Punctul Critic » Editorial » Mihai Milca: România electorală

Mihai Milca: România electorală

Ne place să credem că democraţia reinstaurată în România după decembrie 1989, singurul câştig real dobândit în condiţiile în care totalitarismul comunist a suferit istorica sa implozie în Europa centrală şi estică, este în măsură să‑şi dovedească, dacă nu imediat, cel puţin pe termen mediu şi lung, nu doar condiţia sa inalienabilă, constitutivă din punct de vedere politic, ci şi virtuţile funcţionminciuni-electorale-fotoale în raport cu oricare alt tip de regim de factură non‑democratică. În realitate, democraţia românească postdecembristă este una sui generis, ale cărei caracteristici manifeste diferă de sau se află în flagrant contrast cu cele ale democraţiei occidentale consolidate. Nu este vorba de o boală a copilăriei şi nici de o etapă tranzitorie care poate fi depăşită prin reforme instituţionale şi procedurale impuse „de sus” sau „din exterior”. Ceea ce se ignoră cel mai adesea este faptul că fracturile istorice pe care le‑a suferit democraţia în România modernă de la constituirea statului naţional, trecându‑se prin faze prelungite de autoritarism monocratic (dictatura carlistă, dictatura militară antonesciană) şi totalitarism stalinist sau naţional‑comunism (perioada Gheorghiu‑Dej şi „epoca Ceauşescu”) au generat traume adânci şi au lăsat sechele politice greu de surmontat. Statul şi structurile sale birocratizate nu au reprezentat un vector al democratizării societăţii româneşti. Iar societatea civilă, în adevăratul sens al cuvântului, a fost cvasi‑inexistentă şi practic indezirabilă atât pentru guvernările de odinioară, cât şi pentru cele din ultimii douăzeci şi cinci de ani. Pe de altă parte, partidele politice româneşti, atât cele istorice, cât şi cele care populează astăzi scena publică nu şi‑au dezminţit niciodată apetitul pentru a se substitui, pe poziţii de putere, instituţiilor democratice, astfel încât ceea ce s‑a instituit de fapt nu a fost un mecanism care să se plieze întru totul prevederilor constituţionale şi principiilor de funcţionare a statului de drept, ci un sistem partitocratic care a confiscat pârghiile de decizie şi influenţă în toate structurile instituţionale şi administrative.

Cultura politică a românilor a fost subsumată ideologiilor dominante doar în măsura în care acestea erau consonante cu conjuncturi şi interese imediate, fără a avea determinaţii bine delimitate şi profunde în citat-regele-mihaiuniversul mental al diferitelor categorii de electorat. Clivajul între elitele politice şi intelectuale, pe de o parte, şi masa alegătorilor, pe de altă parte, a fost lipsit de semnificaţie în explicarea tipologiilor votanţilor şi a comportamentului lor în faţa urnelor. Clivajele între mesajele partidelor şi candidaţilor en titre sau între presupusele segmente de electorat arondate acestora s‑au estompat de multe ori de la o confruntare electorală la alta, întrucât afinităţile, intenţiile de vot ale prezumtivilor alegători fluctuau în funcţie de circumstanţe, de identificările interesate, de falsele identificări şi manipulările mediatice.

Democraţia electorală în România, după 1989, evidenţiază cu pregnanţă toate tarele şi mutaţiile suferite de climatul politic postdecembrist marcat de tendinţe contradictorii şi exacerbate. Dezideologizarea discursului politic şi accentuarea dimensiunii emoţionale a ofertei electorale, apelurile convenţionale la dialog şi consens, precum şi propensiunea continuă spre beligeranţă, intoleranţă şi excluziune a adversarilor, recursul la valori şi teme generoase concurat de practici agresive şi partizanate frizând iraţionalitatea au devenit, în numai două decenii şi jumătate de exerciţiu democratic formal, simulacru de dezbatere, participare politică sporadică şi spirit inerţial, mimetic, atributele inconfundabile ale realităţii electorale româneşti. Ratele de participare a cetăţenilor la alegerile derulate din 1989 încoace au diminuat constant, în timp ce abstenţionismul a înregistrat cote crescătoare, asociindu‑se diferitelor forme de Citat-Joanne-K-Rowlingfrustrare şi nemulţumire generate de prestaţia clasei politice, şi atitudinile tot mai pronunţate anti‑sistem.

O tendinţă care a câştigat tot mai mult teren în spaţiul public a fost aceea a perpetuării difuze a campaniilor electorale dincolo de intervalele strict reglementate, astfel încât intervenţiile şi luările de poziţie ale politicienilor nu au urmărit obiective şi răspunsuri la probleme legate de activitatea Executivului sau a Legislativului, de rostul şi rolul puterii judecătoreşti, de politica euro‑comunitară etc., ci suscitarea unor situaţii conflictuale cu consecinţe susceptibile de a amplifica şansele electorale ale partidelor, ale protagoniştilor Puterii şi fruntaşilor Opoziţiei.

Dacă intruziunea televiziunii şi a celorlalte mijloace de comunicare în masă în sfera politicii a cunoscut în Citat-Petre-Tuteatot acest răstimp o creştere exponenţială, nu este însă mai puţin adevărat că însăşi practicarea politicii s‑a subordonat unor exigenţe ce au modificat însăşi substanţa acesteia, politica metamorfozându‑se în tele‑politică. Showbiz‑ul politic a preluat funcţia de informare şi dezbatere a problematicii de interes public, primând spectacolul cu orice preţ, în care politicienii sunt condamnaţi să se supună regulilor star‑sistemului, alături de vedetele din lumea muzicii, sportului, modei şi vieţii mondene. Presa cotidiană şi magazinistică s‑a „tabloidizat” la extrem, selectând din arealul politic bârfe, zvonuri, cancanuri, atacuri la persoană, amănunte picante, pseudo‑dezvăluiri şi secvenţe compromiţătoare care fac din politicieni ţinte la îndemână pentru declanşarea şi desfăşurarea unor campanii de presă susţinute şi, nu de puţine ori, cu efecte devastatoare.

Distorsionarea actualităţii politice şi a receptării publice a acesteia reprezintă nu doar patul germinativ al manipulării mediatice, ci şi răspunsul cotidian la apetitul insaţiabil al unui public avid de senzaţionalism ieftin şi trivialităţi politice. Nevoia de informare corectă cedează în faţa consumerismului şi dependenţei toxice de surogate de fapte şi idei, clişee comode şi stereotipuri contagioase.

Tele‑politica şi tele‑alegerile tind să devină astfel o realitate prefabricată, un produs ficţional care este propus ca substitut al realităţii înseşi.

Dacă mass‑media nu se mai poate sustrage „vocaţiei” sale manipulatoare în plan politic, iar politicienii Citat-Edmund-Burkeacceptă unii de voie, de nevoie, alţii cu voioşie iresponsabilă ca mesajelor lor să li se adauge coeficienţi de „corecţie” manipulativă, o altă categorie de intermediari ai mesajelor electorale îşi face simţită prezenţa pe platourile TV: comentatorii şi aşa‑zişii analişti politici. Ei se învrednicesc să facă asimilabile tot felul de judecăţi evaluative sau enunţuri apodictice, lăudând, obiectând, criticând, justificând sau motivând diferite candidaturi, poziţionări sau repoziţionări pe scena politică prin care‑şi onorează partizanatele secrete şi contractele oneroase cu mogulii presei şi televiziunilor.

Mai nou, operaţiunilor de condiţionare a electoratului prin mass‑media li se asociază şi sondajele de opinie, care în perioadele dintre alegeri abundă în constatări de natură să manipuleze, la rândul lor, atât alegătorii potenţiali în postura lor de consumatori de informaţii aparent statistice şi ştiinţifice, cât şi comentatorii şi aşa‑zişii analişti politici care aspiră la statutul de „noi” lideri de opinie, exoneraţi pe această cale că ar fi părtaşi la diversiuni mediatice şi manipulări.

În România zilelor noastre, ca şi în alte părţi, câmpul politic a devenit o piaţă precum cea în care produsele de consum sunt promovate ostentativ, insistent şi fără reticenţe sau scrupule de orice ordin.

Marketizarea politicii, standardizarea formulelor de acroşare a alegătorilor pe parcursul campaniilor electorale au creat noi surse de profit şi profesiuni la modă. Dar dincolo de această constatare, nu putem să nu recunoaştem că piaţa politică s‑a divizat şi s‑a închis pentru libera şi onesta concurenţă. Fenomenele de saturaţie, de monopolizare şi control disimulat au proliferat. Raţiunile de ordin comercial s‑au impus strategiilor staff‑urilor de campanie şi finanţatorilor partidelor care devin parte a oligarhiei politice a momentului. Campaniile electorale se vădesc a fi într‑o tot mai mare măsură întreprinderi subordonate unor jocuri de interese ce scapă electoratului. Aceste campanii supralicitează caracterul incriminator şi dimensiunile diabolizate ale adversarilor politici. Se abuzează de tehnici de intimidare şi intoxicare a electoratului. Se Citat-Martin-Luther-Kingpractică atacul la persoană şi linşajul mediatic. Se vizează compromiterea publică, discreditarea şi anihilarea preopinenţilor. Canibalismul politic a ajuns un firesc şi banal mod de a fi.

România electorală a anului 2014 evidenţiază şi un alt aspect extrem de grav şi cu repercusiuni ireversibile. Implicarea în lupta politică şi electorală a instituţiilor publice, controlate politic, menite să apere statul de drept şi să combată corupţia, care s‑au transformat în mod involuntar în instanţe de arbitraj politic. În măsura în care anchetele şi arestările, vizând protagoniştii confruntării electorale îi sancţionează pe unii politicieni favorizându‑i implicit pe alţii, au făcut ca, de exemplu, campania pentru prezidenţialele din 2014 să fie una atipică în raport cu cele precedente, dar şi una profund viciată de suspiciuni, ameninţări penale, expediţii punitive cu efecte demobilizante asupra militanţilor partidelor şi unor segmente de electorat.

Notorietatea mediatică şi exhibarea cotidiană a unor politicieni în diverse posturi intră de acum în zona de risc şi vulnerabilitate prin ricoşeu. La acestea toate putem adăuga diletantismul şi veleitarismul cu pretenţii de care dau dovadă nu puţini manageri de campanie electorală, gafele candidaţilor, defazarea acestora în raport cu problemele reale şi acute ale societăţii româneşti, discursurile cu tentă populistă, demagogia iritantă şi suficienţa celor care ocupând prim‑planul atenţiei publice se iluzionează că au şi îndreptăţirea de a abuza de încrederea concetăţenilor şi conaţionalilor lor.

Acesta este, din păcate, tabloul politic al României în anul de graţie (electorală) 2014!

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*