Punctul Critic » Editorial » Mihai Milca: Terorismul – ca mod de a fi

Mihai Milca: Terorismul – ca mod de a fi

Departe de a constitui un utopic şi ucronic «sfârşit al istoriei», încheierea Războiului Rece şi implozia comunismului în Europa Centrală şi de Est au consemnat doar un straniu şi confuz interorism-punctul-critic-roterludiu, anunţând, la începutul mileniului al III-lea reinventarea unei sui generis stări de beligeranţă la scară globală. Confruntarea dintre cele două mari blocuri politice şi militare, dominate fiecare dintre ele de supraputerile emblematice – SUA şi URSS –, a lăsat aproape instantaneu locul unui război asimetric, având ca inamic, deopotrivă real şi imaginar, diverse entităţi reale, disparate, configurate în reţelele ubicue, active sau în latenţă, precum şi grupusculele desemnate ca atare, toate subsumate unui generic nebulos, pulsând cu intermitenţe, dar în continuă expansiune şi metamorfozându‑se rapid de la o etapă la alta. Duşmanul identificat în mod nevrotic, terifiant, atotprezent şi cu multiple întruchipări, deghizări şi măşti înşelătoare a primit un nume de circumstanţă: «Teroare», «Terorism».

Termenii de teroare şi terorism nu excelează însă prin precizie, desemnând o multitudine de acţiuni, stări şi situaţii, care de‑a lungul timpului au acumulat înţelesuri şi conotaţii dintre cele mai diverse, atât pozitive, cât şi, mai ales, negative. De aceea, un ipotetic răspuns la întrebarea «ce este teroarea/terorismul?» este pe cât de dificil de dat, pe atât de contrariant.

Politologul american Michael Stohl consideră totuşi că este posibil un consens preliminar asupra elementelor sine qua non ce caracterizează fenomenul în sine: «un act în care autorul foloseşte intenţionat violenţa (sau ameninţarea cu violenţa) pentru a induce teama (teroarea) unei victime, precum şi un public (audienţă) martor al actului sau ameninţării». Violenţa deci este o condiţie constitutivă a terorismului şi nicidecum un ingredient sau un însoţitor aleatoriu, involuntar al acestuia.

Jean Francois Saint‑Gelais, profesor la Universitatea Laval Quebec (Canada) crede însă că terorismul în general şi studiile consacrate terorismului favorizează mai curând configurarea unei proiecţii convenţionale, cu resorturi emoţionale care privilegiază actele de violenţă fizică (în sens corporal), de exemplu asasinatele extrajudiciare, tortura, şi actele de violenţă materială, de exemplu explozia unui edificiu, bombardarea unei aşezări umane, focalizând atenţia asupra consecinţelor produse, presupuse, prin intermediul unui raport letalitate/răni fizice. Există mai puţin interes pentru acte de violenţă materială având ca autor statul stricto sensu, între altele distrugeri de proprietăţi, privări de spaţii vitale pentru anumite categorii de populaţie, ce implică o desfăşurare de forţă fizică contra unor obiecte şi obiective tangibile, şi ale căror consecinţe asupra populaţiei se traduc în altfel de posibile cuantificări, nu neapărat într‑un număr de morţi şi răniţi. Actele de violenţă materială se asociază astfel actelor de violenţă simbolică. Termenul de violenţă simbolică, acreditat de sociologul francez Pierre Bourdieu, se dovedeşte într‑un asemenea context pertinent, relevant şi operant. Phillipe Braud, un ilustru politolog contemporan, în descendenţa teoretică a lui Bourdieu, insistă asupra faptului că orice act de violenţă politică, putând fi asimilat terorismului, face ca între autorul acestuia şi victimă să se producă o intruziune pe un teritoriu corporal, material şi simbolic, afectând, adeseori ireversibil, bunurile, intimitatea, crezurile şi însăşi identitatea victimei.

Cu toate acestea, în privinţa terorismului nu există o definiţie unanim asumată, legală şi consensuală, cu valoare de circulaţie internaţională. În măsura în care terorismul comportă inerent atributele violenţei politice, majoritatea statelor lumii continuă să se limiteze a o ataşa indivizilor implicaţi, teroriştii, chiar şi atunci când aceştia se organizează în grupuri şi funcţionează în reţea. Şi aceasta din propensiunea de a concesiona terorismului entităţile non etatice, refuzându‑se statelor orice asociere cu practicile teroriste, negându‑se astfel existenţa terorismului de stat.

Ca termen politic, terorismul se înscrie în registrul «limbajului condamnatoriu», fiind invocat în chip peiorativ în discursurile oficiale şi publice, pentru a semnifica o «stigmatizare» şi a exprima în plan moral o atitudine de «reprobare», aşa cum remarca un calificat specialist în domeniu, Richard Jackson.

Neîndoielnic, interesul teoretic pentru problematica terorismului a explodat literalmente după 11 septembrie 2001. A crescut numărul studiilor, reuniunilor naţionale şi internaţionale consacrate terorismului, au apărut reviste specializate şi cărţi, s‑au constituit organisme, grupuri de lucru şi instituţii având ca obiect contracararea reţelelor teroriste. În anul 2000, în limba engleză puteau fi numărate circa 150 de titluri de cărţi dedicate terorismului. În 2001, numărul acestora ajunsese deja la 1108, pentru ca în anul următor să apară 1767 de lucrări de acest gen. În 2008, se ajunsese deja să se publice o carte despre terorism la fiecare 8 ore!

O deplasare semnificativă de planuri s‑a produs în această perioadă tensionată prin «reintegrarea statului ca o categorie analitică în cercetarea terorismului», potrivit observaţiei demne de reţinut a cercetătoarei Ruth Blakeley. În anul 2006, un grup de cercetători britanici şi‑au unit eforturile în vederea abordării critice a fenomenului terorist şi, mai cu seamă, a faţetelor terorismului de stat, punând bazele a ceea ce avea să se numească «Critical Terrorism Studies». Ei reproşau cercetărilor anterioare în materie de terorism o serie de vicii şi lacune: debilitatea teoriilor şi metodelor avansate; concentrarea doar pe securitatea statelor; orientarea spre rezolvarea problemelor imediate; relaţiile strânse ale intelectualilor al-qaida-planifica-noi-acte-de-terorism-punctul-criticangajaţi în acest demers doar cu proiectele securitare ale statelor. Reproşurile formulate erau cât se poate de îndreptăţite, deoarece terorismul de stat fusese extrem de puţin studiat în raport cu terorismul infraetatic, aşa cum aveau să constate Alex P. Schmid şi colaboratorul său, Bradley McAllister.

Între anii 1990 şi 1999 doar 2% dintre articolele publicate în principalele publicaţii de limbă engleză consacrate terorismului, «Terrorism and Political Violence» şi «Studies in Conflict and Terrorism» vizau şi forme ale terorismului de stat. Şi tendinţa s‑a menţinut până în vremea din urmă. Spre ilustrare, ediţia din 2013 a lucrării «The Routledge Handbook of Terrorism Research» acorda terorismului de stat doar 7 pagini din 474 şi 2 pagini din bibliografia de 122 de pagini.

De ce insist asupra debalansării evidente între definiţiile şi studiile dedicate terorismului infraetatic sau non etatic şi cele referitoare la terorismul de stat? Pentru că însăşi facultatea sau iniţiativa de a elabora o definiţie corectă, completă şi edificatoare a terorismului trădează un act de voinţă prin care se instituie o «putere de a defini» şi o «îndreptăţire de a defini», stabilindu‑se pe această cale o agendă de activităţi publice. Aşa cum sublinia Peter Carl Sederberg, orice definiţie implică şi exerciţiul unei puteri şi această putere, guvernele nu numai că nu şi‑o refuză, ci şi‑o revendică cu ambiţii de cvasiexclusivitate, recurgând la serviciile unor intelectuali interesaţi sau aserviţi.

Problema care se pune şi pe care un reputat istoric al terorismului, Arnaud Blin, a semnalat‑o extrem de percutant este dacă terorismul şi terorismul de stat constituie două forme ale unui fenomen fundamental, asemănătoare între ele sau, din contră, sunt două manifestări radical diferite ale utilizării terorii?

Pe parcursul istoriei terorismului nonetatic, individual, punctual, indiferent cum motivat şi terorismul de stat, infinit mai puternic, autolegitimat ca răspuns inerent la provocarea celui dintâi s‑au potenţat reciproc, s‑au succedat ori au făcut schimb de locuri şi roluri, adjudecându‑şi cu aceeaşi voluptate şi cerbicie violenţa politică – deopotrivă ca mijloc reprobabil pentru a atinge scopuri nobile şi dezirabile şi ca scop în sine instrumentalizat, în regim de excepţie.

Cei mai mulţi analişti ai fenomenului terorist sunt tentaţi să atribuie termenului ca atare o genealogie ce urcă până în secolul al XVIII-lea. Termenul de teroare pe care Revoluţia Franceză l‑a acreditat tot în aceeaşi vreme are însă o ascendenţă ce se pierde în negura vremurilor. Episoade de teroare şi ameninţare cu teroarea întâlnim chiar şi în Vechiul Testament, în cetăţile greceşti, unde bunul plac al tiranilor şi actele de tiranicid abundă, ca să nu mai vorbim de conjuraţiile de palat în Imperiul Roman, în despoţiile orientale sau în cetăţile‑stat renascentiste. Secta «asasinilor», campaniile de teroare ale lui Atila, Gingis‑han sau Timur Lenk, ale cruciaţilor, sarazinilor şi otomanilor sunt tot atâtea mostre intrate într‑o istorie indelebilă a ororilor.

Relatând însă istoria terorii şi terorismului odată cu intrarea în epoca modernă, politologul elveţian Ami‑Jacques Rapin stabileşte ca punct de reper epoca Terorii sau Dictatura iacobină avându‑l ca protagonist pe Robespierre. De fapt, Revoluţia Franceză a fost «patul germinativ» al «terorii de stat», despre care Robespierre spunea că nu este decât o «justiţie promptă, severă şi inflexibilă». După înlăturarea dictaturii iacobine şi ghilotinarea capilor acesteia, deci tot prin recurs la violenţa politică, în perioada thermidoriană şi a Consulatului, termenul de teroare evidenţia în mod flagrant un sens injurios din punct de vedere politic. El şi‑a făcut apariţia în suplimentul din 1798 al Dicţionarului Academiei Franceze şi desemna modul de guvernare care a prevalat sub Revoluţie, din septembrie 1793 până la căderea lui Robespierre la 27 iulie 1794.

Pe parcursul secolului al XIX‑lea terorismul îşi va pierde treptat‑treptat dimensiunea sa peiorativă, continuând să se manifeste de o manieră infraetatică şi nonetatică. Acţiunile individuale şi ale unor grupuri conspiraţioniste îndreptate împotriva puterii etatice câştigă tot mai mult teren şi tot mai multă publicitate, dobândind o aură romantică, antidespotică şi libertară. Dar terorismul, pentru a‑şi onora raţiunea de a fi, trebuia nu numai să atace puterea constituită, să inspire teamă opresorilor, ci şi să dea actelor sale de violenţă valoare simbolică şi forţă mobilizatoare. Matricea originară a terorismului contemporan poate fi identificată în valurile de asasinate politice la vârf, atentate cu bombe care au cuprins de o manieră contagioasă Italia, Franţa, Spania, Rusia, Marea Britanie, Balcanii, Statele Unite, indiferent că era vorba de carbonari, anarhişti, disidenţi naţionalişti, narodnici, socialişti‑revoluţionari, secesionişti şi iredentişti. Terorismul nonetatic se reînvesteşte astfel cu o conotaţie negativă, prezentându‑se într‑o lumină dezavantajoasă, ca «violenţă subversivă» contra puterii şi ca practică repulsiv‑criminală.

Ştiinţele sociale încep să acorde tot mai multă atenţie fenomenului terorist şi manifestărilor intempestive şi recurente de violenţă politică. Revoluţia bolşevică şi turbulenţele anilor ’20 – ’30 ai secolului trecut care au însângerat Europa, dar şi alte zone ale lumii au învederat faptul că terorismul a dobândit involuntar o polisemie conceptuală, desemnând atât un instrument al puterii, contra oponenţilor săi, cât şi un mijloc, greu de contracarat, de a i se împotrivi. Publicată în 1934, «The Encyclopedia of The Social Sciences», deşi punea încă accentul pe dimesiunea subversivă a terorismului, marca totuşi necesara distincţie între terorismul grupuscular şi teroarea puterii de stat.

În scurtă vreme terorismul de stat va recupera avansul înregistrat de terorismul infraetatic şi nonetatic, secolul al XX‑lea fiind nu numai un secol al extremisnului, cum avea să‑l caracterizeze istoricul britanic Eric J. Hobsbawm, ci unul în care teroarea regimurilor totalitare, autoritare, militariste va ajunge la apogeu. Terorismul devine politică de stat în Italia, Germania, Rusia stalinistă, în statele satelite şi aflate în sfera de dominaţie a acestora pentru a se extinde apoi în China, Coreea de Nord, Vietman, Cambodgia, Etiopia şi alte state din Africa, Asia, America Latină. Terorismul de stat va lăsa în urma sa zeci de milioane de victime, dacă nu chiar o sută de milioane, potrivit autorilor «Cărţii negre a comunismului».

Dacă vechiul terorism viza ţinte punctuale şi personaje politice proeminente, terorismul de stat a lovit în omul de rând, în omul‑masă, dovedindu‑şi din plin disponibilităţile criminale, genocidare. Încercările de definire a terorismului în diversele sale ipostaze au fost dublate de căutări insistente consacrate tipologizării, intrând în ecuaţie numeroase principii de discriminare – actori, ţinte, cauze, mijloace, motivaţii, obiective etc, aşa cum aveau să precizeze autori arondaţi grupului de lucru «Critical Terrorism Studies», dar şi Schmid, Stohl, Fleming şi alţii.

Aceştia pleacă de la concepţia «ontologică» fundamentală potrivit căreia terorismul este un «fapt social», o «construcţie socială» ce există în virtutea teoriilor şi categoriilor pe care cercetătorii le utilizează pentru a califica ceea ce sortează, reproducându‑se într‑un fel modelul Teoriei Critice prefigurat de Max Horkheimer şi Thomas W. Adorna.

În perioada Războiului Rece nu puţini dintre intelectualii ataşaţi Teoriei Critice şi‑au focalizat investigaţiile în materie de terorism făcând apel la determinaţiile politice şi ideologice marxiste, de stânga, ce şi‑au pus amprenta asupra manifestărilor teroriste în Occident sau în zonele de coliziune dintre cele două blocuri politico‑militare care nu s‑au sfiit să ducă războaie prin procură, să desfăşoare activităţi insurecţionale şi contra insurecţionale, să inspire mişcări de gherilă şi reacţii de tip «contras».

Odată cu trecerea timpului, dificultăţile legate de înţelegerea esenţei fenomenului terorist, departe de a fi depăşite şi înlăturate, s‑au accentuat.

Richard Jackson a sesizat, parcurgând o tot mai evanescentă şi provocatoare literatură consacrată fenomenului terorist, mai multe practici în abordarea acestei spinoase chestiuni.

Cea mai frecventă opţiune constă în utilizarea termenului ca atare, fără a‑l defini, considerându‑se ab initio că este de la sine înţeles şi unanim acceptat. Această abordare este extrem de problematică întrucât conceptul de terorism este «superemoţional», divizează opiniile în spaţiul public, având semnificaţii diferite potrivit diversităţii grupurilor umane şi societăţilor în cadrul cărora fenomenul se manifestă.

Pentru mulţi alţii terorismul este o «ideologie în mişcare», un panşant la îndemâna liderilor politici şi a oficialilor din domeniul securităţii, fiind invocat şi de numeroşi cercetători şi observatori din mass‑media.

Jackson reia într‑un fel ideea lui Charles Tilly care sesiza că «în realitate terorismul survine în cea mai mare parte a timpului în contextul mai larg al luptelor politice», recursul la teroare înscriindu‑se ca o strategie între altele adoptate împotriva unor inamici reali sau imaginari.

O altă abordare, destul de larg împărtăşită, se bazează pe identificarea actorului acţiunii teroriste (actor‑based definition), făcând din terorism o formă particulară de violenţă politică, comisă de agenţi nonetatici care atacă civili. Jackson constată că statele pot comite «atrocităţi», practică «represiunea politică» şi recurg în mod frecvent la tortură contra opozanţilor. Dar aceste acţiuni nu sunt catalogate ca fiind de natură teroristă pentru că statele au «dreptul legitim de a recurge la forţă», în virtutea definiţiei weberiene, potrivit căreia statul exercită monopolul forţei legitime coercitive. O astfel de poziţie este greu sustenabilă şi în măsură să genereze îndreptăţite suspiciuni.

Tendinţa comună, părând totodată şi cea mai convenabilă, conferă terorismului un statut anume, ca «strategie şi tactică violentă», vizând scopuri politice, particulare, fenomenul fiind înţeles în funcţie de natura şi caracteristicile actului însuşi. Tendinţă întru câtva «nefericită», deoarece terorismul se aplică aproape în exclusivitate grupurilor opuse intereselor statelor (occidentale) pedalând pe o latură preponderent ideologică şi religioasă.

În consecinţă, Jackson oferă o definiţie extensivă şi comprehensivă a terorismului, adecvată contextului bulversant al lumii în care trăim: «terorismul este o violenţă sau o ameninţare intenţionată, considerată fiind ca un act de comunicare simbolică în care victimele directe ale acţiunii sunt instrumentalizate în vederea creării unui impact psihologic de intimidare şi de teamă, având o ţintă mai largă (audienţa) şi aceasta pentru a atinge un obiectiv politic».

În condiţiile în care violenţa politică este un instrument de care atât puterea, cât şi opozanţii acesteia se slujesc în mod curent, în condiţiile în care violenţa teroristă tinde să se substituie celei politice, în condiţiile în care starea de beligeranţă se generalizează în spaţiul politic şi în medii sociale dintre cele mai diverse, în societăţile tradiţionale, dar şi în societăţile moderne, nu este deloc hazardat să spunem că terorismul a devenit un comun mod de a fi.

În mod paradoxal, sintagma «terorist» sau «terorism», printr‑un complicat şi nemărturisit mecanism psihologic, ajunge să fie utilizată în spaţiul public într‑o accepţie interesată şi partizană, logomahică. Philippe Braud, anterior invocat, consideră că şi termenul de terorism ca şi altele din lexicul uzual al practicilor discursive ale actorilor politici atestă recurgerea la stratageme de deturnare şi mistificare maniheistă. Cuvântul «terorism» relevă o proiecţie deliberat demolatoare şi încărcată de ipocrizie, de a demoniza şi stigmatiza violenţa adversarului. Teroriştii sunt cei pe care statele, populaţiile vizate, mass‑media îi desemnează ca atare. Şi aceasta din cauza metodelor lor ce suscită o profundă angoasă, un pronunţat şi inconturnabil sentiment de insecuritate. Există şi un revers, de exemplu conceptul de «stat terorist» utilizat de Noam Chomsky, contra puterii americane, care evidenţiază într‑un fel o tentativă de returnare a stigmatului.

Indiferent că avem în vedere terorismul nonetatic sau terorismul de stat, scopurile şi obiectivele acţiunilor teroriste rămân aceleaşi: a izola, demoraliza şi terifia indivizii sau grupurile ce exprimă o opoziţie activă şi violentă în contexte diferite – coloniale, dictatoriale, de ocupaţie militară sau guvernare postrevoluţionară; a face neputincioase sau a debilita mişcările sociale; a dobândi avantaj psihologic asupra adversarului în situaţii insurecţionale/contrainsurecţionale, de terorism/contraterorism, război, confruntări interetatice; a securiza accesul la resurse; a menţine ordinea sau a o submina; a controla populaţia; a menţine un primat economic sau a direcţiona un flux de forţă de muncă; a pedepsi, a răzbuna, a stimula un orgoliu identitar; a expulza populaţii sau a proceda la operaţiuni de epurare pe criterii etnice, rasiale, religioase etc; a intimida sau a disuada adversari externi.

Terorismul a intrat şi s‑a instalat cu brutalitate în viaţa societăţii moderne. El este, neîndoielnic, un flagel, un blestem şi, poate, un mesager al apocalipsei societăţii moderne şi postmoderne. Rămâne de văzut dacă eforturile statelor de contracarare a terorismului nonetatic sau a insidioasei seducţii a terorismului de stat vor fi încununate de succes sau vor eşua. Dosarul terorismului este, însă, departe de a se fi încheiat.

Total 7 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *