Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Octavian Opriş: Cleptocraţia, Justiţia şi Statul de drept

Octavian Opriş: Cleptocraţia, Justiţia şi Statul de drept

Statul de drept şi justiţia deveniseră un loc comun al discuţiilor politice sau ale banalelor colocvii televizate. Se insista asupra noii democraţii instaurate după 1989. Gâlcevile şi controversele permanente dintre partide, lideri, disidenţi sau impostori erau considerate fireşti, exprimând dialectica jocurilor politice. Noul organism statal era confruntat cu dificultăţi de ordin tehnic privind organizarea, restructurarea şi remodelarea funcţională, cu selecţionarea, pregătirea şi acomodarea noilor cadre. Vechea birocraţie comunistă, rebotezată tehnocraţie, a fost completată dstat-de-drept-fotoe noua categorie a proaspeţilor şi interesaţilor birocraţi aduşi de partide şi de enigmatice grupuri ale „societăţii civile”.

Statul trebuia să gestioneze complicata operaţiune de privatizare prin care proprietatea de stat va fi transferată în proprietate privată. Această acţiune era complexă şi mai dificil de realizat decât fosta naţionalizare, atât sub aspect tehnic procedural, cât şi prin consecinţele juridice şi sociale. Faţă de statul comunist care, în primii săi ani, a desfăşurat o violentă opresiune împotriva unor clase, grupuri şi categorii sociale, statul post‑comunist a gestionat doar o încâlcită privatizare şi o incoerentă, inconştientă şi, de multe ori, premeditată distrugere economică, sub numele înşelător de reformă. Experienţa fostelor state comuniste referitoare la tranziţia de la comunism la capitalism a avut o influenţă minoră pentru originalii şi activii reformatori români. Prejudecata despre calitatea proastă a economiei româneşti, întreţinută de anonimi ziarişti străini, comentatori de radio şi televiziune, a fost lumina călăuzitoare a decidenţilor politici asupra destinului economiei. Un tânăr şi ignorant politician al momentului considera economia românească „un morman de fiare vechi”. Asta era aprecierea pe care o avea noua generaţie de politicieni ce ajunsese la cârma ţării. Ce trebuie făcut cu „mormanul de fier vechi”? Evident, trebuie dezmembrat, vândut sau topit şi curăţat terenul de aceste fabrici şi uzine, aşteptând să vină Occidentul pentru a construi un „autentic capitalism”.

Imediat după revoluţia glorioasă şi reformatoare din 1989, dezordinea economică s‑a accentuat rapid, lipsa de coordonare, iresponsabilitatea şi hoţia au zdruncinat cu adevărat structura economică, transformând unităţile productive într‑o „grămadă de fier vechi”. Dacă „noii capitalişti” credeau că transformarea economiei socialiste în economie capitalistă se realizează natural, firesc, realitatea a oferit spectacolul dezolant al prăbuşirii producţiei şi al consumului, a veniturilor populaţiei şi al protecţiei sociale, al lipsei de resurse bugetare care alimentau sănătatea, învăţământul şi instituţiile publice. Soluţia la care au apelat noii conducători a fost spolierea rezervelor de stat şi împrumutul extern, care a îndatorat ţara pe viitor. După euforia primirii drepturilor compensatorii, îndemnizaţiilor, ajutoarelor sociale, drepturilor din dividende, a părţilor sociale din patrimoniul întreprinderilor, s‑a instaurat decepţia lipsei unui loc de muncă sigur, incertitudinea zilei de mâine, şomajul, lipsa protecţiei sociale, iar pentru tineret un viitor fără perspectivă.

Confruntaţi cu aceste grave probleme instituţionale, structurale şi sociale, noii conducători au găsit soluţii proaste, incoerente, inechitabile şi anti‑sociale, dar şi‑au rezervat pentru ei înşişi partea profitabilă a distrugerii economice. Dacă mare parte din forţa de muncă disponibilizată sau trăind sub ameninţarea şomajului şi sărăciei a luat calea emigraţiei, noii gestionari ai avuţiei naţionale au rămas pe poziţii şi au profitat în interes propriu de sfârşitul unui sistem economic şi social. Economia trebuia privatizată. Dar cine o face, cine câştigă şi cine pierde, ce mai rămâne şi pe mâinile căror gestionari din epava economică a României? Companii străine, societăţi comerciale, persoane private venite în România pentru „a privatiza”, o diversitate de consultanţe pentru autorităţile române erau primite ca nişte prieteni şi preţioşi parteneri de către noile clase dirigente. Aceşti străini interesaţi de „experimentul românesc” păreau prieteni ai României, iar localnicii erau flataţi de compania acestor capitalişti „cu experienţă”. Nu platonice „afinităţi elective” au determinat exodul capitaliştilor europeni în spaţiul românesc, ci eternul interes economic, perspectiva unui profit imediat şi de viitor.

Aceşti nou-veniţi invocau nevoia de siguranţă pentru afaceri şi a persoanelor, necesitatea unei legislaţii coerente şi mecanisme instituţionale funcţionale, pe care doar un stat solid, bine organizat şi condus de tehnicieni profesionişti le putea asigura. Sprijinul şi legitimarea externă a guvernanţilor români şi a partidelor au jucat un rol important în evoluţia politică post‑decembristă. Sintagma „stat de drept” evocă intima legătură între instituţia politică supremă care este statul şi sistemul juridic. Statul prin instituţiile sale generează dreptul, iar acesta va conferi coerenţă, credibilitate, eficacitate şi stabilitate activităţii statale. Performanţa sau disfuncţiile statului sunt legate de sistemul normativ şi de calitatea oamenilor ce lucrează în acest domeniu. Adoptarea unei legislaţii externe şi neadecvate la realităţile politice, economice şi sociale poate fi un eşec al reformelor pripite, inventate de către improvizaţi politicieni şi tehnocraţi ai momentului. Este o nouă reconfirmare a „formelor fără fond” într‑un context nou şi complex.

Statul îşi poate produce dereglări, maladii ale funcţionării prin sistemul judiciar pe care îl generează. O legislaţie incorentă, improvizată, creată de un legislativ incompetent, în care interesele personale şi de grup sunt dominante, produce efecte negative atât în funcţionarea statului, cât şi asupra societăţii. Sănătatea sau patologia instituţională şi efectele sale sociale sunt determrelatia-dintre-drept-si-economie-5inate de calitatea oamenilor implicaţi în jocul politic, în serviciile publice (administrative sau judiciare) şi în structurile sau în organismele cu atribuţii economice, sociale sau culturale.

Sistemul politic comunist cu mecanismul său strict ierarhizat de competenţe şi răspunderi, în care structurile administrative şi judiciare – în afara unor obligaţii şi responsabilităţi legale – erau supuse dispoziţiilor de partid, părea bine sudat şi apărat contra eventualelor disidenţe sau acte de indisciplină. După 1989 s‑a produs o relaxare a responsabilitaţii şi o tendinţă de autonomizare instituţională, de independenţă şi slăbire a controlului, paralel cu o îmblânzire a sancţiunilor. Anemierea coercitivă – semn al funcţionării libertăţii – a facilitat indisciplina, ilegalitatea, abuzul sau neglijenţa în serviciu. Justiţia este seismograful sănătăţii unei societăţi. Creşterea ilegalităţii, a criminalităţii sau a excesivei activităţi procesuale (înmulţirea dosarelor civile sau penale, a contestaţiilor în contencios etc.) este semnalul unei multiple disfuncţionalităţi, dereglări, nemulţumiri ale populaţiei şi deficienţe ale aparatului judiciar. Pe fundalul insuficienţei activităţii aparatului statal şi ale structurilor judiciare, infracţionalitatea şi corupţia au găsit un mediu prielnic de acţiune şi dezvoltare. Statul, proprietar al unui imens patrimoniu al domeniului public, dar lipsit de apărare, este spoliat, jefuit şi folosit în jocul intereselor private; iar puterea şi autoritatea sa, altădată infailibilă şi temută, ajung victima şi mijlocul celor mai bizare interese obscure şi nocive pentru societate. Funcţiunile publice devin instrumentele egoismului individual; statul însuşi, victima propriei birocraţii.

