Punctul Critic » Istorie » Mihai Milca: Mussolini şi Machiavelli – Tentația recuperării ideilor machiavelliene în doctrina fascismului italian

Mihai Milca: Mussolini şi Machiavelli – Tentația recuperării ideilor machiavelliene în doctrina fascismului italian

Chiar dacă opera lui Machiavelli a intrat cu întârziere în conştiința publică iar reflecțiile secretarului florentin despre putere, guvernare, rolul conducătorului în raport cu cei guvernați, mijloacele de atingere a unor scopuri dezirabile politic au avut de înfruntat nu puține adversități, anateme şi denunțuri calomnioase, făcând obiectul unor deplorabile tribulații, mesajul lor s‑a impus peste timp. Perenitatea lor a dovedit cu prisosință că adevăratul lor destin s‑a împlinit irevocabil în postumitate.

„Principele” – cea mai cunoscută scriere a lui Machiavelli a fost elaborată în a doua jumătate a anului 1513 la Sant’ Andrea in Percussina, lângă San Casciano, şi nu a văzut lumina tiparului decât în 1532, la aproape cinci ani de la dispariția din viață a autorului. Primele ediții apărute la Roma şi Florența au fost, este drept, urmate de altele. Dar climatul general al epocii era unul potrivnic receptării ideilor machiavelliene. Reforma protestantă care a obligat Biserica Catolică să se replieze şi să încerce recuperarea pozițiilor hegemonice pierdute prin ceea ce s‑a numit Contra‑Reformă, a făcut ca semnificația ideilor lui Machiavelli să pară puternicilor vremii suspecte şi insidioase.

Cardinalul Reginald Pole, arhiepiscop de Canterbury, nu se îndoia că „Principele” ar fi fost scris de „mâna Diavolului”. În 1557, Papa Paul al IV‑lea îl stigmatizează pe Machiavelli ca „necurat şi scelerat”. Ca urmare, autorul „Principelui” este condamnat de Conciliul din Trento şi pus la index. În Franța, reputația malefică a Caterinei de Medici se răsfrânge, prin ricoşeu, asupra lui Machiavelli, considerat un consilier „post mortem” al acesteia. Este de presupus că termenii de „machiavelic” şi “machiavelism” au intrat astfel în uzul curent cu o încărcătură semantică peiorativă, care a avut „darul” de a devaloriza şi mistifica semnificația genuină a ideilor gânditorului florentin. Protestanții l‑au detestat pe Machiavelli acuzându‑l de iezuitism. Dar iezuiții l‑au acuzat şi l‑au denunțat la rândul lor cu reconfortată indignare catolică. Astfel, jurisconsultul calvinist Innocent Gentillet a dat la iveală în 1576 un pamflet anti‑machiavellian ce s‑a vrut devastator. „Discurs asupra mijloacelor pentru a guverna bine…împotriva lui Nicolas Machiavelli”. Acestuia i s‑a alăturat fără șovăială părintele iezuit Antoine Possevin care l‑a defăimat pe Machiavelli fără măcar a‑i fi citit vreo lucrare. La Ingoldstodt, în Bavaria, iezuiții i‑au ars efigia lui Machiavelli în piața publică.

Cu toate acestea, practicienii puterii, principii sau înalții prelați ai Bisericii – Carol Quintul, Caterina de Medicii, Henric al III‑lea, papa Sixt al V‑lea, cardinalul Richelieu sau cardinalul Mazarin – au interiorizat lectura lui Machiavelli, nutrindu‑se în taină din maximele și sfaturile sale referitoare la mecanismele guvernării. Odată cu erodarea fundamentelor absolutismului despotic, la sfârşitul secolului al XVII‑lea şi pe tot parcursul secolului al XVIII‑lea, se relansează şi interesul pentru conținutul intrinsec al „Principelui” prin critica avansată de John Locke şi acțiunea tout azimut a iluminiştilor. Regele Prusiei, Frederic al II‑lea, a scris chiar un „Anti‑Machiavelli”, omagiul unui „filosof” adus viitorului „despot luminat”, idealismului politic şi optimismului istoric. Caznele la care a fost supusă opera şi memoria intelectuală postumă a lui Machiavelli par să se fi apropiat de final.

