Punctul Critic » Lecturi » Nicolae Enciu: Disputa sovieto‑română din deceniul 1965‑1975 în lumina unor documente de arhivă inedite

Nicolae Enciu: Disputa sovieto‑română din deceniul 1965‑1975 în lumina unor documente de arhivă inedite

Apărut în colecţia Mişcarea naţională dintre Prut şi Nistru, recentul volum al istoricilor Dr. Elena Negru şi Dr. Gheorghe Negru „Cursul deosebit” al României şi supărarea Moscovei1 se anunţă a fi una dintre Gheorghe-Negru-Cursul-deosebit-al-Romaniei-si-supararea-Moscovei-copcele mai importante şi originale contribuţii la elucidarea unui capitol de istorie contemporană, pe cât de important, pe atât însă de puţin cunoscut şi cercetat, privind campaniile propagandistice antiromâneşti din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, declanşate de PCUS în anul 1965.

Cum s‑a întâmplat că, într‑un timp extrem de scurt, în ochii Moscovei şi ai Chişinăului, România s‑a transformat din „ţară socialistă‑soră” într‑un oponent politico‑ideologic chiar mai periculos decât adversarul tradiţional al URSS şi al ţărilor „lagărului socialist” – „imperialismul american” şi ţările „sistemului capitalist”? Iată întrebarea la care cei doi harnici şi talentaţi istorici, cercetători la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei au încercat – şi le‑a reuşit cu brio! – să găsească răspunsuri pertinente, întemeiate pe documente originale de arhivă.

Aşa cum, pe bună dreptate, afirmă autorii volumului prezentat, tensionarea relaţiilor sovieto‑române s‑a produs treptat, începând cu disputele din anii 1962‑1963 pe teme economice, continuând cu Declaraţia Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964 pe tema principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, a egalităţii în drepturi şi avantajului reciproc, continuând apoi cu publicarea, în mai 1964, a manuscriselor inedite ale lui Karl Marx despre români, pentru a se ajunge, în septembrie 1965, la un „adevărat cutremur” oferit de partea română conducerii sovietice, când, în cadrul vizitei în URSS, delegaţia României a pus pe tapet, practic, toate problemele tabu ale relaţiilor bilaterale.

Astfel, la Conferinţa statelor‑membre ale CAER 2‑ului din 6‑7 iunie 1962 de la Moscova, a fost adoptat un document cu titlu vag, Principiile fundamentale ale diviziunii internaţionale a muncii, promovând, în realitate, ideea sovietică de „complexe economice interstatale” şi de specializare pe ţări pe anumite ramuri ale economiei. „Dacă până şi capitaliştii, – afirma Nikita Hruşciov –, obţin anumite rezultate în coordonarea activităţii lor economice, noi, comuniştii, conducătorii statelor cu o economie planificată, unite prin ţeluri comune, avem, cum se spune, poruncă de la Dumnezeu să arătăm un model de colaborare economică”3. Partea română, dimpotrivă, a văzut în acel plan o încercare camuflată a liderului sovietic de la Kremlin de a atenta la suveranitatea ţărilor socialiste, protestând că „Noi avem o «Declaraţie» a partidelor comuniste şi muncitoreşti, care formulează foarte clar problema suveranităţii, a independenţei şi a neamestecului în treburile interne. Or, planificarea este însuşi atributul suveranităţii în condiţiile socialismului. Ce este suveranitatea? Fără a dispune de resursele proprii, de a hotărî, de a fi stăpân în ţara ta, nu mai înseamnă suveranitate” (Gh. Gheorghiu‑Dej).

Aşa cum arăta George Ciorănescu în 1965, acele planuri sovietice, prezentate sub modesta etichetă de „complexe economice”, constituiau, în realitate, „o ameninţare pentru integritatea teritorială a ţării şi erau destinate să contracareze ideile de naţiune şi stat”4.

În pofida poziţiei ferme a şefului statului şi liderului PMR, Gh. Gheorghiu‑Dej, care, în şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 22 iunie 1963, şi‑a îndemnat colegii de partid că „trebuie să ne obişnuim să‑i punem la punct ori de cSoviet-occupation-of-Bessarabia-and-Northern-Bukovina-1944âte ori vin cu asemenea aberaţii”, căci „mâine‑poimâine vor veni să le dăm nu ştiu ce întreprinderi”, partea sovietică a continuat să‑şi promoveze cu insistenţă proiectul de creare a complexelor economice între ţările blocului socialist.

La începutul anului 1964, revista Universităţii de Stat din Moscova (Вестник Московского Государственного Университета) a publicat articolul prof. E.B. Valev „Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria şi URSS”. Chiar dacă pretindea a fi scris într‑o manieră strict teoretico‑ştiinţifică, liderii români au apreciat, şi, pe bună dreptate, că autorităţile sovietice nu erau deloc străine de teoriile vehiculate de profesorii de la Universitatea de Stat din Moscova. Aceasta deoarece prof. E.B. Valev argumenta cu insistenţă în continuare necesitatea creării aceloraşi zone economice între statele vecine din cadrul blocului socialist şi a specializării lor: producţie industrială sau agricolă. În cadrul proiectului sovietic, România urma a fi inclusă în zona „Dunărea de Jos”, specializându‑se în agricultură5.

Pentru autorităţile române, studiul lui Valev a reprezentat un excelent prilej de a da o ripostă pe potrivă susţinătorilor planurilor de integrare economică din cadrul CAER6. Forma aleasă de conducerea de la Bucureşti a fost articolul din „Viaţa economică” al prof. Costin Murgescu, – pe atunci, directorul Institutului de Cercetări Economice al Academiei Române –, apărut însă nesemnat, sub forma unui articol redacţional. S‑a procedat în acest mod tocmai pentru a i se sublinia semnificaţia politică şi caracterul de text oficial.

Articolul redacţional din revista „Viaţa economică” califica tezele privind adâncirea diviziunii internaţionale a muncii prin înfiinţarea unor complexe economice interstatale drept „o încercare de teoretizare a unui proces de dezmembrare a economiilor naţionale ale unor state socialiste”, nesocotind noţiunile de suveranitate, frontiere de stat şi economie naţională7. Mai mult decât atât, urmând întocmai îndemnul lui Gh. Gheorghiu‑Dej, o Plenară lărgită a CC al PMR din 15‑22 aprilie 1964 a adoptat cunoscuta Declaraţie din aprilie 1964, în care se menţiona deschis că la baza colaborării dintre partidele comuniste/muncitoreşti trebuie să stea „principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi şi avantajul reciproc”, că „nu există şi nu poate exiBrejnev-si-Ceausescu-foto-pcsta un partid «părinte» şi un «partid‑fiu», partide «superioare» şi partide «subordonate», dar există marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti, egale în drepturi”, că, în definitiv, „niciun partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale”8.

Declanşată pe aspecte oarecum secundare, polemica româno‑sovietică s‑a extins inevitabil şi la problematica Pactului Ribbentrop‑Molotov din 23 august 1939, respectiv, la ocuparea de către URSS a Basarabiei şi Bucovinei de Nord în iunie 1940. Astfel, în mai 1964, la editura Academiei de Ştiinţe a Republicii Populare Române, au văzut lumina tiparului manuscrisele inedite ale lui Karl Marx „Însemnări despre români”, în care ingerinţele ruseşti în treburile interne ale Principatelor Române şi răpirea Basarabiei la 1812 de către marea putere euro‑asiatică erau condamnate în termeni vehemenţi9.

În acea atmosferă deja deteriorată a relaţiilor româno‑sovietice, la întâlnirea de la Kremlin din 4 septembrie 1965, Alexandru Bârlădeanu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, reprezentant al României în cadrul CAER şi membru al CC al PMR, a considerat necesar „să reîmprospăteze câteva elemente esenţiale” ale circumstanţelor în care tezaurul Băncii Naţionale a României şi bijuteriile casei regale, totalizând 93.452 kg de aur fin, s‑au pomenit, la sfârşitul anului 1916 – prima jumătate a anului 1917, la Moscova şi ale sorţii lui ulterioare.

În cadrul discuţiilor din zilele următoare, la încercările liderilor sovietici „de a lega problema tezaurului de problemele celui de‑al Doilea Război Mondial”, Nicolae Ceauşescu – devenit noul conducător al Partidului Muncitoresc Român din martie 1965 –, a ripostat prin următoarele: „Tov. Kosâghin pune problema decontărilor între guvernul ţarist şi guvernul român de atunci. Noi nu problema aceasta o ridicăm, pentru că asemenea socoteli s‑ar putea ridica multe. Noi am ridicat un lucru simplu: între două guverne a intervenit un acord semnat de miniştrii de finanţe de atunci; aceste valori au fost date spre păstrare, nu au fost date drept gaj, în contul unei datorii. După toate normele internaţionale şi interne, dacă îi dai cuiva să păstreze ceva, el este obligat să ţi‑l înapoieze…”.

Chiar dacă problema privind tratarea relaţiilor ruso‑române în istoriografia românească nu a figurat în acele zile pe agenda de lucru a discuţiilor, Leonid Brejnev nu a ezitat să‑i amintească lui N. Ceauşescu despre „o serie de lucrări cu caracter istoric” din România, în care erau „prezentate în mod tendenţios unele probleme ale istoriei”, având în vedere, în primul rând, cartea lui K. Marx, Însemnări despre români. De altfel, L. Molotov-Ribbentrop-StalinBrejnev a reproşat în mod expres autorilor studiului introductiv la acea lucrare că „au criticat aspru politica externă a ţarismului rus”, uitând însă să spună că popoarele balcanice „datoresc existenţa lor Rusiei”.

În opinia autorilor Elena şi Gheorghe Negru, discuţiile din septembrie 1965 de la Kremlin cu delegaţia română au iritat serios conducerea comunistă de la Moscova, determinând‑o să declanşeze un adevărat război propagandistic împotriva României „naţionaliste” şi a „naţionalismului” românesc din RSSM. În consecinţă, începând cu anul 1965, pentru prima dată în perioada postbelică, guvernul comunist din RSR devine ţinta directă a unor campanii propagandistice iniţiate şi conduse de „partidul‑frate” din URSS. Aşa cum subliniază autorii volumului, deşi a cunoscut perioade de maximă intensitate şi de acalmie aparentă, acel război a durat, fără întrerupere, până în 1989, atunci când, sub presiunea copleşitoare a mişcării de eliberare naţională, regimul sovietic de ocupaţie din RSSM a început, treptat, să se erodeze.

Cele 146 de documente colectate de cei doi autori în principalele arhive din Republica Moldova sunt în majoritatea lor inedite şi acoperă perioada anilor 1965‑1975, perioadă în care, odată cu schimbarea de paradigmă în politica şi istoriografia din RSR, conducerile de la Moscova şi Chişinău au început să trateze România, până atunci „frăţească”, drept una „revizionistă” şi „naţionalistă”. Documentele cuprinse în volumul istoricilor Dr. Elena Negru şi Dr. Gheorghe Negru ilustrează pregnant consecinţele grave ale supărării Moscovei, care şi‑a dezlănţuit toată antipatia şi ura proletară atât asupra „României frăţeşti”, cât şi asupra populaţiei din RSSM.

Această „ură bolşevică”, aşa cum susţin Elena şi Gheorghe Negru, reizbucneşte, sporadic, inclusiv în zilele noastre, mai ales printre membrii şi simpatizanţii PCRM, dar şi la alţi nostalgici, pentru care limba, cultura şi identitatea românească le sunt noţiuni nu doar „străine”, ci chiar ostile, din care motiv, subliniază cu justificat temei autorii volumului, „a studia războiul propagandistic antiromânesc din RSSM înseamnă a scoate în evidenţă cauzele profunde ale românofobiei de ieri, dar şi de azi”, respectiv, „a elucida sensul şi rostul războiului propagandistic antiromânesc din RSSM, consecinţele lui nefaste pentru evoluţia noastră, contemporană, înseamnă a face un pas important în direcţia eliberării de prejudecăţile şi reflexele trecutului”.

La cele menţionate mai consemnăm că volumul în discuţie este precedat de prefaţa distinsului cercetător Larry L. Watts, care subliniază în mod deosebit şi, pe bună dreptate, „eforturile de pionierat” ale autorilor Elena şi Gheorghe Negru, care au servit drept „punct de pornire pentru studii ale savanţilor de pe câteva continente, au deschis noi perspective în cercetarea Războiului Rece”.

În concluzia celor expuse, urmăm exemplul istoricului Larry L. Watts, adresând sincere felicitări autorilor volumului, Dr. Elena Negru şi Dr. Gheorghe Negru, care, prin efortul lor remarcabil de a pune la dispoziţia marelui public şi, în egală măsură, a cercetătorilor problematicii respective, o seamă de documente extrem de valoroase privind campaniile propagandistice antiromâneşti din anii 1965‑1975, au reuşit să ofere noi perspective şi arii de cercetare asupra uneia dintre cele mai obscure pagini ale Războiului Rece.

Note:

1. Elena Negru şi Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României şi supărarea Moscovei: Disputa sovieto‑română şi campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM (1965‑1989). Studiu şi documente. vol. I (1965‑1975). Prefaţă de Larry L. Watts, Chişinău, CEP USM, 2013, 616 p.

2. Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc. Organizaţie creată la Moscova în ianuarie 1949 la iniţiativa lui I.V. Stalin. Iniţial, state membre au fost Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România şi Uniunea Sovietică. Germania de Est a aderat în 1950, Mongolia în 1962, Cuba în 1972 şi Vietnamul în 1978. În 1961, Albania a fost exclusă din CAER. Statutul şi principiile de colaborare au fost stabilite în 1960, însă România şi Bulgaria se vor opune, în 1962, specializării impuse la nivel supranaţional, întrucât ambele ţări trebuiau să rămână agricole (Vezi Planul Valev din 1962), iar Cehoslovacia şi Germania de Est – industriale. CAER s‑a autodizolvat în 1991 (Dicţionar de Istorie. Ediţia a II‑a revăzută şi adăugită, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 70).

3. Dan Cătănuş, „Tot mai departe de Moscova… Politica externă a României în contextul conflictului sovieto‑chinez 1956‑1965”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011, p. 277.

4. Elena Negru şi Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României şi supărarea Moscovei: Disputa sovieto‑română şi campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM (1965‑1989). Studiu şi documente, vol. I (1965‑1975). Prefaţă de Larry L. Watts, Chişinău, CEP USM, 2013, p. 12.

5. Ibidem, p. 13.

6. Conform unor mărturii, Gh. Gheorghiu‑Dej ar fi cerut atunci ca „riposta să lovească la mir, ca o măciucă. Adversarul să nu se mai poată scula” (Dan Cătănuş, Tot mai departe de Moscova… Politica externă a României în contextul conflictului sovieto‑chinez 1956‑1965, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011, p. 348).

7. Ibidem, pp. 348‑349.

8. Elena Negru şi Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României şi supărarea Moscovei: Disputa sovieto‑română şi campaniile propagandistice antiromâneşti din RSSM (1965‑1989). Studiu şi documente, vol. I (1965‑1975). Prefaţă de Larry L. Watts, Chişinău, CEP USM, 2013, p. 14.

9. Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ediţia a III‑a, revăzută şi adăugită. Coordonator: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, p. 464.

Nicolae Enciu

doctor abilitat în istorie, cercetător ştiinţific principal,
Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*