale internaţionale, va reprezenta Societatea Naţiunilor în faţa Curţii permanente.

Ideea unei represiuni internaţionale este legată şi de crearea unei poliţii judiciare, menite să cerceteze şi să asigure probatoriul necesar pentru ca instanţa să‑şi poată forma convingerea asupra vinovăţiei şi aplicării sancţiunilor. Problema executării sancţiunilor de condamnare are o importanţă excepţională. De rezolvarea ei depinde organizarea unei represiuni internaţionale efective. Pentru executarea sancţiunilor, Vespasian V. Pella propune sistemul Protocolului de la Geneva din 1924, dar care, şi acesta are anumite lipsuri şi neclarităţi. Autorul mai propune formula: toate statele care fac parte din Societatea Naţiunilor au obligaţia virtuală să participe la aplicarea sancţiunilor. În ceea ce priveşte aplicarea măsurilor prevăzute de art. 16 din Pact, Consiliul va lua în consideraţie situaţia geografică, socială şi economică a fiecărui stat în parte.

Gândirea lui Vespasian V. Pella asupra criminalităţii statelor este o contribuţie esenţială la teoria şi practica penală internaţională, fiind preluată de majoritatea statelor. Cele două războaie mondiale şi pacea care a urmat au confirmat tezele lui Vespasian V. Pella, iar ideile sale le regăsim în diversele tratate internaţionale, ce au urmat încheierii conflictelor dintre state şi instaurării păcii.

Octavian Opriş

Vespasian V. Pella, Criminalitatea colectivă a statelor,
Carte în curs de apariție la editura Ideea Europeană

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*