Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Securitatea agroalimentară, bătălia pentru apă şi schimbările climatice » Nicolae Melinescu, Africa: perimetru al crizelor alimentare și al mișcărilor necontrolate de populație

Nicolae Melinescu, Africa: perimetru al crizelor alimentare și al mișcărilor necontrolate de populație

Abstract: Africa has experienced several crises throughout time, caused either by natural disasters – droughts, bush fires, floods ‑, or by man‑caused catastrophes – violent clashes for land, water wells and access to the main rivers, invasions and slave trade. The direct outcome of such almost regular misfortunes was rampant food insecurity and constant erratic movements of either nomad or sedentary populations. At the end of the colonial era, when metropolitan powers had to yield control to local governments, the promising new status of independence and sovereignty over natural resources remained fruitless. Further conflicts and natural disasters pushed local populations even deeper into famine and internal displacement. The early 1990’s witnessed a possible improvement, brought along the political changes in Europe. Africa showed signs of capabilities to muster its food problems, to live outside foreign financial and humanitarian assistance from donor rich countries and to develop new relationships with the outer world. Thirty five of the fifty four states of the continent turned away their ’presidents for life’ accompanied by their cronies, but the road to recovery has been long and tedious. For the time being, Africa still remains the vast realm of food insecurity and of a continuous flow of migrants more and more determined to reach the promised land of the abundant Europe. Climate change effects, civil wars and locust invasions still challenge the natural capacity of Africans and their countries to overcome the food and water shortages and the personal and common insecurity for large swaths of population.

Considerată cu mai puțin de un secol în urmă încă un teritoriu vast, parțial cunoscut și cartografiat ca aparținând lumii exterioare (și izolate), departe în timp și spațiu de marea masă continentală eurasiatică, amalgamul și păstrătorul culturii universale, Africa a rămas un perimetru, în cel mai bun caz pitoresc, și în cel mai pragmatic, o sursă aparent inepuizabilă de materii prime. De componenta exotică s‑au bucurat celebritățile lumii. Numai în parcul natural Murchinson Falls din Uganda, până la dictatura lui Idi Amin s‑au răsfățat în frumusețile ei Winston Churchill, F.D. Roosevelt, Ernest Hemingway. Humphrey Bogart și Katherine Hepburn au filmat pentru Regina Africană, în acest perimetru paradisiac, unde Elisabeta, regina mamă, a pus să i se construiască în anii 1950 un bungalou în care să se retragă după minunate[1] partide de safari.

Atracția pentru tainele și frumusețile continentului negru este firească dacă ținem seama de diversitatea reliefului și a climei, de abundența și varietatea ecosistemelor care se dezvoltă pe întinsul său. Africa, 30 de milioane de kilometri pătrați, este de aproximativ trei ori mai întinsă decât Europa și cam de o sută douăzeci de ori mai mare ca suprafață decât România.

Potrivit celei mai recente teorii privind originile omului, așa‑numitul model al originii unice (RAO)[2], toate rasele își găsesc începuturile evoluției pe continentul african, care până acum aproximativ zece mii de ani avea o configurație mult mai prielnică vieții omului. Sahara a fost o imensă masă verde, a fost parțial acoperită de o mare interioară mai întinsă decât Marea Caspică și cu numai cinci mii de ani în urmă a început să se desfrunzească și să se transforme în cel mai vast deșert fierbinte al planetei. Din centrul Africii verzi humanoizii par să fi provocat prima migrație acum o sută de mii de ani, parcurgând pădurile subecuatoriale ale viitoarei Sahare, răspândindu‑se spre Est prin peninsula arabă până în extremul orient de azi, și spre Vest către Europa[3].

Astăzi, Africa numără aproximativ un miliard o sută de milioane de locuitori care vorbesc mai mult de trei mii de limbi. Numai în Nigeria, uriașul demografic al Africii, sunt identificate peste două sute de etnii care vorbesc trei sute de limbi total diferite, fiecare bogată în câteva dialecte. Această diversitate imensă dă o primă dimensiune a inegalităților și a disparităților existente în vechime, manifestate și azi, tot atâtea variabile în evaluarea cerințelor de hrană și apă pentru locuitorii continentului. Sursele factorilor primari de supraviețuire sunt condiționate de repartizarea terenurilor adecvate culturilor și de proximitatea lor față de sursele de apă: fluvii, râuri, lacuri. În funcție de existența acestora s‑a atenuat sau s‑a adâncit conflictul dintre cultivatori și crescătorii de animale, o diferențiere care a provocat conflicte încă din cele mai vechi timpuri. Pe măsură ce o formă nouă de valorificare a terenurilor prin monoculturile intensive a înghițit tot mai mult din patrimoniul forestier, s‑a modificat echilibrul pluvial și, în consecință, s‑au redus sursele de apă. 60% din suprafața actuală a Africii este aridă sau deșertică, în condițiile în care patru milioane de hectare de pădure sunt defrișate în fiecare an[4].

Scăderea resurselor de apă a limitat producția agricolă, limitare care s‑a transcris prin accelerare deșertificării și mărirea numărului persoanelor lipsite de minimum necesar de hrană. Seceta africană a provocat treizeci și unu de milioane de înfometați și până la sfârșitul acestui an lor li se vor adăuga, foarte probabil, încă aproximativ douăzeci de milioane de oameni[5]. În țările din estul Africii, din Sudan și Somalia până înspre Tanzania seceta prelungită din 2010 – 2011 a ridicat numărul celor decedați din cauza foametei de la cincizeci de mii la peste un sfert de milion. Ajutoarele nu au întârziat să apară, dar sistemul precar de distribuție, monopolul seniorilor locali și al șefilor de trib au deturnat asistența umanitară și, în cele mai multe cazuri, aceasta a devenit marfă speculată pe piața neagră pentru acumularea de arme și pentru plata combatanților din diverse facțiuni aflate în conflict între ele sau cu autoritatea guvernamentală. Un sezon extrem de secetos și o lipsă acută de precipitații ridică posibila cantitate de ajutoare alimentare numai pentru zona respectivă la un necesar în valoare de un miliard trei sute de milioane de dolari.

Potențialul de asigurare a minimului pentru subzistență există în interiorul multora dintre cele cincizeci și patru de state ale continentului. În țările din Golful Guineei, pe valea Nigerului, treizeci și cinci la sută este teren arabil, dar în zona Maghrebului se reduce la douăzeci la sută din totalul teritoriului. Paradoxal, Africa de Sud are doar cincisprezece la sută pământ arabil din totalul echivalent cu de cinci ori suprafața României, dar a fost și rămâne grânarul întregii Africi subsahariene: 10‑12 milioane tone de porumb și 1,3‑2,4 milioane tone de grâu pe an[6]. Oricât ar fi de generoase recoltele din sudul continentului, unde practica agricolă a fost complementată cu tehnologii și utilaje moderne de către firme cum a fost Anglo‑American, numai un singur mare producător nu a putut să satisfacă cererea uriașă a peste un miliard de oameni. Producțiile locale au rămas modeste fie din cauza nivelului primitiv de cultivare, fie din cauza dezastrelor naturale și a conflictelor umane care au tulburat necontenit țările continentului.

La o populație de 31 de milioane de locuitori, Algeria, cea mai întinsă țară a continentului a produs opt sute de mii de tone de grâu, dar a consumat în anul 2000, potrivit datelor statistice publicate de FAO, peste o sută nouăzeci de mii de tone[7]. Potrivit aceleiași surse, Nigeria, cea mai populată țară, cu peste o sută optzeci de milioane de locuitori, a avut o producție de o sută una mii tone, în condițiile în care aproape jumătate dintre nigerieni trăiesc în zona sudică a federației, majoritatea fiind creștini și mai puțin obișnuiți cu orezul, foarte popular în regiunile musulmane[8] din Nord. Niciuna dintre țările africane nu se înscrie între primii zece mari producători mondiali de grâu, clasamentul acestora fiind condus de China, cunoscută mai ales ca mare cultivatoare de orez[9].

Recoltele incerte, capacitatea redusă de distribuire a produselor agroalimentare locale sau furnizate de state și organizații donatoare au provocat și au prelungit un exod necontenit al unor triburi și clanuri în permanentă căutare de hrană pentru ele și pentru animalele lor domestice. În zone cu granițe formale, extrem de poroase și greu de monitorizat, migrația internă și chiar cea transfrontalieră a reprezentat o povară atât pentru populațiile în mișcare, cât și pentru băștinașii în zonele cărora migranții se stabileau temporar. Cu o populație adolescentină în vârstă de cincisprezece ani reprezentând patruzeci și unu la sută din totalul locuitorilor și cu o creștere naturală medie de peste două procente, Africa va domina în următoarele decenii sporul demografic, ajungând, posibil, la două miliarde patru sute de milioane de locuitori în anul 2050[10]. Este o stare de fapt care a început deja să creeze o nouă dinamică intra‑ și extra‑continentală, în termenii migrației ilegale.

Fenomenul înregistrat în nenumăratele conflicte locale care au măcinat Africa, mai ales după perioada colonialismului european, a fost tentația de depășire a cercului vicios local și transferarea către o lume mai pașnică. Migrația către Europa, și mai puțin către America, a devenit tot mai activă pe măsură ce comunicarea dintre localnici și „alte lumi” mai prospere a deschis ușa speranței pentru un trai mai abundent. Presiunea care a declanșat și a accelerat translațiile de populație a fost declanșată de procese distructive mai vechi care nu și‑au găsit rezolvarea, deși, teoretic, comunitatea internațională se angajase la depășirea lor prin „Deceniul dezvoltării”, „Deceniul combaterii sărăciei”, „Al doilea deceniu al dezvoltării” și în final „Proiectul Millenium”. „Sărăcia, bolile, oprimarea și disperarea abundă și, împreună, provoacă 17 milioane de refugiați, 20 de milioane de persoane dislocate și migrarea masivă a oamenilor din interiorul acelorași granițe. Toate acestea sunt atât surse, cât și consecințe ale conflictelor care reclamă o atenție neîntreruptă și o prioritate maximă pentru eforturile Națiunilor Unite”[11].

Africa a fost locul de origine nu numai al humanoizilor plecați acum o sută de mii de ani să populeze planeta, ci și al milioanelor de oameni porniți în zilele noastre către necunoscut, gata să‑și sacrifice viața, numai să scape de sărăcie.

După 1990, și ecuația africană și‑a modificat datele sub influența încetării Războiului Rece. Până la prăbușirea comunismului european, ajutoarele acordate unor regimuri totalitare cum era cel zairez al lui Mobutu, declarat anticomunist, până la cel al somalezului Siad Barre, vasal sovieticilor au încetat, pentru că a dispărut ambiția celor doi hegemoni mondiali de a‑și atrage în propria zonă de influență cât mai multe dintre țările fragile. Au rămas și s‑au amplificat luptele pentru dominația economică și pentru accesul la resursele minerale ale Africii, lupte în care au apărut noi combatanți, China, Rusia, India, Japonia și Arabia Saudită. Continuarea unor conflicte interne extrem de sângeroase în Sudan, Somalia, Uganda, Congo (fost Zair), Sierra Leone a pus în mișcare noi grupuri de civili, terorizați de abuzurile grupurilor armate de genul Janjaweed, Boko Haram, Al Shabaab, sau Al Qaeda magrebian. S‑a deschis o poartă de scăpare și de trecere în Europa, dinspre Uganda, Etiopia, Libia spre insula italiană Lampedusa și apoi spre Italia continentală și Europa prosperă și stabilă. Conflictul din Siria, eforturile Uniunii Europene de a‑și alătura Turcia în efortul nesigur și inconsistent de controlare a migrației ilegale venind din estul asiatic au pus stavilă, pentru o vreme, și în calea africanilor. Dar presiunea migratoare a găsit în ultimii ani o nouă rută, dinspre Republica Democrată Congo, tot mai frecvent folosită de traficanți, și care colectează migranți din Camerun, Africa Centrală, Niger și Nigeria, țări cu mari probleme de securitate internă, și îi transportă spre țărmul libian în zona Sirtei, aflată în dispută permanentă din 2013 de la căderea regimului Gaddafi. A apărut, astfel, o cale imprevizibilă, necontrolabilă și cu un potențial debit de migranți în calea cărora Uniunea Europeană nu mai are cum să ridice stavilă pe tot parcursul marcat pe hartă cu sinusoide roșii bordate cu alb. Este o rută extrem de dificilă. Pentru că trece din zona pădurii ecuatoriale spre deșertul african și apoi prin tărâmul nimănui din sudul Libiei, o regiune uscată și depopulată. Drumul până în vestul Europei pare deschis. Pe parcursul său pericolele sunt imense, începând de la lipsa de hrană și apă și terminând cu triburile nomade, extrem de violente și cu traficanții din zona litorală, gata să comită orice act barbar pentru câteva mii de dolari sau de euro.

Două fenomene provoacă exodul african către Europa bogată. Primul este cel al insecurității alimentare, prezentat mai sus. Al doilea este provocat de instabilitate politică, cum este cazul Sudanului de Sud, cel mai tânăr stat al planetei, sau persistența unor anocrații, cum este Zimbabwe. În asemenea perimetre ale sărăciei și lipsei unor drepturi individuale elementare, migrația ilegală este expresia disperării, amplificate de conflictele armate locale. În perioada de după decolonizare, Africa a fost teritoriul războiului, ca formă extremă a violenței organizate, dar transferat de la nivelul ciocnirii între armatele naționale ale unor state, cum a fost cazul războiului dintre Etiopia și Eritreea, dezvoltat dintr‑o mișcare secesionistă, la războiul intern sau civil, în care grupuri susținute de triburi locale și de sponsori externi, în principal marii producători de armament, au activat războiul de gherilă, atentatele teroriste, răpirile de civili, atacarea sediilor sau unităților unor organisme internaționale sau de asistență umanitară. Consecința imediată a unor asemenea acțiuni a provocat haosul și victimizarea populațiilor civile.

În Africa s‑au înregistrat aproape patru sute de războaie interne. Din 2001 până în prezent numărul lor a rămas constant la peste douăzeci și cinci[12]. Luptele pentru putere au fost un adevărat calvar pentru populațiile civile care s‑au confruntat cu o soartă imprevizibilă ani de zile: în Angola între 1974 și 2002, în Sudan din 1994 până în 2015, în Republica Democrată Congo din 1997 până în 2003, acesta din urmă fiind supranumit și „Războiul Mondial African”, din cauza numărului mare de victime, peste 300 de mii de civili[13]. La sfârșitul anilor 1990, o treime din cele 48 de țări subsahariene erau marcate de conflicte armate mai lungi sau mai scurte, dar cu efecte asemănătoare în termenii victimelor din rândul populației civile[14].

Dincolo de tolerarea unor companii producătoare și furnizoare de armament necesar pentru menținerea unor focare deschise, tolerare motivată de contribuția financiară a negustorilor de armament la campaniile electorale din țările de origine bogate și influente, au devenit tot mai insistente demersurile de identificare a cauzelor unei stări de fapt destabilizatoare pentru Europa, principalul partener al Africii, continuatoare a legăturilor tradiționale dintre fostele metropole și fostele colonii. Sărăcirea lor și perpetua stare de conflict l‑au determinat pe Martin Meredith, unul dintre cei mai valoroși africanologi contemporani, să considere că după o jumătate de secol de la declanșarea procesului de decolonizare, perspectivele Africii sunt mai sumbre decât înaintea declanșării acestui proces. Argumentul său este faptul că ceea ce el consideră cea mai săracă regine a globului rămâne tot mai mult în urma țărilor din alte zone ale lumii. „Cele mai multe state africane au venituri per capita mai scăzute decât în 1980, și, în unele cazuri, chiar mai mici decât în 1960. Jumătate din populația Africii trăiește cu mai puțin de un dolar pe zi. Iar veniturile economice abia ating 1,3 la sută din produsul intern brut mondial, cu o valoare de 4210 miliarde de dolari, mai mic decât al Mexicului. Rata de participare la comerțul mondial a scăzut la jumătate față de anii 1980, ajungând abia la 1,6 la sută, iar cota din investițiile globale este de sub un procent[15].

Parte din cauzele acestei situații se regăsește tocmai în violența cronică și în consecințele sale imediate: migrația ilegală și insecuritatea alimentară. Atenuarea efectelor unor asemenea procese devastatoare poate fi încurajată, asistată de cele peste șaizeci de țări donatoare, între care s‑a aflat și se află în continuare și România. Contribuția lor poate fi semnificativă, dacă este detașată de interese directe ale hegemonilor emergenți. Esența procesului emancipării rămâne în sarcina și la îndemâna africanilor. Giles Bolton constata în acest sens: „Nu putem scoate Africa din sărăcie. Putem să ajutăm țările continentului să o facă prin propriile mijloace. Nu putem prevesti când o să dispară sărăcia, dar putem contribui la reducerea ei. Nu putem să facem țările africane să fie conduse mai bine. Le putem ajuta, însă, să creeze acele condiții în care administrarea lor să se dezvolte în sens democratic[16].

Dincolo de asemenea propuneri retorice rămâne realitatea dură a unor situații tensionate și confuze care macină energiile umane și materiale ale țărilor continentului care se confruntă și cu o perspectivă sumbră. „Cel mai mare pericol poate să fie provocat de o izbucnire simultană a unor insurgențe în Estul și Vestul continentului, așa cum s‑a întâmplat la începutul trecerii spre democrația multipartid în Congo/Zair, ceea ce a plasat armata într‑o confuzie absolută încheiată cu dizolvarea ei. De departe, cel mai grav scenariu îl reprezintă dispariția forței armate naționale pe fondul unor rivalități între anumite facțiuni, punând guvernul într‑o incapacitate totală de acțiune în fața izbucnirilor violenței[17].

Atât stările conflictuale prelungite care provoacă migrația ilegală cu ramificații tot mai consistente către Europa, cât și insecuritatea alimentară, produsă, la rândul ei, de fenomene meteorologice extreme și de degradarea socială care‑i lipsește pe locuitori de posibilitățile asigurării unei hrane decente și suficiente, își găsesc rădăcinile în lipsa de unitate, de structuri ale statului națiune constituit pe baza deciziilor arbitrare luate după 1885 de puterile coloniale în urma Conferinței de la Berlin pentru partajarea Africii (scramble for Africa).

Ieșirea de sub spectrul acestui proiect destabilizator și inuman poate fi găsită numai de voința politică a elitelor locale care au la dispoziție câteva opțiuni fundamentale pentru consolidarea unității naționale. Prima este crearea unui cadru național real care să elimine diferențele de etnicitate, tribale sau religioase. A doua presupune crearea unei structuri pluraliste care să lase loc integrării comunităților diferite din punct de vedere etnic, cultural, tradițional, un proces absolut necesar pentru societăți cum este cea nigeriană, care conține o diversitate enormă de comunități despărțite între nordul musulman și sudul creștin sau animist, și între diversele etnii care populează federația. A treia opțiune este stabilizarea și acceptarea de către entitățile componente ale unei structuri federale care unește diferite entități pe baza unor politici comune și echitabile de dezvoltare, de participare la viața publică, și de acces la oportunitățile economice. Ultima variantă, cea mai formală și cu consecințe imprevizibile este divizarea unor teritorii unite cu forța[18] de liniile trasate de Bismarck și partenerii săi la sfârșitul secolului al XIX‑lea. Oricare dintre aceste proiecte poate să fie un eșec, dacă împrumută caracterul improvizat și poate deveni o cale de ieșire din pericolele migrației ilegale și ale insecurității alimentare, dacă este parcurs și adoptat cu bună‑credință și conștiința răspunderii față de generațiile viitoare.

Dr. Nicolae Melinescu

Bibliografie

Bolton, Charles, Africa Doesn’t Matter, Arcade Publishing, New York, 2008.

Boutros Boutros–Ghali, An Agenda for Peace: Preventive Diplomacy, Peacemaking and Peacekeeping, United Nations, New York, 1992

Deng, Francis M., “Reconciling Sovereignity with Responsibility”, în John W. Harbeson an Donald Rothchild, Africa in World Politics. Reforming Political Order, Westview Press, Boulder CO, 2009

Doyle, Alistar, “Africa’s deforestation twice world rate, says atlas”, http://www.reuters.com/article/us-africa-environment-idUSL1064180420080610

Dowden, Richard, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, Portobello Books, London, 2008.

Fearon, James D., and David D. Laitin. “Ethnicity, insurgency, and civil war.” American political science review 97, no. 01 (2003).

Lemarchand, René, The Dynamics of Violence in Central Africa, University of Pennsylvania Press,  2009.

Liu H, Prugnolle F, Manica A, Balloux F (August 2006), “A geographically explicit genetic model of worldwide human-settlement history”, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1559480/

Meredith, Martin, The Fate of Africa, BBS Public Affairs, New York, 2005.

Najma,  Mohamed, “Greening Land and Agrarian Reform: A Case for Sustainable Agriculture”,în At the Crossroads: Land and Agrarian Reform in South Africa into the 21st century, ed. Cousins, Ben. Bellville, School of Government, University of the Western Cape, 2000.

Ramsbotham, Oliver, Tom Woodhouse, Encyclopedia of international peacekeeping operations, (ABC-CLIO: 1999)

Wood, Levison, Pe jos de-a lungul Nilului, Editura Polirom, București, 2015.

 

Surse electronice

http://www.fao.org/ag/agp/agpc/doc/field/wheat/africa/algeria.htm

http://www.fao.org/ag/agp/agpc/doc/field/wheat/africa/nigeria.htm

http://www.mapsofworld.com/world-top-ten/world-map-countries-wheat-production.html

http://worldpopulationreview.com/continents/africa-population/

http://www.poverties.org/blog/famine-in-africa, ”Famine in Africa”, Food Crisis, December 1, 2015

Note:

[1] Levison Wood, Pe jos de‑a lungul Nilului, Editura Polirom, București, 2015.

[2] Liu H, Prugnolle F, Manica A, Balloux F (August 2006). “A geographically explicit genetic model of worldwide human‑settlement history”, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1559480/

[3] Ibidem.

[4] Alistar Doyle, Africa’s deforestation twice world rate, says atlas, http://www.reuters.com/article/us-africa-environment-idUSL1064180420080610, accesat la 23 august, 2016.

[5] Famine in Africa, Food Crisis, December 1, 2015, http://www.poverties.org/blog/famine‑in‑africa, accesat la 23 august 2016.

[6] Mohamed, Najma. “Greening Land and Agrarian Reform: A Case for Sustainable Agriculture”,în At the Crossroads: Land and Agrarian Reform in South Africa into the 21st century, ed. Cousins, Ben. Bellville, School of Government, University of the Western Cape, 2000.

[7]  http://www.fao.org/ag/agp/agpc/doc/field/wheat/africa/algeria.htm, accesat la 24 august 2016.

[8] http://www.fao.org/ag/agp/agpc/doc/field/wheat/africa/nigeria.htm, accesat la 24 august 2016.

[9] http://www.mapsofworld.com/world-top-ten/world‑map‑countries‑wheat‑production.html, accesat la 24 august 2916.

[10] http://worldpopulationreview.com/continents/africa‑population/, accesat la 24 august 2016.

[11] Boutros Boutros-Ghali, An Agenda for Peace: Preventive Diplomacy, Peacemaking and Peacekeeping, United Nations, New York, 1992, p. 7.

[12] Oliver Ramsbotham, Tom Woodhouse, Encyclopedia of international peacekeeping operations, (ABC‑CLIO: 1999)

[13] Richard Dowden, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, Portobello Books, London, 2008.

[14] James D., Fearon and David D. Laitin. “Ethnicity, insurgency, and civil war.” American political science review 97, no. 01 (2003)

[15] Martin Meredith, The Fate of Africa, BBS Public Affairs, New York, 2005, p. 682.

[16] Charles Bolton, Africa Doesn’t Matter, Arcade Publishing, New York, 2008, p. 329.

[17] René Lemarchand, The Dynamics of Violence in Central Africa, University of Pennsylvania Press,  2009, p. XIV.

[18] Vezi și Francis M. Deng, ”Reconciling Sovereignity with Responsibility”, în John W. Harbeson an Donald Rothchild, Africa in World Politics. Reforming Political Order, Westview Press, Boulder CO, 2009.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *