Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Mihai‑Bogdan Marian: Terorismul global, România și moscheea de la București

Mihai‑Bogdan Marian: Terorismul global, România și moscheea de la București

Abstract: Trendurile actuale ale globalizării par a gravita tot mai mult în jurul paradigmei huntingtoniene a ciocnirii civilizațiilor, dând naștere unor forme de agresiune atipice, ce pot fi caracterizate drept terorism global. Acesta se constituie ca o veritabilă armă neconvențională la adresa tuturor ordinilor sociale, iar prin prisma reconfigurării coordonatelor de securitate internațională România se vede tot mai expusă și ea amenințărilor teroriste. Actualele crize internaterorism-globalționale de securitate, fluxurile migratorii, tensiunile generate de problema moscheii de la București, toate acestea par a aduce tot mai aproape de România pericolul terorist.

Introducere

Terorismul reprezintă una dintre cele mai mari spaime de astăzi, dacă nu chiar cea principală, cu care se confruntă societățile umane de pretutindeni, indiferent de nivelul de dezvoltare socio‑economică pe care l‑au atins, forma de organizare politică adoptată ori sistemul de alianțe militare din care fac parte. Astfel, fie că ne referim la SUA, Marea Britanie, Spania, Franța, Belgia sau Turcia, ori la Federația Rusă, fie că privim către Tunisia, Libia, Siria, Irak, Yemen sau Nigeria ori către Afganistan, Pakistan și îndepărtata Indonezie, observăm că flagelul terorismului nu s‑a sfiit să își facă simțită prezența nefastă, îmbrăcând forme tot mai diverse, ce se manifestă în grade diferite de intensitate și cu o ritmicitate aleatorie, generând de la traume psihosociale majore până la colapsul de fond al unora dintre societățile pe care le‑a atins.

Aparent paradoxal, cu toate că din perspectiva incidenței sale internaționale (enumerarea de mai sus având caracter exemplificativ și nu limitativ) terorismul pare să atingă societățile „fără discriminare”, iar fenomenul terorist este descris la nivelul discursurilor politice în mod unanim ca fiind o amenințare comună la adresa umanității, în plan internațional nu s‑a putut atinge un consens privind definirea și încadrarea sa juridico‑internațională. Tot astfel, nu s‑a putut atinge un consens nici în indexarea și clasarea internațională a tuturor mișcărilor și organizațiilor considerate teroriste, cel mai recent impas în această problematică fiind înregistrat în cadrul crizei siriene, unde SUA, Arabia Saudită, Turcia, Federația Rusă și Iran nu s‑au putut pune de acord asupra combatanților considerați teroriști. Aparentul paradox, însă, comportă o explicație oarecum banală, ce rezidă pe de o parte în interesele politice și considerentele de ordin strategic și militar care diferă de la un stat la altul, iar pe de altă parte în aceea că, dincolo de faptul că terorismul reprezintă o amenințare la adresa stabilității ordinilor sociopolitice, oricare ar fi acestea, el este în același timp și o modalitate de atac asimetrică și o posibilă „armă neconvențională” a unora dintre respectivele ordini împotriva celorlalte cu care își dispută supremația strategică într‑o anumită arie de interes. Astfel, în timp ce pentru unii o oarecare grupare apare ca fiind teroristă, pentru ceilalți aceeași grupare poate fi considerată a fi mișcare de rezistență ori de eliberare[1] (a se vedea în acest sens exemplele PKK sau Hezbollah).

În ciuda acestor divergențe internaționale privind abordarea fenomenului terorist, la nivel pur teoretic, încercând o descriere abstractă a acestuia, ce are în vedere însăși originea latină a termenului[2], alături de alți autori, reușim să surprindem fără prea mare dificultate ca trăsături definitorii pentru terorism următoarele:

– presupune conspirativitate și clandestinitate;

– implică realizarea de acțiuni violente;

– vizează populația civilă, neangajată militar în mod direct;

– are ca scop producerea de panică și teamă în rândul populației vizate;

– obiectivul final constă în subminarea capitalului social și politic și producerea unei schimbări politice majore în societatea țintă.

Pornind de la aceste considerente sumare, dar, credem noi, totodată suficiente pentru introducerea în cadrul expunerii noastre a subiectului terorism, în continuare ne propunem o abordare secvențială a fenomenului terorist, focalizată din perspectiva sinistrelor evenimente cu care se confruntă tot mai des în ultimul timp marile metropole ale lumii occidentale, dintre care cel mai recent au fost vizate sau atinse cele aparținând continentului european. De asemenea, ținând cont că problema terorismului tinde a se impune ca o dominantă pe agenda afacerilor internaționale, vom încerca să vedem în ce măsură România este vizată sau nu în mod real de acest flagel.

 

Terorismul global

Așadar, luându‑ne ca reper atentatele teroriste din SUA (2001), Spania (2004), Marea Britanie (2005), Franța (2015) și Belgia (2016), precum și faptul că prin aceste atentate fenomenul terorist a căpătat o anvergură și o vizibilitate globale, modificând în mod substanțial agenda internațională în sensul generării și perpetuării unei stări globale de război atipic, în cadrul căruia alternează atacurile teroriste cu intervențiile militare clasice și insurecțiile de tip revoluționar, producând fenomene din cele mai bizare, de la restrângerea și limitarea tot mai accentuată a drepturilor și libertăților individuale chiar în interiorul „lumii libere” și până la apariția de state fantomă (a se vedea cazul Califatului Iterorism-pc-2016slamic) sau migrația în masă mai mult sau mai puțin coordonată (a se vedea valul migrator care se revarsă asupra UE începând cu 2015), vom considera că acest gen de acte teroriste aparțin unei categorii aparte de terorism, pe care o vom denumi terorism global.

Totodată, ținând cont de faptul că terorismul, după cum am văzut, își propune întotdeauna modificarea unei orânduiri sociopolitice, oricare ar fi aceasta, precum și faptul că începând cu anii ’90 ai secolului trecut se vorbește tot mai des despre globalizare și ordine globală inclusiv în mediile oficiale, acești termeni apărând constant cel puțin la nivelul discursului leadership‑ului politic și economic european și american, vom considera că terorismul global are drept țintă tocmai ordinea globală și sistemul de relații internaționale configurat în cadrul acesteia, ai căror principali beneficiari sunt considerați a fi exponenții societăților occidentale. În acest sens, și țintele vizate de terorismul global sunt de regulă simboluri reprezentative pentru ordinea mondială și cei considerați a fi privilegiații acestei ordini.

Astfel, încetul cu încetul constatăm că actuala realitate globală pare a se inspira tot mai mult din paradigma huntingtoniană a ciocnirii civilizațiilor, sens în care observăm că terorismul global tinde a se constitui ca o formă de rezistență și răspuns asimetric ale civilizației edificate pe fundalul religiei islamice[3], adoptată de reprezentanții islamului radical împotriva ordinii globale promovate și susținute în mod activ de către exponenții civilizației occidentale.

În același timp, însă, referindu‑ne la ordinea globală în care sunt definite astăzi relațiile internaționale, remarcăm faptul că totuși nu putem încă vorbi despre o veritabilă nouă ordine mondială, formalizată ca atare, actualul cadru general al relațiilor internaționale fiind în continuare cel configurat la finele celui de‑al Doilea Război Mondial, indiferent de juisările de etapă privind bipolarismul, unipolarismul sau teoriile multiculturalismului ori ale lumii multipolare. Astfel, din această perspectivă, constatăm că actualul cadru formal al relațiilor internaționale, al cărui reper central îl reprezintă ONU cu al său Consiliu de Securitate, care pe de o parte este tributar raporturilor stabilite în urma celui de‑al Doilea Război Mondial, iar pe de altă parte totuși este destul de lax, permițând forțări ale sale până într‑acolo încât face posibilă întrezărirea unei noi ordini globale, fără a permite însă instaurarea ei atât de facto, cât și de jure, face ca ordinea globală existentă în prezent să nu mai fie mulțumitoare nici pentru opozanții noii ordini mondiale ce se întrevede, nici chiar pentru promotorii acesteia, deoarece și cei din urmă, căutând calea implementării unei noi ordini globale, ajung într‑un final să se împotmolească în reperele de fond care stabilesc frontierele celei deja trasate cu aproximativ șapte decenii în urmă.

Pe cale de consecință, putem concluziona că modificarea actualei ordini globale, tributară unor realități setate în urmă cu aproximativ șapte decenii, prezintă interes deopotrivă, atât pentru promotorii activi ai noii ordini globale în paradigmele asumate de Occident, cât și pentru opozanții acesteia. Or, o asemenea modificare a cadrului internațional presupune resetarea întregului registru de repere sociopolitice, economice și militare ale lumii și o modificare a raporturilor de forţe și relațiilor de putere, fapt ce nu ar putea fi realizat pe calea consensului, atâta timp cât pozițiile de putere rămân totuși principalul obiect al disputelor internaționale. Totodată, însă, dată fiind evoluția tehnologiilor militare și capacitatea distructivă a armelor de ultimă generație, în măsură a pune în discuție chiar existența vieții pe planetă, precum și cultul internațional al drepturilor și libertăților omului care nu ar permite din punct de vedere moral întreprinderea unei agresiuni militare clasice fără ca aceasta să nu fie justificată prin idealuri umanitare atât în ochii populației care ar trebui să își dea acceptul și să o susțină, cât și în fața comunității internaționale, pentru destrămarea vechii ordini nici varianta războiului clasic nu apare ca fiind o soluție viabilă. Prin urmare, vedem astăzi cum proliferează tot mai mult formele de agresiune neconvenționale, atipice prin raportare la cadrul juridic internațional de reglementare a conflictelor, și acțiunile asimetrice, precum exportul de revoluție, războaiele de proximitate și prin intermediari, actele teroriste, intervențiile militare legendate nu de puține ori ca misiuni de pacificare sau de restabilire a drepturilor și libertăților omului, combinate cu blocade economico‑financiare și comerț clandestin cu armament către combatanți convenționali sau neconvenționali aflați din punct de vedere oficial sub embargo internațional. Iar toate aceste forme de agresiune neconvenționale la un loc, în cadrul cărora terorismul deține prim‑planul, treptat, își dovedesc capacitatea de a schimba fața lumii, transformând‑o într‑un veritabil teatru de război fără însă ca vreun război să fi fost declarat în mod oficial. Astfel, se destramă tot mai mult osatura actualei ordini globale, spre a face loc unei presupuse noi construcții viitoare. Pe această cale, în cele din urmă întreaga lume ajunge să se confrunte cu o stare generalizată de conflict, ai căror inițiatori și responsabili reali nu mai pot fi identificați din cauza hățișului de planuri, intrigi, actori și personaje suprapuse, generându‑se astfel o nouă realitate care nu mai face posibilă pentru omul simplu derularea vieții în cadrele sociopolitice și economice obișnuite.

