Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Disidenţă - opoziţie - critică antisistem » Mihai Milca: Eșecul sovietizării totale a Europei. Schisma titoistă

Mihai Milca: Eșecul sovietizării totale a Europei. Schisma titoistă

Cursul luat de către operațiunile militare după bătălia de la Stalingrad și reorientarea strategică preconizată pentru perioada postbelică la nivelul conducerii de la Kremlin au întărit convingerea lui Stalin că misiunea Cominternului (înființat la inițiativa lui Lenin în 1919) era pe cale de a se încheia. Nu întâmplător dizolvarea Cominternului în 1943 a precedat istorica întâlnire de la Teheran dintre Stalin, Roosevelt și Churchill.

Chiar dacă structurile organizatorice legale ale Cominternului au fost formal desființate, cele clandestine au continuat să funcționeze, scopul lor rămânând același: crearea premiselor pentru sovietizarea Europei sau a unei părți a acesteia imediat după război.

În anii 1944 – 1945 în țările Europei de Est și în vestul continentului (Franța, Italia) s‑au constituit după Eliberare guverne antifasciste, democratice. Reformele democratice întreprinse în toate aceste țări au avut atât o componentă socială (precum reforma agrară de exemplu în România, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania), cât și una instituțional‑politică (proclamarea Republicii Italiene, în 1946, şi a Republicii Populare Române, în 1947). În Balcani, situația politică s‑a complicat prin faptul că, imediat după izgonirea trupelor germane, între comuniști și trupele de partizani ale acestora, pe de o parte, și forțele de dreapta, pe de altă parte, au apărut puternice ciocniri de interese, care reflectau de fapt tensiunile nemărturisite dintre sovietici și anglo‑americani, la vârful alianței Națiunilor Unite.

În Iugoslavia, partidul comunist, condus cu fermitate de către șeful rezistenței, un lider format la „şcoala Cominternului”, Iosip Broz Tito, nu era câtuși de puțin dispus să împartă puterea cu celelalte forțe politice grupate în jurul monarhiei. Cu toate acestea, în martie 1945, s‑a ajuns la formula unui guvern de coaliție, avându‑l în frunte pe Ivan Šubašić, dar care s‑a putut instala doar cu concursul Consiliului Antifascist de Eliberare Națională, dominat de oamenii lui Tito. Mizând pe faptul că Iugoslavia nu fusese „atribuită” nici zonei de influență sovietică, nici celei occidentale, ca de altfel și Albania, comuniștii s‑au pregătit de alegeri hotărâți să nu lase nicio șansă adversarilor politici. În noiembrie 1945 dominația comuniștilor era deja consolidată și consacrată prin alegeri „democratice”. Tito se baza astfel pe un guvern solid, popular, greu de dislocat din afară.

La vremea respectivă, se pare că americanii erau deja dispuși să cedeze în totalitate Iugoslavia lui Stalin. Cazul iugoslav nu va întârzia însă să‑și arate consecințele în planul relațiilor dintre marile puteri învingătoare în război. Partidul Comunist iugoslav cucerise puterea violând regulile democratice și Occidentul nu intervenise, având și îndreptățirea și posibilitatea formală de a o face. Se crea deci un precedent periculos pentru sovietizarea celorlalte țări din Europa de Est, deja ocupate de către Armata Roșie, cu concursul acțiunilor destabilizatoare și diversioniste ale partidelor comuniste, colaboraționiste cu emisarii Kremlinului. Și în Franța, și în Italia comuniștii au primit consemn de la Moscova să conlucreze cu socialiștii și cu celelalte forțe politice naționale, antifasciste în cadrul unor guverne de coaliție (în Franța – guvernele conduse de Léon Blum și Georges Bidault; în Italia – comuniștii reprezentau al treilea partid al țării, după Democrația Creștină și Partidul Socialist Italian).

În țările Europei de Est, partidele comuniste au utilizat guvernele de coaliție cu socialiștii și celelalte partide național‑democrate pentru a dobândi prin forță, presiune politică, demonstrații în stradă, șantaj și amenințare, poziții‑cheie în poliție, armată, administrarea economiei sau propagandă. Regimurile politice din aceste țări au fost botezate cu numele de „democrații populare”, sintagmă polemică implicit cu ceea ce comuniștii denumeau ca „democrații burgheze”.

În acest context, comuniștii iugoslavi și albanezi deveneau modelul promovat de Stalin pentru mișcarea comunistă europeană: ceea ce Tito propusese în aprilie 1947 – industrializare accelerată și planificare strictă a economiei – era îmbrățișat în 1948 ca o linie generală de acțiune la nivelul celorlalte țări din Europa de Est.

Într‑o altă ordine de idei, mișcările și partidele socialiste și social‑democratice au decis în situația creată după război să reconstituie propria lor Internațională. Reconstituirea Internaționalei Socialiste s‑a produs la Bruxelles în mai 1946. Structura adoptată a fost una federativă. Congresul nu a stabilit „linia” de urmat de către partidele socialiste europene. A fost ales cu această ocazie un Birou având funcția de coordonare și de conducere efectivă a Internaționalei de la o reuniune la alta a unei Direcțiuni Internaționale (aleasă pe criterii de proporționalitate în raport cu numărul aderenților fiecărui partid), precum și de la un Congres la altul.

Pe plan teoretic, socialiștii se situau pe o poziție reformistă. Reformismul despre care se vorbea în anii ’20 ai veacului trecut nu putea fi o serie succesivă de reforme sociale ce prefațau cucerirea pe cale fundamentară a controlului guvernării și etatizarea economiei, ci trebuia înțeles ca o transformare a societății burgheze într‑o societate în care masele muncitoare să fie mai bine și mai amplu tutelate din punct de vedere social. Acest tip de socialism admitea naționalizările parțiale, ce ar fi permis muncitorimii participarea la gestiunea (publică) și conlucrarea cu patronatul privat. Nu era absolut necesară o majoritate socialistă și nici o guvernare socialistă. Era de ajuns o coaliție de guvernare, precum cea antifascistă, în care și comuniștii își puteau avea locul. În realitate însă comuniștii nu împărtășeau perspectiva agreată de Internaționala Socialistă, ei exaltau rolul URSS şi erau adepții unei economii etatizate conjugate cu dictatura. URSS constituia o realitate inconturnabilă, iar contribuția Armatei Roșii la înfrângerea fascismului fusese decisivă. Internaționala Socialistă în 1946 era confruntată, mult mai mult decât în perioada interbelică, sub presiunea evenimentelor, cu atașamentul maselor muncitoare pentru democrație, cu refuzul comunismului de tip stalinist și al național‑socialismului. Ceea ce făcea ca atenția acordată de către Internaționala Socialistă echilibrului relațiilor internaționale să fie maximă, aceasta mizând mult pe sprijinul american acordat reconstrucției europene.

Planul de reconstrucție postbelică a Europei, cunoscut sub numele de Planul Marshall, trebuia să facă posibil acest lucru grație investițiilor masive, materiilor prime, tehnologiilor oferite de către SUA întregului continent, inclusiv Uniunii Sovietice. Moscova era însă îngrijorată de potențialul economic, militar și tehnologic al unei Americi în expansiune și nu putea accepta ca Europa să se subordoneze exigențelor capitalului yankeu. Astfel se explică de ce, în vara anului 1947, URSS a respins Planul Marshall ca fiind un proiect imperialist, exemplu urmat la scurtă vreme de țările est‑europene, inclusiv de cele ce inițial subscriseră la inițiativa americană (Polonia și Cehoslovacia). Odată cu aceasta a fost îngropată și alianța antifascistă creată în anii războiului, deoarece Internaționala Socialistă (cu excepția socialiștilor italieni), precum şi mișcările antifasciste și burgheze din Occident aprobau Planul Marshall, în vreme ce comuniștii se opuneau acestuia din urmă în toată Europa.

În septembrie 1947 a avut loc ședința de constituire a Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste și muncitorești, la Szklarska Poręba în Polonia). Organismul nou creat se voia o reeditare a Cominternului ca instrument al imperialismului sovietic. Partidele comuniste au făcut astfel o schimbare de macaz, renunțând la colaborarea cu socialiștii și forțele național‑democrate în cadrul guvernelor de coaliție postbelice. În mai 1947, Partidul Comunist Italian și Partidul Socialist Italian ieșeau de la guvernare în Italia, iar Partidul Comunist Francez făcea același lucru în Franța.

Comuniștii occidentali, conști­enți că politica sferelor de influență practicată de sovietici și anglo‑americani îi condiționa la nivelul tacticilor politice, nu au încercat să recurgă la tehnici insurecționale. Ei au organizat însă greve, mișcări de stradă, ocuparea de terenuri agricole și tot felul de acţiuni de protest cu tentă agitatorică în jurul câtorva chestiuni, cu care de altfel se confruntaseră și în perioada când ei se aflau la guvernare. Între acestea: creșterea costului vieții, flagelul șomajului, reforma agrară, reconstrucția economică, democratizarea instituțională. Socialiștii (cu excepția celor italieni) au căutat să mențină coalițiile antifasciste. Comuniștii, în schimb, au „descoperit” justețea luptei anticolonialiste și împotriva imperialismului american.

Teoria lui Stalin referitoare la revoluțiile anticolonialiste era următoarea: lupta popoarelor aflate sub jugul colonial îndreptată contra imperialismului vest‑european și american ajută implicit URSS, respectiv socialismul. Pe de altă parte, multe dintre mișcările anticolonialiste erau conduse nemijlocit de către comuniști (Vietnam, China). În alte țări, revoltele ațâțate de către comuniști căutau să aducă la putere regimuri politice favorabile Uniunii Sovietice; aceasta din urmă fiind în măsură să sprijine din punct de vedere diplomatic și propagandistic, ori economic, chiar în condițiile precare pe care statul sovietic le evidenția, revendicările ulterioare ale respectivelor țări față de metropole.

În pofida perspectivelor deschise de lupta anticolonialistă, Stalin a preferat să mute centrul atenției către zona Europei Centrale și de Est, în cuprinsul căreia dorea să‑și consolideze dominația. Și deși comuniștii iugoslavi constituiau vârful de lance al ofensivei Kremlinului, tocmai chestiunea iugoslavă avea să devină în scurt timp, în 1948, punctul nodal al unei crize și al unei rupturi în sânul mișcării comuniste și muncitorești. Între birocrația comunistă de la Moscova și birocrația emergentă iugoslavă nu au întârziat să apară divergențe cauzate de modul în care fiecare dintre părți înțelegea colaborarea sovieto‑iugoslavă. Tito nu dorea societățile mixte sovieto‑iugoslave (în care URSS contribuia cu 5% din fonduri și încasa 50% din profituri), societăţi mixte pe care alte regimuri de democrație popu­lară le acceptaseră fără să crâcnească (în România echivalentul acestora îl reprezentau faimoasele Sovromuri). Tito nu dorea aservirea economiei iugoslave celei sovietice și nu dorea să fie portavocea supusă a Moscovei în probleme politice și internaționale. Tito se simțea puternic având în spate partidul comunist, birocrația de partid și sprijinul popular câștigat în perioada luptelor de partizani cu ocupanții germano‑italieni din timpul celui de‑al Doilea Război Mondial. El reușise să neutralizeze, să marginalizeze și să lichideze fracțiunea pro‑sovietică din Partidul Comunist iugoslav. Mulți dintre liderii iugoslavi care nu‑și renegaseră fidelitatea față de Stalin au fost judecați public, întemnițați și chiar executați.

În aceste condiții a survenit, la 28 iunie 1948, condamnarea pozițiilor comuniștilor iugoslavi de către Kominform. Tito a ripostat organizând cel de al V‑lea Congres al Partidului Comunist iugoslav, unde a obținut sprijinul deplin în confruntarea cu Kremlinul. Cominformul a lansat în continuare nenumărate acuze la adresa Belgradului, Tito ajungând să fie tratat ca un odios renegat, trădător al cauzei comuniste, agent al serviciilor de informații occidentale. Atunci s‑a impus în propaganda sovietică și a țărilor de democrație celebra sitagmă „călăul Tito”.

În Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Albania, Polonia au fost organizate în perioada 1949‑1952 numeroase procese politice cărora le‑au căzut victime lideri comuniști acuzați de „titoism” (Rajk – în Ungaria, Kostov – în Bulgaria, Dodze – în Albania, Slanski – în Cehoslovacia, Gomulka – în Polonia). Rezoluția Cominformului din noiembrie 1949 „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni” este astfel cât se poate de elocventă în acest sens.

În 1948 s‑a desăvârșit diviziunea între blocul răsăritean și cel occidental pe toate planurile. Internaționala Socialistă s‑a situat împotriva URSS, de partea Occidentului și implicit a SUA, contra revoluțiilor anticolonialiste, ținând cont de sprijinul american acordat expedițiilor militare din Indochina și Indonezia, contra naționalizărilor. Comuniștii erau susținătorii unui imperialism (sovietic), iar socialiștii erau suporterii altuia (occidental).

Italia a fost singura țară în care Partidul Socialist a menținut Pactul Unității de Acțiune cu comuniștii și după 1947 și a părăsit Internaționala Socialistă. Socialiștii italieni care nu au abandonat punctul de vedere al Internaționalei Socialiste au fost nevoiți să părăsească PSI (Partidul Socialist Italian). Un prim grup a ieșit din PSI în ianuarie 1947 (când Internaționala Socialistă și comuniștii încă mai împărtășeau anumite poziții comune, facțiunea din jurul lui Giuseppe Saragat), urmat de un al doilea în ianuarie 1948 (facțiunea Ivan Matteo Lombardo). Acestea au constituit PSLI (Partidul Socialist al Muncitorilor din Italia), care a aderat apoi la Internaționala Socialistă. Alegerile politice din 18 aprilie 1948 au evidențiat ascensiunea Democrației Creștine – 48,5% din voturile exprimate. Alternativa care se desena era între democrația filoamericană și stalinismul sovietic. Frontul Democratic Popular socialist‑comunist a suferit la aceste alegeri o înfrângere zdrobitoare. Socialiștii europeni au susținut represiunile din colonii (social‑democrații olandezi – în Indonezia, laburiști britanici – în Malaezia, socialiștii francezi – în Indochina), au aprobat persecuțiile și discriminările în materie de locuri de muncă la adresa comuniștilor, după cum au fost de acord cu înăbușirea insurecției comuniste din Grecia. Socialiștii au aprobat inițial intervenția militară engleză la Atena din 1944, pentru ca apoi să susțină necesitatea organizării de alegeri cu participarea diverselor formațiuni politice, inclusiv partidul comunist grec, artizan al rezistenței antifasciste. În realitate, Partidul Comunist grec și alte formațiuni antifasciste nu au participat la alegerile din toamna anului 1946 și astfel monarhia filoengleză a fost validată prin referendumul din martie 1947. Din vara anului 1947 PC grec a declanșat lupta de gherilă, beneficiind de sprijinul sovietic și iugoslav. Condamnarea lui Tito în iunie 1948 a privat gherila comunistă greacă de sprijinul iugoslav. În 1949 forțele de partizani ale comuniștilor greci au fost înfrânte, iar războiul civil care a însângerat Grecia în întreaga perioadă postbelică a fost urmat de o aprigă represiune anticomunistă. Partidul Comunist Iugoslav a fost acuzat de Cominform, între altele, și de trădarea și înjunghierea pe la spate a partizanilor comuniști greci.

Ca și în perioada luptei antifasciste, formula frontului național de eliberare recomandată de către Moscova a cunoscut în Iugoslavia o versiune atipică, particulară. Obiectivele proclamate și acțiunile concrete urmărite erau acompaniate de eforturi stăruitoare în cazul comuniștilor iugoslavi de transformare politico‑socială imediat după război a întregii Iugoslavii. În condițiile în care în toate țările din Europa de Est s‑au creat guverne de largă coaliție democratică, în Iugoslavia cursul evenimentelor a îmbrăcat un caracacter cu totul original. În guvern și în adunările provizorii reprezentarea partidelor politice antebelice „burgheze” marginalizate în perioada războiului de eliberare a fost palidă. Lista Frontului Popular – emanație directă a mișcării de rezistență comuniste – a obținut la alegerile din noiembrie 1945 90% din voturi. Partidul Comunist Iugoslav deținea controlul efectival al puterii civile și militare, întrucât organele puterii populare, centrale și locale fuseseră create, încă în timpul luptei, de partizani.

Comuniștii iugoslavi aveau și un alt punct de vedere în legătură cu strategia trecerii de la capitalism la socialism preconizată de către doctrinarii marxist‑leniniști, de fapt staliniști, de la Moscova, care considerau că statul de democrație populară trebuie văzut ca o fază intermediară, în care elementele de socialism constau în proprietatea statului asupra mijloacelor de producție și a băncilor. Dar comuniștii iugoslavi nu acceptau această codificare a sistemului care se născuse după o vastă și îndelungată luptă populară și, chiar în faza discuțiilor de la partid la partid, care a durat până la sfârșitul anului 1948; ei au căutat să nu accentueze elementele de principiu în divergențele cu sovieticii. Ei punctau și valorizau mai ales elementele de dinamică și consolidare a procesului revoluționar.

Asupra acestei faze din istoria lor, comuniștii iugoslavi au avansat ulterior numeroase critici și rezerve, contestând nu atât opțiunile revoluționare la vremea respectivă, cât mai ales rigiditatea dogmatică de care era animată conducerea titoistă.

Concepția teoretică a marxiştilor iugoslavi, așa cum observa, de exemplu, Predrag Vranicki, continua să fie puternic influențată de principiile care se impuseseră în cadrul Cominternului și fascinația modelului sovietic se făcea simțită în organizarea centralizată a statului și economiei, în viziunea centralist‑birocratică asupra partidului, în controlul artei și culturii potrivit tezelor „realismului socialist” promovate de către Andrei Jdanov. Contradicția nu doar aparent paradoxală a socialismului iugoslav în această perioadă a fost că, în vreme ce încerca să se sustragă prescripțiilor Moscovei pentru a se înscrie într‑un curs mai gradual și omogen cu aria de dominație sovietică, comuniștii lui Tito avansau cu pași mari pe calea ereziei, menținând în același timp un grad de mare atenție față de canoanele construcției socialismului, care nu erau urmate cu strictețe în niciuna dintre țările frățești de democrație populară. În realitate, natura conflictului între Moscova și Belgrad nu viza atât modelul de socialism de urmat sau gradul de fidelitate în raport cu principiile socialismului, ci ținea mai curând de tentativele URSS de a‑și subordona statul iugoslav, considerat parte integrantă a sferei de dominație sovietică și de a zăgăuzi propensiunea spre independență politică și economică a echipei lui Tito, care‑și legitima revoluția socialistă prin rezistența și lupta de eliberare națională din perioada războiului. Apare astfel un contrast între rațiunile revoluționare și cele legate de raporturile interstatale din perspectivă geopolitică. Preeminența sovietică uza de argumentele național‑statale în care elementele ideologice ocupau poziții secundare, colaterale, chiar dacă acestea erau folosite de liderii de la Kremlin ca instrumente de presiune, într‑o strategie de exacerbare a tensiunii ce avea să culmineze cu excomunicarea Iugoslaviei din „lagărul socialist” de către Cominform.

Natura complicată a relațiilor sovieto‑iugoslave avea antecedente mai vechi. Memorialistica iugoslavă a insistat mult asupra unor episoade dureroase și frustrante. Unul dintre acestea privea eliberarea Belgradului în toamna anului 1944, când partizanii iugoslavi au fost trecuți într‑un con de umbră pentru a face loc tancurilor Armatei Roșii, care ar fi avut meritul principal. Alte momente iritante pentru comuniștii iugoslavi erau legate de comportamentul de cuceritori străini al militarilor sovietici, de tentativa Kremlinului de a impune societăți mixte, de a institui controlul bancar, de a acorda asistență strictă civilă și militară, de a asigura serviciilor secrete sovietice deplină libertate de mișcare în Iugoslavia.

Totuși ruptura de Moscova părea încă în 1948 un lucru de neconceput pentru iugoslavi, după ani în șir de proslăvire a rolului determinant al URSS în expansiunea socialismului la scară internațională. Și ea a fost însoțită de numeroase regrete, drame personale și amărăciune, de traume psihologice nevindecate peste ani.

La reuniunea constitutivă a Cominformului, comuniștilor iugoslavi li s‑a încredințat de către Stalin misiunea chiar de a flagela lipsa de combativitate revoluționară a partidelor comuniste italian și francez, iar Iugoslavia era dată de exemplu democrațiilor populare. Însuși sediul Cominformului a fost stabilit la Belgrad pentru ca apoi, după ruptură, acesta să se mute la București.

S‑a comentat mult în publicistica vremii așa-zisa explozie a naționalismului iugoslav, văzându‑se în aceasta o expresie a ambițiilor de putere ale lui Tito, care chipurile ar fi justificat pentru URSS dreptul de a dispune, în contextul situației internaționale din 1948, de o strategie unificată pentru a relua frâiele conducerii mișcării comuniste și muncitorești mondiale. Ceea ce apărea atunci ca fiind cauza imediată a rupturii de Moscova a comuniștilor iugoslavi se prezintă în perspectivă istorică, după cum rezultă din documentele conținute de arhivele sovietice, iugoslave sau italiene, de exemplu, într‑o lumină mult mai încețoșată. Astfel, îndârjita campanie antiiugoslavă în care partidele comuniste occidentale s‑au înscris cu fervoare a contribuit la distorsionarea opiniei publice și a publicisticii politice.

Mai târziu, în condițiile consumării altor „schisme” în cadrul mișcării comuniste, cea albaneză, cea chineză, cea românească, circumstanțele rupturii dintre Belgrad și Moscova au fost mult mai bine puse în lumină în multitudinea componentelor și faţetelor lor teoretice, ideologice, politice, în planul relațiilor internaționale. În lucrările de istorie sau în memorialistica unor protagoniști ai rupturii – Tito, Kardelj, Djilas – „breșa iugoslavă”, cum o numește Fernando Claudiu, un reputat istoric al crizei mişcării comuniste postbelice, a avut un rol capital în evoluția raporturilor de forță din interiorul mișcării comuniste, dintre blocul sovietic și cel occidental, în planul relațiilor internaționale (vezi mișcarea de nealiniere al cărei lider a fost Tito, alături de Nasser și Nehru în anii ’60‑’70 ai secolului al XX‑lea).

Moartea lui Stalin în 1953 și sosirea la Kremlin a unei noi echipe din cadrul căreia s‑a detașat ulterior Hrușciov au creat treptat‑treptat premisele unei reconcilieri sovieto‑iugoslave, care nu avea să fie scutită totuși de tensiuni și crize în 1956, 1958 și la începutul anilor ’60.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*