Noua societate se voia liberală, democratică, echitabilă şi protectoare a individului. Egalitatea juridică a cetăţenilor trebuia să‑şi aibă reflexul într‑o echitabilă distribuţie socială a valorilor – în special economice. Aceste exigenţe minimale ale noii societăţi au rămas doar promisiuni electorale şi platforme ideologice. Adevăratul motor al „schimbării” era interesul individual, dorinţa de îmbogăţire şi desfătările hedonice ale „societăţii de consum”. Dorinţa de consum obseda minţile, dar nimeni nu‑şi punea problema costurilor şi în sarcina cui atârna povara acestor obligaţii. Deocamdată jaful patrimoniului public furniza sursa îmbogăţirii „spontane”, fără inteligenţă, muncă şi responsabilitate. Reformarea statului comunist a relevat posibilitatea de a jefui patrimoniul public – fost comunist – şi a‑l redistribui inechitabil şi interesat unor grupuri, care, paradoxal, se ocupau de gestionarea acestuia. Revoluţiile pot fi înţelese ca schimbări bruşte ale elitelor conducătoare în care declinul şi dispariţia unei aristocraţii însemna înlocuirea cu o nouă clasă care va deveni, prin voinţă proprie, o aristocraţie. Dinamica elitelor este o mişcare de instituire şi cădere a claselor aristocratice.

Noii revoluţionari au invadat instituţiile statului şi au operat transformările necesare propriilor interese, sub acoperirea înşelătoare a ideologiei liberale şi democratice. Primul act al marii transformări a fost privatizarea, schimbarea regimului juridic al proprietăţii publice şi redistribuirea economică către cetăţeni. Cum se va realiza această importantă exigenţă politico‑economică, cine o efectuează, cine beneficiază şi care sunt cei neglijaţi, defavorizaţi ai reformei este problema centrală a începutului noii societăţi. La o primă şi generală privire avem impresia unui proces firesc, democratic şi echitabil ce va deschide drumul unei democraţii autentice. Privatizarea prin intermediul acţiunilor distribuite de fondurile societăţii către populaţie sugerează o politică pozitivă, de împroprietărire a cetăţenilor din fondul pe care l‑au creat aceştia în jumătate de secol de comunism. Dar aceste certificate de proprietate distribuite poporului erau considerate, de majoritatea cetăţenilor, hârtii fără valoare pe care nu le preţuiau şi nu ştiau să le folosească. Populaţia necunoscătoare a valorii proprietăţii fiduciare le‑a înstrăinat pentru preţuri de nimic. O minoritate activă, practică şi întreprinzătoare le‑a achiziţionat masiv de la cetăţeni, le‑a stocat, înmulţit şi folosit în procesul de privatizare. S‑a constituit o pătură subţire de speculanţi într‑o zonă virgină şi aducătoare de venituri consistente. Constituirea fondurilor proprietăţii de stat şi a proprietăţii private a însemnat un moment important în dezvoltarea pieţei de acţiuni şi active în care inteligenţa combinatorică şi jocul speculativ au creat acumularea unor mari averi, dar în care nu a avut nicio contribuţie munca efectivă, creatoare de valoare. Aceşti speculanţi ai momentului se vor dezvolta ca o clasă de abili mânuitori de hârtii, titluri de proprietate şi acţiuni. Populaţia inertă, neîncrezătoare şi ignorantă privea cu uimire apariţia si dezvoltarea unei clase noi îmbogăţite recent dintr‑o enigmatică activitate speculativă, fără efortul, inteligenţa şi riscurile unei autentice activităţi economice, industriale sau comerciale. Dar privatizarea a deschis calea unor diverse forme de furt din patrimoniul unui proprietar anonim, lipsit de apărare şi inert care era statul român. Din stăpân absolut al avuţiei naţionale statul devine o pradă fără apărare şi ripostă, jefuit chiar de slujitorii săi. Sub masca „privatizării”, ca acţiune capitalistă, anti‑comunistă, democratică şi pregătitoare a demarajului marii reforme economice se dezvolta o metodă originală a furtului şi o categorie specializată de indivizi – funcţionari, gestionari şi lichidatori ai domeniului public.

Dacă circulaţia elitelor înseamnă o schimbare şi instituirea unei noi „aristocraţii”, în România, această nouă şi improvizată „aristocraţie” era, de fapt, o „cleptocraţie”. Termenul cleptocraţie a fost folosit în experienţa post‑comunistă a statelor din Europa Centrală şi de Est pentru a desemna categoriile sociale dirigente care, sub acoperirea reformelor şi eradicării moştenirii comuniste, au devalizat statul, şi‑au însuşit, în interes propriu, proprietatea publică sau alte unităţi economice. Cleptocraţia este o super‑clasă a infractorilor, înşelătorilor şi speculanţilor care s‑a constituit spontan sau deliberat pe ruinele statului şi economiei comuniste, distrugând o economie şi lăsând în urmă mizerie economică şi socială. În timp ce avuţia socială era consumată sau însuşită şi transferată în străinătate sub forma lichidităţilor şi titlurilor financiare; populaţia suporta o dramatică cădere economică şi socială. Reformatorii nu erau decât distrugătorii unei economii şi profitorii acestui dezastru, iniţiat şi controlat de obscure interese personale sau strategii ale diverselor companii, societăţi sau forţe externe interesate.

Alimentaţi, întreţinuţi de mediul patogen al unei economii fără protecţie, cleptocraţii s‑au înmulţit în toate zonele economice, de la marile întreprinderi şi complexe industriale sau comerciale până la modestele unităţi ale economiei locale sau ale structurilor agro‑alimentare. Procesele economice – atât cât mai funcţionau – erau doar sursa de lichidităţi ai marilor devoratori „neo‑capitalişti”, care le consumau cu voluptate sau le transferau în „siguranţă” la bănci străine sau off‑shore. Privatizarea nu a însemnat doar trecerea domeniului public în mâna diverşilor şi anonimilor împroprietăriţi. Primul pas era transferul proprietăţii din domeniul statului în sfera individuală. Această schimbare a proprietarului era, de cele mai multe ori, condiţionată de reorganizare şi eficientizare a fondului primit, de îmbunătăţirea performanţei şi randamentului economic, în speranţa unei mai bune gestionări a patrimoniului. În realitate, puţini dintre noii proprietari ai fondurilor publice le‑au gestionat mai bine şi le‑au adus la performanţă. Privatizarea a fost o decepţie a reformei, a generat o îmbogăţire a unor risipitori, dornici de cheltuieli voluptuoase şi lipsiţi de responsabilităţi civice, imuni faţă de societate sau interesul comun. După prăbuşirea societăţii comuniste exista speranţa constituirii unei noi organizări sociale, a cărei stratificare şi ierarhie să exprime noile forţe pozitive, atât în plan economic, organizatoric, cât şi social. Societatea feudală, cu inutilii şi paraziţii „aristocraţi”, a fost depăşită prin asediul sistematic şi eficace al noilor clase burgheze, care reprezentau o nouă concepţie şi acţiune economică, purtătoare a progresului şi libertăţii. Clasa burgheză, inteligentă şi pragmatică, şi‑a constituit propria aristocraţie. Această configuraţie elitară a eliminat vechea aristocraţie parazitară şi nefuncţională. După cum remarca V. Pareto, istoria este un cimitir al aristocraţilor. Această lecţie a istoriei nu‑şi are aplicare în experienţa românească a transformării „revoluţionare” după 1989. Pentru noua clasă politică instaurată pe ruinele comunismului, importantă era puterea politică supremă şi arbitrarul deciziei economice, administrative sau juridice prin care se realiza o redirecţionare a veniturilor şi proprietăţilor. O competiţie fără reguli se desfăşura pe câmpia libertăţii post‑comuniste, amintind de lumea lui Hobbes. Privatizarea domeniului public a însemnat distrugerea organismului economic, şomaj, insecuritate, anemierea resurselor bugetare şi îmbogăţirea unor categorii sociale nesemnificative sub raport intelectual, practic, economic sau politic.

