Punctul Critic » Editorial » Mihai Milca: Sindromul încercuirii

Mihai Milca: Sindromul încercuirii

Ori de câte ori, ca români, ținem să ne afirmăm identitatea națională cădem pradă unui orgoliu primordial, acela de a ne certifica unicitatea. Invocăm originile merituase ale daco‑romanității, dăinuirea istorică, virtuți eroice, sacrifiiciile liderilor exemplari și ale strămoșilor anonimi.În același timp plătim tribut iluziilor și slăbiciunilor noastre etno‑psihologice. Ne place să credem că România este poate singura Harta-influentei-Rusiei-in-vecinatatea-Romaniei-fotoțară din zonă care, dincolo de frontierele ei actuale, numără comunități compacte și statornice de conaționali. România – o țară înconjurată de români. Constantin Noica, vorbind despre sentimentul românesc al ființei, era în măsură să constate că „prin determinările propriei sale istorii, civilizația noastră a fost întru un spațiu dat. Ea nu a roit cum a făcut civilizația helenică, dând colonii proprii pe toate coastele învecinate; nu și‑a aproximat spațiul, ca civilizația germană; nu a colonizat pe alții cum a făcut civilizația anglo‑saxonă. A fost întru spațiul din jurul Carpaților. Prin acest spațiu au trecut și alte seminții; dar au trecut numai. Noi am rămas în el”. Dincolo de această revelație extatică trebuie să recunoaștem că geniul tutelar al românismului Mihai Eminescu avea perfectă dreptate însă când spunea că suntem aici, o insulă de latinitate, dar mereu roasă pe margini. Identitatea românească este una pregnantă, dar sfâșiată de temeri și contradicții, purtând pecetea traumelor istorice și având în fibra sa constitutivă o dimensiune înăbușită a anxietății, o tensiune premonitorie a pericolelor și amenințărilor exterioare inconturnabile.

Geopolitica frontierelor românești, în dinamica lor istorică, reprezintă o concludentă și profitabilă lecție, din care însă nici elitele politice de azi, nici omul de rând nu au tres toate învățămintele cuvenite. Vecinătăți potrivnice, spații de conflict și confluență disputate, în cuprinsul cărora s‑au manifestat și s‑au extins sistematic hegemonii insidioase și forme de dominație brutală, neantizantă.După secole de opresiuni și umilințe, răzlețiți și învrăjbiți, sub presiunea deznaționalizării, suportând agresiuni de tot felul la adresa limbii și credinței lor creștin‑ortodoxe, a spiritualității lor profunde, nu este de mirare că românii difuz al siguranței că trăiesc printre ai lor au pierdut treptat sentimentul, al solidarității lor etnice și organicității apartenenței naționale pentru a deveni victimele predilecte ale unui sindrom al încercuirii, victime expuse și concesionate unei alterități dușmănoase. Românii și entitățile lor etatice, inclusiv statul național unitar desăvârșit după primul război mondial, au devenit țintă permanentelor atacuri concentrice și concertate ale unor structuri xenocratice fățișe sau oculte și ale unor alianțe diabolice recurente. O încercuire continuă de la este la vest și de la nord la sud. O încercuire care nu a slăbit în timp și care continuă și în prezent.

S‑ar putea găsi unii care să ne reproșeze o astfel de viziune întrucâtva pesimistă și alergică la interpretări ale istoriei, mai vechi sau mai recente, ce fac reverențe „corectitudinii politice”, „rațiunii cinice”, cosmopolitismului și globalizării, în condițiile în care statelor mici și națiunilor mici li se aduc reproșuri și încriminări, iar marilor puteri și imperiilor cu insațiabile apetențe expansioniste li se aduc elogii și ofrande. Sunt, totuși, câteva aspecte ale relațiilor României cu statele din imediata sa vecinătate și ale tribulațiilor identitare ale românilor, indiferent că este vorba de condiția lor de majoritari în raport cu minoritățile etnice trăitoare în țară sau de condiția lor de minoritari în statele vecine.

Istoria, așa cum a fost, ne arată că sindromul încercuirii vrăjmașe a funcționat dintotdeauna. Dacii l‑au avut în raport cu semințiile pontice și Imperiul Roman. Romanii l‑au exemplificat prin retragerea aureliană din Dacia. Primele formațiuni statale românești au avut de înfruntat în secolele al XIII‑lea și al XIV‑lea, după devastatoarele năvăliri ale popoarelor migratoare, veleitățile regatului maghiar de a controla și de a‑și subordona teritoriile din afara arcului carpatic, în vreme ce dinspre est și sub se profila deja primejdia reprezentată de Hoarda de aur și Imperiul Otoman în irezistibilă ascensiune. Turcilor care au ocupat și dominat timp de câteva secole Balcanii, litoralul Mării Negre, Ungaria – transformată după 1526 în pașalâc –li s‑au alăturat mai apoi habsburgii și Rusia – care a încorporat în secolul al XVII‑lea și al XVIII‑lea teritoriile actualei Ucraine de la Nipru, Bug până la Nistru, Prut și gurile Dunării. Încercuirea Țărilor române a fost în toată această epocă implacabilă, etanșă, fără alternativă, armatele celor trei imperii debușând succesiv, cu mici intermitențe, într‑un spațiu ce avea să se permanentizeze ca teatru de operații militare cu imense prejudicii pentru viața economică, politică și socială a românilor, condamnați la stagnare și ruină morală. Circumstanțele ce au oferit Principatelor dunărene după Războiul Crimeii și reculul Imperiului Otoman șansa accelerării procesului de emancipare și realizare a unității naționale au fost ulterior marcate de rivalitățile dintre crepuscularele imperii ce‑și disputau aria sud‑est europeană. Astfel, politica externă a Regatului României a oscilat între Puterile Centrale, Rusia, Anglia, Franța pentru ca, în cursul primului război mondial, românii să facă obiectul unei încercuiri germano‑austro‑ungare și turco‑bulgare, care după 1917 s‑a completat prin defecțiunea Rusiei cu un front nou și ostil deschis de agresiunea și subversiunea bolșevică. Deși anul 1918 a adus României unirea cu Basarabia, Bucovina, Transilvania și recuperarea Dobrogei și Cadrilaterului, amenințarea maghiară prin agresiunea Armatei Roșii a lui Bela Kun, incursiunile formațiunilor naționaliștilor ucraineni și ale trupelor bolșevice pe Nistru, cărora li s‑a adăugat ocupația abuzivă a Banatului de către foștii și ingrații aliați sârbi până în vara anului 1919 au accentuat sentimentul inconfortabil al românilor că frontierele dobândite prin jertfe și recunoaștere internațională sunt nesigure, contestate, revizuibile, din nefericire, în condițiile în care echilibrul european instaurat după Pacea de la Versail­les ar fi fost pus în discuție de noi reașezări ale raporturilor de forță în Europa. Politica revizionistă a statelor ce se considerau perdante din punct de vedere teritorial după primul război mondial, acțiunile provocatoare ale cercurilor revizioniste din țările vecine, strategia bolșevică antiromânească materializată în acțiunile diplomatice și militare ale Rusiei sovietice și tacticile conspiraționiste ale Kominternului de subminare a statului român și știrbire a integrității sale teritoriale, au determinat în ce mai mare măsură orientarea politicii externe românești către alianțe continentale și regionale în măsură să stăvilească trendul îngrijorător ce anticipa, pe fondul unui generalizat „război civil european” – potrivit inspiratei expresii a istoricului german Ernst Nolte – propensiunea către război, anexiuni brutale și sfere de dominație exclusive.

Pactul Ribbentrop‑Molotov prin care România devenea obiect de pradă și împărțire samavolnică între puterile totalitare – Germania și Rusia stalinistă – a căror voracitate se dovedea fără limite, a prefigurat drama anului 1940 când, din trupul țării, au fost smulse, prin dictat, șantaj și amenințare cu recurgerea la forță, Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței, Transilvania de nord‑vest, Cadrilaterul. Sindromul încercuirii și‑a găsit atunci funeste confirmare, cu efecte devastatoare pe termen scurt, mediu și de lungă perspectivă.

În 1941, când România a intrat în războiul anti‑sovietic, motivația avansată de către mareșalul Antonescu pentru această opțiune riscantă a vizat nu doar dezrobirea Basarabiei și nordului Bucovinei, ci și dobândirea unui atu geopolitic pentru a recupera totodată Transilvanie de nord‑vest cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena, pentru anihilarea presiunii horthyste și a manevrelor Budapestei de a‑și dovedi superloialitatea față de Germania nazistă.

Schimbarea raporturilor de forțe între puterile Axei și tabăra Națiunilor Unite pe parcursul ultimilor ani ai celui de‑al doilea război mondial au determinat ca românii să‑și reconsidere poziția și alianțele. După 23 august 1944, România a intrat în zona de ocupație și dominație sovietică, ca de altfel și țările vecine. Timp de decenii, sub aparența unor relații de amiciție și solidaritate în interiorul „lagărului” socialist, românia comunistă a constituit nu mai puțin ținta unui nerecunoscut război clandestin purtat de Moscova și celelalte țări ale blocului sovietic împotriva conducerii de la București. Lucrările istoricului american Larry Watts sunt cât se poate de documentate și edificatoare în această privință. Psihoza încercuirii și amenințării permanente cu invazia după 1968 a avut cauze reale, scenariul Revoluției din Decembrie 1989 nefiind străin de conivențe între vecinii României – Iugoslavia, Ungaria, URSS – și unele state occidentale preocupate să‑i ușureze sarcina inamicului acerb al lui Ceaușescu – Gorbaciov. Anii ’90 ai secolului trecut au accentuat, independent de trendul democratizării societății românești, marginalizarea și blocarea României într‑un spațiu geopolitic disputat în condițiile extensiunii Alianței Nord‑Atlantice spre Est, proliferării unor conflicte deschise în cuprinsul fostei Iugoslavii și perpetuării unor conflicte „înghețate” în zona Mării Negre, în Transnistria, Caucaz etc. Accederea României în NATO și apartenența la Uniunea Europeană au creat premise reale pentru ca amintitul sindrom al încercuirii pe care românii l‑au încercat de‑a lungul timpului să lase locul unui sentiment de mai mare securitate în plan geopolitic. Cu toate acestea, evoluțiile contrariante din spațiul ex‑sovietic din ultima vreme, relansarea politicii imperiale a Rusiei, destabilizarea Ucrainei, anexarea Crimeii de către Moscova, declanșarea unui veritabil război civil în ținuturile de est și de sub ale Ucrainei între elementele pro‑ruse secesioniste și elementele loialiste Kievului au evidențiat cu claritate precaritatea unui status quo post‑sovietic, pe fondul resuscitării spectrelor Războiului Rece și temerilor reciproce ale foștilor adversari de odinioară. Rusia se teme de extinderea razei de acțiune a NATO în Ucraina sau în Caucaz. SUA și țările Uniunii Europene se tem de o revanșă imperială a Rusiei, de o reconquista rusească a teritoriilor aflate cândva sub sceptrul Kremlinului al cărui legatar legitim se simte Vladimir Putin.

Situația tot mai instabilă și neliniștitoare de la frontierele de est și de nord ale României, precum și jocul tot mai sofisticat al Budapestei pe cartea Moscovei, încurajarea tendințelor autonomiste – inclusiv de ordin teritorial – în sânul minorității maghiare din Transilvania, replierile stranii ale Sofiei în materie de politici energetice mai curând pe variantă rusească, decât pe soluțiile preconizate de Uniunea Europeană pentru partenerii direct vizați de eventuale represalii ale guvernanților de la Kremlin, ca răspuns la sancțiunile prevăzute de Occident în plan economic, financiar și politic la adresa Federației Ruse sunt de natură să reintroducă o stare de anxietate în cazul românilor care, pentru a câta oară?, nu‑și pot reprima ideea că au de‑a face cu o nouă încercuire primejdioasă. Situația creată la granițele României poate cunoaște de la o zi la alta complicații și derapaje dramatice ale căror consecințe geopolitice nu sunt greu de anticipat, dar sunt greu de acceptat.

Va reuși România să depășească nu doar sindromul încercuirii, ci și circumstanțele în care încercuirea tinde să se înstăpânească? Rămâne de văzut, când și cum.

Dr. Mihai Milca

Total 4 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*