Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Mirela‑Adriana Viziru: „Revoluția” indienilor zapatiști din Chiapas

Mirela‑Adriana Viziru: „Revoluția” indienilor zapatiști din Chiapas

Abstract: Mișcarea zapatistă din Mexic a fost intens mediatizată și s‑a bucurat, la scurt timp după izbucnirea conflictului din Chiapas, de un număr foarte mare de simpatizanți, atât în interiorul țării, cât și pe plan internațional. În prezent, teritoriile zapatiste par să fi întâlnit un blocaj în implementarea ideologiei promovate de EZLN (Armata Zapatistă de Eliberare Națională), gruparea care i‑a mobilizat pe indigeni în lupta pentru drepturile lor socio‑politice. Analiza cauzelor care stau la baza declinului înregistrat de mișcarea zapatistă în prezent sunt indisolubil legate de rolul pe care mass‑media l‑a jucat în conturarea imaginii luptătorului zapatist, dar mai ales în crearea cultului din jurul personalității lui Marcos, liderul EZLN.

La 1 ianuarie 1994, Mexicul a intrat în atenția presei internaționale dintr‑un motiv surprinzător atât pentru locuitorii săi, cât și pentru SUA și Canada, care se pregăteau să sărbătorească aderarea statului vecin la Acordul Nord‑American de Comerț Liber (NAFTA). Deși această decizie era, aparent, un pas natural în politica neoliberală conturată de elita mexicană în ultimele decenii, ea contravenea convingerilor unei părți a populației indigene din Chiapas, care a decis să i se opună vehement prin ocuparea mai multor orașe și prin lansarea unei declarații de război împotriva guvernului de la Ciudad de Mexico.

Poziționându‑se drept o mișcare care luptă împotriva capitalismului și a globalizării, zapatismul a fost promovat de conducerea grupării EZLN (Armata Zapatistă de Eliberare Națională) – autoarea rebeliunii, drept o revoluție pentru democrație, libertate și o mai bună reprezentare a drepturilor indigenilor în forurile decizionale. Purtătorul de cuvânt al zapatiștilor, Subcomandante Marcos, ulterior identificat în persoana lui Rafael Sebastián Guillén Vicente, fost profesor de filozofie, s‑a făcut remarcat de la bun început prin abilitățile de bun comunicator și prin talentul, umorul și ironia care au caracterizat numeroasele cărți și comunicate emise din Jungla Lacandona, regiune a statului Chiapas unde mișcarea a fost orchestrată în secret, începând cu anii ’80. La scurt timp de la ocuparea sediului administrativ din San Cristóbal de las Casas, Marcos avea să devină „cel mai faimos lider de gherilă după Che Guevara”, „o icoană revoluționară” și „campionul luptei împotriva neoliberalismului și globalizării”1.

Mulțimea de jurnaliști, autori și cercetători care s‑au îndreptat spre Chiapas imediat după izbucnirea conflictului a contribuit la răspândirea ideilor zapatiștilor și la succesul de care aceștia s‑au bucurat inițial. Imaginea indianului sărac, care nu are acces la educație, îngrijire medicală sau justiție și care este discriminat și marginalizat de societate a stârnit empatie la nivel național și internațional, cu atât mai mult cu cât zapatiștii au comparat NAFTA cu o politică economică menită să îi priveze pe indieni de pământurile comunale, denumite ejido, în mod similar cu modul în care mayașii au fost lăsați fără pământurile ancestrale în urma colonizării de către spanioli, în urmă cu mai bine de cinci secole. Într‑adevăr, aderarea la NAFTA presupunea reformarea articolului 27 din Constituția Mexicană, proces în urma căruia pământul lucrat colectiv de comunitățile descendenților mayași trecea în proprietate privată și putea fi înstrăinat. Numele de „zapatiști” nu a fost, de altfel, ales întâmplător de inițiatorii rebeliunii, deoarece sistemul ejidal era considerat moștenire a Revoluției Mexicane din 1910, al cărei erou, Emiliano Zapata, fusese liderul unei mișcări agrare. Identificarea cu Zapata, simbol al luptei pentru pământ și protagonistul a numeroase povești și legende din folclorul mexican, poate fi considerată un alt factor mobilizator prin care indienii din Chiapas au câștigat, cel puțin într‑o primă fază, simpatia unei părți considerabile a societății civile mexicane.

Nu în ultimul rând, ceea ce a deosebit EZLN de alte mișcări de gherilă din America Latină a fost folosirea intensă a mijloacelor de comunicare moderne pentru a pune presiune pe decidenții politici și a‑și atinge obiectivele. La scurt timp după ce și‑a făcut public apariția, EZLN a lansat o pagină de internet – enlacezapatista.ezln.org.mx, un post de radio – radiozapatista.org, o revistă – „Rebeldía Zapatista”, un ziar – „El Despertador Mexicano” (Deșteptătorul mexicanilor) și ulterior o pagină de facebook. Aceste mijloace le‑au permis să ducă o campanie intensă de promovare a cauzelor și obiectivelor care au stat în spatele revoltei armate a indigenilor, în încercarea de a‑și justifica acțiunile în fața poporului mexican, cu scopul de a‑l convinge să li se alăture în răsturnarea guvernului și a președintelui Carlos Salinas de Gortari. Dovedind considerabile abilități de PR, Marcos oferise deja pe 1 ianuarie 1994, până la 19:30, un interviu publicației „La Jornada”, de la Palatul Municipal din San Cristóbal de las Casas, recent ocupat de rebeli înarmați și mascați, iar două săptămâni mai târziu, pe internet și în mass‑media circulau nu mai puțin de 9 comunicate, menite să contracareze acuzațiile guvernamentale și să îndemne civilii să se alăture luptei zapatiste:

„Guvernul spune că nu este o mișcare indigenă, dar noi credem că dacă o mie de indigeni se înarmează, atunci da, este o mișcare indigenă. În organizația noastră sunt și mexicani cu origini sociale diferite, care provin din alte state federale. Ei ne sprijină și ni s‑au alăturat pentru că nu sunt de acord cu exploatarea la care suntem supuși. Așa cum acești non‑indigeni ni s‑au alăturat, ni se vor alătura și alții, pentru că lupta noastră se poartă la nivel național, nu este limitată la nivelul statului Chiapas”2.

Însă în ciuda debutului puternic în plan mediatic, care a reușit să blocheze în câteva zile ofensiva militară lansată de autorități și să determine guvernul să lanseze o invitație la dialog, după mai multe runde de negocieri, constatând că solicitările lor nu sunt îndeplinite, iar acordurile rezultate în urma discuțiilor nu sunt transformate în legi, zapatiștii s‑au concentrat pe implementarea propriei viziuni socio‑politice în teritoriile ocupate în urma izbucnirii conflictului. Acestea au fost transformate în Municipios Autónomos Rebeldes Zapatistas (Municipii Autonome Rebele Zapatiste), semn că indigenii deciseseră să preia responsabilitatea deciziilor ce țin de educație, sănătate, taxe și justiție, acolo unde, din punctul lor de vedere, politicile publice dăduseră greș. Ulterior încetării oricărei forme de comunicare cu guvernul asupra „chestiunii indigene”, teritoriile zapatiste au fost grupate în cinci caracoles (melci) – La Realidad, Oventik, La Garrucha, Morelia și Roberto Barrios – a căror inaugurare, în 2003, a simbolizat implementarea unei rețele de autonomie și rezistență. Metafora melcului a fost folosită pentru a avansa ideea că zapatiștii vor dezvolta comunitățile în ritmul lor, dar și că acestea se vor extinde precum spiralele unei cochilii de melc.

Încet, dar avansez” – pictură la Caracolul Oventik

Deși și‑a propus să transforme zapatismul într‑o mișcare națională, gherila EZLN a rămas blocată la nivelul statului Chiapas, iar teritoriile zapatiste nu s‑au extins. Motivele pentru care zapatismul și‑a pierdut din forța inițială a fost înțeles în moduri diferite de locuitorii din San Cristóbal și din împrejurimi. Vizitând zona în 2017, autoarea acestor rânduri a avut ocazia să sondeze „pe viu” opiniile unor locuitori din San Cristobal şi regiunea înconjurătoare. Pentru Laura Paniagua Velasco, profesoară, multe dintre problemele cu care se confruntau indigenii au fost, parțial, rezolvate. Ea consideră că guvernul a creat o serie de programe care să le faciliteze accesul la educație, cel puțin în mediul urban, și a oferit mai mult sprijin copiilor și persoanelor în vârstă. În plan social, a remarcat că indigenii sunt admirați pentru curajul de care au dat dovadă, solicitând să li se respecte drepturile, dar și că EZLN a ridicat, prin discursul său, nivelul de conștientizare a societății civile, care îi respectă mai mult pe mayași, până nu demult marginalizați și discriminați. Nu în ultimul rând, Velasco a punctat că Chiapas a primit un flux mai mare de turiști grație EZLN, ceea ce a generat venituri pentru indigeni. A notat, în schimb, că Marcos și‑a pierdut, cu timpul, legitimitatea, în San Cristóbal circulând zvonuri potrivit cărora acesta s‑a îmbogățit și a părăsit mișcarea.

La polul opus, Raúl, ghid de turism și organizator de excursii în comunitățile tzotzil din San Juan Chamula și Zinacantan, a fost de părere că indigenii au fost folosiți de la bun început pentru mize de ordin politic și financiar. A argumentat, în favoarea acestei teorii, că spre Chiapas au fost trimise donații de ordinul a zeci de milioane de euro, dar că nivelul de trai al indigenilor, la 23 de ani de la izbucnirea conflictului, nu s‑a îmbunătățit simțitor. Mai mult, nu a exclus posibilitatea ca zapatismul să fi fost creat de oameni din cercurile puterii, elemente care vin în sprijinul acestei ipoteze fiind presupuse legături ale familiei lui Marcos cu PRI (Partido Revolucionario Institucional, aflat la putere la momentul inițierii rebeliunii). În opinia lui Raúl, mișcarea a eșuat pentru că indigenilor li s‑a vorbit despre concepte abstracte, pe care nu le înțeleg cu adevărat, precum „luptă socială” și „democrație”, ei fiind de fapt excluși din procesul decizional din organizație, care a fost revendicat exclusiv de intelectuali. Mai mult, acordurile rezultate în urma negocierilor cu guvernul, pe care parlamentul nu le‑a transformat ulterior în lege, ar fi fost traduse în dialectele maya foarte târziu.

O poziție mai moderată a adoptat Vicente, șoferul care m‑a condus la Oventik și care mi‑a povestit că zapatiștii nu au reușit să depășească un anumit punct de evoluție din motive care nu îi sunt foarte clare, dar care sunt semnalate de lipsa comunicatelor, o tăcere atipică pentru gherila EZLN, inițial foarte vocală pe teme de interes național. Vicente a adăugat că, din momentul în care autoritățile le‑au permis să se desfășoare, zapatiștii au manifestat unele atitudini și comportamente care i‑au compromis în ochii publicului, aceștia blocând ocazional drumurile și solicitând taxe de trecere participanților la trafic.

Situat în zona centrală a statului Chiapas, la aproximativ 2300 de m altitudine, Oventik este un caracol zapatist care reunește 7 municipii rebele și este condus de un „Consiliu de Bună Guvernare” (în spaniolă Junta de Buen Gobieno) intitulat „Inima centrală a zapatiștilor în fața lumii”. Accesul în interiorul comunității este interzis forțelor guvernamentale, semn că rebelii au reușit să obțină autonomia solicitată pentru a‑și impune viziunea asupra chestiunii guvernării. Este, aparent, o victorie a indigenilor care au militat pentru „o lume în care să încapă mai multe lumi”3, acum având șansa să își prezerve modul tradițional de viață, în opinia lor amenințat de politicile economice ale statului mexican.

Intrarea în Oventik este marcată de mesaje care sunt reprezentative pentru ideologia zapatistă, un promotor al orizontalității, al incluziunii sociale și al democrației participative:

 

„Vă aflați pe teritoriul zapatiștilor. Aici comandă poporul, iar guvernul se supune”

Accesul străinilor în interiorul caracolului este limitat, vizita fiind supravegheată de indigeni care se asigură că nimeni nu fotografiază chipurile locuitorilor și nu pătrunde în interiorul clădirilor. În cazul meu au fost două femei maya, cu chipul parțial acoperit, care, contrar așteptărilor, nu au dorit sau nu au știut să răspundă niciunei întrebări. Este un semn clar de declin pentru o mișcare care a reușit să se dezvolte prin intermediul mijloacelor de comunicare și printr‑o propagandă foarte atractivă pentru activiștii anticapitaliști de pretutindeni. În trecut, vizitatorilor li se permitea inclusiv să asiste la ședințele Consiliului de Bună Guvernare și să dialogheze cu liderii comunităților. În 2017, Oventik părea mai degrabă refractar celor dornici să îi cunoască pe indigeni și să le descopere valorile și idealurile. În mod paradoxal, în Oventik există inclusiv un magazin unde nu sunt vândute, așa cum ar fi de așteptat, produse de artizanat sau lucrate manual de localnici, ci căni, pixuri sau tricouri inscripționate.

Cazul EZLN relevă puterea incontestabilă a mass‑mediei, capabilă să creeze persoanje de talia lui Marcos, a cărui caracterizare în presă este de cele mai multe ori incompatibilă cu portretul pe care i‑l conturează localnicii din San Cristóbal de las Casas, sceptici cu privire la presupusele idealuri care l‑ar fi determinat să lupte pentru indigeni. Indubitabil, imaginea zapatiștilor, așa cum transpare de pe internet, din articolele de presă și din multe cărți scrise pe tema conflictului din Chiapas, diferă mult de situația de la fața locului. Dacă o parte dintre localnici nu ar fi avut chipurile acoperite, Oventik nu ar fi avut aerul unui teritoriu rebel, ci al unui sat ca orice altul. Identificarea și analizarea motivațiilor artizanilor care au instrumentat cu abilitate o adevărată campanie de PR, ce a avut ca protagonist un segment social vulnerabil, ar putea să explice mecanismul paradoxal prin care o mișcare de rezistență împotriva globalizării și a capitalismului tinde să îi transforme pe participanți în veritabile produse comerciale.

Viziru Mirela‑Adriana este student‑doctorand la Școala Doctorală de Științe Politice a Universității din București. Este absolventa unui program de masterat în management intercultural, desfășurat la Departamentul Catedra UNESCO, și a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, specializarea franceză‑spaniolă, din cadrul aceleiași universități. Principalele arii de cercetare curente includ noile mișcări sociale, politici publice din America Latină, precum și evoluția mediului internațional de securitate.

Note:1 Nick Henk, Subcommander Marcos: the Man and the Mask, Duke University Press, 2007, Durham, Introducere.
2 Nicholas Henk, Broadening the Struggle & Winning the Media War: „Marcos Mystique”, „Guerilla Chic” and Zapatista P.R., Kersplebedeb, Montreal, 2002, p. 6.
3 EZLN, „Cuarta Declaración de la Selva Lacandona”, 01.01.1996, accesat în data de 01.11.2017, http://palabra.ezln.org.mx/comunicados/1996/1996_01_01_a.htm.

 

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*