Privatizarea, descentralizarea economică prin eliminarea planificării, divizarea unităţilor economice, constituirea unor societăţi comerciale nerentabile şi prost conduse, formarea incompetentelor şi interesatelor consilii de administraţie ale fostelor unităţi economice comuniste, incompatibilităţi care afectau negativ conducerea societăţilor comerciale – sunt câteva dintre noutăţile capitalismului românesc. Concurenţa neloială, conflictul de interese, tehnica falimentării sistematice – chiar a unităţilor performante – dizolvarea sau reunificarea perdantă a diferitelor societăţi, acţiunea nocivă a „investitorilor strategici” internaţionali reprezentau dinamica unei economii perdante care îşi trăgea ultima suflare sub terapia unor ingenioşi ciocli economici. Dar, în mod firesc, fiecare bătălie îşi are învingătorii şi învinşii săi. Să începem cu cei înfrânţi. Majoritatea populaţiei, care în comunism era salariată şi angajată în variate structuri economice, s‑a văzut deposedată de o sursă de venit modest, dar sigur şi constant. Şomajul şi abandonarea populaţiei în mizerie, fără loc de muncă şi protecţie socială, lipsa speranţei şi a oportunităţilor, configurau spaţiul existenţial al majorităţii cetăţenilor. În contrast cu masa sărăcită şi dezorientată a oamenilor, se constituiau grupuri de interese, categorii noi de „manageri”, preşedinţi de comitete şi consilii de administraţie, noi birocraţi cu atribuţii incerte, dar cu venituri substanţiale, membri ai numeroase consilii de administraţie care nu ştiau obiectul de activitate al societăţii; şi numeroase organisme şi structuri parazitare, dar bugetivore şi cu un apetit crescut pentru veniturile lor, gratificaţii şi prime periodice – pentru „performanţă”. Aceste aspecte ale noii realităţi româneşti au generat un permanent conflict şi dezordine într‑o societate ce trebuia reorganizată, raţionalizată şi pregătită pentru performanţă.

Apetitul achizitiv, dorinţa de consum, lipsa răspunderii şi arbitrariul voracităţii personale – considerate manifestări ale libertăţii – au înlănţuit cetăţenii în cele mai curioase, imorale şi ilegale relaţii care păreau aducătoare de beneficii personale sau de grup. Performanţa unui individ era dată de capacitatea de a se „descurca” în labirintul iraţional al „şanselor sociale” şi a se strecura prin hăţişul interdicţiilor juridice.

Noua şi originala categorie a „cleptocraţilor” a devenit un ideal de parvenire economică şi socială, în care mulţi vedeau inteligenţa, eficacitatea practică şi perseverenţa unei autentice „elite”. Pe mâna acestor insistenţi descurcăreţi, societatea s‑a scufundat în sărăcie, iar „pragmaticii” momentului s‑au îmbogăţit şi au risipit averile nemuncite. Privatizarea a fost doar un moment iniţial al apariţiei şi funcţionării contra‑elitei româneşti; iar întreaga viaţă economică a fost contaminată de virusul noilor capitalişti şi „manageri” autohtoni în complicitate cu experimentaţii „specialişti externi”. Licitaţii trucate, contracte oneroase cu statul – în care perdanţi erau statul şi implicit cetăţenii săi – convenţii, cesionări de drepturi, falimente şi transferuri băneşti în străinătate, permanentul deficit bugetar şi lipsa resurselor pentru sănătate, învăţământ şi protecţie socială configurau tabloul mozaicat al noii societăţi autointitulate liberă, democrată şi capitalistă. Lupta politică era un continuu asediu pentru cucerirea statului, a beneficiilor economice şi a puterii.

Cleptocraţia, în dinamica şi acţiunea sa, generează corupţia – acest loc comun al societăţii post‑decembriste; desemnând furtul generalizat, jefuirea patrimoniului public, degradând relaţiile instituţionale şi morala publică. Corupţia era o metodă simplă şi eficace pentru satisfacerea intereselor individuale sau de grup, dincolo de interdicţiile legale şi interesele generale ale societăţii. Corupţia realiza o mai bună „adecvare la real”, evitând complicatele mecanisme judiciare sau incoerentele şi încâlcitele dispoziţii legale de după 1989. Acest sistem elementar de troc, de convenţie directă, fără exigenţe legale şi finalităţi sociale, a permis rapida circulaţie a bunurilor şi serviciilor. Actorii vieţii economice realizau un contact direct, personal în relaţiile lor, având în vedere doar interesul individual, ignorând dispoziţiile legale care protejau interesele generale şi siguranţa realizării drepturilor. În comunism, corupţia era o metodă ilegală de acţiune economică care completa sistemul greoi şi ineficient al planificării veniturilor. După 1989, corupţia a devenit metoda privilegiată de funcţionare a „cleptocraţiei”, o manieră simplă şi eficace de îmbogăţire şi de constituire a unei noi „elite” post‑comuniste. Distrugerea economiei naţionale de către noii „reformatori” a extins aria de acţiune a corupţiei şi a corupătorilor. Corupţia îşi are ca victimă principală structurile statale, instituţiile, afectând avuţia naţională, dereglând sau deturnând acţiunea mecanismelor financiare ale statului, diminuând rezervele bugetare, altfel spus, devalizând tezaurul care permite funcţionarea statului. Corupţia afectează funcţionarea instituţiilor fundamentale ale statului: sănătatea publică, învăţământul, serviciile publice, apărarea naţională, siguranţa publică, administraţia. Diminuarea fondurilor publice prin corupţie a lovit sistemul de protecţie economică şi socială a cetăţenilor. Corupţia nu e doar „arta” escrocilor, profitorilor şi infractorilor, ea este o boală socială cu efecte imediate şi prelungite în timp asupra societăţii, contaminând mintea şi conduita oamenilor, devenind, cu timpul, un „modus vivendi”. Problema este mai complexă decât înţelegerea juridic‑penală a fenomenului. Reţelele corupţiei le găsim în economie, administraţie, justiţie sau alte sfere sociale, constituind o formă patologică a vieţii sociale, afectând pe toţi şi pe fiecare. A corupe înseamnă a efectua o breşă în parapetul solidarităţii sociale, protejată de justiţie sub autoritatea statului. Prin corupţie elementul infracţional patogen îşi face loc şi proliferează, parazitând munca şi efortul colectiv al societăţii.

A devenit un loc comun, o îndeletnicire cotidiană a vorbi despre corupţie. Mass‑media au bagatelizat tema corupţiei prin „dezvăluirile” şi „situaţiile‑bombă”, „şocante”, fiind interesate mai mult de „rating” şi de pitorescul, ineditul sau grotescul revelaţiilor televizate decât de fondul grav şi nociv al corupţiei. Totuşi, un mare merit îl au mass‑media pentru informarea cetăţenilor şi a instituţiilor despre flagelul corupţiei şi consecinţele pentru societate. Dar excesul de prezentări televizate ale faptelor de corupţie şi diverselor portrete de corupători şi corupţi au şi efectul banalizării şi trecerii corupţiei în obişnuitul vieţii cotidiene, iar cetăţenii îşi pierd sensibilitatea şi interesul civic pentru asemenea frecvent, banal şi plictisitor fapt cotidian. Lipsa de reacţie, inerţia sau autosuficienţa organelor judiciare este surprinzătoare în raport cu nocivitatea fenomenului corupţiei.

Justiţia anchetează şi judecă cu viteza melcului. Fapte periculoase de corupţie, munţi de sesizări şi de dosare ascunse privirii media sau a cetăţenilor aşteaptă rândul să fie prescrise sau soluţionate prin neînceperea urmăririi penale sau sancţionări ridicol de mici faţă de gravitatea faptelor. Blândeţea, toleranţa şi îngăduinţa juridică faţă de corupţie pare inexplicabilă, iar multitudinea dosarelor şi a insuficienţei personalului instituţiilor nu sunt justificări plauzibile. Trebuie analizată relaţia dintre sistemul judiciar şi proliferarea acestui nociv fenomen social care se extinde sub ochii obosiţi şi milostivi ai slujitorilor dreptăţii juridice. Infractori care au fraudat statul sau domeniul public de milioane de euro primesc pedepse modice, iar după ce sunt puşi în libertate îşi vor consuma viaţa într‑un „loisir” continuu – în străinătate sau în ţinuturi exotice – întreţinuţi de fructele ilicite ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi. În loc să fie confiscate de către autorităţi sumele enorme rezultate din infracţiuni s‑au evaporat şi au ajuns în bănci străine sau în paradisuri fiscale. Găinari şi hoţi de portofele, condamnaţi „exemplar” aglomerează puşcăriile, iar autorităţile penitenciare se străduiesc pentru „reeducarea lor”. Mari escroci care au jefuit patrimoniul public sunt cu celeritate eliberaţi din penitenciar, li se administrează pedepse „umaniste”, „europene” şi sunt încurajaţi să producă „opere ştiinţifice şi literare” pentru a scăpa mai repede de pedeapsă. Puşcăria devine şcoală literară şi academie, iar infractorii‑intelectuali creatori. Visul de a transforma pedepsele în acte educaţionale şi culturale, iar penitenciarul în grădinile lui Akademos a fost marea realizare culturală a justiţiei post‑decembriste. Efectul educativ îl vedem ilustrat prin creşterea criminalităţii şi infracţionalităţii.

Capitalismul românesc de după 1989 a lansat formula magică „totul de vânzare”: bunuri şi conştiinţe. Această formulă a patronat corupţia şi imoralitatea noii orânduiri. Este o extindere programatică a corupţiei care a afectat articulaţiile fundamentale ale societăţii, sănătatea publică, învăţământul, administraţia, economia şi diversitatea relaţiilor sociale, de la cele mai insignifiante până la structurile instituţionale. A construi locuinţe mai înalte, poduri mai lungi şi mai spectaculoase nu‑i suficient pentru a umaniza o specie zoologică. Staţiunile turistice, facilităţile urbanistice şi de habitat, dezvoltarea consumului alimentar şi mobilitatea auto nu transformă primitivul homo sapiens într‑un autentic înţelept al efemerei sale existenţe. Dorinţa nemăsurată pentru comodităţi materiale, visul unui hedonism perpetuu sunt motorul unei febrile nelinişti, al unor acţiuni iraţionale, generatoare de conflicte şi dezbinări, de contestare şi juisare a puterii. Puterea politică, economică sau culturală este nucleul etern al conflictualităţii umane. Săraci sau bogaţi, puternici sau obedienţi, oamenii vor puterea fără restricţii, pentru „a avea” şi „a fi”. Nu este clar delimitată frontiera între „a fi” şi „a avea”, dar instinctul posesiv este mai puternic decât raţiunea ordonatoare şi evaluatoare. În noaptea instinctelor posesive, raţiunea este doar un mijloc tehnic al realizării lor. Societatea oferă şanse diferenţiate şi aleatorii parvenirii sociale; iar lupta „tuturor contra tuturor” – evocată de Hobbes – capătă accente tragi‑comice în contradictoria noastră societate modernă şi raţională.

Ierarhia puterii şi a bunăstării este clădită pe un suport fragil, iar între vârf şi bază diferenţele de valoare personală sunt nesemnificative. Cuceritorii „puterii” nu sunt atleţi ai competiţiei sociale, nici „supraoameni” dotaţi cu inteligenţă superioară şi „har divin”, ci sunt perseverenţi şi norocoşi. Perseverenţa este o calitate a voinţei, de multe ori acompaniată de o modestă inteligenţă. Curajul este uneori efectul lipsei inteligenţei prospective, incapacitatea de a prevedea consecinţele actelor proprii şi complicaţiile sociale care pot apărea. Lăsând la o parte scepticismul raţionalist, să revenim la concepţia populară care consideră pe cel care reuşeşte drept un om inteligent, pragmatic şi eficient. Ierarhia şi stratificarea socială – esenţială dimensiune a puterii şi obedienţei – segregă oamenii în conducători şi supuşi, consecinţa diferenţei eterne dintre fiinţe umane, o stare ontologică pe care societatea o împărtăşeşte cu celelalte zone ontice marcate de diferenţieri permanente. Nu trebuie să ne mirăm, să contestăm sau să negăm o realitate evidentă, obiectivă a ierarhiei şi diversităţii umane (economică, politică sau culturală). Trebuie s‑o înţelegem şi să tragem concluziile de rigoare. Buni şi răi, inteligenţi şi imbecili, activi sau leneşi, doritori de bine şi progres sau indiferenţi; toţi formează specia noastră în care trăim şi care ne oferă protecţie faţă de natură şi pe care o putem stăpâni relativ printr‑un efort colectiv şi continuu.

Iluzia democraţiei post‑decembriste a fost eliminarea ierarhiei şi a puterii unei aristocraţii, a unei clase privilegiate şi dominante asupra societăţii şi a fiecărui individ în parte. Această fantasmă ideologică a câştigat masele la fel ca utopia unor ideologii compensatorii pentru mizeriile îndurate de majoritatea oamenilor. Dar această utopie raţionalizată, argumentată şi dezvoltată în programe şi doctrine politice a fost contrazisă de practica socială, de prezenţa continuă a inechităţilor economice, sociale sau juridice suportate de majoritatea populaţiei. Efectul nu a fost o răzvrătire generalizată a poporului, a maselor exploatate şi ignorante, ci apatia şi dezinteresul cetăţenilor pentru politică, ideologii şi doctrine, ilustrate prin absenteismul electoral şi refuzul angajării politice. De această amorţire politică a maselor au profitat mici grupuri de „specialişti birocraţi”, îmbogăţiţi dubioşi, proaspeţi „burghezi şi capitalişti”, formând o nouă clasă „superioară” a societăţii româneşti. Această minoritate a subjugat masa decepţionată şi inertă a „exploataţilor”. În această competiţie fără competitori autentici, au profitat categorii sociale conjuncturale, nu elite sau performeri ai acţiunii sociale. Teoria lui V. Pareto a „circulaţiei elitelor” şi‑a găsit contra‑exemplu în circulaţia „pseudo‑elitelor” din spaţiul românesc. Carenţe intelectuale şi morale au caracterizat noile minorităţi dominante într‑o societate fără o autentică credinţă în valorile culturale. Aceste categorii sociale s‑au considerat „elite” şi au ocupat poziţii importante în societate, de la economie la justiţie, administraţie sau în structurile decizionale ale statului. O sociologie a contra‑selecţiei sociale ar releva disfuncţiile sociale şi nenorocirile aduse de aceşti „eroi ai timpurilor noastre”.

Timpul ideologiilor şi al filosofiei sociale a trecut, iar „noii aristocraţi” nu aveau nevoie de „fundamente” şi de „filosofii de legitimare”. Noii lideri se considerau campioni ai selecţiei naturale, ei sunt „cei mai buni” şi merită poziţia socială pe care o ocupă. Între „a fi” şi „a avea” important este „a avea”. Cum au reuşit să „aibă” aceşti norocoşi anonimi este o problemă pe care puţini şi‑au pus‑o, dar care afectează viaţa tuturor şi pune în perplexitate intelectuali, filosofi şi gânditori ai vremurilor tulburi de astăzi. Dacă Balzac a scris „Comedia umană” ca o frescă literară a vieţii burgheziei franceze din sec. XIX, este nevoie de o minte şi un talent asemănător pentru a evoca şi înţelege noua comedie a post‑comunismului capitalist românesc, cu lideri fără ştiinţă, credinţă, morală şi cultură, dar cu o tenace încăpăţânare întru îmbogăţire rapidă, fără efort şi riscuri, fără răspunderi şi obligaţii. Se instaurează un hedonism demult visat în care voluptatea de a trăi parazit, fără muncă şi savurând fructele hoţiei devine un ideal împărtăşit de foarte mulţi.

Delincvenţa este o boală socială care trebuie combătută, eradicată, tratată cu mijloace eficace, pentru a nu destructura şi îmbolnăvi întreaga societate. Terapeuţii şi păzitorii ordinii de drept, ai sănătăţii întregului social sunt organele judiciare, structurile de forţă şi siguranţă statală ale executivului. Poliţia, parchetul, serviciile de informaţii în cooperare cu puterea judecătorească sunt destinate protecţiei cetăţenilor, securităţii vieţii sociale, economice şi tehnologice. Modalitatea de acţiune şi reacţie a acestor autorităţi faţă de infracţionalitate este semnul calitativ care distinge o supra‑structură raţională, morală şi eficientă de un conglomerat de organisme incoerente, incompetente şi ineficiente. Relaţiile infractorilor cu organele de ordine pot degenera într‑o penibilă comedie „de‑a hoţii şi vardiştii”, cu descinderi „în forţă”, cu mascaţi şi vehicule blindate – totul televizat – pentru a încătuşa diverşi găinari sau „interlopi”, în timp ce societatea, lipsită de o apărare autentică, cade victima agresivităţii şi rapacităţii infracţionale, dar şi a complicatelor escrocherii financiare sau comerciale. O criminalitate ridicată are cauze multiple, dar nu trebuie neglijată importanţa instituţiilor de resort, calitatea profesională a corpului judiciar şi a organelor de cercetare şi urmărire penală sau sistemul serviciilor informative. Dialectica imprevizibilă dintre infractori şi păzitorii legalităţii şi ai ordinii publice ne oferă surprize şi o combinatorică relaţională greu de închipuit de către cetăţeanul obişnuit. Probleme deosebite apar în societăţile care au trecut brusc de la comunism la organizări sociale de inspiraţie capitalistă. Transformări radicale au modificat structura puterii, instituţiile şi oamenii care le conduc sau funcţionarii ce exercită munca curentă în aceste instituţii. Etica profesională s‑a schimbat – sub raport teoretic – dar a rămas un „nucleu tare”, o anumită morală şi concepţie despre stat, conducători şi birocraţi – specifică fiecărui popor – şi care nu dispare odată cu transformarea politică a statului.

