Punctul Critic » Editorial » Mihai Milca: Statul de drept – genealogia unui concept

Mihai Milca: Statul de drept – genealogia unui concept

În universul juridico‑politic al lumii în care trăim, un univers proteic, auto‑generativ şi aparent suficient sieşi, sintagma statul de drept pare să‑şi fi câştigat în ultimele decenii o poziţie privilegiată, dobândind totodată o circulaţie extinsă în planul dezbaterilor politice, intens mediatizate. Concept‑cheie ce tutelează o întreagă filosofie dedicată protecţiei drepturilor omului, originându‑se într‑o dogmatică juridică Dreptul-Uniunii-Europeneaccesibilă doar unui cerc de iniţiaţi, gânditori şi practicieni în domeniul dreptului (constituţional sau administrativ), acesta a transgresat frontierele ce‑i fuseseră iniţial impuse, pentru a se repoziţiona în sfera politicului, eclipsând chiar achiziţii teoretice de dată recentă. Statul de drept a devenit un postulat, un referenţial inconturnabil şi obiectul unei ritualizări cotidiene. Conceptul ca atare desemnează deopotrivă o presupusă sau deja funcţională stare de fapt, o proiecţie deziderativă, un mit politic, dacă nu cumva un depreciat alibi la îndemâna deţinătorilor puterii, a căror acţiune discreţionară, generatoare de excese şi abuzuri urmărea să o limiteze sau să o împiedice, graţie menirii sale constitutive. Intrând pe tărâmul politicului, conceptul statului de drept a suferit inevitabil mutaţii de sens şi valorizări ideologice. Acest lucru a devenit evident în special din anii ’80 ai secolului trecut încoace.

Jacques Chevallier – unul dintre reputaţii specialişti în teoria statului de drept şi ştiinţele administrative, profesor la Universitatea Panthéon‑Assas (Paris 2), unde coordonează Centrul de Studii şi Cercetări în Ştiinţele Administrative şi Politice (CERSA – CNRS) – constata faptul că recursul la statul de drept a înregistrat o „dublă deplasare”, simptomatică pentru un concept prin excelenţă juridic, fasonat de‑a lungul timpului de generaţii de jurişti, fiind „propulsat” pe arena publică, îmbogăţit cu noi valenţe, „chiar dacă părea indisociabil de un model de organizare politică, marcat de amprenta liberalismului, el se găseşte promovat la rangul de constrângere axiologică ce se impune oricărui stat”.

Fără îndoială că acest proces nu poate fi disociat de ceea ce s‑ar putea numi criza statului modern, cu precădere a statului providenţă, a cărui infailibilitate părea în anii ’60 ai secolului trecut în afara oricărei discuţii. Cu toate acestea, virtuţile liberalismului nu au putut fi trecute într‑un registru secund, chiar dacă statul nu mai putea să‑şi onoreze întru totul condiţia de instrument de creare a prosperităţii generale şi vector de securizare socială, derapajele sale transformându‑l într‑un susceptibil mecanism de opresiune şi inechitate, servind puterea unor elite democratice în detrimentul majorităţii cetăţenilor. Este demn de apreciat că soluţia găsită a vizat reinstituirea dreptului ca fundament al statului, ca instanţă de control şi limitare a dominaţiei şi posibilelor injoncţiuni în gestionarea resurselor şi nevoilor societăţii ale acestuia din urmă.

Totodată, după implozia regimurilor comuniste, statul de drept a reprezentat o tentaţie instantanee de legitimare a schimbării de sistem, în plan juridico‑politic, marcând despărţirea definitivă de totalitarism. Statul de drept a apărut ca reflexul firesc al noului tip de democraţie: democraţia post‑totalitară. În aceste condiţii, am asistat de fapt, cum aprecia Jacques Chevallier, anterior citat, la o hegemonie a statului de drept, având ca surse un proces de „impunere” şi un proces de „omogenizare”. Statul de drept se oferă ca o valoare în sine, ca o exigenţă irecuzabilă şi etalon fără alternativă.

Pe de altă parte, el tinde să aglutineze diferitele ipostaze ale relaţiei dintre drept şi stat, ajungându‑se la un „model sincretic”, potrivit expresiei avansate de Mockler, în care formula tradiţională a statului de drept, configurată în gândirea juridică germană (Rechtsstaat) să devină echivalentă cu cea anglo‑saxonă (rule of law), dobândind o substanţă comună. Acest model, odată consacrat, a cunoscut un proces de difuziune la scară europeană şi internaţională, acceptarea sa fără echivoc şi fără reticenţe producându‑se şi sub imperiul unei presiuni externe, în special asupra ţărilor din Est şi Sud. Presiunea exercitată a fost datorată atât instituţiilor europene, euro‑comunitare, cât şi instituţiilor financiare internaţionale care au condiţionat astfel opţiunile şi trendurile transformărilor juridico‑politice ale democraţiilor emergente.

Cu toate acestea, statul de drept nu este o construcţie conceptuală de dată relativ recentă. Statul de drept a avut şansa istorică de a‑şi asocia destinul metamorfozelor suferite de viziunea juridică de‑a lungul secolelor al XIX‑lea şi al XX‑lea despre puterea de stat şi instituţionalizarea modalităţilor de temperare/limitare a manifestărilor şi efectelor acesteia în spaţiul public, pe parcursul, deci, al epocii post‑iluministe, în condiţiile proliferării valorilor şi principiilor liberalismului politic şi economic. Prima referinţă en‑titre despre statul de drept îi este atribuită lui Johann Wilhelm Placidus, care recurge la acest termen în 1798, pentru a evidenţia concepţia şcolii kantiene privitoare la stat, în care prevalau drepturile naturale ale indivizilor (libertatea şi siguranţa persoanelor, protecţia dreptului de proprietate), ce impuneau statului anumite exigenţe naţionale de organizare (Verstandesstaat), o Constituţie care să garanteze drepturile omului, separaţia puterilor, primatul legii, ascendentul instituţiei parlamentare în raport cu celelalte instituţii ale statului, guvernământul reprezentativ, independenţa judecătorilor. Statul de drept (Rechtsstaat) răspundea în egală măsură nevoii de întemeiere a unui drept public, ca efort de sistematizare a unei realităţi juridice în schimbare, graţie unui corpus coerent raţional şi atotcuprinzător de norme şi proceduri unanim împărtăşite de către cetăţeni şi instituţii, precum şi nevoii de instituire a unui regim de drept care să confere statului o astfel de putere prin mijloacele autorizate de ordine juridică pentru a acţiona astfel încât „monopolul exercitării legitime a forţei” despre care vorbea Max Weber să nu degenereze într‑un exerciţiu discreţionar şi abuziv în procesul guvernării şi administrării afacerilor publice.

Conceptul fluid, dar totodată apt de a genera un nou discurs juridic, sursa unui tentant şi prezumtiv funcţional model de fundamentare şi legitimare a statului – ca emanaţie a ordinii de drept ‑, diametral opus despotismului absolutist, înlăturat de revoluţiile burgheze, statul de drept este un construct teoretic ce poartă în mod indelebil pecetea gândirii juridice germane.

Statul de drept succede, fără drept de apel, statului „despotic”, bazat pe legea forţei, statului „teocratic”, întemeiat pe forţa credinţei, apărând ca un produs suprem de evoluţie istorică a statului (vezi contribuţia lui Carl Theodor Welker, Die Polizeiwissenschaft nach den Grundsatzen des Rechtsstaates, 1842‑1834). Pentru Friedrich Julius Stahl (Die Philosophie des Rechts), gânditor ataşat de principiile monarhice prusace şi mai puţin de cele ale liberalismului politic post‑napoleonian, statul de drept este un mijloc de organizare raţională a puterii politice încarnate într‑un stat care‑şi autodefineşte, prin mijlocirea dreptului, „căile şi limitele propriei sale raze de acţiune” şi abia apoi ceea ce s‑ar numi „sfera de libertate a cetăţenilor”. Ulterior, o întreagă pleiadă de jurişti ai celui de‑al II‑lea Reich german, cel wilhelmian – Carl Friedrich Gerber, Paul Laband, Georg Jellinek ‑, îşi va lega numele de întemeierea unei ştiinţe a dreptului public, depăşind tentaţia unei concepţii formaliste despre Rechtsstaat în direcţia unui stat de drept social, pentru a se constitui un autentic stat de drept administrativ, temeinic, ordonat, dominat de figura judecătorului prepus al legalităţii. Lucrul extrem de interesant este că, recunoscându‑se virtuţile statului de drept, în doctrina juridică germană se accentuează asupra preeminenţei regulilor generale şi normelor ce trebuie respectate, ele aplicându‑se nu doar cetăţenilor, celor administraţi, ci şi administratorilor, administraţiei înseşi, făcându‑se astfel distincţia generică şi cuvenită între statul de drept (Rechtsstaat) şi statul poliţienesc (Polizeistaat).

Ca şi statul de drept, statul poliţienesc este ataşat ideii supremaţiei dreptului, numai că el acordă dreptului o valoare pur instrumentală. Obligaţiile ce decurg din respectarea legii se aplică direct şi necondiţionat celor asupra cărora statul poliţienesc îşi exercită atribuţiile. Cei administraţi, deci, suportă rigorile legii, în vreme ce administraţia nu face obiectul constrângerii ce ar trebui să decurgă din exercitarea autorităţii administrative, precum în statul în care bunul plac al monarhului nu impunea decât arareori limite juridice acţiunilor puterii administrative. Statul de drept nu se contrapune, pur şi simplu, statului poliţienesc şi nici nu i se substituie, eliminându‑l complet, principial. Statul de drept încorporează şi disciplinează statul poliţienesc, făcând posibilă exercitarea autorităţii administrative, fără discriminare, între cei administraţi şi administratori. Dreptul nu este doar un instrument de acţiune în mâna statului, ci şi un „vector” de limitare a autorităţii sale, în condiţiile în care implementarea legii poate fi însoţită de derapaje şi abuzuri administrative.

În doctrina juridică franceză, noţiunea de stat de drept nu a fost preluată tale quale, acceptându‑se dimensiunea materială a legii, specifică doctrinei germane, ci ea a fost cumva „naturalizată”, legea acoperind orice edictare de norme destinate guvernanţilor”, aportul lui Carré de Malberg fiind în acest sens determinant. Pentru juriştii francezi ai celei de‑a III‑a Republici, formula statului de drept nu este aplicabilă Franţei, ci mai curând „sistemului statului legal”, care permite limitarea activităţii administrative în spiritul legii, funcţia administrativă presupunând doar executarea ad litteram a legilor. Jurişti eminenţi, între care se cuvine a fi amintită prestaţia unor Michoud, Duguit, Hauriou, Jèze, Berthélémy, au fundamentat o concepţie potrivit căreia relaţia între stat şi drept este reexaminată. Dacă Michoud şi Carré de Malberg sunt preocupaţi de condiţia indepasabilă a personalităţii juridice a statului, „condiţia însăşi a sistemului modern al statului de drept”, suveranitatea cu care este învestit statul apropiindu‑se de ideea Herrschaft‑ului german, L. Duguit şi M. Hauriou pledează pentru o viziune conform căreia „statul ca organ al voinţei guvernanţilor trebuie să fie subordonat unei ordini obiective pe care nu a creat‑o el însuşi”, bazându‑se pe solidaritatea socială (Duguit) sau pe constituţia socială preexistentă (Haurion). Avem aici de‑a face cu o dispută intrinsecă şi inerentă doctrinei juridice franceze, sub impactul ideii de Rechtsstaat între tematica autolimitării juridice a acţiunii statului, implicit a puterii sale administrative şi cea a hetero‑limitării, care trimite către un stat indisociabil legat de drept, sustras oricărei suspiciuni şi contestări privitoare la înrădăcinarea sa funcţională în norma juridică, un fidel reflex acţional şi un „transcriptor” al supremaţiei legii.

Dincolo de tribulaţiile ce au însoţit evoluţia percepţiei şi conştientizării trendului ascendent al statului de drept în secolul al XX‑lea, nu putem trece cu vederea obiecţiile şi reticenţele criticilor care au surprins vulnerabilităţile şi pretenţiile auctoriale ale suporterilor unei teorii, evident, în vogă. Disocierile necesare între stat şi drept, menite să argumenteze implicit prevalenţa sau supra‑determinarea unui element al relaţiei în raport cu celălalt, nu au putut evita anumite abordări în cadrul cărora s‑a devoalat o asumare „tautologică” a problematicii statului de drept. Dar dezbaterile angajate în planul doctrinelor juridico‑politice, cu precădere în condiţiile revalorizării oportunităţilor regimurilor democratice, după ce s‑a consumat combustia totalitarismelor de diferite culori, au contribuit neîndoielnic la obiectivarea şi universalizarea trans‑juridică a statului de drept, la omologarea sa ca „formulă politică” (în accepţia lui Gaetano Mosca), nu doar de organizare şi funcţionare instituţională a unei realităţi politice, ci şi ca exerciţiu retoric şi ritualic, ca slogan sau reprezentare conformă standardelor „corectitudinii politice”.

Revenind însă la rezervele şi adversitățile ideologice stârnite de propagarea ideii statului de drept, vom fi nevoiţi să reţinem critica pe care Hans Kelsen o avansează cu cerbicie și sagacitate împotriva unui curent în expansiune, contra unui cor de susţinători fără rezerve ai infailibilităţii statului de drept în Dreptul-Uniunii-Europene-justitie-2contemporaneitate. Kelsen, pentru care statul nu reprezintă o entitate mistică, disimulată în spatele dreptului, ci este însăşi ordinea juridică, aceea care comandă şi reglează condiţiile de producere a normelor juridice care condiţionează existenţa statului, vede în statul de drept o funcţie ideologică, acoperind un vulgar pleonasm. Statul personifică această ordine juridică şi nu poate pretinde a fi mai mult decât produsul acesteia. De câte ori ne găsim în faţa unei ordini constituite constrângătoare, având toate atributele ordinii juridice, ne confruntăm cu prezenţa unui „stat de drept”. Nu contează conţinutul intrinsec al normelor juridice, nici extensia democraţiei politice, nici gradul de securitate juridică decurgând din acestea, ci doar caracterul efectiv al unei ordini juridice constrângătoare eficiente. O astfel de viziune lasă deschisă însă problema validităţii sistemului de norme juridice aflate în vigoare, ceea ce presupune o fundamentare piramidală «în cascadă», o normă inferioară raportându‑se la o alta superioară, norma pozitivă supremă fiind Constituţia.

Întrebarea ultimă care se pune este ca atare privitoare la cine şi cum fundamentează validitatea acestei norme supreme care apare ca produsul unei voinţe exterioare ordinii juridice luate în considerare. Or, această voinţă exterioară este extra‑juridică şi emană de la acea autoritate care edictează norma supremă (o instituţie sau o persoană) ce‑şi arogă rolul de ultimă instanţă constituantă. Ţinând cont de aceste circumstanţe, în doctrina juridică s‑a simţit nevoia unor delimitări şi dezvoltări teoretice al căror exponent pare să fie controversatul gânditor Carl Schmitt. Schmitt pretinde că ordinea juridică funcţionează şi poate fi aplicată în conformitate cu propriile‑i precepte doar într‑o situaţie de normalitate, care, însă, nu întotdeauna constituie regula. Într‑o situaţie excepţională, ordinea juridică nu‑şi mai poate evidenţia efectivitatea. Deţinătorul puterii decide, de la caz la caz, că situaţia este normală şi, deci, ordinea juridică funcţionează, or, din contră, că situaţia este excepţională şi ordinea juridică, nemaifuncţionând, poate fi suspendată. Statul îşi afirmă astfel dreptul de a se autoconserva şi face uz de dreptul suveran de a se elibera de orice obligaţie normativă ce îi incumba anterior. Decizia deţinătorului puterii devine absolută şi cu funcţionalitate ad‑hoc constituantă. Statul de drept îşi vădeşte involuntar inerentele limite. Această perspectivă pe care Schmitt o prefigurează analizând şi sublimând teoretic o experienţă istorică trăită, cea a marasmului Republicii de la Weimar din anii ’20‑’30 ai secolului trecut, coroborată cu doctrina sa politică a „inamicului” şi „partizanatului”, au furnizat în epocă o sofisticată şi perversă cauţiune în termenii dreptului constituţional, pentru echivalarea voinţei supreme de instituire a unei noi ordini juridice cu voinţa de putere a Fuhrer‑ului naţional‑socialist, Adolf Hitler.

După cel de‑al Doilea Război Mondial, Schmitt a adus serioase amendamente şi nuanţări concepţiei sale juridico‑politice, recuperând totodată idei proteice din studiile sale mai vechi, cum ar fi cel consacrat relaţiei dintre legalitate şi legitimitate, elaborat în 1932. Schmitt pune faţă în faţă sistemul de legalitate al statului legislativ cu alte tipuri de stat (jurisdicţional, guvernativ şi administrativ). Discursul pe care ni‑l propune juristul german este următorul: dacă dreptul este egal cu legea, iar legea este egală cu reglementarea statală realizată în colaborare cu reprezentarea populară, această lege este cea la care se face referire când se invocă „suveranitatea legii” şi „principiul conformităţii cu legea al oricărei activităţi a statului”, evidenţiindu‑se astfel caracterul esenţial al statului de drept. Pe o asemenea congruenţă între drept şi lege se sprijină tot ceea ce statul, în fine, a dezvoltat din secolul al XVIII‑lea până în prezent, a sistematizat şi a inventariat în materie conceptuală, ca formule şi postulate ale statului de drept. Statul este legea şi legea este statul. Doar legii i se datorează respect şi supunere şi doar în confruntare cu legea este negat dreptul la rezistenţă celor ce o încalcă. Există doar legalitatea, nu autoritatea sau comanda de sus. Schmitt atrage atenţia că statul legislativ parlamentar, cu idealul său şi cu sistemul său de legalitate riguroasă conferit întregii activităţi a statului, a creat un sistem de justificare cu totul specific. „Legalitatea” are ca sarcină de a face superfluă şi de a elimina atât legitimitatea (monarhică sau plebiscitară, a voinţei populare), cât şi orice autoritate întemeiată în sine şi prin sine ori pe o alta, superioară. Schmitt este de acord cu Max Weber că o asemenea legalitate poate conta ca legitimitate sau că forma cea mai frecvent întâlnită de legitimitate este credinţa în legalitate.

Statul de drept nu este deci o descoperire de ultimă oră. Nu este numai o realitate hipostaziată sau o ficţiune credibilă şi creditabilă în masură să modeleze formatul vieţii politice, derularea activităţilor instituţiilor statului, practicile administrative. Deşi voinţa legiuitorilor, a juriştilor şi magistraţilor tinde să atribuie statului de drept virtuţi reglative, regeneratoare pentru climatul politicii de zi cu zi, pentru profilul clasei politice, altminteri expuse deliciilor, beneficiilor și maleficiilor puterii, iar laitmotivul demersurilor politicienilor este sacralitatea statului de drept, în universul relaţiilor politice curente şi în procesul implementării deciziilor administrative şi politicilor publice, interesele egoiste, partinice sau clientelare primează şi proliferează. Nu există nicio garanţie că statul de drept nu va fi neutralizat, confiscat de anumite minorități, structuri oligarhice şi elite autodesemnate, îndreptându‑şi întregul arsenal de mijloace preventive şi punitive nu împotriva inamicilor săi, ci împotriva unor adversari destinaţi eliminării din câmpul politic, indiferent cum, chiar prin procedee judiciare, procese penale şi încarcerări. Statul de drept este învestit cu o misiune justiţiară şi este văzut adesea ca o forţă motrice a acelor reforme instituţionale cu reverberaţii morale, care să pună frâu nu doar propriilor sale propensiuni coercitive, ci şi tendinţelor imanente oricărei democraţii de a împinge spaţiul de exercitare a libertăţilor şi drepturilor civice dincolo de marja de permisivitate admisă din punct de vedere funcţional la nivel societal. Dincolo de această marjă, există riscul real ca sub stindardul statului de drept să se instaleze într‑un regim democratic cu veleităţi democratice domnia bunului plac al guvernământului sau al unor segmente ale acestuia, practici autoritariste insidioase, aroganţa oligarhică, corupţia politică cu semn schimbat, un spirit discriminator şi, lucrul cel mai grav, un simulacru de justiţie.

Total 6 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*