În 1787, marele duce Leopold de Toscana înalță, la bazilica Santa Croce din Florența, Panteonul italienilor iluştri, un monument în vecinătatea căruia odihnesc rămăşițele pământeşti ale lui Dante, Galilei, Michelangelo, Alfieri, Rossini, şi unde şi‑a găsit odihna veşnică şi cenuşa lui Machiavelli. (1)

„Principele” avea ulterior să exercite o veritabilă fascinație asupra unor lideri politici şi militari precum Napoleon Bonaparte, Napoleon al III‑lea, sau gânditori precum Macauley, în Italia, Machiavelli devenind o figură tutelară şi emblematică a mişcării de reînnoire şi emancipare pe care a reprezentat‑o Risorgimento. Machiavelli este perceput ca un profet al unității italiene.

Primul studiu cu adevărat consistent şi revelator asupra lui Machiavelli privind importanța sa pentru devenirea culturii italiene i se datorează lui Francesco de Sanctis în a sa „Istorie a literaturii italiene” care reuşeşte să fixeze cadrul comprehensiv al vieții şi operei ilustrului florentin, devoalând fațetele multiforme ale personalității şi ideilor acestuia din urmă: Machiavelli – omul, patriotul, istoricul, filosoful politicii, poetul şi dramaturgul. Alți exegeți ai operei machiavelliene – Oreste Tommasini, Pascuale Villari, Carlo Gioda, Gaspar Amico, Francesco Nitti, Pascuale Stanislao Mancini, Vittorio Muri şi mulți alții au revendicat pentru Machiavelli dacă nu un cult, cel puțin imaginea unui om‑total căruia matricea culturală a Renaşterii îi datorează enorm, fără de care conştiința națională a modernității italiene nu este de conceput, grație unui fenomen remanent de excepție. Pentru Benedetto Croce, Machiavelli este gânditorul politic prin excelență, teoritician al politicii pure, „dincolo, sau mai curând dincoace de răul moral”.

Francesco Ercole, într‑o serie de studii, întinzându‑se de‑a lungul unui deceniu, între 1917 şi 1926, preocupat de relația privilegiată între morală şi politică, reuşeşte să articuleze atât un sistem etic machiavellian cât şi un sistem teoretic al politicii aşa cum s‑au prefigurat acestea în discursul explicit al florentinului sau în paginile adiacente temelor urmărite.

Giovanni Gentile, ulterior ideolog en titre al fascismului, în celebrele sale Studi sul Rinascimento (1928) nota: „Ercole ne prezintă un Machiavelli clar, logic, sistematic luminos. În particular el desluşeşte conceptul de virtu machiavellian, cu o aşa abundență de citate şi o aşa exactitate în interpretare încât nu se mai poate cere nimic în plus”. Spre deosebire de Federico Chabod, care în introducerea la ediția „Principelui” are serioase rezerve față de întreprinderea exegetică a lui Ercole şi eseurile acestuia: „Principalul lor neajuns rezidă în excesiva rigoare logică cu care el a vrut să ordoneze citatele făcând din Machiavelli un teoretician care n‑a fost niciodată astfel, dând gândirii sale o securitate abstractă a derulării aşa cum aceasta nu a avut‑o. Statul abstract, Machiavelli nu l‑a căutat în realitate; şi în aceasta rezidă într‑adevăr formidabila sa originalitate care‑l distinge de publiciştii medievali şi jurisconsulți” (2). Un alt autor care merită a fi menționat este Ettore Janni care în lucrarea sa publicată în 1928 Machiavelli este tentat să aşeze politica pe o bază etică, văzând în precursorul florentin un tehnician al politicii cu toate consecințele cuvenite pe care un astfel de statut le comportă.

Toate aceste notații le‑am considerat utile pentru a circumstanția premisele şi cursul unei operațiuni ideologice consumate în anii ’20 ai secolului al XX‑lea ce au făcut din Machiavelli obiectul unor tentative de recuperare în registrul totalitar, configurat prin ascensiunea şi consolidarea fascismului mussolinian.
Oricât ar părea de paradoxal, în doctrina fascistă incipientă şi chiar în luările de poziție publică a lui Benito Mussolini din perioada începuturilor sale politice, când s‑a apropiat de anarho‑sindicalism, a militat în cadrul Partidului Socialist Italian şi şi‑a edificat în urma unor lecturi eclectice şi pasionale o cultură de militant revoluționar la stânga extremă a socialismului, în opoziție cu curentul reformist predominant în epocă, în anii premergători primei conflagrații mondiale, referințele de orice fel la Machiavelli lipsesc cu desăvârşire.

Traseul sinuos al migrării intelectuale de pe liniamentele stângii de sorginte marxsistă către dreapta naționalistă care avea să îmbrace vestmintele unei noi ideologii – cea fascistă – nu pare să fi avut vreo tangență cu dezbaterile culturale în jurul operei poltice a lui Machiavelli. Dacă Mussolini poate fi considerat un vector dinamic al doctrinei fasciste, demersul său fiind – aşa cum sublinia un calificat cercetător al fenomenului fascist A. James Gregor – „rezultatul confluenţei unui număr de curente intelectuale şi politice ale momentului – incluzând naționalismul italian, futurismul şi sindicalismul național‑revoluționar – împreună având un impact asupra milioanelor de tineri brutali ce se întorceau din cel mai mare conflict militar din istoria omenirii”, atunci descoperirea într‑un târziu a lui Machiavelli este cât se poate de simptomatică.
Renzo de Felice, în monumentala sa biografie consacrată a lui Mussolini nu identifică, cel puțin în primul volum ce retrasează traiectul „revoluționar” al celui ce avea să devină Ducele fascismului italian, niciun recurs la opera lui Machiavelli şi nicio apetență pentru asimilarea vreunui element de tradiție intelectuală „risorgimentală” cu privire la spiritualitatea machiavelliană ce a fecundat lupta pentru desăvârşirea unității italiene.

Acelaşi lucru se poate uşor constata parcurgând excelenta analiză a originilor ideologiei fasciste datorată lui Zeev Sternhell şi colaboratorilor săi. Sursele intelectuale ale doctrinei fasciste pot fi depistate în lucrările lui Georges Sorel – în care acesta procedează la o severă revizuire antimaterialistă a marxismului, în dezvoltarea ideii soreliene la discipolii săi francezi, în sindicalismul revoluționar italian, în sinteza dintre socialism şi naționalism, care a premers apariția efectivă a fascismului şi afirmarea sa intempestivă şi violentă pe scena politică italiană în perioada imediat următoare încheierii primului război mondial.

Într‑o mărturisire făcută scriitorului şi publicistului german Emil Ludwig, în cursul unor prelungite convorbiri ce au apărut sub forma volumului „Conversații cu Mussolini”, dictatorul italian recunoaşte că despre Machiavelli avea doar o sumară cunoştință datorită lecturilor difuze de la gura sobei din casa părintească. Apropierea profundă de Machiavelli s‑a produs însă la maturitate, atunci când Mussolini împlinise 40 de ani şi când a înțeles în ce constă valoarea ce i s‑ar putea atribui gânditorului florentin din perspectiva ideologiei fasciste.

Această a doua lectură corespunde în timp unui articol scris de Mussolini, în care el se referă explicit la Machiavelli, articol apărut în revista Gerarchia, în aprilie 1924, reluat apoi în Enciclopedia fascistă și în Opera Omnia a dictatorului. Se cuvine totuşi să facem o mică rectificare, la sfârşitul războiului, când fasciile nu fuseseră încă „înmănunchiate” într‑o mişcare unică, la Bologna, cu ocazia celei de a treia aniversări a intrării Italiei în marea conflagrație, în mai 1918, Mussolini clama: „Ceea ce Machiavelli scrie în cap. VI din „Principele” cu privire la cei care, ca Moise, Cyrus, Romulus, sau Tezeu, ajung la putere prin propriul lor merit poate fi aplicat nu doar indivizilor ci şi popoarelor. «Pentru a examina bine – spune secretarul republicii Florenței –, operele lor şi viața lor, nu se poate afla altceva decât că ei au primit de la Fortuna doar ocazia care le‑a dat materia de a putea face să avanseze acea formă de guvernământ care lor le pare bună, acolo unde fără această ocazie, virtutea curajului lor ar fi fost nulă și fără virtutea lor, ocazia s‑ar fi prezentat în zadar».”

Prin acest citat avant la lettre din „Principele”, Mussolini se acroşează de fapt de noțiunea de „ocazie”, care în politică este doar o condiție, necesară dar nu suficientă, a succesului în acțiune. Instinctiv, Mussolini încearcă să‑şi legitimeze oportunismul politic de care a dat dovadă de‑a lungul întregii sale vieți prin apelul la ceea ce Machiavelli numea Fortuna, acea forță confuză misterioasă care apare când ca Providență, când ca hazard, şi care, având o doză de implacabilitate, poate totuşi ceda voinței umane şi virtuții. Ocazia nu se creează de la sine. Fortuna este cea care o oferă. Depinde numai de virtutea omului pentru a fi transpusă în act. Nicio situație nu rămâne neschimbată mai mult de o clipă. Individul care o neglijează renunță de fapt la propria libertate şi comite din laşitate marele „refuz” de care vorbea Dante. Acesta este sensul inalterabil al considerațiilor lui Machiavelli despre şansă şi succes în istorie şi politică ce se decelează şi din Discursurile asupra primei decade a lui Tit‑Liviu (1513‑1519). (8)

Pe baza unor atât de firave indicii este mai curând hazardat să se caute o filiație directă de cosubstanţialitate între ideile machiavellice și unele afirmații ritoase, aparent encomiastice ale lui Mussolini pe care articolul din revista Gerarchia le conține. Acest „Preludio al Machiavelli” reprezintă o încercare de a compatibiliza ideile originare ale florentinului cu conotațiile atribuite în doctrina fascistă, în permanentă ebuliție, unor concepte cheie ale politicii şi guvernării. Pentru Mussolini, comentariile pe care le face pe marginea cărții lui Machiavelli sunt strict cirsumscrise momentului. El vrea să vadă în „Principele” mai curând un „Vade‑mecum” al guvernantului. Recunoscând precaritatea documentației ştiințifice pe care se sprijină bibliografia redusă parcursă şi intenția expresă de a oferi „o disertație scolastică rece” înțesată de citatele altora, Mussolini vrea să „dramatizeze” convocarea lui Machiavelli pro causa sui.

Mussolini se simte incitat de câteva interogații: „La patru secole distanță, ce este încă viu în Principele? Sfaturile lui Machiavelli ar putea avea o utilitate oarecare pentru oamenii de stat moderni? Valoarea sistemului politic a „Principelui” este ea circumscrisă epocii în care a fost scris volumul, deci în mod necesar limitată şi în parte caducă sau este întrucâtva universală şi actuală? În mod special actuală? Teza mea răspunde acestor întrebări. Afirm că doctrina lui Machiavelli este vie astăzi după mai mult de patru secole, deoarece dacă aspectele exterioare ale vieții noastre sunt în mare măsură schimbate, variațiile în spiritul indivizilor şi popoarelor nu s‑au dovedit prea profunde?”

Mussolini face caz de afinitățile sale elective pe care le are cu Machiavelli. Dar ceea ce vrea să se demonstreze în Preludio este panșantul machiavellian către meditație şi reflecție în contrast cu panșantul mussolinian către acțiune. Mussolini se simte îndrituit să sublinieze că dimensiunea acțională de care mişcarea fascistă s‑a ataşat obligă la un examen analitic al factorului uman care nu trebuie privit sub zodia eternității. Mai spune Mussolini: „Dacă politica este arta de a guverna oameni, adică de a orienta, de a le educa pasiunile, egoismele, interesele, în vederea unor scopuri de ordin general, ce depăşesc aproape întotdeauna viața individuală, deoarece ei se proiectează în viitor, dacă aceasta este politica, nu există niciun dubiu că elementul fundamental al acestei arte este omul. De aici trebuie pornit. Ce sunt oamenii în sistemul politic al lui Machiavelli? Ce gândeşte el despre oameni? Este optimist sau pesimist?” (10)

Mussolini crede că Machiavelli are o viziune pesimistă despre oameni. Natura umană este malefică şi oamenii sunt răi. Mussolini pare să jubileze atunci când scrie că Machiavelli a arătat mai degrabă dispreț fată de oameni şi că a prezentat cu precădere trăsăturile lor cele mai detestabile şi aspectele cele mai umilitoare. Şi citatul pe care îl alege din capitolul al XVII‑lea din „Principele” i se pare pilduitor: „Căci se poate spune în general un lucru despre toți oamenii: că sunt ingrați, schimbători, disimulați, fug de pericole, avizi de a obține un câștig…” (11) Acestei constatări amare, Mussolini îi alătură o altă remarcă a lui Machiavelli din „Discursuri” potrivit căreia „toți oamenii sunt răi şi sunt gata întotdeauna să facă uz de răutatea lor sufletească ori de câte ori au ocazia.” (12) Într‑un text de factură confesivă, Mussolini avea să declare la rându‑i cu amărăciune că față de oameni el nutreşte, în doze diferite, este drept, dispreț, uneori compasiune: „Eu nu pot avea prieteni. Mai întâi datorită temperamentului meu, apoi datorită ideii mele despre oameni. Ce idee? Nu de total dispreț, dar cu siguranță de un anume dispreț.” (13)
Mussolini îşi asigură prin toate aceste citate un alibi personal dar şi un argument pentru a‑şi justifica concepția totalitară, identificarea între Principe şi Stat şi subordonarea de către stat a individului cu metode dictatoriale. Dacă Machiavelli manifesta un anumit pesimism şi întrevedea inconvenientele republicilor, pericolele decadenței şi avantajele regiunilor autoritare, Mussolini este interesat să supraliciteze primatul statului asupra indivizilor care sunt animați de „propriul egoism” şi manifestă „atonie socială”. „Individul tinde continuu să evadeze. El tinde să se insubordoneze legilor şi să nu‑şi plătească impozitele, să nu meargă la război. Rari sunt aceia – eroi sau sfinți – care sacrifică propriul bine pe altarul Statului. Toți ceilalți sunt în stare de revoltă potențială contra statului”. (14)

De aici şi până la a pleda pentru omul totalitar care îşi regăseşte esența integrală în Stat, în statul fascist care îi organizează și reglementează toate aspectele de viață economică, politică, religioasă, comunitară, nu mai este decât un pas. Pe care Mussolini, din punct de vedere doctrinar nu se sfieşte să‑l facă.

Repudiind experiența revoluțiilor din secolele al XVII‑lea şi al XVIII‑lea, originate în gândirea iluministă, Mussolini ajunge la convingerea că rezolvarea conflictului între Stat şi individ nu se poate întemeia, atâta vreme cât puterea apare ca emanația liberei voințe a poporului, pe o ficțiune dublată de o iluzie. „Mai întâi – pretinde Mussolini – poporul n‑a putut fi niciodată definit. Este o entitate pur abstractă ca entitate politică. Nu se ştie cu exactitate nici unde începe, nici unde sfârşeşte. Adjectivul «suveran» aplicat poporului este o farsă tragică. Poporul deleagă totul în plus dar nu se poate cu certitudine exercita nicio suveranitate. Sistemul reprezentativ aparține mai mult mecanicii decât moralei. Chiar în țările în care aceste mecanisme sunt cel mai mult folosite de secole, sosesc ore solemne în care nu se cere nimic poporului, pentru că se simte că răspunsul ar fi fatal; i se smulge coroana de hârtie a suveranității – bună pentru timpuri normale – şi i se ordonă fără niciun fason fie să accepte o revoluție sau o pace, fie să mărşaluiască spre necunoscutul unui război. Poporului nu‑i rămâne decât o monosilabă pentru a aproba şi a se supune.” (15)

Mussolini este un autocrat republican. Propensiunea sa irepresibilă este de o natură cezarică. Pentru Machiavelli, statul bine orientat încetează odată cu Cezar. Pentru Mussolini, Cezar este cea mai frumoasă incarnare a virtuții romane şi cel mai mare personaj al istoriei. Machiavelli vede în Cezar primul dintre împărați care au făcut ca Roma să se afunde în corupție, în vreme ce pentru Mussolini, Cezar reprezintă o culme înainte de decadență, apogeul perioadei de grandoare republicană.

Asumându‑şi titulatura de Duce, Mussolini se simte îndreptățit să refuze poporului participarea la guvern, dar îl invită pe acesta să se dedice în întregime cauzelor publice. Poporul poate şi trebuie să se identifice cu Statul. Vedem, astfel că valorizând anumite enunțuri şi sentințe aparținând lui Machiavelli, Mussolini nu se postează de o parte sau de alta a faliei între guvernarea populară şi cezarism, între democrație şi fascism. Este nu numai cazul său ci şi al altor conducători de factură cezarică sau bonapartistă, numai că ambițiile sale irezistibile îl conduc către o formulă şi mai radicală, cea totalitară.
Aşa cum a remarcat un comentator al posibilei paralele ce s‑ar putea imagina între cele două personalități politice italiene – Machiavelli şi Mussolini –, secretarul florentin a perceput cu claritate ciclul retururilor de la democrație la autocrație şi înapoi, el a sesizat tendința naturală a statelor către corupție, degenerescența guvernării populare, propensiunea către dezordine morală şi înclinația monarhiei către tiranie, a condamnat cezarismul distinctiv în raport cu organele de control ale puterii şi a preconizat ca remediu al corupției instituțiilor republicane o reformă periodică a statului. Mussolini, însă, este posedat de o mistică a statului, este promotorul şi adeptul fanatic al unei statolatrii totalitare, depărtându‑se principial de esența ideilor machiavelliene pe care pretinde că le încorporează și le aduce în actualitate.

Trimiteri bibliografice
1. Jean‑Jacques Chevallier, Les grandes oeuvres politiques de Machiavel à nos jours. Armand Colin, 1970, vezi cap 1 dedicat lui Machiavelli, pp. 31‑32.
2. Vezi şi Louis de Villefosse, Machiavel et nous, Bernard Grasset, Paris, 1937, pp. 46‑49. Detalii lămuritoare în privința receptării ideilor lui Machiavelli în epoca modernă, în Italia şi Europa, pot fi găsite în cartea lui Orestes Ferrara, Machiavel, Librairie Ancienne Honore Champion, Paris, 1928, pp. 24‑26.
3. A. James Gregor invocă în acest sens mărturia unui camarad de primă oră a lui Mussolini în mişcarea fascistă – Dino Grandi, Giovani, N. Zanichelli, Bologna, 1941, pp. 39‑42 – care dacă ar fi trecută cu vederea ar face extrem de dificilă înțelegerea primei faze parcurse de fascism. A. James Gregor, Fețele lui Ianus. Marxism şi fascism în secolul al XX‑lea, Editura Univers, Bucureşti, 2002, p. 159.
4. Renzo de Felice, Mussolini il revoluzionario (1883‑1920), Einaudi, Torino, 1965.
5. Zeev Sternhell, Mario Sznajder, Maia Asheri, Nascita del ideologia fascista, Baldini, Castoldi Dalai Editori, Milan, 2008.
6. Emil Ludwig, Entretiens avec Mussolini, Albin Michel, Paris, 1932, pp. 65‑66.
7. Louis de Villefosse, op. cit., p. 76.
8. Machiavel, Discours sur la Premiere Decade de Tite‑Live, (1513‑1519), vezi cap 1, cartea I pp 119‑121 şi cap 1 cartea a II‑a, pp 254‑255 în vol. Machiavel, Le Prince – Discours – La Mandragore, Editions Rencontre, Laussane 1968.
9. Benito Mussolini, Preludio al Machiavelli (Gererchia aprile, 1924) în Louis de Villefosse, op. cit., p. 229.
10. Idem, pp. 229‑230.
11. Vezi capitolul 3, cartea I din Discursuri asupra primei decade a lui Tit – Liviu, în vol Machiavel, Le Prince – Discours – La Mandragore, Editions Rencontre, Laussane, 1968, p. 129.
12. Vezi Mussolini, Colloqui V, în Giuseppe Maggiore, La Politica, Nicole Zanichelli Editore, Bologna, 1941, p. 85.
13. Benito Mussolini, Preludio al Machiavelli, op. cit., p. 232.
14. Idem, p. 232.

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*