Exercitarea anumitor funcţii, în timp, modelează caracterul, conduita şi sistemul de cunoştinţe şi credinţe, prejudecăţile şi opţiunile valorice, mai ales în cadrul serviciilor importante din domeniul justiţiei, al organelor de cercetare penală sau al informaţiilor. Lucrătorii în aceste domenii au sentimentul forţei, al infailibilităţii, alimentat de puterea coercitivă a statului din care se legitimează şi pe care o invocă oriunde şi cu orice ocazie. Serviciile de informaţii sunt cele mai implicate în acţiunile directe şi multiple cu oamenii, stabilind contacte diverse, iscodind, provocând, informând şi dezinformând, modelând adevărul, eroarea şi minciuna deliberat construită, alimentând cu informaţii şi diagnostice sociale organele justiţiei şi ale statului. Serviciile au fost totdeauna un instrument de neînlocuit al puterii statului, ele sunt „ochii şi urechile Domnului”. Pentru a lua decizii politice sau economice trebuie să fii informat. A te informa necesită organe specializate, dotate cu aparatură şi tehnicieni versaţi în arta investigaţiilor şi în explicarea sau răstălmăcirea informaţiilor. Totul depinde de scopul, mijloacele şi calitatea operatorilor ce lucrează în acest delicat domeniu.

Statul comunist a dezvoltat sistemul supravegherii populaţiei, pentru a depista „duşmanii de clasă, sabotorii sau spionii şi provocatorii trimişi de capitalişti să distrugă democraţia socialistă şi statul oamenilor muncii”. Ideologia comunistă a dezvoltat o concepţie generalizată, o fobie faţă de acţiuni oculte şi nocive ale „duşmanilor poporului”. Remediul universal, eficace – credeau ei – era supravegherea populaţiei, vânarea duşmanilor şi livrarea acestora organelor judiciare pentru a fi pedepsiţi. Statul şi democraţia socialistă trebuiau apărate, iar pentru acest scop s‑au înfiinţat organe specializate şi cadre pe măsură. Această măsură protectivă s‑a extins, iar numărul „lucrătorilor” s‑a multiplicat, ţinând cont şi de racolările unor „colaboratori”, mai mult sau mai puţin „voluntari”. Societatea era pradă suspiciunilor, iar cetăţenii, neîncrezători unii faţă de alţii, trăiau sub teroarea anonimă a delaţiunii care putea veni de oriunde: de la serviciu, din şcoală sau chiar din familie, dintre prieteni sau rude. Aceste realităţi sociale au creat o mentalitate, o contramorală a suspiciunii şi neîncrederii. Fiecare familie avea suficiente exemple de abuzuri ale autorităţilor, injustiţii şi presiuni exercitate de statul şi partidul „întregului popor”. În asemenea climat psihologic, cei care exercitau funcţiunile statului legate de informare şi prevenţie şi‑au construit o psihologie proprie, de persoane superioare şi temute, datorită statutului şi funcţiunilor pe care le exercitau faţă de majoritatea cetăţenilor. Faptul că deţineau numeroase informaţii, secrete, probe şi documente le conferea acestor funcţionari ai puterii un complex de superioritate. După căderea „Zidului din Berlin”, germanii din zona comunistă au trăit drama, decepţia şi revolta devoalării imensei delaţiuni şi ticăloşii a sistemului STASI, care a infectat, cu mizeria turnătoriilor, majoritatea familiilor şi viaţa cetăţenilor. Dezvăluirea „colaboratorilor” a avut mai multe consecinţe negative în morala publică decât revelaţia descoperirii ticăloşiei comune. Dacă în România de după 1989 s‑ar fi procedat ca în Germania, efectul ar fi fost o tulburare şi o nouă conflictualitate în rândul cetăţenilor aiuriţi, descumpăniţi, puşi pe răzbunări, transformând totul într‑o încăierare cu efecte imprevizibile. Norocul este că românul este iertător, fără înveninate şi inflexibile credinţe morale; având simţul zădărniciei şi ineficienţei „dreptăţii” şi nu s‑a angajat într‑o inutilă bătălie pentru fapte trecute, iertate şi uitate.

După 1989, observăm o dezvoltare rapidă a birocraţiei, statul fiind protectorul şi furnizorul de venituri şi de poziţie socială pentru funcţionarii săi. Şi sistemul serviciilor de informaţii şi‑a diversificat profilul, a înmulţit angajaţii, specialiştii. Dar, ca în orice structură birocratică, există tendinţa de conservare şi dezvoltare, în care funcţiile se diversifică, iar numărul funcţionarilor creşte proporţional cu extinderea instituţională. În vizorul noilor „servicii” apare un domeniu interconectat atractiv de investigat: politica şi economia. Aceste zone întreţin o strânsă conexiune, căci orice fapt politic are şi o componentă economică, iar viaţa economică este marcată de jocul divers şi interesat al factorilor de putere politică.

Un rol important în politica şi economia post‑comunistă îl au „serviciile” care au căpătat o extindere mai mare decât în vechiul regim, având ca obiective: economia, relaţiile comerciale, relaţiile ce derivă din drepturile de proprietate, licitaţiile, încredinţările „directe”, privatizările, companiile comerciale, consorţiile şi trusturile, deciziile puterii locale sau guvernamentale – altfel spus, nu le scapă nimic din babilonia vieţii sociale româneşti. Ignoranţa celor care se lansau în ispititoarea viaţă economică se confrunta cu abilităţi, viclenii, lipsă de morală, scopuri clar definite şi mijloace eficiente ale succesorilor vechii securităţi. În lumea pieţei libere, a concurenţei şi a bătăliilor economice, cunoaşterea este prima condiţie a succesului, urmată de acţiune şi decizie. Or, realitatea economică, piaţa, relaţiile comerciale interne sau externe nu puteau fi cunoscute decât de oameni avizaţi, instruiţi şi organizaţi în acest scop. În acest domeniu „serviciile” deţineau un puternic monopol. Misiunea serviciilor era securitatea statului, a economiei şi a cetăţenilor. Dar dincolo de această generoasă şi abstractă formulă se constituia o zonă informativă a cărei finalitate se multiplica şi diversifica în funcţie de interesele particulare ale grupurilor, clanurilor, societăţilor comerciale sau ale companiilor. Urmărind protecţia intereselor naţionale, serviciile descoperă un câmp de interese economice, de relaţii concurenţiale care generau noii capitalişti de „top” şi fabuloasele lor averi nemuncite. Această zonă a corupţiei şi ilegalităţii devenea terenul de investigare şi informare a serviciilor care alimentau organele puterii statale şi cele judiciare.

Cei care lucrează într‑un mediu bolnav, bântuit de molime şi maladii sunt contaminaţi, prin natura situaţiei, cu factorii patogeni. La fel şi apărătorii legalităţii, agenţii vigilenţei sociale, pot fi ispitiţi de mirajul corupţiei. Nu doar frica de pedeapsă sau discreditarea publică, pierderea serviciului constituie refuzul tentaţiei corupţiei, ci forţa morală interioară, caracterul ferm şi intransigent, educaţia şi respectul pentru valorile sociale. O societate coruptă este semn al decăderii morale, victima primitivismului achizitiv şi lipsa de credinţă în valori (etice, politice, religioase). Valorile sunt ignorate, luate în derâdere, prin tradiţionala zeflemea cotidiană. În acest climat este greu a fi un om corect şi cinstit, astfel că mulţi slujbaşi ai statului cad în capcana îmbogăţirii „spontane”, extinzând corupţia pe care trebuiau să o combată. Diversitatea intereselor şi constituirea grupurilor de presiune şi influenţă, complicatele şi interminabilele afaceri judiciare, controlul şi acţiunea organelor statului, îi determină pe actorii acestei subterane vieţi economice să apeleze la cei care îi supraveghează şi îi pot deferi justiţiei pentru a fi pedepsiţi. Afişând o neutralitate politică şi „independenţă absolută”, serviciile nu sunt imune la influenţa politică. Şi aceste organisme ale statului au şefi, organe de conducere, tehnocraţi triaţi de „comisii de selecţie”, avizate şi semnate de un şir de şefi care, la rândul lor, trecuseră prin acelaşi purgatoriu. Independenţa proclamată este aparentă, iar în spatele acestei lozinci a imparţialităţii stă o complicată maşinărie politică greu descifrabilă. Nu‑i vorba de o simplă dominaţie politică monocoloră, ci de un mozaic de forţe politice, de rude, prieteni sau „apropiaţi”, de oameni cu influenţă şi „prestigiu”. Din acest amalgam de interese se configurează o tendinţă, o linie privilegiată de politică informativă. Schimbarea politică este simţită şi la nivelul „serviciilor”, a obiectivelor, a „dezvăluirilor” sau a tăcerii acoperite de secretul profesional, de informări şi sesizări către organele judiciare… etc.

În timpul regimului comunist serviciile secrete serveau statul şi partidul unic, deţinător al puterii. După 1990, noua democraţie a reinstalat multipartidismul, o diversitate de partide angajate în lupta pentru ocuparea instituţiilor statului. Serviciile trebuiau să slujească interesul unic al statului, dar acest interes era văzut diferit de către partidele care ajungeau la guvernare. Acomodarea la cerinţele politice schimbătoare presupune o inteligenţă conjuncturală, determinată de oportunităţile momentului, pe care serviciile trebuiau să le anticipeze şi să le valorifice în mod diferenţiat. Serviciile intră în jocul politic, alimentând cu informaţii sau dezinformări diferite formaţii politice, în funcţie de interesele celor care conduc destinele „serviciilor” româneşti sau străine. Implicarea politică a serviciilor a deschis un nou front subteran în dialectica luptelor politice, constituind partea nevăzută a duelului politic, în care interesele politice şi economice nu sunt devoalate prin indiscrete oratorii publice sau „dezvăluiri” mediatice. Informaţiile serviciilor se constituie în dosare care pot genera incriminări penale şi trimiteri în judecată. Stocul de informaţii este selectat, compendiat şi transformat în muniţie politică în funcţie de oportunităţi şi interese. Datorită modernelor sisteme IT – de culegere şi prelucrare a datelor – comoara informativă este folosită cât mai profitabil de către noii şi capabilii tineri din servicii, îndrumaţi şi de experimentaţii foşti securişti.

La începutul „democraţiei” româneşti, lupta politică era la vedere, în confruntări oratorice, cu invective, insulte şi calomnii – făcând deliciul auditoriului – sau incendiare şi energice diatribe, înveninând spaţiul mediatic. Cu timpul, patosul pugilatului politic s‑a stins, aşternându‑se indiferenţa cetăţenilor asupra mascaradei politice. Dar lupta politică nu a încetat. Ea doar a luat o altă formă, mai eficace şi ocultă, cu învingători şi victime mai numeroase decât în vechile încăierări şi dispute oratorice. Dosarele, sintezele instrumentate de servicii constituiau muniţia toxică şi periculoasă folosită în conflictele politice şi economice. Asistăm la o creştere a importanţei rolului jucat în politică de fabricanţii noilor arme cu bătaie lungă, ajungând la dezvăluirea publică şi ancheta penală, la arestarea cu cătuşe şi „mascaţi” şi, în final, la executarea mediatică a unei „celebrităţi” sau a unor lideri politici. Conştienţi de puterea, importanţa şi protecţia lor instituţională, oamenii serviciilor şi‑au diversificat acţiunea în cele mai variate domenii, mai ales în economie. Nu trebuie uitat faptul că serviciile beneficiază de avantaje economice, dincolo de nivelul ridicat al salarizării ce contrastează cu veniturile salariale ale populaţiei. Serviciile deţin în mod legal societăţi comerciale, cu activitate neimpozitată şi sustrasă controalelor, prin care se realizează venituri incontrolabile, la fel ca şi distribuirea lor. Sub protecţia secretului de stat şi al interesului naţional, structurile economice şi financiare ale serviciilor sunt o „terra incognita”, o zonă incontrolabilă şi independentă a spaţiului economic. Prin natura funcţiilor cuprinse în reglementări statutare, lucrătorii serviciilor au o prezenţă deosebită în zona economică. Experienţa securităţii cu privire la economie, comerţ exterior, analiza partenerilor străini, gestionarea unui stoc important de date informative şi o perfecţionare permanentă a personalului, s‑a perpetuat şi la nou înfiinţatele „servicii”. Cele două servicii de informaţii – interne şi externe – ale fostei securităţi au fost completate de serviciile de informaţii specifice diferitelor ministere – de justiţie, apărare, de interne. Astfel s‑a dezvoltat o infrastructură mai complicată slujită de un personal mai numeros. Multiplicarea serviciilor a generat şi conflicte de competenţă, încălcarea domeniilor de activitate şi o stare tensionată, litigioasă şi disfuncţională la nivel instituţional. Stratificarea socială, apariţia noilor capitalişti sau lideri politici au fost influenţate de acţiunea şi jocul complex al serviciilor. Acţiunea selectivă, discreţionară, incontrolabilă, prin care faptele sociale sunt evaluate şi furnizate instituţiilor de profil, sau dezvăluite prin mass‑media exprimă uneori lipsa obiectivităţii, imparţialităţii şi o încălcare a competenţelor acestei instituţii. Dezvăluirea unor fapte şi autori penali după cinci sau zece ani de la comiterea infracţiunilor, când autorii sunt de negăsit, iar faptele prescrise şi dovezile incriminatorii dispărute, ne arată celeritatea, obiectivitatea, operativitatea şi eficienţa acestor vigilenţi păzitori ai ordinii publice. Urmărind bilanţurile periodice ale unor astfel de instituţii suntem plăcut surprinşi de performanţe şi progrese, existând doar „mici greşeli nesemnificative”, carenţe, care sunt în „natura lucrurilor”, sau prea omeneşti greşeli – deci scuzabile. Enorme sume de bani provenite din infracţiuni ajung în bănci străine şi offshore‑uri, sau sunt transformate în proprietăţi din ţări exotice, deţinute de infractori români şi „respectabili” oameni de afaceri străini, care au scăpat vigilenţei profesioniştilor din organele specializate ale statului. Rareori mai sunt scoşi din sistem şi destituiţi ofiţeri ai serviciilor sau oameni din justiţie, dar care‑şi găsesc cu rapiditate tot funcţii şi îndeletniciri profitabile.

Tehnica informaţională modernă, de mare performanţă, a fost obsesia serviciilor. Cheltuielile bugetare pentru achiziţia de tehnică necesară interceptării şi prelucrării datelor au fost excesive în raport cu anemicul buget al statului. Mania interceptărilor şi prelucrărilor informatice a luat proporţiile unei supravegheri a întregii populaţii într‑o manieră orwelliană. Se încerca construirea unui Panopticum în care să poată fi observată orice mişcare şi gândire a fiinţei umane, aşa cum a imaginat J. Bentham. Revine în sufletul şi mintea oamenilor frica din timpul comunismului represiv, sentimentul că toţi sunt supravegheaţi, ascultaţi şi evaluaţi de forţe oculte şi duşmani ai libertăţii recent cucerite în 1989. Anemice şi neconvingătoare interpelări parlamentare sau emisiuni tv nu au avut consecinţe practice asupra excesului supravegherii preventive, făcută în interesul „democraţiei”, contra terorismului internaţional şi împotriva duşmanilor „nevăzuţi”, neidentificaţi, dar „presupuşi” ai statului român. Au urmat discuţii de natură constituţională, instituţională, juridică şi administrativă, fără a se modifica în sens pozitiv structura şi funcţionarea „serviciilor” democratice. Probleme financiare, birocratice, administrative şi de competenţă au paralizat luarea unor măsuri practice. După interminabile discuţii s‑a considerat necesară modificarea structurilor şi competenţelor din domeniul informativ în care alte organe trebuiau să reia o parte din competenţe, dar care să provină tot din specialiştii care au funcţionat până acum. Nu intrăm în detalii întrucât nu e rostul prezentului eseu; tema ar trebui tratată monografic.

Influenţa serviciilor asupra organelor judiciare are o deosebită importanţă. Veche moştenire comunistă, credibilitatea informaţiilor şi a evaluărilor serviciilor sunt preluate de noii anchetatori, procurori şi judecători ai justiţiei post‑decembriste. Latura ezoterică, secretă a justiţiei, cu informările, interceptările şi anchetele inchizitoriale constituie temelia represiunii penale. După terminarea fazei de urmărire penală, judecarea în instanţă – momentul exoteric – pare o formalitate funcţionărească în care la calificarea faptei stabilite de parchet şi în contul inculpatului se ataşează o pedeapsă stabilită prin lege. O analiză atentă şi competentă asupra soluţiilor date de instanţe în raport cu calificările şi probele oferite de organele de anchetă, ar releva transcrierea actului acuzatorial în sentinţe şi ataşarea unor pedepse. Sub raport statistic există un număr infim de achitări sau schimbări de calificare, dând impresia unei justiţii performante şi eficiente. Dar aceste date statistice nu exprimă, de fapt, performanţa organelor de anchetă, ci automatismul birocratic al instanţelor, incompetenţa sau solidaritatea birocraţilor justiţiei care îşi confirmă reciproc opera profesională. Tomurile enorme de sentinţe judecătoreşti sau vagoanele de dosare penale şi rechizitorii nu inspiră cetăţenilor sentimentul tonic de justiţie şi dreptate.

Legătura între sistemul serviciilor şi puterea judiciară îl realizează parchetul, sau cum se numea înainte de 1989, procuratura. Organ specializat în anchete penale şi trimiteri în judecată, procuratura nu are statutul constituţional de putere judecătorească, însă are o influenţă importantă în activitatea judiciară, în politica penală şi în represiune. Parchetul se înfăţişează ca o solidă structură instituţională în formă piramidală, în fruntea căreia procurorul general este numit de preşedintele ţării, având în subordine procurorii adjuncţi şi procuroriişef ai judeţelor. O poziţie importantă o are conducerea D.N.A., specializată în lupta împotriva corupţiei, având un mai mare grad de autonomie, dar fiind subordonată tot procurorului general. Structura parchetului este ierarhică, competenţele şi poziţia procurorilor fiind stabilite prin legea de organizare şi diferite ordine şi hotărâri care detaliază atribuţiile şi funcţionarea acestei instituţii. Controlul activităţii procurorilor, al legalităţii actelor procesuale, revine organelor ierarhic superioare – procuror‑şef, procuror general – şi, în final, instanţelor judiciare. Instituţia are un pregnant caracter strict ierarhizat, supus unui control limitat, dar fiind dependenţa de puterea executivă prin numirea procurorului general de către preşedintele ţării, iar procurorul general numind, la rândul său, ceilalţi procurori-şef. Parchetul general are reprezentanţi în Consiliul Superior al Magistraturii, fără a face parte din puterea judecătorească, dar nu poate fi expus unei eventuale sancţiuni sau presiuni de către acest organism al puterii judecătoreşti.

Având ca lozincă justificativă lupta împotriva corupţiei şi apărarea statului de drept, parchetul a declanşat şi întreţinut o vastă campanie de promovare şi propagandă a puterii sale coercitive. Întocmirea de dosare penale – justificate sau nu de probatorii administrate – blocarea cercetărilor penale, tergiversarea sau ordonanţele de neurmărire penală împotriva unor infractori, clasarea cauzelor sau trimiterea în judecată după o sumară anchetă şi cu o celeritate de invidiat – pentru fapte nesusţinute de probatorii concludente – sunt doar câteva exemple cunoscute cetăţenilor şi autorităţilor. O critică la adresa procuraturii este considerată de C.S.M. sau de conducerea parchetelor drept „ofensă adusă justiţiei”, un atac nedemocratic la imaginea şi statutul acestei profesii prestigioase şi dificile, absolut necesară funcţionării statului de drept.

Modul de selecţionare şi promovare în cadrul acestui corp de păzitori ai ordinii publice este răspunzător de calitatea şi prestaţia acestei instituţii. De la învăţământul juridic, cu sistemul de examinare şi evaluare şi lipsa unei autentice culturi umanistice, fără perspectivă axiologică, istorică, psihologică sau sociologică, nu ne aşteptăm la calităţi deosebite sub raport intelectual, cultural şi profesional a multor absolvenţi ai facultăţilor juridice care invadează cu regularitate instituţiile de profil juridic sau administrativ. Superficialitatea, dar şi absurditatea examenelor, testelor şi grilelor, nepotismul şi „relaţiile”, corupţia, dezinteresul pentru ştiinţă şi educaţie au realizat o alianţă nefericită, obţinându‑se o contra‑selecţie valorică şi profesională.

Vechimea în profesie şi condiţiile de a fi promovat în funcţia de judecător sau procuror, lipsa experienţei şi a unor calităţi personale legate de calitatea unor caractere bine formate, deficienţe de ordin psihologic sau moral au favorizat constituirea unor categorii incapabile de a lua decizii profesionale, afectând viaţa individuală şi societatea. Nu ne miră excesele de grandoare, abuz de putere, resentiment, indiferenţă morală, incompetenţă, servilism conjugat cu megalomanie pe care le descoperim în viaţa juridică a României contemporane. Din multitudinea de ilegalităţi şi nedreptăţi, doar câteva au atras atenţia CEDO, care i‑a considerat responsabili pe magistraţii români pentru soluţiile pronunţate, dar despăgubirea dată victimelor justiţiei a fost plătită de statul român din contribuţia cetăţenilor. Pentru a‑şi exercita funcţia judiciară, magistraţii au cerut şi au obţinut protecţie absolută şi iresponsabilitate, dar şi numeroase avantaje materiale şi sociale. Se constituie astfel o clasă privilegiată, sustrasă egalităţii constituţionale. Invocând dificultatea profesiei, riscurile şi importanţa funcţiei, slujbaşii Zeiţei Themis au reuşit cea mai mare diferenţiere, putere şi venituri între puterile care conduc statul (legislativă, executivă, judecătorească). Această inechitate nu a deranjat şi nu a provocat luări de poziţie, atacuri sau analize obiective în numele democraţiei, echităţii şi realismului politic. O inhibiţie generalizată a stopat spiritul critic împotriva celor care împart dreptatea şi nedreptatea, care suprimă libertăţi în numele legii ce exprimă libertatea juridică şi împotriva cărora nu te poţi plânge decât tot la colegii lor. Astfel, sistemul de privilegii al justiţiei a fost acceptat ca un dat natural, fatal, dăruit de un destin mistic oamenilor. Niciunul dintre guverne sau membri ai parlamentului nu au ridicat problema inechităţii şi a privilegiilor castei magistraţilor, dintr‑o firească teamă faţă de aceşti funcţionari cu robă.

Parchetul are privilegiul şi dificultatea de a se confrunta cu infracţiunea şi infractorii mai direct şi natural faţă de instanţele de judecată care au un contact birocratic, funcţionăresc. Între fapte si completul de judecată se interpune noianul de hârtii probante, declaraţii, expertize, ordonanţe etc., iar infractorul are o realitate mai mult livrescă. Procurorul are o libertate de mişcare mai mare, el poate solicita cele mai curioase probe, poate ignora, neglija sau interpreta probe şi declaraţii. În faza de anchetă se poate lăsa dosarul să zacă în nelucrare prin ignoranţă deliberată sau neglijenţă. Astfel, cursul justiţiei suferă perturbări, încetiniri, accelerări sau abandonări, iar infractorii, instigatorii, coautorii şi complicii pot scăpa de braţul neiertător al legii, prin milostenia sau ignoranţa slujitorilor legii. Cetăţenii sunt contrariaţi şi decepţionaţi de eficacitatea sistemului juridic văzând cum dosare de mare criminalitate economică apar la suprafaţă după şase, opt sau zece ani, iar autorii sunt dispăruţi şi prejudiciile de nerecuperat. Aceste dosare au fost stopate de interesele, complicităţile şi intervenţiile nenumărate, iar procurorii au ignorat sau favorizat aceste jonglerii conjuncturale pentru salvarea de răspundere a unor numeroşi şi periculoşi infractori. Selecţia, livrarea sau stoparea dosarelor sunt consecinţa, de multe ori, a unor infracţiuni de serviciu comise de anchetatori care ar trebui să angajeze răspunderea penală pentru neglijenţă în serviciu sau abuz în exercitarea funcţiei publice. Sancţiunile disciplinare nu sunt suficiente pentru gravitatea unor astfel de fapte. Aici vedem cum „statul de drept” nu funcţionează, iar responsabili sunt cei care ar trebui să‑l facă să funcţioneze.

Prelungirea fără limite a anchetelor, punctată de teatrale descinderi cu „mascaţi” şi plimbatul cu duba al suspecţilor sau învinuiţilor, filmaţi ostentativ cu cătuşele şi îmbrânciţi de poliţişti în maşini, reprezintă o practică curentă a justiţiei „mediatice” ca avertizare imagistică pentru eradicarea infracţionalităţii. Iată o procuratură activă, eficientă, luptând exemplar cu „hidra infracţională” şi periculoşi delincvenţi: aşa speră parchetul că judecă cetăţenii scenele televizate cu descinderi şi arestări. Acest spectacol a devenit banal şi pentru copii, iar oamenii maturi nu mai sunt impresionaţi de dramaturgia mediatică a reţinerilor spectaculoase. De multe ori, după o arestare zgomotoasă şi mediatizată, infractorii sunt lăsaţi în arest la domiciliu, unde continuă să facă chefuri cu cei de teapa lor, sfidând cetăţenii şi autorităţile. După ce faptele nu mai au rezonanţă pentru public, au fost uitate sau au apărut personaje şi noi infracţiuni mai grave, această formă de educaţie penală mediatizată devine banală şi ignorată de curiozitatea publică. Secretul anchetelor penale şi discreţia celor care lucrează în sistem formează un zid protector pentru a nu vedea adevărata realitate a modului de soluţionare a speţelor penale nerezolvate sau greşit soluţionate de către parchet şi a nu judeca competenţa, corectitudinea şi eficienţa luptei cu criminalitatea şi ilegalitatea realizată de această instituţie specializată în domeniul penal. Când un preşedinte al României, reputat pentru calităţile sale nedemocratice, abuziv, părtinitor, părtaş în numeroase combinaţii politice şi economice, înconjurat de susţinători şi de un anturaj corupt, implicat în ilegalităţi, a schimbat peste 130 de procurori şi a numit alţii care i‑au rămas fideli printr‑o „morală a obedienţei”, ne întrebăm ce vertebrare morală şi devoţiune pentru lupta cu infracţionalitatea o au aceştia. Nou-numiţii conducători ai perchetului au dus politica celor care i‑au făcut şefi peste oastea docilă a procurorilor. Nu e vorba doar de subordonarea instituţională a unui organ important al justiţiei faţă de puterea executivă supremă, ci de încurcate legături şi interdependenţe dintre demnitarii statului român. Obiectivitatea, legalitatea şi eficacitatea acestui organism de siguranţă şi control al legalităţii nu se puteau materializa din prea multe servituţi şi interese. Rezultatul îl vedem în modul defectuos, lent, părtinitor, selectiv prin care se face justiţie.

Curtea de Conturi, o instituţie activă, cu buni profesionişti şi bine condusă, a descoperit şi instrumentat sute de dosare masive de evaziune fiscală, infracţiuni şi nereguli financiare, prejudicii enorme care trebuiau să angajeze răspunderi şi sancţiuni severe. O multitudine de astfel de dosare au fost înaintate pentru competentă soluţionare către Parchet, DNA sau DIICOT, dar fără nicio reacţie sau demers necesar începerii procedurii de urmărire penală şi trimitere în judecată. Iată cum funcţionează admirabilul „stat de drept” şi justiţia „imparţială, competentă şi eficace”. Supusă presiunii politice, justiţia devine activă la modul penibil, cerând arestări de parlamentari sau demnitari care nu reprezentau niciun pericol public, nici nu erau confirmate faptele penale printr‑un probatoriu concludent. Judecători de la ÎCCJ se antepronunţă asupra vinovăţiei şi a pedepselor ce vor fi primite de către prezumptivii infractori, încălcând deontologia profesională.

Funcţionând într‑o ţară contaminată de infracţionalitate şi corupţie, corpul sanitar care trebuie să lecuiască societatea de asemenea boli este el însuşi molipsit de virusul pe care trebuie să‑l anihileze. Dacă „statul de drept” funcţiona, iar instituţiile judiciare îşi făceau datoria, nu ne confruntam cu patologia penală şi corupţia endemică din România post‑decembristă. Unde au fost „serviciile”, poliţia, parchetul, instanţele judiciare, ministerele şi celelalte organisme de stat, la fel şi vigilenta „societate civilă” cu numeroasele organizaţii neguvernamentale – înfiinţate pentru democratizarea României şi eliminarea infracţiunilor şi corupţiei?! Economia este prăbuşită, oameni ajunşi în mizerie, educaţia decăzută într‑un declin neimaginabil, tineretul dezorientat, intelectualii marginalizaţi, sentimentul patriotic evaporat din mintea oamenilor. Dar tristeţea şi declinul societăţii contrastează cu înflorirea unei mediocre minorităţi posesoare a unor bogăţii de neînchipuit, ducând o viaţă parazitară şi sfidătoare faţă de restul populaţiei aduse la sapă de lemn. Din ruina economiei au răsărit averile imense ale cioclilor ei: nou-îmbogăţiţii post‑decembrişti. Imaginile dezolante ale minelor, ale fostelor combinate, fabricilor, uzinelor sunt mărturia iresponsabilităţii colective a întregii naţiuni. Câtă minte, înţelegere, competenţă şi spirit naţional au avut noii conducători ai României post‑comuniste dacă au tolerat, iniţiat sau practicat acest dezastru al ţării?! Nu e suficient ca o parte din mass‑media să prezinte cetăţenilor dezastrul post‑comunist şi artizanii săi. Este necesară o mişcare politică şi economică inteligentă, bine coordonată, condusă şi susţinută de întreaga populaţie. Manifestaţiile de stradă degenerau în huduieli sau hohote de râs ale manifestanţilor înarmaţi cu tobe, goarne sau „vuvuzele”, iar, în final, militanţii aruncau lozincile şi se răcoreau la o bere unde dezvoltau zeflemeaua specific românească cu benefice efecte compensatorii faţă de necazurile pe care le suportau. Mulţi lideri şi conducători improvizaţi sunt anchetaţi sau condamnaţi penal, însă exercită în continuare funcţiuni publice şi se pregătesc să mai candideze încă o dată, fiind siguri de sprijinul entuziast al votanţilor. Poporul „inteligent”, cu fler politic, votează în continuare infractori şi imbecili politicieni. De ce? Pentru că nu au criterii, nu înţeleg, nu îi interesează adevărata viaţă politică, dar vor să fie bine conduşi, să nu fie înşelaţi, să fie protejaţi, să triumfe bunăstarea, democraţia, legalitatea şi libertatea!! Cine‑i poate înţelege pe aceşti contemporani „de bună credinţă”?!

Liderii sindicali, bine plătiţi şi vocali la emisiunile televizate, nu reuşesc să dezvolte mişcări puternice, bine organizate şi eficiente pentru a impune schimbări importante în economie, protecţie socială, administraţie şi să determine guvernul să conducă ţara în interesul comun al cetăţenilor. Milioanele de euro scurse din ţară şi ascunse în offshore‑uri sau în bănci din străinătate reprezentau avuţia acestei naţiuni, adunată timp de jumătate de secol de muncă, lipsuri, în timpul unei dictaturi. Şi în alte ţări fost comuniste, după căderea puterii de stat şi instaurarea unor guverne democratice, au existat momente ale jafului domeniului public, fie direct, fie prin înşelătoarea tehnică a privatizării. Dar a intervenit eficient statul, cu mijloacele sale coercitive, juridice pentru a stopa distrugerea economică şi anarhia şi a permite instaurarea democraţiei şi a unei economii sănătoase.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Octavian Opriș

Octavian Opriş s a născut în data de 18 octombrie 1946, Bacău. A absolvit cursurile Liceului teoretic, apoi Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Doctor în filosofie. Urmează cursuri [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *