Punctul Critic » Istorie » Mihai Milca: Evreii, Aliații și Holocaustul

Mihai Milca: Evreii, Aliații și Holocaustul

Deși caracterul excesiv al măsurilor discriminatorii și practicilor teroriste de stat naziste era mai mult decât evident, încă de la începuturile regimului politic totalitar instaurat de Hitler în Germania la 30 ianuarie 1933, conștientizarea proporțiilor și consecințelor acestora la nivelul populației evreiești și al mediilor din afara frontierelor Reichului a fost puternic grevată de fenomene inerțiale și incomprehensiunea sensului acestora.

În primii ani ai dictaturii naziste evreimea germană, în special acea parte a ei ce împărtășea ideea asimilaționistă (în anumite cercuri evreiești se vorbea chiar de o relație specială, de o „simbioză” germano‑evreiască) a trăit o stare de șoc. Măsurile „legale” de excluziunea evreilor din viața publică, violențele de stradă și propaganda virulent antisemită au ultragiat, dar, în același timp, au și paralizat conștiința evreiască, inhibând în rândul populației evreiești orice tendință de împotrivire.

În fața agresiunii pe toate planurile din sfera publică evreimea a găsit de cuviință să se retragă în sfera privată. Soluțiile personale, familiale au prevalat în raport cu atitudinea de rezistență în plan comunitar, evreii nutrind iluzia că își vor putea continua existența în sânul societății germane, supunându‑se doar anumitor restricții. În scurtă vreme, însă, cei mai mulți dintre ei s‑au putut convinge că o coabitare cu regimul nazist era imposibilă. Încurajată și de autoritățile naziste alternativa emigrării evreilor germani a apărut ca o ieșire din situație, nu numai rezonabilă, ci și salutară. Cu toate dificultățile presupuse de o astfel de decizie, în primii ani ai regimului nazist circa 280.000 de evrei germani au luat calea exilului. Direcțiile exodului erau tout azimut: Palestina, SUA, Marea Britanie, dar și statele limitrofe Germaniei – Cehoslovacia, Austria, Elveția, Franța, Belgia.

Afluxul evreilor germani emigrați nu era însă văzut cu ochi buni de conducătorii politici și autoritățile din țările de destinație (vezi în acest sens „legea cotei de imigrație” din SUA, „White Paper” pentru Palestina din 1939 și celelalte măsuri adoptate de guvernele din unele țări europene sau America de Sud prin care era restricționată sever acceptarea emigrației evreiești provenind din Germania).

Pentru Hitler continuarea politicii de expulzare a evreilor din Reich reprezenta o prioritate absolută, aceasta fiind conectată nu numai obiectivelor doctrinei rasiale, ci și unor rațiuni de politică externă. Berlinul a căutat chiar să se pună de acord din august 1933 cu Organizația sionistă mondială pentru transferul bunurilor evreiești în Palestina sub forma exportului de produse germane (50.000 de Reichmarks per emigrant spre Pământul Sfânt).

Dar aceste tranzacții au dat greș și, începând din 1938, politica de emigrare a statului nazist față de evrei a înregistrat o schimbare de macaz. Întrucât numărul evreilor emigranți rămânea inferior calculelor naziste, Reichul a procedat la o radicalizare a măsurilor vizând persecutarea evreilor, pe de o parte, ca un mijloc de presiune internă și externă menit să accelereze exodul evreiesc, pe de altă parte, ca expresie a intensificării preparativelor în vederea declanșării agresiunilor contra țărilor vecine: Austria, Cehoslovacia, Polonia.

Izgonind cu forța evreii din Germania, Hitler avea în vedere și un alt avantaj: „exportând” evreii, el exporta implicit antisemitismul provocând o destabilizare politică și o iritare a mediilor ultra‑naționaliste și evreiești din țările ce reprezentau destinațiile finale ale emigrației evreiești germane.
S‑a ajuns într‑un fel la o situație stranie: rămânând în Reich, evreii riscau internarea în lagărele de concentrare, părăsind Germania, ei erau pasibili, de asemenea, de a fi internați în lagăre, de această dată ca rezidenți cu statut incert, considerați nu de puține ori „spioni” sau cetățeni ai unui stat inamic (după izbucnirea la 1 septembrie 1939 a ostilităților între Aliați și Germania hitleristă).

Este interesant de semnalat faptul că dacă în anii premergători celui de‑al Doilea Război Mondial politica oficială germană era de a se încuraja prin toate mijloacele emigrarea evreilor, Hitler nu și‑a putut reprima dorința de a păstra un contingent de evrei în calitate de ostatici cu care să poată șantaja oricând guvernele occidentale ostile Reichului.

În tot acest răstimp comunitățile și asociațiile evreiești din afara Germaniei, urmărind cu anxietate cursul evenimentelor și turnantele politicii antisemite naziste, au acționat pe măsura posibilităților, fie pentru a determina guvernele diferitelor țări de a admite un număr cât mai mare de refugiați din Reich, fie pentru a combate propaganda externă antievreiască promovată de mașinăria gigantică a lui Goebbels.
Organizațiile evreiești au făcut un adevărat lobby la Liga Națiunilor în 1933, în favoarea rezoluției prin care se confirma principiul protecției minorităților și se condamna Germania pentru tratamentul discriminator aplicat evreilor. Acțiunile întreprinse în cadrul Ligii Națiunilor au fost concertate cu cele vizând boicotarea produselor și serviciilor germane în diferite țări. Acestea au provocat, de fiecare dată, represalii și contrareacții oficiale germane ce au avut drept rezultat înrăutățirea situației evreilor rămași în Germania; decăzuți din condiția de cetățeni germani, evreii erau catalogați și reprimați nu numai ca un corp străin comunității rasiale ariene, ci și ca dușmani înveterați ai Reichului, „trădători” și „complici” inerenți ai tuturor conspirațiilor internaționale îndreptate contra Germaniei.

Evreii germani au acceptat să se supună măsurilor vexatorii și discriminatorii impuse de autoritățile naziste, considerând că acestea erau punctuale și circumstanțiale, că ele nu vizau decât anumite cazuri, că puteau să li se sustragă acestora, plătind un anumit tribut. Mulți dintre ei se amăgeau cu speranța himerică într‑o presiune a comunității internaționale asupra guvernului nazist care, mai devreme sau mai târziu, ar fi fost nevoit să revină asupra prevederilor legislative discriminatorii la adresa lor. O experiență ancestrală înrădăcinase în conștiința evreiască inanitatea împotrivirii în fața opresiunii emanând de la o autoritate statală.

Rezistența pasivă, fatalismul, eschiva, compromisul, atenuarea presiunii asupra comunităților evreiești prin concesii de ordin material, financiar făcute opresorilor reprezentau mai curând reacțiile tipice individuale și colective ale evreilor într‑o situație de criză ce părea să reediteze persecuțiile de odinioară, cu care aceștia se obișnuiseră deja. A existat, apoi, o tentație a evadării din coșmarul cotidian al persecuțiilor și umilințelor. O evadare interioară, o repliere pe resursele sufletești și valorile proprii fiecăruia (morale, culturale, religioase); sau, o evadare din universul concentraționar și alienat al regimului totalitar nazist – emigrarea –, cu atât mai mult cu cât însuși regimul încuraja o astfel de perspectivă.

Încercările și erorile în definitivarea unei noi atitudini existențiale în lupta cu Moloch‑ul nazist a ridicat în mentalul colectiv evreiesc supraviețuirea, în pofida oricăror vicisitudini, la rangul de valoare supremă. Evreii au încercat să se adapteze exigențelor draconice impuse de naziști, căutând să‑și ușureze situația printr‑o „supunere anticipată”, după cum remarca Raul Hilberg. Ei s‑au arătat dispuși să cedeze de bună voie anumite poziții privilegiate, să se înscrie în politica nazistă de „redistribuție” profesională (Berufsumschihtung), orientându‑se spre alte activități economice, mai puțin vizibile public, mai puțin expuse reglementărilor guvernamentale prohibitive și invidiei sociale manifestate de către anumite categorii de populație cu care coexistaseră până atunci.

Dar toate aceste reacții de adaptare ale evreilor se dovedeau în cele din urmă contraproductive, beneficiile în materie de securizare a propriilor persoane și de protejare a membrilor familiilor lor fiind nule. Când evadarea din Germania, prin emigrație autorizată sau fugă clandestină, nu a mai fost posibilă, starea de nevroză disperată a ajuns să facă loc paraliziei acționale. Această manifestare a caracterizat cu precădere comunitățile evreiești, mai cu seamă în etapa în care conducerea nazistă a abandonat politica emigraționistă și a trecut la măsuri drastice de izolare, strămutare și ghetoizare a populației evreiești pe teritoriile din Est, anexate Reichului după campaniile împotriva Poloniei și Uniunii Sovietice. Chiar dacă o mare parte a evreimii germane s‑a putut salva, părăsind Germania până la izbucnirea războiului, milioane de evrei negermani, locuind în Răsăritul Europei, au devenit, după ocuparea Poloniei, Țărilor Baltice, Ucrainei, Belorusiei și a unor zone compacte din Rusia, un nou și indezirabil „balast”, și o „provocare” suplimentară pentru conducerea nazistă, care deja instrumenta o abordare diferită a „problemei evreiești”, o „soluție finală” și „definitivă” a acesteia, în contextul oferit de războiul „total” împotriva raselor inferioare, pentru cucerirea „spațiului vital” necesar Reichului nazist.
Într‑o primă fază, la începutul războiului, în Polonia, evreii nu au constituit decât o țintă colaterală pentru autoritățile germane de ocupație, preocupate mai curând de succesul operațiilor militare, anihilarea rezistenței și decapitarea elitelor politice și intelectuale autohtone. Evreii, ca și polonezii, intrau în acea categorie de populații ce trebuia să facă obiectul strămutării de pe teritoriile care urmau să fie alipite Reichului.

Această masă de refugiați a fost comasată în arii de concentrare desemnate ad‑hoc, fără a se avea în vedere resursele economice și posibilitățile de supraviețuire în condițiile rechizițiilor și raționalizărilor de alimente impuse de război.

Concomitent însă, germanii au dat frâu liber spolierii evreilor de bunurile și proprietățile pe care le dețineau, confiscării fabricilor, magazinelor și imobilelor evreiești.

S‑a declanșat, în scurt timp, o teroare stradală asemănătoare celei practicate de naziști în primele luni de după preluarea de către Hitler a puterii în Germania, cu ocazia dezlănțuirii antisemite violente din toamna anului 1938 (Kristallnacht) ori după anexarea Austriei și hăituirea evreilor din Viena. Peste tot, germanii au organizat pogromuri, iar vânătoarea de evrei a căpătat proporții masive. Excesele spontane, molestarea în public a evreilor cu concursul antisemiților locali au fost însă la puțină vreme înlocuite cu proceduri standard de capturare, izolare și executare sumară a sute de mii de persoane având ca singură vină evreitatea lor. Execuțiile erau precedate de torturi, violuri, batjocorirea trivială a victimelor.

Evreii hăituiți erau însă și victimele unui proces de blocaj psihic, de atrofiere a instinctului lor de supraviețuire, aceștia crezând, în mod eronat, că toate umilințele și ororile pe care erau obligați să le suporte nu reprezentau decât un episod pasager, ce ar fi urmat să înceteze odată consumată euforia războinică de prima oră a noilor ocupanți. Încrederea le‑a fost însă înșelată, deoarece germanii au început să acționeze împotriva evreilor pe toate planurile, privându‑i de libertate, comasându‑i în lagăre de muncă și perimetre îngrădite – ghetouri –, lipsindu‑i de mijloacele de subzistență, călcându‑le în picioare orice urmă de demnitate, sentimentele umane, deposedându‑i de instinctul de autoconservare și ocultându‑le speranța.

În aceste condiții atroce, evreii, aduși prin mijloace brutale la limita subumanului, au suferit traume cumplite și mutații psihice catastrofale. Foamea, mizeria fizică, promiscuitatea s‑au înstăpânit în viața cotidiană din comunitățile evreiești ghetoizate. Traficul ilegal cu cele necesare traiului zilnic a devenit o îndeletnicire curentă. Și chiar dacă ghetoul a funcționat ca un oribil nivelator social în rândul evreilor, care anterior aparținuseră unor clase și categorii profesionale diferite, în interiorul acestuia nu au întârziat să se producă stratificări și segregări. O tagmă de profitori, traficanți, hoți, șantajiști și informatori ai germanilor a prosperat în lumea ghetoului, în detrimetrul tuturor celorlalți locuitori ai acestui spațiu concentraționar. Așa cum remarca Lucy S. Dawidowicz, în ghetou, clasa socială era determinată de ocupație și de proprietatea personală, care permitea obținerea de alimente și relativa securitate. Cu cât averea personală – bani, valută străină, bijuterii, bunuri de preț sau obiecte de folosință personală greu de procurat – era mai mare, cu atât șansa de a procura alimente sau obține protecție era mai ridicată. Fiecare dorea să supraviețuiască, să câștige timp, în eventualitatea producerii unei schimbări în politica ocupanților sau a unui miracol din exterior.

Nu trebuie câtuși de puțin ignorat faptul că ghetoul a reprezentat și un univers în care s‑au relevat și dimensiuni pozitive ale comportamentului uman: puterea de sacrificiu, forța solidarității, credința în triumful forțelor binelui, speranța mântuirii, spiritul identitar, ideea de continuitate a comunității etnice și religioase, dincolo de avatarurile și încercările teribile ale unei lumi mutilate de război, intoleranță și moarte.

În implementarea politicii naziste vizând eliminarea elementelor evreiești din cuprinsul celui de al III‑lea Reich și din Europa ocupată de Puterile Axei, „soluția finală” cum avea să fie definită de înșiși torționarii hitleriști, incluzând deportarea evreilor în lagărele de exterminare, uciderea acestora cu mijloace industriale, a fost, în permanență secretizată, apelându‑se, pe larg, la metode din arsenalul războiului psihologic, la tehnici de dezinformare, intoxicare a victimelor, dar și a opiniei publice internaționale.

Naziștii erau perfect conștienți că o operațiune de asemenea anvergură necesita pe lângă resurse materiale și umane, agregate (personal militaro‑polițienesc, servicii de siguranță și pază, un arborescent aparat birocratic, tehnicieni, locații de concentrare a evreilor deportați, garnituri de tren, construcții industriale, tehnologii de exterminare etc.) și concursul pasiv al victimelor, disociate de liderii lor, de potențialele lor suporturi de rezistență.

Atitudinile victimelor Holocaustului au fost extrem de diverse, în funcție de caracteristicele lor socio‑demografice, de apartenența la anumite grupuri sociale, politice, de convingerile religioase, de circumstanțele factuale ale modului în care fuseseră smulși din mediul lor de viață de către tentacularul mecanism al terorii și crimei naziste. Ele mai erau, neîndoielnic, marcate de condițiile dure ale izolării de lumea exterioară, de imposibilitatea derulării unei vieți normale profesionale, economice, în plan familial, de fenomenul masificării și condițiile degradante de trai din ghetou, de incomunicabilitatea cu alte grupuri sociale și etnice, de povara prejudecăților ce grevau dintotdeauna relațiile interpersonale și intercomunitare dintre evrei și neevrei, de sentimentul abandonului și lipsa înțelegerii situației lor fără ieșire, de care evreii din afara spațiului concentraționar nazist nu dădeau semnale că ar avea cunoștință.

Comportamentul evreilor aflați în captivitate a oscilat între dorința de supraviețuire și resemnare, între specularea tuturor oportunităților existențiale, acroșarea de o iluzorie salvare și acceptarea unui nemilos destin, între rezistența încăpățânată împotriva oricăror încercări și neșanse și vocația sacrificiului, între eroism și abjecție, între asumarea condiției umane și căderea în animalitate.

Cei care nu‑și renegau speranța găseau resurse să se sustragă strivitorului mecanism imaginat de naziști: evadau din captivitate uzând de stratageme posibile și imposibile, de documente false și complicități cumpărate; dejucau ordinele naziste mimând supunerea și plierea voluntară la restricțiile ce guvernau viața comunităților ghetoizate sau infernul din lagărele morții; participau la activitățile organizațiilor ilegale de rezistență; căutau să păstreze elementele identității evreiești, încrederea în valorile umane și să conserve mărturii despre crimele naziste și barbaria epocii Holocaustului. Dar aceștia au reprezentat o minoritate. Cei mai mulți au fost nevoiți să‑și înscrie existența între parametrii fixați de naziști. Eliminarea evreilor din societatea germană și din celelalte teritorii ocupate de Reich, ori din statele satelite în care guvernele progermane imitau măsurile antievreiești promovate de Berlin a condus la crearea unor comunități evreiești ghetoizate compacte, artificiale, tranzitorii, supuse experimentării și aplicării „soluției finale”.

În aceste comunități, germanii au procedat la segregarea unei minorități evreiești, căreia i‑a fost incredințată între anumite limite, administrarea ghetourilor.

Funcționarea consiliilor evreiești (Judenrats), create pentru a aduce la îndeplinire ordinele naziste, a constituit din perspectiva nevoilor resimțite de comunitățile ghetoizate, o condiție practică inevitabilă pentru asigurarea supraviețuirii masivelor concentrări de populație evreiască, de ale căror condiții de viață autoritățile germane se dezinteresau. Aceste consilii și‑au asumat responsabilități ingrate, dar care nu puteau fi transferate altor organisme privind desfășurarea unor activități economice, comunitare, educaționale, religioase, în absența cărora minima coeziune a populației evreiești în fața pericolului iminent al aneantizării ar fi fost imposibilă. Consiliile evreieşti erau interfața ghetoului în raporturile cu administrația germană și autoritățile militare și polițienești naziste. În anumite situații, liderii comunităților evreiești ghetoizate au reușit să atenueze duritatea măsurilor luate și aplicate de germani. De cele mai multe ori, consiliile evreiești, care au fost dublate și de un instrument aservit germanilor – poliția evreiască – nu au făcut însă decât să aplice ordinele naziste, scontând că sacrificarea anumitor categorii de evrei, livrate torționarilor lor, va permite salvarea altor categorii, amânându‑se, pe cât posibil, un deznodământ tragic bănuit, de care însă toți făceau abstracție.

În perioada post‑Holocaust rolul acestor consilii evreiești și al poliției ghetourilor a fost aspru judecat, punându‑se problema responsabilității și vinovăției liderilor evrei care s‑au salvat pactizând cu călăii, ori care au dus cu ei în mormânt povara morală a duplicității lor.

În lagărele de exterminare, comportamentul evreilor destinați camerelor de gazare a evidențiat o gamă relativ limitată de simptome și manifestări exterioare: resemnare, supunere mecanică, disperare, refuzul nevrotic al realității, împotrivirea în fața morții (această din urmă reacție fiind extrem de preocupantă pentru naziștii însărcinați cu operațiunile de exterminare, întrucât ar fi putut perturba procedura standard de ucidere pe bandă rulantă, generând agitație și revolte în rândul victimelor).

Dacă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, evreimea europeană ajunsese pe deplin conștientă de riscurile pe care le presupunea ignorarea semnalelor de pericol în legătură cu politica nazistă brutală de soluționare a problemei evreiești, chiar în condițiile în care evreii captivi nu puteau anticipa exact tragicul destin ce‑i aștepta, atitudinea liderilor și exponenților organizațiilor evreiești din străinătate îşi găsea încă balansarea într‑un univers defazat al iluziilor; iluzii legate de bunăvoința puterilor occidentale față de cauza emigrării și salvării evreilor din infernul hitlerist, iluzii privind efectul presiunilor externe exercitate asupra Germaniei în vederea ușurării situației evreilor, iluzii cu privire la valoarea unor principii de drept internațional și la buna‑credință a guvernelor țărilor din coaliția Aliaților.

Inițial, dihotomia între pozițiile organizațiilor evreiești și cele ale Aliaților nu a apărut într‑o lumină foarte clară. Evreii din Occident au reacționat cu întârziere față de succesiunea precipitată a evenimentelor care au prefigurat Holocaustul. Când liderii din străinătate ai evreilor s‑au dumirit asupra intențiilor expres criminale ale naziștilor și au realizat proporțiile crimei colective căreia i‑a căzut victimă evreimea europeană, era deja prea târziu. Milioane de evrei făcuseră de acum obiectul exterminării. „Soluția finală” fusese implementată, iar mijloacele prin care să se realizeze salvarea in extremis a evreilor ce nu ajunseseră încă în camerele de gazare erau, în totalitate, inoperante.

În vara anului 1942 amploarea deportărilor și execuțiilor atinsese asemenea cote încât secretul întreprinderii naziste de exterminare a evreilor nu a mai putut fi păstrat, iar zvonurile și informațiile cele mai terifiante au început să ajungă la cunoștința Aliaților.

La anumite niveluri ierarhice din structura Serviciilor Secrete aliate, ale organizațiilor evreiești și mișcărilor de rezistență din Europa ocupată de puterile Axei parveniseră informații disparate și rapoarte ale unor martori oculari ai crimelor săvârșite de germani împotriva evreilor. Dar acestea nu au fost suficient de bine exploatate și nici transmise urgent, mai departe, la vârf, conducerii politice și militare britanice, americane sau sovietice, guvernelor aliate.

Multe dintre aceste informații și rapoarte au fost considerate exagerate, neverosimile. Iar atunci când acestea au fost luate în seamă nu au apărut cu claritate caracterul unitar și dimensiunile de masă ale operațiunilor de exterminare. Evaluarea relevanței informative a mesajelor a fost subordonată considerentelor strict militare. Logica acțiunilor și politicii genocidare desfășurate la scara întregului continent european scăpa analiștilor militari și serviciilor secrete de informații din tabăra Aliaților. Propaganda antihitleristă nu a utilizat decât parțial și sporadic informațiile și relatările despre uciderea cu sânge rece de către germani a populației evreiești în Polonia, pe teritoriile sovietice ocupate de Reich, pretutindeni în Europa unde vânătoarea de oameni, vinovați de a aparține unei rase „inferioare”, se declanșase cu sălbăticie.

Încă în vara anului 1941 britanicii interceptaseră o serie de rapoarte cifrate ale poliției militare germane din zonele ocupate de Wehrmacht după declanșarea ostilităților împotriva URSS în care se făcea referire la execuții de masă, ale căror victime erau civili, între aceștia evrei. În primăvara anului 1942, un doctor evreu care reușise să scape din Varșovia ocupată a făcut public cifre în detaliu privitoare la decesele înregistrate în ghetourile din Polonia. O informație de la Lisabona, transmisă serviciului de spionaj american (OSS) având ca sursă un ofițer britanic evadat din captivitatea germană și care se ascunsese o vreme în ghetoul din Varșovia, descria condițiile mizere în care trăiau evreii, semnala că germanii creaseră o poliție evreiască formată din „scursori umane” și înștiința că Himmler și Frank, gauleiterul Guvernământului general polonez, ordonaseră accelerarea operațiunilor de deportare și lichidare a evreilor în zone dinainte stabilite: Lublin, Sobibor.

Alte informații despre politica de exterminare a evreimii au ajuns la Aliați pe o filieră elvețiană având ca surse cetățeni germani (un corespondent de presă relata despre camere de gazare staționare și mobile, dar informației, ca atare, nu i s‑a dat crezare; un economist al OKW – Marele Cartier General al Armatei germane – a transmis informația că în Est lagărele de exterminare sunt pregătite să primească mari transporturi de populație evreiască, informație, de asemenea, ignorată de autoritățile americane; un alt informator din Breslau făcea referire la un plan discutat la Cartierul general al Fuhrerului despre deportarea evreilor din Europa spre Est, unde aceștia urmau să fie lichidați „dintr‑odată”, rezolvându‑se „definitiv” problema evreiască; nici această informație nu a fost luată în considerare, întrucât nu exista, chipurile, o confirmare).

Cu toate acestea, în presa din Statele Unite au apărut luni la rând mai multe articole, citându‑se surse sau ziare din Europa, în care se vorbea de deportarea evreilor din ghetoul varșovian, de uciderea evreilor din Lodz, de gazarea altor evrei la Chelmno, Belzec, Sobibor și Treblinka. În acest răstimp, circa un milion de evrei și‑au găsit moartea în camerele de gazare sau executați la marginea unor gropi comune fără ca liderii politici americani și evrei, opinia publică de peste Ocean, să sesizeze proporțiile masacrului întreprins, extensiunea ariei exterminării și viteza cu care naziștii au acționat în aplicarea „soluției finale”.

La sfârșitul anului 1942, guvernele aliate dădeau publicității o declarație oficială intitulată „Politica germană de exterminare a rasei evreiești” prin care acestea avertizau că vinovații de asasinarea în masă a populației evreiești vor fi pedepsiți la sfârșitul războiului. La un moment dat, diplomația americană a încercat să capaciteze Vaticanul în acțiunea de denunțare a masacrelor comise de germani împotriva evreilor, Sfântul Scaun, însă, a adoptat o poziție precaută, nedorind să irite Berlinul, referirile la atrocități fiind vagi și vizându‑i în egală măsură și pe bolșevici.

La începutul anului 1943 secretarul de stat al SUA, Welles, a fost informat de Legația de la Berna cu privire la faptul că în Polonia ritmul exterminării este de 6.000 de evrei uciși zilnic, iar în Germania și România foamea făcea ravagii în rândul populației evreiești. Dar, în scurt timp, indicația venită de la Washington a fost ca astfel de telegrame să nu mai fie aduse la cunoștință altor persoane decât cele oficiale (se aveau în vedere o serie de lideri ai organizațiilor evreiești interesate în denunțarea crimelor naziste și exercitarea de presiuni asupra Administrației SUA).

Organizațiile evreiești din Statele Unite, reunite la Joint Energency Committee an European Jewish Affairs, și‑au continuat demersurile pe lângă guvernele aliate, în sensul adoptării unei declarații prin care Hitler să fie somat a autoriza eliberarea evreilor și emigrarea lor din Europa ocupată. Dar atât acești americani, cât și britanicii s‑au ferit să facă promisiuni de natură să lase impresia că angajamentul miliar al Aliaților ar avea ca motivație lupta în contul cetățenilor de origine evreiască din țările anglo‑saxone, la instigarea și sub conducerea acestora.

Au fost elaborate, în perioada ce a urmat, mai multe planuri de salvare a evreilor din ghearele naziștilor. Dar toate păcătuiau prin caracterul lor utopic, fantezist. Diferitele comitete înființate în SUA și Anglia pentru a contribui la salvarea evreilor europeni nu au reușit câtuși de puțin să avanseze soluții practice sau să frâneze cumva elanul criminal al exterminatorilor naziști. În tot cursul anului 1943 și în prima jumătate a anului 1944 genocidul împotriva evreilor a atins cote paroxistice.

În tot acest răstimp guvernul SUA a primit pe diferite canale informații din ce în ce mai detaliate despre sistemul de exterminare al lagărelor naziste, despre „fabricile morții” de la Majdanek, Treblinka și Auschwitz, despre deportările evreilor din Grecia, Slovacia, Protektoratul Boemiei și Moraviei, Olanda, Belgia, Franța, Guvernământul general și Ungaria. Aviația anglo‑americană a identificat instalațiile industriale din vecinătatea lagărelor de concentrare și exterminare naziste, a efectuat bombardamente asupra acestora, însă camerele de gazare și crematoriile din interiorul lagărelor nu constituiau o prioritate militară.

În primăvara și în vara anului 1944, când deportările evreilor din Ungaria cu destinația Auschwitz ajunseseră la apogeu, a existat o tentativă de salvare a acestora prin angajarea unor negocieri între Comitetul evreiesc de salvare din Ungaria și Eichmann în schimbul a 10.000 de camioane americane, necesare efortului militar al Reichului.

Negocierile au fost însă sistate, misiunea de salvare a eșuat, iar gazarea evreilor a continuat. Aliații nu doreau să fie acuzați că printr‑o astfel de acțiune prelungesc rezistența militară germană și încalcă înțelegerile convenite privind capitularea necondiționată a celui de al III‑lea Reich.

La începutul anului 1945 era deja mult prea târziu, peste cinci milioane de evrei fuseseră uciși de naziști, lagărele de exterminare fuseseră dezafectate, iar urmele masacrelor șterse, sub presiunea avansării armatelor aliate pe teritoriul Germaniei înseși. Puținii supraviețuitori ai Holocaustului din sistemul concentraționar nazist au reușit doar să șocheze și să‑i oripileze pe militarii aliați eliberatori. Drama evreimii europene se consumase în totalitate. Ceea ce mai rămânea de făcut de către Aliați era doar aducerea la îndeplinire a promisiunii făcute în timpul războiului privitoare la pedepsirea exemplară a criminalilor vinovați de moartea a milioane de persoane nevinovate, din rândul populației civile, între care evreii reprezentau un imens contingent.

În privința atitudinilor sovieticilor față de evrei și exterminarea acestora de către naziști se cuvine a fi făcută o mențiune specială legată de fluctuațiile politicii externe a URSS în perioada de după instaurarea regimului național‑socialist la cârma Germaniei și cu precădere în ajunul războiului.

După semnarea Pactului Ribbentrop‑Molotov în august 1939, diploma­ția sovietică, presa de partid și propaganda comunistă, controlate strict de Stalin, au încetat să mai pomenească, așa cum o făcuseră până atunci, de persecuțiile împotriva evreilor. Mulți evrei care s‑au nimerit în zona ocupată de sovietici după împărțirea Poloniei între cei doi dictatori, ori acei evrei care au fugit în URSS de frica germanilor s‑au trezit în scurt timp că au schimbat un sistem concentraționar cu altul. Unii dintre aceștia au ajuns în lagărele staliniste, suspectați de a fi spioni, „elemente capitaliste” ori pentru vina de a avea apartenență la mișcarea sionistă.

După ce Germania a atacat Uniunea Sovietică, la 22 iunie 1941, până la sfârșitul războiului, în mai 1945, politica liderilor de la Kremlin față de evrei s‑a schimbat radical. Propaganda oficială stalinistă și diplomația sovietică nu au contenit să denunțe barbaria nazistă, atrocitățile comise de germani împotriva populației civile din teritoriile vremelnic ocupate, evidențiindu‑se, când se credea de cuviință, și masacrele săvârșite contra evreilor. Constituirea Comitetului Antifascist Evreiesc în iarna anilor 1941‑1942 a reprezentat pentru Moscova o încercare de a exploata în favoarea sa sentimentele de solidaritate ale evreilor sovietici cu lupta antihitleristă, precum și simpatia și sprijinul organizațiilor evreiești internaționale.

Corespondențele de presă de pe front relevau, pe larg, nu numai lupta eroică purtată de Armata Roșie împotriva invadatorilor germani, ci și crimele de care naziștii se făceau vinovați în teritoriile ocupate cărora le cădeau victime cetățenii sovietici: ruși, ucrainieni, beloruși, evrei.

Numeroși scriitori și ziariști de largă notorietate în perioada sovietică au oferit pagini zguduitoare despre atrocitățile pe care autoritățile militare și polițienești germane le‑au patronat, le‑au organizat și le‑au înfăptuit în cei patru ani de război. I. Ehrenburg, K. Simonov, V. Grossman, V. Nekrasov și alții au realizat în acei ani o „Carte neagră” a crimelor comise împotriva evreilor sovietici, despre care imediat după război și, în special, după declanșarea prigoanei antisemite în 1948, propaganda oficială a încetat să mai pomenească. Nici despre colaboraționiștii germanilor recrutați din rândul antisemiților locali în Țările Baltice, Ucraina și Belorusia nu s‑a vorbit în presă, în propaganda de partid, în literatură sau în cercetările istorice. Era un capitol incomod și rușinos pentru autoritățile comuniste. În perioada când la conducerea partidului și statului sovietic s‑a aflat N.S. Hrușciov, antisemitismul, încurajat de conducerea de partid, a înregistrat un nou puseu. O serie de intelectuali au încercat în cursul procesului de destalinizare să atragă atenția și asupra victimelor terorii naziste din rândul populației evreiești sovietice.

Scriitorul V. Nekrasov a cerut public, în 1959, ridicarea unui monument în memoria evreilor din Kiev uciși de naziști la Babi‑Yar, iar poetul E. Evtușenko a scris chiar un poem, în 1961, intitulat „Babi‑Yar”, ambii devenind ținta unor violente atacuri comandate de conducerea partidului comunist.
După războiul arabo‑israelian din 1967, atitudinea autorităților sovietice față de evrei a devenit extrem de dură, antisemitismul oficial îmbrăcând forma unei continue campanii împotriva sionismului și militarismului israelian.

Ororile Holocaustului în memoria evreilor ex‑sovietici, provenind din spațiul dintre care cei mai mulți au emigrat ulterior în statul Israel, Europa Occidentală și SUA, au rămas însă vii, întrucât în teritoriile ocupate de naziști în 1941‑1942 aparținând Poloniei și URSS s‑a situat de fapt epicentrul urgiei căreia i‑a căzut evreimea din Europa Centrală și de Răsărit.

Total 4 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*