În lumina acestor evoluții apare și un teren propice dezvoltării teoriilor conspiraționiste, unele dintre ele deloc lipsite de substanță dacă ținem cont de faptul că toate mișcările teroriste, pentru a fi capabile să întreprindă atentate de anvergură, necesită a se sprijini pe o logistică bine pusă la punct și a beneficia de finanțări uriașe, tabere de antrenament și instructori cu pregătire militară, armament corespunzător, baze clandestine de sprijin în societățile‑țintă etc., elemente de suport care nu ar putea fi asigurate într‑o conspirativitate totală față de actorii globali oficiali, sens în care cam toate investigațiile de profil asupra mișcărilor teroriste relevă conexiuni ale acestora cu entități statale și cu serviciile speciale de informații ale acestora, cazurile Al‑Qaeda și Statului Islamic fiind de acum de notorietate. Prin urmare, apar constant suspiciuni legitime cu privire la paternitatea de concept a atentatelor de amploare, considerându‑se că celule teroriste sunt susceptibile a fi manipulate ideologic și direcționate strategic de către actori globali strategici, fie spre a‑și oferi pretexte legitime pentru întreprinderea de campanii cu caracter militar împotriva competitorilor și aliaților acestora, fie pentru a le submina ordinea sociopolitică internă prin care se definesc. Iar din acest punct de vedere niciunul dintnu-vrem-moschee-in-bucuresti-mitingre atentatele enumerate în preambulul acestei secțiuni nu face excepție, în legătură cu fiecare dintre acestea fiind expuse în spațiul public o multitudine de suspiciuni și critici față de versiunea asumată oficial de autorități.

Concluzionând față de cele ce preced, privind dincolo de paradigma huntingtoniană a ciocnirii civilizațiilor, găsim că nu numai exponenții radicali ai civilizației islamice și‑au propus subminarea ordinii internaționale existente deoarece se consideră vitregiți de aceasta în raporturile cu Occidentul, dar chiar și exponenții civilizației occidentale care urmăresc formalizarea unei noi ordini globale în care să le fie recunoscută de facto și de jure supremația mondială, precum și opozanții unei asemenea finalități a evoluțiilor actuale, care i‑ar scoate definitiv din jocul strategiilor globale, unde îi putem regăsi cu ușurință pe exponenții leadership‑ului din Federația Rusă, China ori Iran. Așadar, pentru descifrarea resorturilor și obiectivelor terorismului global, considerăm că acest fenomen ar trebui abordat într‑o cheie mai largă, unde miza constă chiar în resetarea actualei ordini globale și trasarea parametrilor în care va fi configurată viitoarea ordine globală. Iar din această perspectivă, acțiunile teroriste, prin faptul că au capacitatea de a zdruncina și modifica vechile repere ale societăților, fără însă a‑i expune publicului larg pe cei interesați a genera asemenea modificări, se dovedesc a fi o armă cinică, sinistră și neonorabilă, dar extrem de eficientă în mâinile tuturor celor implicați în jocul de putere global, și nu numai în cele ale exponenților Islamului radical.

 

România, un sanctuar în fața terorismului global

În mod tradițional, politica României nu și‑a asumat obiective globale și internaționalist‑expansioniste, orientându‑se cu predilecție pe obiective naționale, locale și cel mult regionale, statul român adoptând în condiții normale o poziție preponderent neutră și mediatoare între diferiții actori care obișnuiesc să își dispute scena globală. Astfel că, dincolo de situațiile în care s‑a aflat în postura de a‑și apăra teritoriul național în fața unei agresiuni militare directe, România, chiar și atunci când a aderat la anumite alianțe politico‑militare de securitate cu anvergură globală, nu s‑a remarcat ca un promotor activ, de prim rang, al expansionismului internaționalist, ci doar și‑a asumat obligațiile minimale ce îi reveneau în onorarea respectivelor alianțe, gradul ei de implicare variind în funcție de necesitatea de protejare a propriilor interese de securitate, care în niciun moment nu au tins către un expansionism de tip globalizator. Prin urmare, România nu a reprezentat și, îndrăznim să spunem, nu reprezintă încă un simbol de prim rang al politicilor și strategiilor globaliste și internaționaliste, indiferent de cine și le‑a asumat de‑a lungul istoriei.

Astfel, având în vedere că miza terorismului global este ordinea globală, iar România nu a reprezentat și nu reprezintă încă un simbol activ al globalizării, nici societatea românească nu a constituit până acum o țintă reală a terorismului global în varianta asumată de exponenții Islamului radical. Mai mult decât atât, în virtutea relațiilor privilegiate stabilite și întreținute înainte de anul 1989 de statul român cu țările din zona arabă, dintre care o parte, în ciuda transformărilor suferite atât în plan intern, cât și în plan extern în ultimele decenii, s‑au perpetuat și după răsturnarea regimului comunist, România a fost protejată în fața terorismului și de așa‑numitul „efect de sanctuar”[4].

În ceea ce privește motivele pentru care România a fost ferită de flagelul terorismului până în prezent, pe lângă cele de mai sus ar mai fi de precizat și faptul că reprezentanții comunității islamice din România au o altă istorie decât membrii comunităților musulmane din țările occidentale care au în spate trecut de puteri coloniale. Astfel, musulmanii din România se regăsesc integrați în straturile profunde ale realităților sociopolitice românești, pe teritoriul țării noastre, chiar dacă se poate reține că majoritatea membrilor comunității islamice locuiesc în zona Dobrogei, neexistând totuși enclave constituite pe criterii etno‑religioase ai căror membri să se simtă discriminați de majoritate și neintegrați în viața socială, economică și politică a țării. Prin urmare, adepții Islamului din România sunt direct interesați în menținerea unui climat de liniște și pace socială și nu au motive să manifeste tendințe de radicalizare în sensul comiterii de atentate teroriste pe teritoriul României. De asemenea, comunitatea islamică din România este relativ redusă ca număr de membri prin raportare la populația totală a țării, ea reunind aproximativ 70.000 de membri.[5]

În considerarea celor ce preced, putem afirma că România nu a constituit până acum o țintă activă a terorismului global în varianta asumată de reprezentanții Islamului radical, atât datorită faptului că nu reprezintă un reper sau simbol de prim rang al proiecțiilor globaliste, cât și pentru faptul că prin politicile adoptate de‑a lungul timpului în relația cu entitățile aparținând arealului de manifestare specific religiei islamice, statul român nu a adoptat conduite susceptibile a genera frustrări sau resentimente de natură a determina abordări radicale și acțiuni de violență extremă.

 

De ce România poate deveni o țintă activă pentru terorismul global

Dacă până în prezent România a fost ferită de pericolul terorist, perspectivele viitoare în raport cu proliferarea internațională a amenințării teroriste ridică numeroase semne de îngrijorare.[6]

Încercând să deslușim dacă și în ce condiții România ar putea deveni o țintă pentru terorismul global, pornind de la considerentele expuse la punctul 2, apreciem că trebuie să căutăm să identificăm locul și rolul ce‑i sunt conferite României în cadrul strategiilor globale. Astfel, ținând cont de ultimele evoluții înregistrate în planul securității internaționale, după cum vom arăta în cele ce urmează, toate atuurile pe care România le‑a avut până acum în fața terorismului global încep să devină tot mai fragile și să se destrame, iar societatea românească tinde să devină din ce în ce mai expusă în mod real amenințării teroriste.

Fragilizarea efectului de sanctuar

Implementarea de către România a cerințelor și criteriilor prevăzute de parteneriatele strategice și angajamentele de securitate asumate în cadrul alianțelor internaționale din care face parte presupune, printre altele, eradicarea tuturor surselor de finanțare ale terorismului, indiferent dacă acestea constau în afaceri derulate legal pe teritoriul țării noastre sau nu. În acest sens, autoritățile române au întreprins deja o serie de măsuri specifice, unele dintre ele chiar la sesizarea unor parteneri strategici, alte măsuri pe aceeași linie fiind în curs de realizare.[7] Astfel, odată cu racordarea României la blocul de securitate euroatlantic și asumarea de către toți partenerii din cadrul acestui bloc a războiului global împotriva terorismului alături de SUA, ulterior atentatelor de la 11 septembrie 2001, și strategia de securitate națională împotriva terorismului, fundamentată mai mult sau mai puțin oficial și pe efectul de sanctuar, a început să își piardă viabilitatea prin prisma angajamentelor parteneriale asumate, făcând loc unor noi concepții de securitate, în cadrul cărora securitatea națională este considerată parte a securității colective, realizate și împărtășite împreună cu ceilalți parteneri. Pe cale de consecință, pe măsură ce afacerile derulate pe teritoriul României de către exponenți ai diferitelor mișcări teroriste sunt identificate și eradicate de autorități, condiții în care nici respectivele mișcări nu mai au un interes activ în a menține în România un climat de securitate și stabilitate socială, și efectul de sanctuar începe să se destrame.

Totodată, prin prisma reconfigurării coordonatelor de securitate internațională, care presupun reașezarea și/sau dislocarea inclusiv în România de unități militare și/sau centre de comandă cu caracter internațional pentru operațiuni colective ce au ca țintă și teatrele de operațiuni cunoscute ca fiind platforme ale organizațiilor teroriste, și țara noastră începe să prezinte un interes aparte pentru operațiunile active cu caracter subversiv, posibil și violent, ale grupărilor teroriste. Iar acest interes negativ față de țara noastră ajunge să fie stimulat și mai mult de prezența militarilor români în teatrele de operațiuni împotriva terorismului, prezență care, deși este destul de redusă în economia contingentelor militare internaționale, în același timp reprezintă o constantă a cărei permanență este suficientă pentru a fi luată în seamă.

Concluzionând față de aceste aspecte, nu ne rămâne decât să sperăm că noile abordări strategice în materie de securitate împotriva terorismului, la care a consimțit România în cadrul parteneriatelor internaționale asumate, vor da măcar aceleași roade ca și abordările trecute, iar țara noastră va rămâne în continuare un sanctuar în fața amenințărilor teroriste, chiar și în lipsa binecunoscutului, dar de acum perimatului, efect de sanctuar.

Găzduirea unor evenimente inter­naționale cu expunere mediatică globală

În asemenea contexte, nu numai România poate deveni expusă în fața pericolului terorist, ci orice alt stat. Mai mult decât atât, în situații de acest gen, statul gazdă poate nici să nu reprezinte ținta principală a atentatorilor, acțiunile acestora vizând evenimentele în sine sau pe unii dintre participanții care se bucură de notorietate internațională, bineînțeles, prin aceasta urmărindu‑se o cât mai largă expunere mediatică care să disemineze efectul de teroare.

Asemenea evenimente cu caracter internațional, care prezintă un risc ridicat de expunere în fața pericolului terorist, pot fi de la competiții sportive de anvergură, până la conferințe și summit‑uri internaționale pe probleme politice, militare sau de securitate. S‑ar putea obiecta aici că riscul în asemenea situații ar fi unul destul de diminuat datorită măsurilor de securitate sporite care se iau de autorități cu ocazia respectivelor evenimente. Cu toate acestea, asemenea obiecțiuni sunt contrazise flagrant de recentele atentate de la Paris și Bruxelles, care au survenit tocmai în contexte de alertă teroristă ridicată și măsuri de securitate excepționale întreprinse de autorități. Astfel, după evenimentele teroriste de la Paris (2015) și Bruxelles (2016), a devenit evident pentru toată lumea că oricât de ample și sofisticate ar fi măsurile preventive și de securitate antiteroriste, pericolul terorist nu poate fi înlăturat complet.

În considerarea celor ce preced, apreciem că gradul de expunere al României la pericolul terorist crește exponențial cu amploarea anvergurii evenimentelor cu participare internațională, pe care țara noastră ajunge să le găzduiască.

Migrația în masă și problema moscheii de la București

Migrația în masă dinspre zonele de conflict din interiorul lumii islamice tinde a se transforma în principalul risc de securitate la adresa țărilor europene, având potențialul de a modifica peisajul etnic și religios al continentului european de o manieră susceptibilă a schimba complet fața acestuia. Dincolo de acest risc major mai planează și acela constând în faptul că fluxurile migraționiste de populație civilă ce se refugiază din calea războiului reprezintă o veritabilă umbrelă sub care exponenți ai celulelor teroriste se infiltrează în societățile europene pentru a organiza și comite atentate teroriste.

Din perspectiva acestor riscuri majore cu care se confruntă astăzi Europa, din fericire România pare cât de cât protejată deocamdată, dacă se poate spune așa, tocmai datorită acelor aspecte socio‑economice care‑i nemulțumesc pe majoritatea cetățenilor români, respectiv un nivel de trai care încă se situează mult în urma nivelului de trai specific societăților Europei Occidentale. Astfel, aceste fluxuri migratorii au ca principală țintă societățile occidentale care se bucură de o bunăstare avansată, în fața lor România reprezentând doar un punct de tranzit și nici măcar acesta unul important, deoarece țara noastră nu face parte din Spațiul Schengen de liberă circulație.[8]

Date fiind aceste aspecte, este cel puțin curios angajamentul și determinarea factorilor decizionali din România de a‑și asuma construirea în București a unei moschei de mari dimensiuni. Spunem acest lucru deoarece, prin raportare la dimensiunile comunității musulmane rezidente în România și lăcașurile de cult de care beneficiază aceasta în țara noastră, pe de o parte, precum și ținând cont că România nu reprezintă o țintă pentru fluxurile migratorii de populație islamică, construirea unei asemenea moschei nu se justifică[9]. Mai mult decât atât, în ciuda strategiilor privind cotele obligatorii de refugiați avansate la nivelul UE, Constituția României la acest moment nu permite strămutarea sau colonizarea pe teritoriul țării de populații străine.[10]

În sensul celor de mai sus, o posibilă explicație pentru această abordare controversată a autorităților române ar putea consta în aceea că din evaluările făcute s‑ar fi putut ajunge la concluzia că, prin asumarea construirii unui asemenea lăcaș de cult în capitala României s‑ar câștiga bunăvoința tuturor ramurilor Islamului, inclusiv a celor radicale, care ar fi determinate astfel să continue să vadă în țara noastră, chiar și în contextul perimării aranjamentelor conexe efectului de sanctuar, un teritoriu în care să fie interesați a păstra mai degrabă un climat social de conviețuire pașnică, decât un teritoriu‑țintă pentru a comite atentate teroriste. Față de asemenea posibile rațiuni care s‑ar putea afla în spatele deciziilor autorităților române, nu putem însă să nu ne manifestăm îngrijorarea pentru cel puțin trei motive: a) aducerea, prin această decizie, în prim‑plan pe agenda publică a subiectului moscheii de la București, în contextul ultimelor evoluții legate de fenomenul terorist și de atitudinea europenilor față de Islamul radical în special, dar și de Islam în general, atitudine care a început să iradieze tot mai mult și în România, este susceptibilă a se constitui într‑un factor de tensiune între comunități care din punct de vedere istoric până acum au conviețuit pașnic, mai ales că realitatea etno‑religioasă din România, după cum deja am menționat, nu justifică la momentul prezent construirea unui asemenea edificiu; b) apoi, chiar dacă legislația națională nu permite strămutarea sau colonizarea de populații străine pe teritoriul României, nu putem face abstracție de strategiile globaliste tot mai active care vizează amestecul populațiilor la scară largă[11] presând din ce în ce mai mult asupra decizionalilor de la nivel național, sens în care proiecția unei mari moschei la București s‑ar putea constitui într‑un factor de sprijin pentru respectivele strategii, construirea moscheii devenind un punct de atracție și un fel de invitație pentru migranții de religie islamică ce în mod normal ar viza țările occidentale și nu România; c) redirecționarea fluxurilor migratorii prin și către România nu ar face decât să crească presiunea demografică a unor comunități străine asupra celor autohtone, imposibil de integrat socio‑economic și politic de către autorități, favorizând astfel apariția de ghetouri și enclave de populație de religie islamică provenită din zone de conflict, fapt ce ar duce la manifestarea tendințelor de radicalizare și de apariție și în România a fenomenelor cu care deja se confruntă statele occidentale, sens în care ridicarea unei mari moschei nu ar putea compensa și dezamorsa tensiunile în niciun caz.

Toate aceste aspecte subliniate în cele ce preced, credem noi, nu fac decât să atragă România în mod forțat în problematica conexă fenomenului terorist, făcând ca profilul său de țară să devină din ce în ce mai atractiv în ochii teroriștilor, parcă cineva străduindu‑se în mod deliberat să introducă și România pe agenda operativă a acestora.

Mediul internațional de conflict și terorismul sub steag fals

Sintagma „steag fals” este specifică limbajului serviciilor secrete de informații și desemnează operațiunile speciale derulate de un serviciu de informații cu afișarea de către acesta a identității altui serviciu, pentru a pune pe seama celui din urmă operațiunile respective. După cum lesne se poate intui, gradul de conspirativitate și clandestinitate al operațiunilor sub steag fals este extrem de ridicat, fapt care face dificil, dacă nu chiar imposibil de descoperit identitatea reală a autorilor de facto, dincolo de identitatea falsă lăsată la vedere în mod deliberat de către aceștia. Rațiunea și utilitatea unor asemenea operațiuni rezidă de obicei în obținerea accesului în medii greu accesibile autorilor și mai favorabile celor a căror identitate este preluată, ori în încercările de punere în dificultate a adversarilor sau chiar a prietenilor prin punerea pe seama lor a unor acțiuni pe care nu le‑au săvârșit. În varianta din urmă, se poate urmări inclusiv crearea de pretexte pentru tutorii statali ai autorilor reali, care să justifice măsuri de retorsiune militară sau de altă natură. Prin urmare, operațiunile sub steag fals sunt utilizate atunci când se dorește atingerea unui obiectiv ce nu poate fi asumat la vedere de către autori, deoarece contrastează puternic cu poziția oficială adoptată de aceștia și de autoritățile statale care‑i tutelează.

Extrapolând din punct de vedere teoretic pattern‑ul operațiunilor sub steag fals în zona terorismului, într‑un context internațional dominat de atentate teroriste urmate de acțiuni militare de răspuns, nu excludem și varianta săvârșirii de atentate teroriste sub steag fals. Iar dintr‑o asemenea perspectivă, având în vedere că atunci când este vorba despre interese de securitate în joc toți actorii își urmăresc în mod rațional și uneori chiar cinic propriile interese, vectorilor cunoscuți public ca fiind purtători tradiționali ai amenințărilor teroriste li se pot adăuga și vectori din zona adversarilor care în mod oficial nu asumă terorismul ca modalitate de luptă sau chiar din zona aliaților. Prin urmare, într‑un context internațional dominat de conflict, cum este cel de astăzi, în care peste crizele de securitate aferente războiului împotriva terorismului și primăverilor arabe se suprapune și criza de securitate generată de situația din Ucraina, cele două categorii de crize interconexându‑se prin problema siriană din cauza principalilor actori implicați în ambele deopotrivă, pentru a releva o criză globală de securitate, terorismul se poate dovedi un instrument util de exploatat, direct sau indirect, în mâinile tuturor.

În ceea ce privește situația României în acest context internațional de securitate extrem de tensionat, și având în vedere, după cum deja am menționat, că operațiunile sub steag fals implică un grad extrem de ridicat de conspirativitate, nu ne vom hazarda în a indica în mod direct anumiți actori internaționali care s‑ar putea să aibă interesul de a viza la un anumit moment dat și România prin atentate de natură teroristă, ci doar ne vom limita la a preciza că, într‑un asemenea context, țara noastră poate fi vizată de amenințări de ordin terorist nu numai din partea celor care în mod tradițional realizează asemenea acțiuni, ci și din partea celor care pot urmări modificarea sau, după caz, consolidarea unor orientări strategice asumate de România. Iar aici putem avea în vedere atât urmărirea obținerii unei implicări mai mari a României în teatrele de operațiuni ale războiului împotriva terorismului, cât și urmărirea unei eventuale destabilizări a leadership-ului politic și militar de la București în relația cu propriii cetățeni, spre a‑l forța să opteze pentru anumite orientări geostrategice.

 

Concluzii

Prin intermediul mass‑media și internetului, care facilitează circulația informației, dar și datorită fluxurilor globalizării care interconexează destinele oamenilor de pretutindeni, în contextul săvârșirii de atentate care prin amploarea lor ajung să țină capul de afiș al agendei publice, amenințarea teroristă a devenit, din păcate, o constantă a cotidianului din lumea întreagă. Astfel, din acest punct de vedere, terorismul și‑a atins ținta principală, aceea de răspândire a terorii și de instaurare a unui climat și sentiment general de nesiguranță în comunități și societăți care până de curând nu cunoscuseră de o asemenea manieră impactul actelor de violență extremă, care pot lovi la orice oră și în orice loc, aparent în mod aleatoriu, viața de zi cu zi a omului obișnuit. Prin aceasta, capitalul social și fundamentele constitutive ale societăților democratice se văd grav periclitate și subminate.

Dar, dincolo de aceste aspecte tragice și profund nefaste, ceea ce îngrijorează și mai mult este faptul că, odată ce aceste acte teroriste, la intensitatea și amploarea la care s‑au manifestat deja, ajung să capete valoarea de constantă a cotidianului, efectul lor psihologic de teroare începe să se diminueze, iar oamenii încep, treptat, să se obișnuiască cu această idee ca și cu ideea oricărui rău cotidian care poate lovi din neant în mod accidental. Iar când acest lucru se va produce, adică când atentatele teroriste în modalitățile de realizare deja dezvăluite publicului nu vor mai avea capacitatea de a produce teama pe care mizează promotorii lor în strategiile pe care le elaborează, ar trebui să ne așteptăm și să fim pregătiți pentru escaladarea terorismului la nivelul următor de intensitate. Din păcate, dată fiind evoluția tehnologiilor militare, o asemenea perspectivă ajunge să ne opună imagini de‑a dreptul apocaliptice.

La final, încercând să nu uităm faptul că terorismul global nu reprezintă totuși decât o „armă neconvențională” la care ajung să recurgă în diferite momente și în diferite doze de utilizare actorii care își dispută supremația globală, ne manifestăm speranța că raporturile de putere în lume vor ajunge să se regleze între toți acești competitori fără ca vreunul dintre ei să simtă nevoia de a escalada terorismul la următorul nivel. Totodată, ne manifestăm speranța că România va rămâne în continuare un sanctuar în fața amenințărilor teroriste, indiferent de forma de manifestare a acestora.

 

Bibliografie orientativă

• Barna, C. (2010), Terorismul, ultima soluție? Mărirea și decăderea Al‑Qaida, Ed. Top Form, București;

• Barna, C. (2010), Cruciada Islamului, Ed. Top Form, București;

• Barna, C. (2014), România între prieteni și dușmani, decupaje geopolitice și hărți imagologice, Ed. Militară, București;

• Bidu, I. și colab. (2003), Meridiane de securitate, Ed. A.N.I., București;

• Danchin, P.G. și Fischer, H. (2010), United Nations Reform and the New Collective Security. Cambridge University Press;

• European Police Office (2014), TE‑SAT 2014 European Union Terrorism Situation And Trend Report 2014;

• Dragomir, G. (2009), Recviem pentru spioni, vol. II, Ed. România în lume, București;

• Filip, T. (f.a.), Teroriștii printre noi, Ed. Obiectiv, Craiova;

• Friedman, G. (2009), Următorii 100 de ani, previziuni pentru secolul XXI, Ed. Litera, București;

• Gresh, A., Radvanyi, J., Rekacewicz, P., Samary, C., Vidal, D., Ramonet, I. (2006), Atlas Le Monde Diplomatique, Ed. SC Societatea de Editură LMD SRL, București.

• Huntington, S. (2007), Ciocnirea Civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Filipeștii de Târg, Prahova;

• Kissinger, H. (2015), Ordinea mondială, reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului istoriei, Ed. Rao, București;

• Maior, G.C., Pașcu, I.M., Dâncu, V.S. et al. (2010), Un război al minții – Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, Ed. Rao, București;

• Muntean‑Ferchedău, M., Careja, R., Balazs, A.L. et al. (2001), Terorismul, Ed. Omega, București;

• Petrescu, S. (2007), Despre intelligence spionaj‑contraspionaj, Ed. Militară, București;

• Petrescu, S. (2003), Arta și puterea informațiilor, Ed. Militară, București;

• Shulsky, A.N. și Schmitt, J.G. (2008), Războiul tăcut, introducere în universul informațiilor secrete, Ed. Polirom, Iași;

• Thomas, G. (2003), Istoria secretă a Mossad‑ului, spionii lui Ghedeon, Ed. Alfa, București;

• Van De Weyer, R. (2001), Islamul și Occidentul, o nouă ordine politică și religioasă după 11 septembrie, Ed. Alfa, București.

• Weiner, T. (2011), CIA, o istorie secretă, Ed. Litera, București;

• SRI (2015), Revista Intelligence nr. 30/octombrie‑decembrie 2015;

• Articole din Foreign Policy România: nr. 21 martie‑aprilie 2011, nr. 22 mai‑iunie 2011, nr. 28 mai‑iunie 2012, nr. 29 iulie‑august 2012, nr. 33 martie‑aprilie 2013, nr. 35 iulie‑august 2013, nr. 38 ianuarie‑februarie 2014, nr. 50 februarie‑martie 2016, nr. 51 aprilie‑mai 2016.

• Articole din Revista Lumea: nr. 6/2007, nr. 8/2007, nr. 9/2007, nr. 12/2007, nr. 4/2008, nr. 9/2009, nr. 6/2011, nr. 10/2011, nr. 4/2013, nr. 9/2013, nr. 4/2014, nr. 8/2014, nr. 9/2014, nr. 10/2014, nr. 12/2014, nr. 8/2015, nr. 10/2015, nr. 11/2015, nr. 12/2015, nr. 2/2016, nr. 3/2016.

Note:

[1] Potrivit ONU, toate încercările interna­ționale de a se ajunge la o definiție comună a terorismului nu au reușit să depășească următoarele două probleme majore: „Prima constă în argumentul că orice definiție ar trebui să includă și folosirea forței armate de către state împotriva civililor. Noi credem că reglementarea legală și normativă împotriva violării de către stat ar trebui să fie mai fermă decât în cazul actorilor nonstatali, iar noi nu vedem ca această obiecție să fie satisfăcută. Cea de a doua obiecție constă în aceea că popoarele aflate sub ocupație străină au dreptul la a opune rezistență, iar definiția terorismului ar trebui să nu încalce acest drept. Dreptul la a opune rezistență este contestat de unii. Dar el nu reprezintă un element central: elementul central constă în aceea că nimic din faptul ocupației nu justifică luarea ca ținte a civililor și omorârea lor.” ( în acest sens a se vedea http://www.un.org/en/terrorism/highlevelpanel.shtml accesat la 25.04.2016)

[2] Noțiunea de terorism provine din latinescul „terror” care înseamnă violență fizică, spaimă, teroare, provocate deliberat prin acte de violență publică, folosirea cu intenție a unor mijloace capabile să ducă la un pericol comun.

[3] Organizatorii tuturor acestor atentate revendică executarea lor în numele Islamului, ca o formă de pedeapsă la adresa Occidentului necredincios.

[4] Noțiune introdusă în limbajul de specialitate de către serviciile secrete franceze în urmă cu mai multe decenii, desemnând un complex de măsuri și înțelegeri secrete ce definesc relația dintre serviciile de informații dintr-o țară și exponenții celulelor teroriste în țara respectivă, prin care, în schimbul neutralității sau chiar al unor ajutoare logistice, bănești sau permisiunea acordată acestor celule de către servicii de a derula afaceri pe teritoriul țării, membrii celulelor teroriste se angajază să nu producă evenimente teroriste pe teritoriul acesteia. (http://jurnalul.ro/scinteia/special/a-fost-bratul-inarmat-al-securitatii-523099.html, accesat la 28.04.2016; http://m.jurnalul.ro/special-jurnalul/secretele-presedintelui-46727.html accesat la 28.04.2016). Astfel, țările protejate de efectul de sanctuar reprezintă doar țări de tranzit sau țări în care mișcările teroriste derulează afaceri din care își asigură finanțarea pentru acțiuni și atentate întreprinse în alte locuri ale lumii. În ceea ce privește aspectele conexe efectului de sanctuar în România, www.jurnalul.ro menționa că „la jumătatea lunii decembrie 2004, în telegrama identificată 04BUCHAREST3445, Ambasada Statelor Unite la Bucureşti arăta că Guvernul României „a aprobat o listă de persoane şi companii suspecte de implicare în finanţarea terorismului, menţionând că 90 de persoane şi 40 de firme erau active în finanţarea teroriştilor”.” În urma acestor sesizări din partea partenerilor strategici, autoritățile române au adoptat o serie de măsuri specifice (pentru detalii a se vedea http://jurnalul.ro/special-jurnalul/anchete/hezbollah-al-qaeda-fratii-musulmani-finantate-din-romania-576403.html, accesat la 28.04.2015).

[5] Pentru detalii privind comunitatea musulmană din România a se vedea http://www.muftiyat.ro/comunitatea-musulmana-din-romania/ (accesat la 28.04.2016).

[6] A se vedea în acest sens Rapoartele SRI și Europol pe 2014 sau declarațiile unor lideri islamici radicali precum șeicul Omar Bakri (http://www.evz.ro/raport-sri-romania-reprezinta-o-posibila-tinta-a-terorismului-islamic.html,TE-SAT 2014 European Union Terrorism situation and Trend Report, http://www.bzi.ro/dovada-video-interviu-cu-un-seic-musulman-la-tvr-ameninta-romania-cu-atentate-526919.

[7] În luna martie 2016, procurorul șef al DIICOT, în virtutea asumării de către România în 2007 a Convenției împotriva terorismului a Consiliului Europei din 2005 și pe baza unor suspiciuni privind finanțarea terorismului prin activități derulate în România, a anunțat reînființarea Biroului Terorism în cadrul Serviciului de terorism preexistent al DIICOT și a solicitat revizuirea și înnăsprirea legislației naționale în materie antiteroristă (http://www.gandul.info/stiri/diicot-propune-schimbarea-legislatiei-privind-terorismul-ce-risca-romanii-care-intra-pe-site-uri-jihadiste-15150232, accesat la 28.04.2016)

[8] În acest sens este deja antologic cazul refugiaților afgani clandestini prinși în anul 2015 în România, care căutau să ajungă în Ungaria și aflând unde au ajuns au început să plângă (http://www.gandul.info/stiri/doi-refugiati-au-trecut-ilegal-granita-in-romania-surpriza-pe-care-au-avut-o-politistii-de-frontiera-cand-i-au-prins-14714285, accesat la 28.04.2016)

[9] A se vedea în acest sens spre exemplu http://stiribucuresti.ro/2016/04/27/de-ce-nu-este-oportun-sa-se-construiasca-o-mega-moschee-la-bucuresti-eugen-tomac/, accesat la 28.04.2016

[10] Art. 3 alin. (4) din Constituția României prevede că „Pe teritoriul statului romun nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine.”.

[11] În acest sens a se vedea discursul lui Frans Timmermans din Parlamentul European în anul 2016, prin care statele naționale sunt avertizate că viitorul omenirii nu poate fi decât unul al diversității totale și nu al comunităților constituite pe o cultură anume (http://sputnik.md/moldova_romania_politics/20160401/5656573.html, accesat la 28.04.2016).

Total 5 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai - Bogdan Marian

Mihai – Bogdan MARIAN Anul de nastere: 20 ianuarie 1979 Studii și formare profesională Sunt licențiat în Drept al Universității din București (Facultatea de Drept, 2001) și absolvent cu diplomă de master al cursurilor de master Managementul Activității de Informații [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *