Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Societăţi deschise, societăţi închise » Mihai‑Bogdan Marian, Societatea deschisă, de la teorie la realitate socială. Practica societății deschise în societatea românească postdecembristă

Mihai‑Bogdan Marian, Societatea deschisă, de la teorie la realitate socială. Practica societății deschise în societatea românească postdecembristă

Societatea deschisă reprezintă un concept a cărui expresie, pe cât de prezentă este în realitatea cotidiană, pe atât de generatoare de controverse s‑a dovedit a fi. Complexitatea sa rezidă în faptul că idealurile umanitare pe care le include teoria societății deschise sunt însoțite de o sumedenie de puncte de inflexiune, care se pot transforma în adevărate capcane în care ar putea eșua înfăptuirea lor. Astfel, societatea deschisă fascinează și intrigă deopotrivă. Dincolo de multiplele perspective de abordare, Harta-Romania-interbelicasocietatea deschisă se constituie însă ca un veritabil pilon de ordin conceptual al postmodernității și al globalizării, în jurul căruia se conturează o realitate socială care facilitează destructurarea tuturor formelor, dar și a fondurilor modernității și chiar a unora din perioade mai îndepărtate. Toate aceste forme și fonduri ale trecutului, bune sau rele, nu reprezintă doar simple realități aparținând unor lumi exterioare, de acum apuse. Ele constituie până la urmă fundalul identităților și personalităților individuale, iar destructurarea lor, cel mai probabil, produce reflexii și în plan psihologic, insuficient conștientizate, monitorizate și cuantificate până în prezent. Față de aceste fluxuri ale globalizării, care se derulează în paradigma unei singure societăți deschise ce marchează tranziția lumii dinspre o realitate globală definită sub forma planurilor statice, reprezentate de diferite societăți mai mult sau mai puțin localizate aferente statelor naționale edificate în modernitate, către o globalizare deschisă și fluidă, societatea românească, prin poziția geografică și trecutul istoric ce o definesc, nu putea rămâne străină. Astfel că, începând cu anul 1990, și societatea românească experimentează, în propriu‑i stil, după cum vom arăta pe parcursul acestei expuneri, teoria, dar mai ales, practica societății deschise. Mai înainte de aceasta, însă, să vedem mai în detaliu de unde vine și ce înseamnă societatea deschisă.

I. Originea și parcursul unui concept devenit realitate socială

Prin urmare, ce este societatea deschisă? Originea conceptului și filosofia pe care acesta se întemeiază pot fi localizate la nivelul anului 1932, fiind o creație a filosofului Henry Bergson care, în colecția de eseuri intitulată Cele două surse ale moralei și religiei, dezvoltă o nouă viziune asupra vieții umane (Bergson 1998). În perioada celui De‑al Doilea Război Mondial, germenii filosofiei lui Bergson despre societatea deschisă se concretizează în lucrarea lui Karl Popper, intitulată Societatea Deschisă și dușmanii ei (Popper 2005a, 2005b). Aceasta reprezintă apogeul teoretic al conceptului de societate deschisă, care va deschide calea către asumarea teoriei și în practica socială sau, mai bine zis, în practica schimbării sociale. Următorul cavaler al ideii de societate deschisă, cel care îi va imprima o anvergură globală sub aspectul materializării ei ca realitate socială, este miliardarul George Soros (1).

În sensul celor de mai sus și ținând cont de faptul că atât Popper, cât și Soros reprezintă eminențe intelectuale pentru London School of Economics and Political Science, putem spune că după conturarea ideii de către Bergson, centrul de afirmare al conceptului de societate deschisă și de concretizare a acestuia în tehnologie socială a gravitat în jurul Londrei, unul dintre cele mai importante repere ale lumii, atât din punct de vedere universitar, cât și politic și financiar. Prin intermediul celor trei personalități marcante, societatea deschisă s‑a concretizat și a migrat din lumea ideilor, în realitatea de zi cu zi a societăților care se află astăzi înscrise pe traiectul globalizării. Parafrazând teoria celor trei lumi, construită de Popper pornind de la ideea lumilor platoniciene (2), putem spune, în ceea ce privește societatea deschisă, că avem ocazia de a vedea un proces complet prin care lumea ideilor ajunge să fie accesibilă omului de rând, trecând de la filosof, prin intermediul ideologului, către utilitatea cotidiană pe care i‑o dă practicianul înnăscut.

1. Henry Bergson și filosofia din spatele conceptului de societate deschisă
Societăți închise și societăți deschise

Henry Bergson dezvoltă ideea de societate deschisă printr‑o opoziție firească față de societățile tradiționale închise, ajungând până la urmă să vadă în ea modalitatea de realizare a unității speciei umane într‑un model organizatoric, conceput de așa natură încât să asigure continuitatea dinamicii evolutive. Cu alte cuvinte, el ajunge să gândească la o societate globală a umanității, dând naștere unui model globalizator. Societatea globală pe care o vizualizează Bergson nu este una a planurilor statice, ci una extrem de fluidă, care favorizează manifestarea creativității și dezvoltarea cunoașterii. Aceasta deoarece Bergson conștientizează că, prin raportare la imensitatea necunoscutului care ne înconjoară, evoluțiahenri-bergson umanității nu înseamnă nimic dacă se oprește din parcurs. Pe cale de consecință, el se referă la societățile închise ca la un veritabil impediment în calea evoluției umane, deoarece cenzurează dezvoltarea cunoașterii, căutând să‑și conserve fundamentele existențiale. În demersul său filosofic de identificare a germenilor societății deschise, Bergson urmărește tranzitul pulsiunii vitale între instinct și inteligență, reușind să deceleze trei planuri de manifestare ale acesteia, respectiv, infraconștient, conștient și supraconștient. Pentru el, din punct de vedere al vieții, inteligența, care sălășluiește în planul supraconștient, acționează la fel ca instinctul, situat la nivelul infraconștient, ambele imprimând tendința de asociere a indivizilor în grupuri mai mari, care funcționează potrivit principiului că individul trăiește pentru grup, iar grupul, la rândul lui, trăiește prin indivizii ce îl compun și pe care îi reunește ca un tot unitar, oferindu‑le prin aceasta șanse sporite de a supraviețui. Astfel, dacă în cazul instinctului este vorba despre un impuls imprimat de natură, ce îi aduce și îi ține pe indivizi laolaltă pe principiul roiului de albine aflat în zbor, care nu se împrăștie în bătaia vântului, ci doar se ondulează în funcție de curenți, în cazul inteligenței acest lucru se concretizează în principal sub forma moralei sau a unor dogme religioase care presează individul să se supună grupului și normelor pe care grupul le adoptă și le însușește spre a‑și asigura supraviețuirea, deoarece viața sa în afara grupului îi apare ca fiind destul de improbabilă. În ambele cazuri, fie că este vorba despre instinctul natural, fie de inteligență, pe care Bergson, de altfel, o consideră tot ca o emanație a instinctului, indivizii sfârșesc prin a se coagula în societăți închise, adoptând un mod de viață stereotip, care le asigură o existență mulțumitoare prin raportare la perspectiva și cunoașterea deținute la momentul respectiv. Așadar, societățile umane, chiar dacă sunt conduse de inteligență, se dovedesc a fi până la urmă tributare dreptului natural, Bergson considerând că societatea și regulile pe care aceasta le impune nu fac altceva decât să disimuleze dreptul forței, ce caracteriza raporturile inițiale dintre indivizi, din care au decurs ierarhiile sociale ulterioare. În viziunea sa, prin morală și religie, aceste ierarhii ar fi fost consolidate și justificate social, astfel încât, cu timpul, stabilirea lor inițială prin forță este dată uitării de către cei care compun societatea, și ajung să fie considerate ceva firesc, dobândind aceeași putere cu naturalul și devenind de neclintit.

În același timp, prin opoziție cu tipurile de morală și religie care instituie obligații sociale ce apasă asupra individului, favorizând apariția și existența societăților închise, Bergson identifică și un tip de morală și de religie cu vocație universalistă, care se animă din ideea de umanitarism și pune mai presus de orice adevărul, prin aceasta deschizându‑se către necunoscut. Aici regăsim Creștinismul, în care Bergson vede acea religie deschisă, emanație a unui suflet deschis care privește cu fraternitate întreaga umanitate, reușind să inițieze drumul care va face posibilă mult mai târziu Revoluția Franceză de la 1789 în spiritul libertății, egalității și al fraternității.

Societatea deschisă și problema evoluției sociale în viziunea lui Bergson

Dincolo de cele două extreme, infraconștient și supraconștient, care la Bergson sunt asociate cu instinctul și, respectiv, inteligența, mai există și planul trăirilor conștiente, pe care el îl corelează cu intuiția. Iar intuiția este descrisă în primul rând ca o facultate a instinctului, deoarece instinctul urmărește susținerea vieții. Însăși apariția inteligenței este privită ca o expresie a unei intuiții instinctuale (3). Potrivit lui Bergson, inteligența a dat posibilitatea omului să înțeleagă în plus din realitatea ce‑l înconjoară și să cuantifice cunoașterea, precum și să elaboreze modele de organizare socială pe baza acesteia. Însă, în timp ce expresiile de manifestare a inteligenței au o problemă în a asuma relativitatea și limitele cunoașterii deținute, deoarece ar însemna să‑și nege practic propriile premise existențiale, instinctul intuiește pericolul din spatele necunoscutului și nu se ferește în a contesta respectiva cunoaștere, oferind posibilitatea sclipirilor de geniu, care deschid calea către o cunoaștere superioară și lărgesc permanent perspectiva.  Prin urmare, filosofia lui Bergson identifică un model evolutiv al societăților umane în care instinctul și inteligența s‑au articulat pe parcursul istoriei într‑un model spiralat, ambele având rolul de a aduna indivizii laolaltă în societăți închise, conform unui impuls imprimat de natură ființei umane, dar oferind totodată șansa sclipirilor intuitive care forțează deschiderea societăților către necunoscut. Astfel, în anumite perioade, societățile închise ajung să se deschidă sub acțiunea intuiției indivizilor de geniu, care este o expresie a vitalității emanate din instinct, posibilă în cadrul trăirilor conștiente ce transcend cadrele stereotipe ale cunoașterii asumate de societate. Este vorba despre un model evolutiv care alternează salturile bruște cu perioadele de stagnare și consolidare.

Modelul de evoluție socială identificat de Bergson subliniază câteva aspecte cu valoare universală precum: individul nu poate trăi prin sine însuși, ci are nevoie de grup; grupul, pentru a exista, are nevoie de repere stabile, asumate ca atare de către indivizii care îl compun și care, până la urmă, le conferă identitatea de grup, în funcție de care dezvoltă practici și reprezentări sociale care asigură viața și reproducerea grupului; indivizii își asumă reperele respective, le conservă și le transmit de la o generație la alta, de regulă depozitate în morală și religie, iar mai târziu în știință, și astfel ajung să trăiască în societăți închise; confortul psihic al individului nu poate exista în lipsa aparențelor de stabilitate a vieții, care îi oferă predictibilitate, dar îi și poate adormi simțurile; intuiția indivizilor de geniu transcende aparențele și până la urmă îi arată omului că liniștea lui temporară nu se fundamentează pe nimic real, reprezintă doar ignoranță și de fapt lucrurile sunt într‑o continuă evoluție, iar reperele sale se modifică permanent; astfel, după o serie cu o largă desfășurare istorică de răsturnări ale premiselor cunoașterii umane din diferite epoci istorice se poate concluziona că totul este relativ și dinamic, iar omul este încă departe de acea cunoaștere absolută.

Dar acest model de evoluție socială fragmentată, care se întemeiază pe existența și manifestarea societăților închise, nu este unul satisfăcător pentru Bergson, motiv pentru care, criticându‑l, ajunge să dezvolte ca alternativă ideea de societate deschisă (4). Așadar, putem conchide că Bergson, ca adept al căii de mijloc, a intuit primejdia care se ascundea în spatele excesului de raționalitate, ce caracteriza societățile moderne contemporane lui, prin faptul că impunea pentru majoritatea indivizilor o atitudine conformistă, care inhiba sclipirile individuale cu potențial inovativ. În acest sens, a dezvoltat o filosofie ce caută restabilirea unui echilibru între instinct și rațiune, prin resuscitarea instinctului în speranța că acest lucru va face posibilă o mai largă manifestare a intuiției și, pe cale de consecință, va face posibilă și o mai lină dezvoltare a cunoașterii, care va genera la rândul ei un model de evoluție socială fără sincope. Astfel, problema societății deschise la Bergson poate fi încadrată într‑un plan mai larg, care se dezvoltă până la urmă în jurul ideii de eliberare a indivizilor de sub dogmele societăților în care viețuiesc, indiferent că este vorba de dogme religioase, morale sau științifice, ori norme juridice, și reprezintă o piatră de temelie pentru dezvoltarea unei doctrine de contestare a oricărei forme de autoritate socială, care în lipsa acelui spirit umanist la care filosoful se raportează în mod ideal, poate îmbrăca puternice valențe anarhice.

2. Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei     
Metamorfozele societății deschise de la Bergson la Popper

Popper preia ideile centrale din filosofia bergsoniană, le dezvoltă și le accentuează în direcția sublinierii relativității cunoașterii umane, declarându‑se un adversar înfocat al sistemelor conservatoare și convenționale de gestionare și producere a cunoașterii. În virtutea acestei relativități, respinge cu putere cunoașterea impusă ca adevăr absolut, pe care o vede ca o sursă de stagnare în evoluția societăților, și mizează pe ideea falsificabilității teoriilor științifice. Cu toate acestea, el se distinge de Bergson în ceea ce privește sursa de origine a impulsului creativ, pe care, spre deosebire de acesta, nu o localizează la nivelul instinctului, ci o pune în totalitate pe seama rațiunii, înțeleasă însă ca o altfel de rațiune decât cea dogmatică și înscriind‑o într‑un curent de gândire pe care îl va defini drept raționalism critic. Astfel, Popper își ia ca reper în ceea ce privește știința pe marii pionieri ai umanității, care au produs o cunoaștere cu totul nouă față de cunoașterea deținută de societatea zilelor lor, cunoaștere care nu ar fi fost posibilă dacă ei nu s‑ar fi ridicat deasupra canoanelor științifice ale vremurilor respective și nu ar fi gândit că teoriile științifice în vogă este posibil să nu fie adevărate până la capăt. Dezvoltând aceste idei în zona filosofiei sociale, Popper preia distincția făcută de Bergson între societățile închise, în cadrul cărora cunoașterea este cenzurată pentru a nu perturba ierarhiile sociale și obiceiurile tradiționale, și modelul de societate deschisă, care acceptă existența necunoscutului și pășește către el. În timp ce în primele vede adevărate închisori în care individul este încarcerat și împiedicat să evolueze, în modelul de societate deschisă găsește calea pentru emanciparea indivizilor de sub autoritățile de tip absolutist. Pe cale de consecință, principalii săi adversari din punct de vedere teoretic se dovedesc a fi toți cei care au elaborat pe parcursul istoriei modele de societăți închise, seria acestora fiind deschisă de Platon și Aristotel, continuată cu Hegel, și urcând către vremurile apropiate lui, unde îi regăsim pe Marx și Engels.

De aici, mergând mai departe decât a făcut‑o Bergson, Popper dezvoltă conceptul de societate deschisă prin antiteză cu societățile închise, îmbinând filosofia științei cu idei din sfera științelor politice și sociologiei, ajungând să construiască nu numai un model social, ci chiar un model de evoluție socială bazat pe ingineria graduală, care este propus atât spre a înlocui modelul de schimbare socială printr‑o revoluție de amploare, cât și ingineriile sociale utopice, de tip holistic, pe care le imputa lui Platon, Aristotel și Marx (5). Dintr‑o anumită perspectivă, putem spune că Popper elaborează și el tot o utopie, numai că spre deosebire de cele pe care le impută antecesorilor săi, care reprezintă imagini de societăți statice, rezultate la finele unui parcurs de tip revoluționar de anvergură socială totală, la el important este chiar mecanismul schimbării sociale în sine, respectiv, ingineria graduală care vine la pachet cu societatea deschisă, reprezentând prin ea însăși și finalul de drum, adică realizarea utopiei. Prin urmare, pentru Popper ceea ce contează este mecanismul de deschidere al societăților închise și înscrierea lor pe traiectul unei societăți deschise, pe care ar trebui să și rămână pentru totdeauna. Totuși, la fel ca și în cazul altor utopii care speră la devenirea lor practică, sens în care sunt obligate să pornească de la o realitate concretă, și aici, Popper se vede nevoit a admite că înscrierea pe acest parcurs este destul de improbabilă fără o revoluție inițială, de surpare a zidurilor societăților închise fundamentate pe morală, religie și modele științifice rigide de gestionare și distribuire a cunoașterii în societate și, pe cale de consecință, a privilegiilor și ierarhiilor sociale (6). Astfel, utopia lui Popper se dovedește a fi până la urmă una de tip uniformizant, dar fără a viza o uniformizare într‑un angrenaj social static, ci în unul dinamic, și fără a privi neapărat către aplatizarea statutului indivizilor, ci către instaurarea unei stări de incertitudine care planează asupra ierarhiilor sociale, făcând până la urmă ca statutul social corespunzător ierarhiilor tradiționale să nu mai fie atât de important.

Caracteristicile societății deschise în viziunea lui Popper
Modelul de societate deschisă conceput de Popper nu mai pornește prin a căuta răspuns la întrebarea filosofilor greci: cine e mai bine să guverneze?, ci schimbă cu totul perspectiva de abordare a problemei guvernării, venind cu întrebarea: cum ne putem asigura împotriva greșelilor pe care cei ce guvernează le pot face în detrimentul nostru? (Popper 2005b: pp. 172‑173). Răspunsul său la această întrebare constă în descentralizarea autorității și crearea de instituții adecvate, dar nu rigide, înțelese în primul rând ca instituții normative și abia mai apoi ca organisme ale autorității publice, care să se echilibreze între ele și să poată fi ajustate permanent, în funcție de necesitățile sociale care se ivesc pe parcurs din uzanța și nevoia lor de armonizare reciprocă. Iar în tot acest angrenaj rolul central ar trebui să revină sistemului de justiție.

Astfel, societatea deschisă a lui Popper apare ca o societate descentralizată în cadrul căreia nu ar trebui să mai avem de‑a face cu o autoritate absolută, de tip paternalist, care vine și propune soluții general valabile pentru toată lumea. Nu mai există planificarea întregului și setarea unor trenduri de evoluție macrosocială clar conturate, în interiorul cărora fiecare individ este obligat să viețuiască. Membrii societății deschise nu mai sunt prizonierii rigidității obiceiurilor sociale, ei sunt întru totul responsabilii propriei sorți, iar necesitatea îi determină și îi învață să ia decizii de unii singuri în ceea ce‑i privește. Rezolvând problemă după problemă, ei ajung să evolueze în mod constant și responsabil, cu conștiința propriilor acțiuni și a rezultatelor acestora. În această societate problema greșelilor de guvernare dispare, deoarece guvernarea în sine ar trebui să fie responsabilitatea tuturor indivizilor. Mai mult decât atât, în acest mecanism, descris ca inginerie socială graduală, greșelile și erorile de parcurs, de data aceasta individuale, joacă un rol fundamental, întrucât din ele individul învață și, încercând să le corecteze, evoluează, și odată cu el evoluează și întregul (7).

De asemenea, în societatea deschisă a lui Popper comunitățile naturale par a nu își mai găsi locul, deoarece în viziunea sa forțele afective și emoționale care le animă sunt principala sursă generatoare de societăți închise. El ține cont însă că ființa umană are și nevoi afective și nu ar putea trăi în lipsa asigurării acestora, doar în baza relațiilor depersonalizate, caracteristice unor  comunități artificiale, precum cele întâlnite într‑o societate deschisă și rațională. Cu toate acestea, mizează pe faptul că „atunci când oamenii intră liberi în relații unii cu alții, în loc de a fi siliți de accidente care țin de nașterea lor, apar relații personale de un fel nou; iar odată cu acestea, se afirmă un nou individualism” (Popper 2005a: p. 235). Astfel, Popper ajunge să se refere până la urmă și la angoasa care se instaurează în viața socială odată cu prăbușirea societății închise, pe care o pune pe seama efortului pe care traiul într‑o societate deschisă și din ce în ce mai depersonalizată și abstractă îl pretinde în permanență individului, prin necesitatea impusă de a fi rațional, de a lăsa nesatisfăcute unele din nevoile sociale emoționale și de a accepta responsabilități, dar o vede ca pe un preț care merită plătit.

Însă, dacă comunitățile naturale sunt identificate ca fiind principalele entități care în istorie au generat societăți închise, Popper găsește și elementele care au favorizat trecerea acestora către un model de societate deschisă. Aici el se referă la navigația maritimă și la comerțul maritim ca fiind adevărate instrumente ce au facilitat, încă din vremea Greciei Antice, deschiderea societăților închise, tocmai prin contactul pe care îl realizează între acestea, oferind astfel posibilitatea unei perspective multiple și, pe cale de consecință, inițiativei individuale șansa de a se ridica deasupra tribalismului societăților arhaice sau a altor forme similare de închistare socială.

Sintetizând cu privire la modelul societății deschise pe care îl propune Popper, acesta trebuie să se fundamenteze pe o ordine democratică, dar nu înțeleasă în sensul de domnia majorității, deoarece aceasta nu ar fi până la urmă decât tot o tiranie, a majorității împotriva celorlalți. Astfel, Popper subliniază că într‑o societate deschisă puterea guvernanților trebuie limitată în așa fel încât ei să poată fi destituiți fără vărsare de sânge atunci când acțiunile lor contravin binelui public, iar acest lucru se poate realiza doar prin intermediul unor instituții flexibile concepute special în acest sens. Singura schimbare care, în viziunea sa, ar trebui interzisă în sistemul juridic al unei societăți deschise este aceea care ar primejdui caracterul ei democratic, în accepțiunea anterior menționată. Așadar, ordinea democratică pe care o concepe Popper reprezintă un veritabil teren de luptă pentru orice reformă care se poate realiza pe cale pașnică și unde toate minoritățile, cu excepția celor care încalcă legea democratică, ar trebui să se bucure de o protecție deplină a dreptului de a se manifesta. Centrul de greutate al modelului social propus de Popper îl reprezintă instituțiile, a căror politică de organizare trebuie să țină cont permanent de tendințele antidemocratice latente care sunt prezente în întreaga societate.

Societatea Deschisă, o provocare de ordin conceptual și nu numai

În timp ce Bergson vorbește în cele din urmă în mod concret despre o societate deschisă a umanității, ca formă de realizare a unității speciei, pe Popper pare a nu‑l interesa în mod deosebit acest aspect. El preferă să își canalizeze atenția către societățile închise, statice, care trebuie să se deschidă, fără a avea însă în vedere, ca referențial declarat, crearea unei singure societăți globale, deși este evident că până la urmă o astfel de societate va apărea de la sine, odată ce toate societățile închise vor ajunge să se deschidă.

Astfel, putem spune că abordarea sa teoretică reprezintă prin ea însăși o mostră de inginerie graduală.
Principial, modelul de societate deschisă propus de Popper este unul nobil, ideal, care vrea să pună cheile cunoașterii în mâinile fiecărui individ, pentru a‑l elibera, cel puțin teoretic, de constrângerile sociale și prejudecățile științei convenționale asumate de societatea sa, dându‑i libertatea de a avea propriul lui fel de a fi și de a‑și dezvolta propria cunoaștere după bunul său plac, în funcție de contactul cu realitatea ce‑l înconjoară și problemele pe care aceasta i le ridică. În acest sens, constructul lui Popper pare că vine să desăvârșească idealul umanitar urmărit de către Bergson.

Dar chiar și numai la o simplă privire asupra societății deschise, gradul de complexitate pe care îl comportă acest construct ne pare a fi mai profund de atât. Gândind critic, așa cum însuși Popper ne îndeamnă atunci când ne propune ca metodă științifică raționalismul critic, nu putem trece cu vederea faptul că societatea deschisă, deși vizează reconfigurarea parametrilor de desfășurare a vieții sociale pentru individul comun din cadrul societăților închise, până la urmă este un construct teoretic, adresat în primul rând inginerilor sociali. Descoperim astfel că Popper a căutat să identifice și să adune la un loc semințele societății deschise, fie ele chiar și încolțite numai ca răspuns la partea întunecată a societăților închise, pentru a le proiecta într‑un construct coerent ce ar reprezenta o veritabilă armă împotriva tiranilor și despoților care țin înlănțuiți indivizii în cadrul societăților închise, oriunde s‑ar afla acestea. Astfel, societatea deschisă a lui Popper nu caută doar să se facă plăcută și acceptată ca teorie socială alternativă, ci provoacă la o atitudine activă, de deschidere a societăților închise. Prin ipoteza societății deschise, el oferă inginerilor sociali care rezonează cu spiritul acesteia, posibilitatea de a promova pe principiile ingineriei sociale graduale deschiderea societăților închise și eliberarea indivizilor de sub autoritățile absolutiste, cooptându‑i și pe respectivii indivizi în mod direct în acest travaliu.

Totuși, în continuare, se ridică întrebarea cum și de unde ar fi mai probabil să se ivească asemenea ingineri sociali, care să‑și asume cruciada deschiderii societăților închise. Răspunsul la această problemă ni‑l oferă chiar Popper, este adevărat că indirect, atunci când ne vorbește despre faptul că în Grecia Antică, circumscris calității sale de putere maritimă a Mediteranei, prin intermediul comerțului maritim și al comunicațiilor maritime, a fost posibilă animarea forțelor ce au zdruncinat zidurile tribalismului arhaic, generând o deschidere fără precedent a societăților închise ale Antichității în întregul bazin mediteranean. (Popper 2005b: pp. 206‑212). Astfel, urmărind același fir logic axat pe comerțul maritim, cu scopul de a identifica entitățile care favorizau manifestarea modelului de societate deschisă la momentul când Popper dezvolta acest concept, nu putem rezista ispitei de a face o analogie între lumea antică, unde Grecia era prima forță maritimă a Mediteranei, și modernitate, unde Marii Britanii i‑a revenit rolul de principală putere maritimă a mărilor și oceanelor lumii.

Ajunși în acest punct, putem bănui, sperăm fără a greși prea mult, faptul că Popper este influențat în creionarea modelului său de societate deschisă de perspectiva pe care i‑o oferă calitatea de cetățean al unei mari puteri maritime, cum este Marea Britanie, în a cărei expansiune globală (favorizată de accesul privilegiat la mările și oceanele lumii, dar și impulsionată de o precaritate a resurselor proprii care nu puteau acoperi întregul necesar social), principalele impedimente s‑au dovedit a fi acele societăți care îi apar ca închise prin faptul că sunt reticente la moravurile și obiceiurile oamenilor veniți de peste mări, respectiv, cele care au dezvoltat de‑a lungul timpului tradiții și moravuri diferite, între acestea regăsindu‑se în special societățile cu o localizare predominant continentală și care nu s‑au îndeletnicit în principal cu comerțul, ci mai degrabă cu agricultura.

Posibilitatea unor asemenea influențe proiectate în constructul de societate deschisă ne face să ne întrebăm dacă particularitățile perspectivei pe care un cetățean al Marii Britanii o are asupra lumii nu comportă totuși eventuale alte influențe, reflectate mai mult sau mai puțin în creionarea aceluiași construct. Așa, spre exemplu, ne putem întreba dacă societatea deschisă pe care o vizualizează Popper este una deschisă atât pe orizontală, referindu‑ne aici la modul în care înțeleg să interacționeze între ei indivizii comuni din societate, cât și pe verticală, aici având ca referențial modul de interacțiune dintre diferitele paliere ale structurii ierarhice a societății. La prima vedere această întrebare pare complet ruptă de context, pentru că însuși Popper neagă preeminența unei autorități centrale absolute atunci când se referă la societatea deschisă. Cu toate acestea, sistemul monarhic din țara sa, oricât de luminat ar fi fost și oricât de luminat continuă să fie, prin definiție, reprezintă o structură conservatoare, iar monarhia este o instituție închisă, care nu se amestecă cu restul societății, ci este situată în vârful ei, de unde exercită o autoritate centrală, oricât de diluată sau disimulată ar fi aceasta. Prin urmare, și ținând cont și de faptul că nicăieri pe parcursul teoretizării constructului de societate deschisă Popper nu dezvoltă vreo critică referitoare la societatea britanică, oare el nu se referă atunci când vorbește de deschiderea societăților închise doar la alte societăți, considerând‑o pe a lui ca fiind un model de urmat, în același timp trecând acesteia cu vederea anumite particularități discutabile din punct de vedere al compatibilității lor cu ideea de societate deschisă? Ducând mai departe această întrebare, pentru ipotetica deschidere a tuturor societăților închise, care ar genera o societate deschisă globală, oare ce fel de ordine a avut Popper în vedere, una de tip monarhic, una de tip republican, sau o altfel de ordine? Fără doar și poate că nu putem ști cu exactitate la ce fel de sistem politic s‑a gândit Popper ca fiind cel mai potrivit pentru o societate deschisă globală, el oferindu‑ne doar anumite indicii în acest sens.

Însă, fără a ne cantona în perspectiva lui Popper, indiferent care ar fi fost aceasta, putem să atragem atenția asupra faptului că, în ipoteza realizării unei societăți deschise globale, dacă doar unele societăți ajung să se deschidă total, iar altele aleg să‑și conserve ierarhiile de putere, în paralel cu asumarea misiunii de a deschide societățile identificate ca fiind închise, există riscul de a avea o lume în care toate ierarhiile societăților caracterizate ca închise vor fi destructurate, în timp ce ierarhiile societăților declarate ca fiind deja deschise vor fi conservate și consolidate. Astfel, ni se prefigurează o societate globală așa‑zis deschisă, dar profund inegală, ce riscă să migreze către o realitate în care anumite leadership‑uri politice de la nivelul statelor naționale configurate pe parcursul modernității, care funcționează în regimuri dinastice ale căror rădăcini coboară până în perioada medievală, își vor putea da mâna pentru a se metamorfoza treptat într‑un leadership politic postmodern de nivel global, subminând înseși pozițiile de pe care se pot edifica eventuali competitori din zona presupuselor societăți închise și cenzurând practic accesul individului comun către adevăratele ierarhii de top ale societății. Iar această imagine de societate așa‑zis deschisă tinde să se îndepărteze în mod decisiv de modelul social altruist și echitabil vizat, cel puțin în teorie, atât de Popper, cât și de Bergson, și ar ajunge până la urmă să semene mai mult cu un model social combătut de aceștia, configurat în paradigma filosofilor creatori de societăți închise, în care unii sunt făcuți să conducă, iar ceilalți să fie conduși. Așadar, constructul societății deschise pare a include în sine, deopotrivă, atât potențialitatea unei postmodernități a libertății și egalității de șanse, cât și pe cea a unui feudalism postmodern.

Apoi, canalizându‑ne atenția cu predilecție asupra impactului mecanismelor antrenate de societatea deschisă asupra vieții sociale de ansamblu, dar și a individului comun, ni se relevă o nouă serie de aspecte mai mult sau mai puțin problematice. Prin contrast cu modelele de societăți închise, unde planul politic este separat de cel savant și ambele sunt separate de cotidianul omului de rând, în modelul societății deschise Popper propune o extrapolare a atitudinii savante în toate planurile sociale, gândind că astfel mintea indivizilor va fi eliberată de constrângeri și va inova în mod spontan, constant și lin, iar prin aceasta societatea va evolua fără sincope și fără partajarea ei în diferite ierarhii imuabile. Cu toate acestea, el admite că trecerea de la o societate închisă la o societate deschisă, prin prăbușirea reperelor ce asigurau siguranța și confortul psihic al indivizilor este generatoare de angoasă. Aceasta deoarece până la urmă, prin subminarea fundamentelor morale, religioase și științifice ale societăților indicate ca fiind închise, Popper, la fel ca și Bergson, vine și propune un model social bazat pe incertitudine, argumentând că lipsa reperelor fixe va stimula de data aceasta raționalitatea critică a indivizilor, și prin aceasta societatea de ansamblu va evolua. Practic, el contestă întregul eșafodaj filosofic pe care s‑au întemeiat societățile trecutului și chiar ale prezentului său, considerându‑le ca îndepărtându‑se, din punct de vedere al concepției, prea puțin de societățile naturale, biologice și, pe cale de consecință, fiind încă departe de o societate umană care ar trebui să se definească ca una rațională și critică. În toată această construcție el pare că uită însă un aspect esențial și anume că producerea cunoașterii și emanciparea intelectuală necesită libertatea de reflecție, precum și eliberarea de angoase. Astfel, modelul evolutiv al cunoașterii din aproape în aproape pe care îl dezvoltă Popper și îl propune pentru toate palierele sociale în mod distinct pentru fiecare individ, pe principiul că rezolvarea unei probleme ne aduce în fața alteia la a cărei rezolvare vom purcede și așa mai departe, se dovedește a nu fi viabil din perspectiva evoluției societății de ansamblu. El ne apare mai degrabă ca un model circular ce va gravita în jurul necesităților vitale de ordin individual, naturale sau sociale, având toate șansele să eșueze exact în ceea ce nu își propune să fie, adică într‑un model static. Aparent ne putem afla în fața unei societăți fluide și extrem de dinamice, pe fond însă riscăm a avea în fața ochilor doar o societate extrem de agitată, dar circumscrisă unui plan static, care nu numai că nu va evolua, dar cel mai probabil va regresa. Marile descoperiri ale umanității de până acum au fost posibile tocmai pentru că anumiți indivizi au avut posibilitatea de a se extrage din această agitație a supraviețuirii și au putut privi către orizonturi mai îndepărtate, iar din această perspectivă modelul de societate deschisă propus de Popper pare că nu ar mai oferi o șansă similară.

Așadar, considerăm că reprezintă o eroare amestecarea celor două planuri, cotidian și rutinier cu cel savant și inovativ, ca să nu mai vorbim și de cel politic, deoarece va genera o societate în care nu va mai fi posibilă certitudinea asigurării necesităților vitale și, pe cale de consecință, toți indivizii își vor epuiza energia în această direcție. Cele trei planuri nu ar trebui diluate unul în celălalt, ci ar trebui să fie doar permeabile între ele în funcție de criterii transparente și accesibile tuturor. Mai departe, aceste planuri ar trebui să se susțină reciproc, în mod complementar, altfel vom avea o societate unde nu vor exista nici simpli lucrători, dar nici savanți sau oameni politici, ci doar o societate a filosofilor sterili care nici măcar nu vor avea timp să filosofeze cum se cuvine, a indivizilor preocupați de propria supraviețuire, între care în loc să se manifeste o complementaritate în dezvoltarea cunoașterii de ansamblu a societății, va exista doar o competiție pentru monopolul resurselor. Prin urmare, în societatea deschisă concepută de Popper este foarte probabil să predomine indivizii cărora, indiferent de statutul lor social, lumea 3, a cunoașterii științifice, le va deveni practic inaccesibilă, pentru că ei nu vor avea la dispoziție timpul liber pentru a reflecta și a trece dincolo de lumea 2, a cunoașterii subiective. Până la urmă, de‑a lungul timpului, lanțurile necesității s‑au dovedit a fi mai constrângătoare pentru mintea omului decât cele ale tradițiilor emanate de așa‑zisele societăți închise, care au ținut cont tocmai de aceste realități și au căutat să facă posibilă, dincolo de supraviețuire, și manifestarea celei de a treia lumi.

Toate aceste probleme care ne‑au atras atenția în ceea ce privește constructul de societate deschisă până la urmă nu fac altceva decât să reflecte însăși ambiguitatea sa conceptuală, ce rezidă într‑o paternitate hibridă, unde unul dintre părinți, respectiv Bergson, accentuează trăirea de tip instinctual, iar celălalt, respectiv Popper, înclină net în favoarea raționalismului critic, deși îi îndeamnă pe indivizi să renunțe la perspectivele pe termen lung și la preocuparea pentru problemele ample, pentru a se ocupa de problemele lor imediate, a căror rezolvare în opinia sa va ajunge până la urmă să ofere soluții și pentru marile probleme. Practic, modelul societății deschise ne propune să renunțăm la a mai visa, pentru a ne ocupa mintea exclusiv cu lucrurile concrete din proximitatea noastră, iar aici, indirect, modelul lui Popper converge către cel al lui Bergson, spre a stimula mai mult instinctul decât rațiunea, sens în care nici nu mai putem vorbi într‑o formă sustenabilă de rațiunea critică. Astfel, chiar dacă amândoi sunt de acord în a fi împotriva a ceea ce ei definesc a fi societăți închise, vin și propun sub sintagma de societate deschisă un model social care nu se poate hotărî pe ce fel de individ să se sprijine, respectiv, pe unul instinctual ori pe unul care trebuie să adopte poziția raționalistului critic.

Dar, dincolo de diversele probleme care se nasc în jurul conceptului de societate deschisă, idealul pe care îl poartă acesta cu sine, acela de a crea o societate a oamenilor liberi și a egalității de șanse pentru toți indivizii, merită urmărit spre a fi înfăptuit. Iar în acest travaliu s‑a angajat cel de‑al treilea cavaler al ideii de societate deschisă, George Soros, care va interpreta într‑o manieră proprie și va ajuta ideea să se manifeste în planul realității cotidiene.

3. George Soros, Societatea Deschisă de la construct la construcție socială
Începuturile

Soros și‑a însușit filosofia societății deschise, am putea spune direct de la sursă, în cadrul studiilor la London School of Economics and Political Science, unde a avut ocazia de a‑l întâlni pe Karl Popper, care i‑a fost și profesor. El a intuit o serie de riscuri pe care le poartă cu sine ideea de societate deschisă, însă se pare că s‑a lăsat animat în primul rând de orizontul luminos pe care aceasta îl lăsa să se întrevadă (8). soros_sorosAstfel, atunci când a avut posibilitatea, și‑a asumat în mod public conceptul și idealurile umanitare pe care acesta le implică și s‑a angrenat în transpunerea lor în practica socială de pretutindeni.

Dar, un asemenea demers îndrăzneț, de transpunere a societății deschise din lumea ideilor în practica socială globală, necesita și o finanțare corespunzătoare, care nu a întârziat să apară printr‑un hazard mai mult sau mai puțin calculat, ce i‑a deschis calea către o serie de speculații financiare. Astfel, deși startul activităților sale de promovare a societății deschise în lume a fost dat undeva spre sfârșitul anilor ’70 ai secolului XX, acestea au căpătat o ascensiune cu adevărat fulminantă abia începând cu anul 1992 când, în urma unor speculații financiar‑valutare, Soros a câștigat 1,1 miliarde de dolari într‑o singură zi, pe seama devalorizării lirei sterline. Iar acesta, cum deja am menționat, nu a fost decât începutul unei vertiginoase ascensiuni financiare care îl situează astăzi printre cei mai bogați oameni ai planetei, averea sa fiind estimată undeva între 15 și 20 de miliarde de dolari, nimeni nefiind în măsură să‑i aprecieze cuantumul cu exactitate.

Asumarea deschiderii societăților închise
Așadar, având ideile și voința și construindu‑și pe parcurs capacitatea financiară, Soros a purces la construirea societății deschise (9). În mod firesc, principalele obstacole în calea operaționalizării societății deschise la nivel global îl constituiau regimurile totalitare care controlau societățile închise ale fostului bloc sovietic, precum și cele care gravitau în sfera de influență a acestuia.  Astfel, într‑o primă fază, Soros a început să finanțeze mișcările de disidență din fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est, pentru ca în anul 1984 să inaugureze prima Fundație pentru o Societate Deschisă, în țara sa de origine, Ungaria. Ulterior, a dezvoltat o rețea de fundații similare, care va dobândi o anvergură globală, reprezentând principalul instrument de promovare a societății deschise în lume.

Până la urmă, germenii disidenței sponsorizate de Soros s‑au concretizat în valul revoluționar care, începând cu anul 1989, a cuprins statele comuniste din Europa Centrală și de Est, determinând prăbușirea regimurilor totalitare și marcând înscrierea acestora pe traiectul transformării în societăți deschise care, în fapt, a reprezentat racordarea lor la un proiect globalizator în paradigma societății deschise, al cărui epicentru se manifesta deja în arealul Euro‑Atlantic. Acest val revoluționar nu sfârșește însă prin a se localiza la nivelul Europei Centrale și de Est, pasul următor constând în a se propaga chiar în arealul fostei Uniuni Sovietice, determinând ceea ce îl va face pe actualul președinte al Federației Ruse să afirme că a reprezentat cel mai mare dezastru geopolitic al secolului XX, desigur din perspectiva rusă, respectiv destrămarea Uniunii Sovietice.

Dar prăbușirea regimurilor comuniste și destrămarea Uniunii Sovietice nu au constituit decât șocul inițial, prin care s‑a produs surparea zidurilor societăților închise din fostele state comuniste. Problemele de fond pentru transformarea lor în veritabile societăți deschise, în parametrii conturați de Popper și însușiți de Soros, vor continua să persiste, ele fiind localizate în moravurile, tradițiile și morala care animaseră decenii la rând viața societăților închise, devenind parte din ființa indivizilor acestor societăți și ajungând să se confunde până la urmă cu spiritul lor național. Prin urmare, pentru aceste state, șocul revoluțiilor inițiale nu a însemnat decât începutul ingineriei graduale, al tranziției către societatea deschisă. Iar în acest demers, care a presupus destructurarea reperelor în funcție de care se derulase viața în interiorul așa‑numitelor societăți închise, efortul principal s‑a concentrat în sensul sprijinirii minorităților de orice fel din interiorul acestora, care puteau anima forțe centrifuge față de tot ceea ce dădea consistență cadrelor normale, până deunăzi, de desfășurare a vieții adoptate de majoritate, favorizând astfel deschiderea de ansamblu a societății și împiedicând tendințele de restaurare a unei ordini sociale statice și închise. Pe fond, acest fapt s‑a tradus prin distrugerea setului de repere fizice și metafizice în baza căruia funcționaseră respectivele societăți închise, de la mecanisme politice totalitare și circuite economice specifice unor economii centralizate și planificate, până la aspecte morale și ideologice, cu profunde implicații identitare la nivel de populație ca întreg, dar și de individ (10).

Astfel, după așa‑zisa revoluție hard, începea parcursul evoluțiilor sociopolitice presărate cu revoluții soft, de răsturnare a situațiilor politice necorespunzătoare, sau mai bine zis de rostogolire a lor fără vărsare de sânge către definitivarea unei societăți deschise. Ele  trebuiau să reformeze straturile profunde ale ființei indivizilor chiar prin implicarea lor directă în evenimente, confruntarea cu problemele sociale și dezvoltarea conștiinței lor civice prin responsabilizare cu privire la propriile acțiuni, făcându‑i să‑și însușească astfel morala societății deschise și, pe fond, realizând transformarea societăților în ansamblu. Iar aici rolul organismelor finanțate prin intermediul fundațiilor pentru o societate deschisă, create de Soros, a fost determinant. În cadrul unor societăți ce fuseseră animate de o ideologie care a împiedicat dezvoltarea proprietății și capitalului privat, acestea, extrem de potente din punct de vedere financiar, și‑au arogat rolul principal în reformarea societății civile ce gravitase până atunci pe orbita autorității de stat, cu scopul creării unei noi societăți civile, care practic se definea tocmai prin opoziție la ceea ce însemna autoritate publică care moștenise, într‑o formă sau alta, capitalul moral, ideologic și economic al unei forme de statalitate considerată închisă.

Privind retrospectiv aceste evoluții și revoluții printr‑o contextualizare mai largă, parcursul respectiv pentru majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est s‑a tradus prin „noțiunea de integrare euro‑atlantică” şi a presupus o serie de evenimente a căror omogenitate reflectă un oarecare formalism al tranziţiei către societatea deschisă, după cum urmează: 1. revoluţia iniţială, care a determinat prăbuşirea sistemului comunist; 2. configurarea sistemului politic pluripartidic şi exerciţiul alegerilor libere; 3. revoluţiile portocalii, care s‑au dorit a fi expresia unei renaşteri a societăţii civile autohtone, ce a promovat un leadership politic format sub umbrela fundațiilor pentru o societate deschisă; 4. integrarea în NATO; 5. integrarea în UE.

Așadar, putem afirma că perioada de plin avânt al societății deschise a coincis cu momentul de final al Războiului Rece, încleștarea politico‑ideologică și economică care a separat lumea de după cel De‑al Doilea Război Mondial în două mari blocuri geopolitice și o firavă categorie de state nealiniate. Sfârșitul acestei confruntări a înclinat balanța în favoarea modelului conceptual adoptat de zona occidentală, în detrimentul celui care se afirmase în fostul spațiu de influență sovietică. În timp ce primul evoluase sub puternica influență anglo‑americană, în paradigma societății deschise, prin configurarea unui tip de societate suprastatală ce transcendea granițele diferitelor unități politico‑administrative, cel din urmă se definise în principal ca un areal al planurilor statice și închise, delimitate prin frontierele statelor naționale. Prin urmare, puternicul șoc geopolitic generat de aceste transformări avea să zguduie întreaga lume, iar demersul de creare a unei societăți deschise globale sub impulsul imprimat de Occident a presupus extrapolarea evoluțiilor înregistrate în zona Europei Centrale și de Est și din fosta URSS, la scară globală. Astfel, un șir de evenimente similare, cu anumite variațiuni determinate de caracteristicile etno‑antropologice și geopolitice ale fiecărui areal în parte, au cuprins mai devreme sau mai târziu întreaga zonă ce se aflase sub influența sovietică, precum și cea mai mare parte dintre entitățile nealiniate, care oscilaseră între cele două mari blocuri geopolitice. Revoluții similare cu cele care au inaugurat și, ulterior, au presărat tranziția neterminată încă către modelul de societate deschisă în Europa Centrală și de Est și în fosta URSS aveau să cuprindă până la urmă întreaga lume, din America Latină și până în Extremul Orient, fără a uita de spațiul de manifestare al Islamului. În acest ultim caz, frapează similitudinea dintre sincronicitatea revoluțiilor care au cuprins o serie de state arabe începând cu anul 2010, și sincronicitatea revoluțiilor anticomuniste din Europa Centrală și de Est declanșate în anul 1989. Desigur că nu peste tot s‑au manifestat aceleași trenduri de evoluție, înregistrându‑se reculuri puternice în state precum China, Federația Rusă sau Iran, ca să nu mai vorbim despre Coreea de Nord sau Cuba, unde practic nici nu au avut loc revoluții. Aici, tradiționalismul societăților respective și întregul set de valori culturale prin care acestea se defineau și pe care se fundamentau realitățile lor sociopolitice s‑au dovedit, cel puțin până în prezent, a fi mai puternice decât ipoteza societății deschise propusă de Occident. De asemenea, încercarea de racordare a unora dintre fostele societăți închise la modelul globalizator derulat în paradigma societății deschise nu s‑a putut realiza peste tot doar prin simple revoluții, degenerând pe alocuri în războaie civile sau chiar în veritabile conflicte militare, foarte apropiate de modelul conflictului armat clasic, precum s‑a întâmplat în cazul Irakului, Iugoslaviei, Siriei, Georgiei sau, mai nou, al Ucrainei. Pentru aceste societăți este încă greu de cuantificat impactul conflictelor respective și dacă vor reuși să supraviețuiască deznodământului lor. Mai mult decât atât, în cazul conflictului din Ucraina pare că propagarea modelului de societate deschisă ca unică paradigmă de realizare a unei societăți globale a întâmpinat pentru prima dată o rezistență ce se conturează într‑o veritabilă tentativă de promovare a unei alternative concurente, insuficient definite sau expuse pentru moment, dar în al cărui fundal se pot discerne ca principali promotori membrii unui leadership politic emanat de Federația Rusă și, respectiv, China.

Câteva cuvinte despre criticile aduse promovării societății deschise în lume

Substratul criticilor aduse ideii de societate deschisă rezidă în chiar faptul că inerția transpunerii sale în practica socială a căpătat o anvergură globală concomitent cu încheierea Războiului Rece. Ea s‑a suprapus cu o serie de evoluții politice și geopolitice care au marcat trecerea de la o ordine mondială bipolară la una unipolară, în cadrul căreia lumea occidentală, sub puternica influență anglo‑americană, a căpătat întâietate. Astfel, ideea de societate deschisă, cel puțin în societățile prinse în vâltoarea tranziției, a fost deopotrivă ovaționată, dar și suspectată că, în spatele idealurilor umanitare pe care le promovează la nivel declarativ, poate ascunde și perpetua motivații mai puțin nobile, care în trecut au fundamentat mentalitatea conflictuală și revanșardă ce a caracterizat perioada Războiului Rece.

Suspiciunile respective își caută argumente în faptul că lumea occidentală și‑a asumat promovarea societății deschise la nivel global printr‑un militantism extrem de activ, ce îmbracă nuanțe ideologice, fiind puternic susținut și prin acțiuni politice, economice și chiar militare de deschidere a fostelor societăți închise (a se vedea în acest sens intervențiile militare din fostul spațiu Iugoslav, Irak sau Libia care au marcat ultimele decenii), demers care practic a însemnat racordarea acestora, cel puțin din perspectiva exploatării resurselor lor, la proiectul globalizator derulat de Occident. Pe acest fond al prăbușirii zidurilor care îndiguiau fostele societăți închise, fluxurile financiare și de capital provenind din Occident au penetrat cu ușurință economiile naționale ale societăților închise, în cele mai multe dintre cazuri preluând treptat pârghiile de control asupra acestora. Faptul a însemnat pentru majoritatea covârșitoare a indivizilor acestor societăți până la urmă doar trecerea lor de sub despotismul unui aparat de stat totalitar sub cel al unui mediu economic controlat de corporații occidentale, mai mult sau mai puțin private, indiscutabil mai capabile să‑și susțină și să‑și promoveze propriile interese în plan social decât cetățeanul simplu, preocupat în primul rând de a‑și asigura supraviețuirea în noul context caracterizat de o puternică incertitudine. Astfel, în interiorul statului‑expresie a unei societăți deschise ajung să nu se mai intersecteze doar interesele cetățenilor cu cele ale aparatului de stat, respectiv cu ale celor care sunt învestiți cu încredere pentru a deține demnități în aparatul de stat și pot fi sancționați pe cale electorală, ci, pe lângă acestea, interferează tot mai mult interese străine de societatea propriu‑zisă. La toate acestea se adaugă și circumscrierea formelor de statalitate ale diferitelor societăți deschise în forme de organizare suprastatală care cenzurează statul în a se mai manifesta deplin ca putere suverană și independentă în propriile granițe teritoriale. Prin urmare, pentru proaspetele societăți deschise, practic paradigma contractului social stabilit în modernitate între stat și cetățean se dovedește a nu mai fi de actualitate, deși, la nivel declarativ, în temeiul ei se asigură în continuare legitimitatea publică și așa‑zisa funcționalitate a statului. Pentru aceste considerente, precum și pentru altele mai mult sau mai puțin similare, și altruismul lui George Soros, ca principal promotor al societății deschise, a fost pus în discuție. Astfel, dincolo de unele convergențe între interesele de ordin politic, economic, militar etc., asumate ca atare de entități statale sau organizații cu profil politico‑militar occidentale, și acțiunile de implementare a societății deschise, prin rețeaua de fundații pentru o societate deschisă sau alte organisme afiliate acestora, care l‑au adus pe Soros în centrul teoriilor conspiraționiste, se adaugă și faptul că demersul său de promovare a societății deschise s‑a suprapus cu creșterea fulminantă a propriei averi. De asemenea, nu a scăpat necriticată nici devierea de la spiritul ideii de societate deschisă prin acțiunile întreprinse de Soros, prin faptul că în proaspetele societăți deschise, atât vectorii de notorietate ai societății civile, cât și cea mai mare parte a celor promovați la nivelul leadership‑ului politic au fost formați sub aceeași umbrelă a fundațiilor pentru o societate deschisă, prin aceasta fiind eludată pe fond însăși dezbaterea dintre societatea civilă și factorul politic, dezbatere în a cărei onestitate constă mare parte din esența societății deschise.

În lumina acestor critici, se pune problema până la urmă dacă ingineria graduală care face parte din filosofia societății deschise emanată de la Bergson și Popper nu a fost asumată în realitatea practică ca o schimbare de paradigmă în susținerea unui expansionism de tip colonial, la fel de manifest ca și în alte epoci trecute, însă acum cu evitarea întreprinderii sale, pe cât posibil, prin conflicte militare deschise tocmai din cauza complexului de acțiuni asociat promovării societății deschise. În acest sens, principalele critici aduse modului de implementare a societății deschise alcătuiesc și corpusul criticilor împotriva globalizării și se remarcă în primul rând ca o contestare a modului de implementare a societății deschise și nu ca o contestare a ideii de societate deschisă în sine, care de altfel pare a fi dorită de toată lumea, cel puțin la nivel declarativ.

4. Concluzii

Prin cele de mai sus nu ne‑am propus epuizarea tuturor aspectelor referitoare la conceptul de societate deschisă, deoarece acest lucru ar fi practic imposibil de realizat. Dincolo de faptul că societatea deschisă este o construcție teoretică aflată la confluența unor perspective și abordări pe alocuri contradictorii, reprezentând prin aceasta un vast teren al dezbaterilor de idei, este mai înainte de toate un construct viu, care evoluează sub ochii noștri de la o zi la alta, alimentându‑se din efectele mai mult sau mai puțin previzibile generate de transpunerea sa în practica socială și având deopotrivă admiratori, dar și contestatari. Apoi, este un subiect predispus suplimentar la controverse și dezbateri prin faptul că a avut banner-1curajul să se afilieze unui corpus de idei ce și‑a asumat critica întregii cunoașteri și chiar a metodelor de dezvoltare a cunoașterii care au animat secole la rând evoluția umanității, în acest sens înțelegând să își găsească adversari tocmai printre mințile cele mai adulate de‑a lungul timpului de știință și filosofie.

Ceea ce am dorit însă a fost conturarea genezei acestui construct și a evoluției sale de la simplă idee la realitate socială, încercând să evidențiem unele dintre provocările pe care le poartă cu sine teoria și practica societății deschise. În acest sens, nu ne putem ascunde surprinderea pe care am încercat‑o atunci când am realizat că ideea de societate deschisă, o constantă a cotidianului, nu se fundamentează într‑o teorie care să‑și poată susține existența prin sine însăși. Teoreticienii conceptului de societate deschisă și‑au canalizat efortul intelectual în identificarea și evidențierea trăsăturilor negative ale așa‑ziselor societăți închise, spunându‑ne cum nu este bine să fie o societate și abia apoi căutând să traseze, de altfel destul de vag, o alternativă la acestea, sub forma a ceea ce ei numesc a fi societate deschisă. Mai simplu spus, filosofia societății deschise nu ar putea exista în lipsa celei pe care se întemeiază modelul de societate închisă. Din această perspectivă, societatea deschisă ne apare ca fiind un construct care se încadrează perfect într‑un mecanism de tip dialectic, unde teza este societatea închisă, iar societatea deschisă reprezintă antiteza, sinteza interacțiunii dintre cele două modele fiind în plină desfășurare sub ochii noștri. Și mai mult decât atât, conștient sau nu, într‑o mai mică sau mai mare măsură, fiecare din noi contribuim la realizarea ei.

Așadar, putem concluziona că, în teoria societății deschise, referindu‑ne în special la dezvoltarea realizată de Popper, se reflectă încă o dată influența societății britanice, ce funcționează pe baza unui drept cutumiar preocupat să stabilească în primul rând interdicțiile, după care lasă fiecăruia posibilitatea de a se manifesta după bunul plac, cu condiția de a nu încălca limitele impuse. Prin aceasta, societatea britanică se deosebește fundamental de societățile de descendență sau inspirație latină, caracterizate de un exces de reglementare, care nu se limitează doar la a impune interdicții, ci caută codificarea fiecărui aspect al vieții publice și private. Prin urmare, putem spune cu certitudine doar că societatea deschisă trebuie să fie așa cum nu este societatea închisă, Popper semnalându‑ne limitele dintre cele două și lăsându‑ne libertatea de a ne construi fiecare mai departe propria idee de societate deschisă.

PC_1-2016-36-tabelPC_1-2016-37-tabel

II. Societatea românească pe drumul către o societate deschisă

Dacă în viziunea lui Bergson societățile închise erau identificate în primul rând ca fiind acele societăți tradiționaliste, ancorate profund în obiceiul pământului, prin intermediul lui Popper și Soros în cercul societăților închise au ajuns să pășească și statele foste, de acum, socialiste/comuniste. Astfel, prin opoziție cu acestea, conceptul de societate deschisă s‑a înfrățit în mod firesc cu democrația, cu libertățile individuale și cu ideea de dreptate și justiție socială fără discriminare asumate de societățile occidentale.
Luându‑ne ca referențial societatea românească din perspectiva avansată mai înainte, din punct de vedere spațio‑temporal, putem spune că în prezent aceasta se află la o răscruce de vremuri, respectiv, între modernitate și postmodernitate, precum și că dintotdeauna s‑a aflat la o răscruce de spații culturale, respectiv între Orient și Occident. Totodată, dacă din punct de vedere formal și instituțional astăzi societatea românească apare ca fiind racordată Occidentului și spațiului de manifestare al prototipului de societate deschisă, despre fondul cultural al societății românești trebuie să menționăm însă că studiile de nișă din domeniul socio‑cultural și antropologic mai conturează încă, cu destulă certitudine, un profil de societate închisă (a se vedea spre exemplu Hofstede et al. 2012, Inglehart&Welzell – Cultural map of the World, Todd 2002, Huntington 1997 etc.). Potrivit acestor studii, societatea românească se caracterizează în primul rând printr‑un mod de viață auster, distanță mare pe relația individ – autoritate publică, colectivism și o reticență în abordarea necunoscutului ce se manifestă printr‑o tendință de ancorare excesivă, de tip regresiv, în zona tradițiilor autohtone.

1. Operaționalizarea conceptului de societate deschisă în societatea românească
România, societatea deschisă și al treilea val de democratizare

Așadar, societatea românească se profilează, cu destulă certitudine și, am putea spune, în mod tradițional, în parametrii de manifestare specifici modelului de societate închisă, fără a face notă discordantă din acest punct de vedere cu celelalte societăți învecinate geografic. Așa cum reflectă studiile de profil, printre altele, acest model se asociază cu un nivel de bunăstare scăzut al populației, precum și cu o presiune de tip autoritar, exercitată de sistemul public într‑o manieră relativ discreționară asupra vieții private.

Având în vedere faptul că, în mod evident, se remarcă o concentrare a bunăstării în țările care corespund profilului de societate deschisă, definite în sens larg drept democrații liberale pluraliste, concentrare care se suprapune și cu un înalt grad de implicare activă, atât al entităților statale, cât și al celor private din zona acestor țări în realizarea actualului proiect globalizator, modelul de societate deschisă a devenit, firesc, un ideal social de urmărit și de atins și pentru indivizii ce alcătuiau societatea românească. Pe cale de consecință, odată cu ceea ce pentru Samuel P. Huntington a reprezentat al treilea val global de democratizare (Huntington 1991), cele trei valuri de democratizare descrise de autor propagându‑se în trepte, dar cu anumite reculuri, pe o direcție de deschidere a societăților dinspre lumea scandinavă și anglo‑saxonă, trecând prin cea germană și latină, către lumea de influență slavă, spațiul cultural specific arealului de manifestare al Religiei Islamice și Orient, și societatea românească, la începutul anilor ’90, s‑a înscris pe parcursul tranziției de la modelul societății închise către societatea deschisă, optând pentru asimilarea know‑how‑ului de organizare sociopolitică furnizat de țările occidentale.

Elementul central al acestui know‑how și, de altfel, cel mai vizibil în faza de debut, dar și în prima etapă a tranziției, atât pentru România, cât și pentru celelalte țări aflate într‑o situație similară, a constat în implementarea unui sistem de organizare sociopolitică de tipul democrațiilor liberale pluraliste. Pe cale de consecință, regimurile autoritare de sorginte comunistă din Europa Centrală și de Est, care reprezentau principalele diguri ce stăteau în fața celui de al treilea val huntingtonian de democratizare globală, au devenit și principalele impedimente în calea realizării modelului de societate deschisă.  Astfel, democrația liberală de tip pluralist a ajuns, din punct de vedere ideologic, vârful de lance care a susținut și în România propagarea modelului de societate deschisă.

Democrație liberală de tip pluralist și mai mult decât atât

Dar adoptarea unui sistem de organizare sociopolitică de tipul democrației liberale pluraliste reprezintă doar o condiție esențială în vederea realizării societății deschise, nu însă și suficientă. Pentru a avea o societate deschisă în adevăratul sens al teoriei societății deschise, adică de societate globală a umanității, este necesar ca democrației liberale pluraliste să îi succeadă și să i se suprapună mecanisme de integrare sociopolitică și economică transnaționale, aferente unei deschideri a diferitelor societăți configurate pe parcursul modernității și pe dimensiunea lor de relaționare externă. Din punct de vedere formal, pentru societatea românească, și nu numai, acest lucru s‑a materializat sub forma parcursului integrării euroatlantice, respectiv, sub forma integrării în structurile NATO și UE, care reprezintă adevărate platforme de implementare a modelului de societate deschisă. Pe fondul acestei deschideri formale, se remarcă, însă, o rezistență la schimbare destul de consistentă a indivizilor din societatea românească, ce rezidă în realități socio‑culturale specifice modelului de societate închisă care își au rădăcinile într‑o desfășurare de evenimente și fenomene ce au precedat perioada de manifestare și de apogeu al ideologiei socialist‑comuniste. Iar această rezistență la schimbare poate fi constatată, în diferite grade de intensitate, nu numai în societatea românească, ci și în alte societăți înscrise pe parcursul unei tranziții similare.

Astfel, după entuziasmul inițial al indivizilor aparținând societăților închise în ceea ce privește susținerea valului democratizării și asumarea schimbării regimurilor autoritare de sorginte comunistă cu unele guvernate, cel puțin teoretic, de principii specifice democrației liberale, în toate țările fost socialist‑comuniste a urmat un recul în fața unei tot mai ample deschideri sociale față de restul lumii, ce părea că se manifestă de la sine, în urma inerției generate de prăbușirea sistemelor politice autoritare și închise, scăpând controlului autohton. Iar acest recul se datora tocmai faptului că respectiva deschidere intra în coliziune flagrantă cu valori și repere a căror origine se regăsește în evenimente și realități ce au precedat cu mult ideologia comunistă, aceasta din urmă venind doar să le accentueze și mai mult. În acest sens, constantele specifice profilului de societate închisă pentru societatea românească se pot asocia, prin comparație cu profilurile țărilor învecinate sau înrudite cultural, poziționării geografice, structurii antropologice și principiilor de conviețuire în cadrul familiei autohtone, precum și trecutului istoric, interacțiunii cu spațiul cultural‑lingvistic al latinității și cu cel al religiei creștin‑ortodoxe (Hofstede et al. 2012; Huntington 1997).

Toți acești factori care s‑au dovedit, din perspectiva teoriei societății deschise, a fi convergenți în promovarea și susținerea unui model social închis, prezintă însă o largă desfășurare istorică, în urma căreia a rezultat până la urmă chiar profilul culturii naționale a societății românești, ajungând să facă parte din însăși ființa indivizilor care și‑au asumat apartenența la această societate. Prin urmare, în acest caz, tranziția de la societatea închisă la societatea deschisă găsește ca principali oponenți tocmai acei factori care reprezintă pilonii de rezistență ai culturii naționale românești. Iar promotorii societății deschise i‑au identificat ca atare și, în ideea creării societății deschise de tip post‑național, în acord cu trendurile postmoderne de destructurare a vechilor forme și fonduri, dar și cu principiile ingineriei graduale teoretizate de Karl R. Popper, au procedat la destructurarea lor.

Schimbarea profilului cultural al societății românești, un model de inginerie socială graduală  

Parafrazându‑l pe Geert Hofstede, despre o cultură putem spune că rezidă în valori, ritualuri, eroi și simboluri, toate acestea reflectându‑se în practicile sociale adoptate de exponenții culturii respective (Hofstede et al. 2012: pp.18‑23). În timp ce valorile constituie un veritabil soft mental invizibil, cele mai multe dintre practicile sociale se regăsesc reglementate și cuantificate prin instituțiile și organizațiile emanate de societatea edificată pe soclul respectivei culturi. La toate acestea, în conturarea identității profilului cultural al unei societăți naționale se mai adaugă limba și religia (Hofstede et al. 2012: pp. 23‑37). Totodată, între practicile sociale și instituțiile aferente lor, pe de o parte, și valorile pe care se fundamentează cultura respectivă, care constituie nucleul dur al acesteia, pe de altă parte, se manifestă o relație de tip dialectic, caracterizată de influențe în ambele sensuri. Astfel, putem spune că valorile determină specificul practicilor sociale și al instituțiilor, iar modificarea treptată a elementelor de context, care atrage adoptarea de noi instituții și practici, are potențialul de a acționa asupra straturilor superficiale ale culturii (ritualuri neinstituționalizate, eroi, simboluri) și poate atrage în cele din urmă chiar modificarea valorilor care constituie nucleul culturii, deoarece, prin prisma noilor realități sociale, acestea ajung să nu mai ofere reperele necesare asigurării supraviețuirii indivizilor în condiții acceptabile lor.

Prin urmare, valorile reprezentative pentru nucleul dur al profilului cultural al societății românești, astfel cum a fost ea configurată și statuată oficial pe parcursul modernității, la care s‑au adăugat cei aproximativ 50 de ani de implementare a ideologiei socialist‑comuniste, s‑au reflectat și au fost susținute atât prin practicile sociale și instituțiile existente în plan social, cât și prin ritualurile informale, eroii și simbolurile asumate de societatea românească în tot acest interval. Iar în privința ritualurilor, eroilor și a simbolurilor trebuie să menționăm că cele mai multe dintre acestea s‑au cristalizat pe parcursul mai multor secole de evoluție istorică, care au precedat perioada modernă de constituire a societății românești ca stat național, asigurând până la urmă fundamentele originare și identitare ale acesteia.

Astfel, cu referire la aplicarea ingineriei graduale specifice societății deschise în planul tranziției societății românești post‑comuniste de la modelul societății închise către cel al societății deschise, putem identifica două niveluri separate de acțiune, adoptate mai mult sau mai puțin conștient la nivel local, care se întrepătrund într‑un mod convergent, respectiv, cel de reconfigurare a formelor, manifest în planul reformării instituțiilor și al practicilor sociale formale generate de acestea, și cel de reconfigurare a fondului, manifest în planul ritualurilor (unde ne referim de această dată doar la practicile informale, neinstituționalizate), eroilor și simbolurilor. Potrivit teoriei, cele două paliere de acțiune ar trebui să se potențeze reciproc în sensul că, până la urmă, acele valori care dădeau consistență profilului de societate închisă, respectiv valorile de tip autoritar, colectivist, regresive și restrictive, ar trebui să cadă în desuetudine, pentru a face loc valorilor specifice profilului de societate deschisă.

Îndrăznim să spunem că, pentru societatea românească, cei 50 de ani de socialism-comunism s‑au manifestat în principal la nivelul instituțiilor și practicilor sociale impuse de ideologia socialist-comunistă, fără a determina neapărat modificarea drastică a valorilor care asigurau fundalul cultural al societății românești de ansamblu, acționând parcă pentru desăvârșirea acestora în sensul menținerii și definitivării unui profil individual de proletar perpetuu pentru insul autohton (individ lipsit de capital de producție privat), aflat la acel moment în tranziția de la societatea de tip agrar la cea industrială. Pe cale de consecință, prăbușirea sistemului totalitar autohton de sorginte comunistă sub presiunea celui de al treilea val de democratizare și adoptarea la nivel instituțional a principiilor asociate democrației liberale de tip pluralist inițial nu au fost susceptibile a genera decât modificarea straturilor de suprafață ale societății, respectiv instituțiile și noile practici formale asociate lor, al căror fond însă se vedea viciat de persistența valorilor profunde asociate culturii românești și a practicilor informale aferente lor. Astfel, în ciuda preluării și adoptării instituțiilor de tip occidental, societatea românească, în loc să se îndrepte către bunăstarea dorită, părea că, din contră, se îndepărtează de aceasta, pierzându‑și până și minima sa coerență anterioară de funcționare, dată de convergența ce existase între profilul cultural autohton și instituțiile adoptate. O coerență care făcuse ca în ciuda mutilării sferei vieții private, statisticile pe hârtie să reflecte unele performanțe publice ale societății de ansamblu. Acest aspect, al posibilității limitate de a se genera modificări de fond în viața societății românești prin adoptarea întocmai a unor instituții specifice altor societăți, străine, este tratat pe larg în lucrarea Modernitatea Românească, realizată de către Lazăr Vlăsceanu și Marian‑Gabriel Hâncean, cei doi autori identificând un mecanism regresiv de manifestare a elitelor și instituțiilor românești, cu o persistență istorică, care indiferent de reformele implementate/adoptate în plan local, a întreținut sau, după caz, a generat până la urmă elite și instituții de tip extractiv, în sensul că ordinea socială specifică societății românești, pe tot parcursul modernității, s‑a manifestat ca una ce a susținut polarizarea bunăstării către un segment restrâns al elitelor, în timp ce majoritatea populației se situa la limita subzistenței (Vlăsceanu & Hâncean 2014). Asupra problemei elitelor locale vom reveni și noi pe parcurs.

Cu toate acestea, noile practici sociale la care erau nevoiți să recurgă indivizii autohtoni pentru a supraviețui în noul context socio‑politic consfințit și din punct de vedere instituțional, timid, dar sigur, și sub din ce în ce mai atenta monitorizare și coerciție de parcurs a furnizorilor noului know‑how socio‑politic (celebrul de acum mecanism de verificare și cooperare european – MCV –, dar și condiționalitățile impuse de FMI și Banca Mondială), începeau să acționeze în sensul creării unei unde de șoc ce se propaga către nucleul dur al valorilor ce asigurau consistența profilului cultural autohton. Astfel, trecerea de la regimul republican prezidențial de tip totalitar la sistemul pluralist semi‑prezidențial, în planul instituțiilor politice, și trecerea de la sistemul economiei centralizate planificate la cel al economiei de piață, în planul instituțiilor economice, au determinat o prăbușire efectivă a tuturor reperelor autohtone în funcție de care se derula viața socio‑economică și politică a indivizilor. La toate acestea s‑au adăugat deschiderea granițelor și contactul propriu‑zis cu străinătatea, care acum nu mai era neapărat intermediat cetățeanului de către stat. Fragmentarea politică a societății și șomajul generat de colapsul economiei centralizate sub presiunea competiției economice externe, asociate cu posibilitatea, accesibilă de acum tuturor cel puțin din punct de vedere teoretic, de ascensiune politică și/sau de dezvoltare a capitalului privat, în condițiile în care capitalul economic privat în societatea românească practic nu exista la acel moment, au generat în mod firesc o competiție internă pentru parvenire și o disoluție din ce în ce mai pronunțată a capitalului social. Pe cale de consecință, colectivismul, principiile și valorile egalitare de conviețuire manifeste pe axa orizontală a societății, precum și tendința de abordare rezervată a necunoscutului, specifice modelului de societate socialist‑comunistă cu o guvernare extrem de centralizată și planificată, au fost puternic zdruncinate de noile realități, în care necunoscutul și incertitudinea invadaseră toate aspectele vieții, relevând faptul că potențații noilor vremuri sunt cei care își asumă riscul desprinderii de inerția vieții colective, urmărind o agendă proprie și un parcurs individual caracterizat de o atitudine activă, în acord până la urmă cu principiile societății deschise de responsabilizare a individului cu privire la propriile sale decizii și acțiuni. Transformările sociale antrenate de această tranziție au fost radicale, generând atât povești individuale de succes, cât și mari traume colective, motive pentru care, nu în mod întâmplător, le‑a fost asociată sintagma terapie de șoc.

Resetarea softului mental autohton

Dar acest pionierat al transformărilor sociale, generat de noile instituții și de practicile sociale formale asociate lor, ca și în trecut, s‑a dovedit a fi incomplet în sensul realizării transformării profunde a societății românești, deoarece i se opunea persistența sistemului de valori și repere care, în mod informal, guverna viața majorității indivizilor, constituind acel soft mental la care face referire Geert Hofstede. Astfel, pe celălalt palier de implementare a modelului de societate deschisă, cel al valorilor, la care ne‑am referit anterior, putem identifica demersuri de resetare a acestui soft mental, soft care definea chiar profilul cultural al societății românești. Însă, dacă ritualurile de conviețuire socială edificate în perioada anterioară erau susceptibile a fi remodelate și chiar înlocuite prin adoptarea de noi instituții, generatoare de noi practici sociale a căror repetabilitate și emergență până la urmă era generatoare de noi ritualuri care sfârșeau prin a le înlocui pe cele vechi, în schimb, de aici mai departe, reconfigurarea valorilor de fond necesita un proces cu un grad de complexitate mult mai ridicat, ce implica inclusiv reconfigurarea sistemului de simboluri și eroi asumat de societatea românească, sistem în cadrul căruia se cuantificau aceste valori, cele mai multe dintre ele incompatibile cu principiile promovate de societatea deschisă.

Complexitatea acestui demers rezida în faptul că sistemul de simboluri și eroi asumat de societatea românească pe parcursul modernității a avut ca ax longitudinal descendența daco‑romană, latinitatea limbii române și religia creștin‑ortodoxă asumate de majoritate. O majoritate care, în urma celor două conflagrații mondiale ale secolului XX, ce au dus la definitivarea organizării politico‑administrative a lumii pe principiul statelor naționale, reușise, cu prețul a nenumărate vieți pierdute în marea competiție a națiunilor, să dobândească recunoașterea unui drept natural de manifestare în conformitate cu propriile valori și simboluri între granițele statului național, recunoscute ca atare de celelalte state ale lumii. Prin prisma modelului de societate deschisă, acum exclusivitatea acestui drept devenea din ce în ce mai discutabilă. Așadar, consistența acestui ax longitudinal rezida în simbolurile și eroii identificați pe parcursul tranziției istorice de la perioada antică și până la cea modernă ca reprezentativi pentru asigurarea continuității vieții sociale autohtone pe care se fundamenta acest drept natural, fiind asociați în mod definitiv cu ideea de românism, care a stat la baza configurării profilului identitar al statului național. Astfel, din acest parcurs istoric, în cadrul constructului național s‑au edificat figuri legendare emblematice, pornind de la momentul interacțiunii din Antichitate, dintre băștinașii daci și colonizatorii romani, unde îi regăsim pe regii autohtoni Burebista și Decebal, respectiv, pe împăratul roman Traian, continuând cu perioada medievală unde se disting figuri de voievozi autohtoni care au militat pentru o autonomie ridicată a teritoriilor peste care domneau, în raporturile cu celelalte puteri ale vremii lor, respectiv, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul etc., pentru a ajunge în zorii modernității, unde‑i regăsim pe revoluționarii și exponenții intelectualității pașoptiste și interbelice care au susținut afirmarea unui drept natural al populației autohtone asupra actualului teritoriu al statului național (și nu numai) în virtutea filonului majoritar ce revendica o descendență daco‑romană. În același sens, era subliniată și latinitatea limbii române, precum și sacrificiile istorice asociate ideii de statalitate din care a emanat în mod firesc și cultul eroilor neamului. Pe cale de consecință, constructul național a generat și un puternic sentiment de mândrie națională, pe care, de altfel, îl întâlnim și la celelalte state naționale, a căror emergență de constituire, de la Primăvara națiunilor și până la finele celei de a doua conflagrații mondiale, s‑a derulat pe coordonate similare.

Totodată, având în vedere că poziționarea geografică a teritoriului pe care s‑a înfăptuit în modernitate statalitatea românească se află la confluența ariilor de manifestare a culturilor asociate Occidentului cu cele emanate de Orient, fiind în calea numeroaselor migrații înregistrate de istorie și reprezentând un areal de dispută permanentă între forțe antagonice, de multe ori net superioare celor autohtone, simbolismul asumat în identitatea națională a românilor a fost cel asociat vieții simple și austere de tip rural, susținută de agricultura de subzistență, care a făcut posibilă supraviețuirea populației autohtone în competiția cu celelalte populații care s‑au revărsat peste acest teritoriu. Acest mod de viață, idealizat sub sintagma de înțelepciunea țăranului român, caracterizat și printr‑un grad mare de toleranță față de ceilalți, a determinat o reorientare accentuată a populației autohtone dinspre sfera politică a vieții sociale spre cea a muncilor pământului (Motru 1999;  2008). Faptul i‑a asigurat acesteia, până la urmă, continuitatea existenței în virtutea contactului direct cu pământul și a obiceiurilor și tradițiilor pământului emanate din această relație, care au ajutat‑o să‑și asigure atât propria supraviețuire, cât și fundalul economic al unei vieți sociale autohtone, relativ autonome sub diversele stăpâniri sau suzeranități străine, în cadrul căreia a putut să‑și configureze și să‑și mențină de‑a lungul istoriei propriul profil cultural, cu prețul unei vieți extrem de austere.

În perioada de manifestare a socialism‑comunismului și sub imperiul autoritarismului excesiv al liderului politic care a dominat ultima parte a acestei perioade, axul longitudinal al simbolurilor și eroilor asociați culturii românești s‑a metamorfozat în cultura de tip proletar specifică clasei muncitoare, descendentă din țăranul de odinioară, în fruntea căreia se afla acum conducătorul unic, care își construise și își asumase un profil de părinte al națiunii, pe care încerca să‑l legitimeze cu autoritate prin asocierea cu marile figuri istorice reprezentative pentru cultura națională, edificată pe coordonatele subliniate mai sus. Prin urmare, la finele perioadei de manifestare a socialism‑comunismului sub oblăduirea respectivului lider, odată cu prăbușirea și renegarea sa de către populație, pe fond, nu a avut loc decât înlăturarea ultimei figuri care încercase să se suprapună unui eșafodaj de figuri emblematice pentru istoria națională, figuri emblematice care continuau să populeze mentalul colectiv, susținând și promovând aceleași valori și virtuți asociate modului de viață specific societății românești. Acest eșafodaj rămăsese neatins și continua să existe, chiar și după dispariția liderului care s‑a vrut a fi mai mult decât un om politic în relația cu națiunea, erijându‑se în postura de părinte al acesteia, îndrăzneală care i‑a adus în cele din urmă o moarte ritualică, și la propriu și la figurat, similară cu cea cunoscută și de alți lideri pe parcursul istoriei diferitelor națiuni, alăturându‑se astfel unui șir de tragedii istorice, parcă desprinse din arhetipul freudian al uciderii tatălui hoardei de către fiii săi. Rămânând în spiritul acestui arhetip, putem spune că, după dispariția liderului autoritar, a urmat perioada de manifestare a  fiilor hoardei, pe care îi putem identifica cu exponenții fostei nomenclaturi socialist‑comuniste care și‑au asumat, mai devreme sau mai târziu, profilul de disident, refuzând să i se mai supună și contribuind la înlăturarea sa.

În tot acest context, problema de fond în realizarea societății deschise rezida tocmai în persistența, chiar și după înfăptuirea revoluției care marca trecerea de la un regim politic totalitar la unul democratic, a unui sistem de valori specific mai degrabă profilului de societate închisă. Un sistem de valori ce popula în continuare mentalul colectiv, fiind susținut și promovat prin mediile de socializare în care se configura sub puternica pecete a amprentei naționale coagulate pe întregul parcurs al modernității. Dintre aceste medii de socializare se distingeau școala și instituțiile de pregătire preuniversitară și universitară, iar pentru populația masculină, și armata, care prevedea un stagiu obligatoriu pentru fiecare individ. Acestora li se adăugau mediile profesionale. În privința acestora din urmă, profilurile lor practic au fost destructurate și golite de conținutul național, prin reformele economice succesive ce au marcat trecerea de la economia centralizată națională la cea de piață, internațională, respectiv, de la mediul economic închis și dominat de capitalul public autohton la cel deschis și dominat de capitalurile private sau publice străine. Reforme similare au avut loc și în ceea ce privește armata, prin înlăturarea stagiului militar obligatoriu și schimbarea doctrinei militare constituite pe ideea de apărare a întregului popor, cu cea axată pe stabilirea și consolidarea de alianțe militare în conformitate cu care, în schimbul garanțiilor colective de securitate, armata română participă, în diverse teatre de operațiuni militare, în cadrul unor misiuni internaționale, cu contingente de militari profesioniști, de dimensiuni relativ reduse (11). Astfel, și în acest domeniu păstorit până nu demult de figura eroilor care au luptat pentru apărarea patriei (concepție defensivă, marcată de introversiune), are loc o mutare a centrului de greutate de pe ideea că efectuarea stagiului militar reprezintă o datorie a tuturor față de țară, pe cea a contingentelor de profesioniști militari, formate din indivizi care aleg cariera militară din proprie inițiativă, asigurând prin aceasta funcționalitatea alianțelor furnizoare de securitate pentru națiune. Pe cale de consecință, noile realități în acest domeniu ajung să fie predominate de figura eroilor care luptă pentru securizarea unor teatre de operațiuni străine, ținând astfel conflictele și sursele de conflict departe de propriile granițe naționale (o concepție mai ofensivă, caracterizată de extroversiune) (12). În același sens, securitatea societății nu mai apare ca o necesitate și o responsabilitate strict națională, ci devine una cu profil internațional. Trenduri similare s‑au manifestat și în ceea ce privește mediile de școlarizare, unde principalul filon pe care se sprijinea profilul cultural național era asigurat de programa de studiu al istoriei și literaturii, sens în care, cu ocazia reformelor educaționale se remarcă și o reconceptualizare a acestor programe și a manualelor aferente lor (a se vedea în acest sens și Marga 2015) (13). În cadrul acesteia are loc o nouă modalitate de contextualizare a evenimentelor și a realităților expuse, care nu mai urmărește neapărat o succesiune istorică de tip cauzal a acestora, focalizată în mod excesiv doar pe evoluțiile interne. Astfel, acele figuri emblematice și de necontestat ale istoriei și culturii naționale, prin comparare cu alte figuri similare aparținând altor națiuni, nu mai par a fi atât de deosebite, sens în care, voievozii cei înțelepți, viteji, mari și cu simțul dreptății ai plaiurilor autohtone nu mai par a fi atât de excepționali, iar geniile culturii naționale nu mai par a fi atât de geniale, ajungând în cele din urmă să se piardă printre personalitățile altor națiuni, care în unele cazuri se dovedesc a fi avut chiar o importanță mai mare decât a lor, prin raportare la o logică internațională de desfășurare a lucrurilor.

Concluzionând față de aceste transformări asociate tranziției societății românești post‑comuniste, putem spune că, în spiritul raționalismului critic asociat de K.R.Popper ideii de societate deschisă, în toată această perioadă are loc o reconfigurare a fundamentelor cunoașterii în societatea românească, al cărei element central constă în însăși demistificarea profilului național al societății românești și raționalizarea critică a acesteia prin compararea cu elementele specifice altor culturi naționale. Din păcate, excesul de zel în această direcție, precum și lipsa unei viziuni coerente de completare a vidului și șocului cultural creat prin instrumentarea acestui demers, cu o construcție identitară rațională și critică pornind de la o selecție riguroasă a valorilor și virtuților autohtone, a generat o criză identitară profundă a societății românești, care în loc de raționalism critic, în multe aspecte, a sfârșit prin a obține doar o transformare a unei mistificări pozitive, într‑una negativă, respectiv, prin a schimba la nivelul percepției generale profilul cultural autohton constituit pe ideea descendenței națiunii române din marea civilizație a Romei Antice, în cel al unei națiuni extrem de difuze, lipsită de capital social, în care predomină indivizii mediocri, lipsiți de orice virtute, în jurul cărora se conturează un profil național de tip paria al unei societăți care nu se poate desprinde dintr‑o admirație pasivă a civilizației occidentale pentru a fi capabilă de a mai crea contribuții proprii la civilizația umanității de ansamblu. Putem conchide că această perioadă se caracterizează pe fond ca una de redefinire a însuși profilului cultural național al societății românești, aspectele subliniate de noi până aici completându‑se cu politicile de discriminare pozitivă adoptate față de minoritățile etnice conlocuitoare, precum și cu o reconfigurare a spațiului comunicațional public prin internaționalizarea, diversificarea și expansiunea mediilor de comunicare, care au determinat spargerea monopolului cultural și lingvistic de tip majoritar, specific perioadei comuniste, determinând apariția unui peisaj social mult mai cosmopolit și, din acest punct de vedere, mult mai convergent cu ideea de societate deschisă.

Prezentul    

Trăgând linie după cei mai bine de 25 de ani de tranziție post‑comunistă, putem spune că în societatea românească, după revoluția de sistem de la începutul anilor ’90, au avut loc patru mari succesiuni la putere realizate pe calea votului politic al societății, succesiuni marcate de o competiție între interesele private și de grup manifeste în plan social, care au condus la un asemenea grad de epuizare a societății românești ce a făcut ca, la începutul celei de a cincea etape de tranziție, spiritul de competiție și de frondă să facă loc necesității de asociere și cooperare pentru rezolvarea problemelor sociale, deschizând șansa restabilirii unui consens social.  Astfel, societatea românească de la începutul anului 2016 părea a fi pregătită să încheie, cel puțin la nivelul conștiinței sociale, tranziția de la un model social de tip dinastic și totalitar, către unul de tip politeia, racordându‑se în acest mod la fluxurile transnaționale de manifestare a societății deschise, în acord cu principiile raționalismului critic. Cu toate acestea, parcă totuși lipsește ceva, iar acel ceva rezidă în faptul că se poate constata persistența unei caracteristici socio‑economice negative, despre care am putea spune de acum că reprezintă o constantă istorică a societății românești, și anume, persistența precarității capitalului economic privat românesc, ca să nu spunem chiar a lipsei acestuia. Faptul face ca bunăstarea economică mult visată și dorită de societate, care a animat însuși impulsul revoluționar de la începutul anilor ’90, să rămână pentru majoritatea indivizilor autohtoni o țintă încă neatinsă. Iar complexitatea fenomenului prin care se perpetuează această realitate negativă în societatea românească, și nu numai, rezidă în faptul că evoluțiile sociale interne se circumscriu unor evoluții de ansamblu ale lumii, iar factorilor cauzali interni li se adaugă tot mai multe cauzalități externe, emergente în plan transnațional, ca un corolar al paradigmei societății deschise ce reflectă un efect colateral mai puțin de dorit pentru cei ce au purces mai târziu pe calea acestui model social. Efectul pe care îl avem în vedere aici constă în faptul că, chiar și în această paradigmă umanistă, unele societăți vin și le „deschid” pe celelalte, iar implicațiile profunde ale acestei realități necesită o contextualizare mai largă, care transcende perioadei de manifestare a paradigmei societății deschise, vizibilă în ultimele decenii.

2. Privind dincolo de paradigma societății deschise

Căutând un răspuns pentru acest neajuns istoric al tuturor reformelor sociopolitice și economice înfăptuite în spațiul Carpato‑Danubiano‑Pontic, care au condus la perpetuarea imposibilității de emancipare economică a individului autohton, fapt care se asociază în mod inevitabil și cu imposibilitatea manifestării pe scară largă a formelor de inițiativă privată, eșuând periodic în forme de organizare sociopolitică de tip autoritar și colectivist, intrăm pe un teren de analiză propriu geopoliticii. Spunem aceasta deoarece, în încercarea de a pătrunde esența respectivelor reforme, ajungem să‑i căutăm pe inițiatorii și înfăptuitorii lor, iar aici descoperim atât entități emanate din spațiul autohton, cât și entități externe, intrând în acea logică a geopoliticii, potrivit căreia, într‑un anumit areal geografic se intersectează și intră în competiție mai multe categorii de interese, fundamentate fiecare atât pe resurse de putere de natură autohtonă, cât și pe resurse de putere de natură externă. Iar metamorfoza de ordin istoric a acestor interacțiuni s‑a materializat în spațiul românesc în diferite forme de organizare sociopolitică și economică, a cărei constanță observăm că rezidă în această imposibilitate a individului autohton de a se emancipa economic, aflându‑se permanent în dependența și sub exercitarea unei autorități publice discreționare și inechitabile în ceea ce îl privește. Din această perspectivă, răscolirea trecutului istoric ne relevă un moment de cotitură, ce a determinat înclinarea balanței de putere în raporturile dintre interesele manifeste în actualul spațiu geografic românesc, în favoarea celor care se sprijină și se subordonează mai degrabă unor resurse de putere situate dincolo de acest teritoriu. Momentul respectiv este ușor de identificat, prin recursul la izvoarele istorice, ca fiind cel al deznodământului războaielor antice daco‑romane, în urma cărora populația băștinașă și‑a pierdut autonomia politico‑administrativă, iar teritoriul geografic de referință a dobândit statutul de colonie, resursele locului, materiale și umane, fiind exploatate din acel moment în primul rând în interesul puterii imperiale, și abia apoi în sensul susținerii unei ordini sociale care să asigure un nivel de bunăstare pentru populația autohtonă. Acestui moment i‑a urmat retragerea aureliană, după care a rămas un vid de autoritate politico‑administrativă ce a fost umplut de către exponenți ai diferitelor populații migratoare care aveau un instinct de cucerire mult mai dezvoltat decât al populației autohtone, în al cărei mental încă predomina trauma cuceririi romane. Astfel, s‑a deschis un lung șir al diferitelor forme de vasalitate și suzeranități exercitate de centre de putere localizate predominant în afara teritoriului autohton, care a culminat cu legarea de pământ și exploatarea drastică a populației băștinașe (14).

Prin urmare, în acel moment al istoriei în care populațiile încă erau puternic etnicizate, iar dreptul forței încă avea exclusivitate în tranșarea raporturilor de putere, populația autohtonă a pierdut competiția, decăzând la statutul de colonie și pierzând dreptul la inițiativă în administrarea resurselor locului și a propriei vieți, intrând astfel într‑o desfășurare istorică de evenimente în care s‑a aflat permanent, sub forme de manifestare mai mult sau mai puțin evidente, în exploatarea diferitelor centre de putere externe, care și‑au exercitat în timp, direct sau prin interpuși, autoritatea asupra acestui teritoriu.

Momentului de apogeu al afirmării dreptului forței i‑a urmat perioada de manifestare a religiilor ca principale forțe de configurare și structurare a orânduirilor sociale. Iar aici descoperim un adevărat demers de resetare a softului mental al populațiilor configurat în perioada Antichității, unde religia catolică în Occident și cea ortodoxă în Orient, pe lângă stabilirea noilor repere de moralitate ale vieții, au contribuit la recuperarea în perioada medievală a unui tipar imperial de orânduire sociopolitică, unde figura monarhului era asociată cu divinitatea, de la care își revendica chiar dreptul autorității pământești, cu care monarhul era învestit prin intermediul bisericii. Faptul mijlocirii autorității pământești de către biserică a asigurat o perpetuare discretă a monopolului de putere deținut de către elitele latine în Occident și de către cele bizantine în Orient, și după interacțiunea lumii vechi cu noile populații migratoare, cele dintâi rezervându‑și opțiunea vieții clericale, în timp ce mai‑nou veniții au fost orientați către exercitarea autorității pământești. Apoi, reformele protestante în Occident și cucerirea otomană a Orientului, care a facilitat expansiunea Islamului în arealul fostului Imperiu Roman de Răsărit, au venit să destructureze vechea logică imperială care perpetua centralizarea puterii față de Roma în Occident, respectiv, față de Constantinopole în Orient, facilitând apariția unor noi centre de putere, care au început să‑și dispute tot mai intens întâietatea, perioadă ce a culminat cu cele două conflagrații mondiale ale secolului XX.

Așa cum creștinarea populației autohtone în religia ortodoxă s‑a realizat pe filiera orientală, având ca scop inclusiv susținerea unei infrastructuri instituționale de tip imperial subordonată Împăratului de la Constantinopole, al cărui centru de gravitație după cucerirea otomană a migrat tot mai mult către lumea slavă, tot așa reformele instituționale ale modernității au fost furnizate și înfăptuite tot cu concursul unor centre de putere externe, atât realizarea statalității naționale pe principii monarhice, urmată de tranziția către ideile republicane, cât și ideologiile politice în care s‑a configurat sistemul social fiind concepute în exterior și implementate în teritoriul autohton sub influența și presiunea unor factori externi, care lăsau populației autohtone un drept de inițiativă și de opțiune limitat în ceea ce privește achiziționarea know‑how‑ului de organizare sociopolitică de implementat.

Prin urmare, din punct de vedere istoric, odată cu degradarea resurselor de putere locale până într‑acolo încât ele nu au mai putut susține afirmarea unui leadership politic autonom, fie că a fost vorba despre interferența dreptului forței, fie că a fost vorba despre cea a religiei sau despre cea a ideologiilor politice prin care societatea autohtonă a fost reformată, logica acestor reforme a fost circumscrisă întotdeauna unor proiecții instituționale subordonate în primul rând unor interese ce se fundamentau pe resurse de putere externe. Astfel, fenomenul elitelor și instituțiilor extractive surprins de către Lazăr Vlăsceanu și Marian‑Gabriel Hâncean drept o constantă istorică a societății românești se poate explica prin faptul că elitele extractive au funcționat în mod practic ca o interfață în relația dintre populația autohtonă și centrele de putere externe, iar instituțiile implementate în societatea românească, indiferent de perioada istorică, de fundamentarea lor religioasă, ideologică sau contractualistă, au asigurat și susținut fluxuri prin care o parte semnificativă din resursele locului a fost redirecționată către centre de putere exterioare, în detrimentul populației autohtone. În acest sens, pentru elitele de interfață, întrucât însăși condiția lor de elite la nivel local era asigurată și se fundamenta pe alte resurse de putere decât cele autohtone, prioritatea rezida în satisfacerea intereselor diferitelor centre de putere externe, care le garantau statutul de categorie privilegiată în societatea românească. Iar de cele mai multe ori acest lucru s‑a tradus printr‑o exploatare asiduă a populației locului, susținută și justificată și prin instituții fundamentate, în funcție de epocă și de mersul general al lumii, fie prin precepte religioase, fie prin principii ideologice ori doctrine economice integratoare la nivel transnațional într‑o logică dezavantajoasă pentru societatea românească. Astfel, categoria elitelor de interfață a fost asigurată atât prin afluxul de alogeni (exemplul domniilor fanariote sau al comisarilor sovietici), cât și prin promovarea de indivizi dornici de parvenire din rândul populației autohtone, care se întreceau în a face pe plac puterii suzerane ce le garanta dobândirea statutului de elite în societatea locului. Pe cale de consecință, elita de interfață, în loc să se orienteze către creșterea nivelului de bunăstare al societății românești, în sensul căutării unor resurse de putere locale care să contrabalanseze influența celor externe, a eșuat permanent într‑o competitivitate intrinsecă pe linia exploatării populației autohtone, astfel încât să mulțumească puterea suzerană și să obțină acordarea de privilegii egoiste din partea acesteia, pe seama și pe cheltuiala restului societății. Astfel, în mod firesc, între elita de interfață și populația autohtonă s‑a creat o distanță socială iremediabilă, a cărei persistență în timp s‑a concretizat într‑o vulnerabilitate sistemică a societății, abil exploatată de diferitele puteri externe, în sensul generării de răsturnări succesive ale ordinii sociale, care au însoțit fiecare etapă de evoluție istorică a umanității, împiedicând constituirea, consolidarea și perpetuarea unei elite veritabile și a unei tradiții elitiste autohtone, a cărei rațiune de a fi să se poată regăsi în identificarea propriilor interese cu cele ale societății de ansamblu.

Pe de altă parte, sporadicele încercări autohtone de rezistență sau de emancipare politică față de diferitele centre de putere exterioare, care și‑au revendicat de‑a lungul timpului dreptul leului asupra resurselor produse de societatea românească, sunt consemnate de istorie drept eșecuri notabile, plătite chiar cu prețul vieții de către cei care au îndrăznit asemenea demersuri, de la exemplul regelui dac Decebal și până la sacrificiul familiei Brâncoveanu, ca să nu facem vorbire și de alte exemple consemnate mai recent, deoarece proximitatea istorică în care ne aflăm față de acestea reprezintă încă un obstacol greu de trecut în clarificarea stării de lucruri și a evenimentelor cărora li s‑au datorat. Această redundanță a eșecului autohton pe linia emancipării de sub diferitele tutele externe a generat în societatea românească un adevărat mit al eroului eșuat, demersurile similare ajungând să fie sancționate de către mentalul colectiv ca atitudini și comportamente negative, ce nu sunt de dorit, exprimate în folclorul românesc prin zicala capul plecat sabia nu‑l taie, și traduse în practică prin instaurarea unei atitudini colective marcate de conformism și obediență, manifestă pe fond atât la nivelul elitei, cât și al societății de ansamblu. Rezultatul acestor acumulări negative constă în susținerea afirmării unui model de societate închisă, unde populația își manifestă obediența și conformismul în relația cu elita de interfață, iar aceasta din urmă face dovada acelorași trăsături psiho‑comportamentale în relația cu puterea suzerană externă. În acest mecanism funcțional responsabilitățile individuale sunt proiectate, întotdeauna, indiferent de poziția socială ocupată, către un centru decizional extern indivizilor și chiar societății, generând o logică inversă celei pe care se sprijină modelul de societate deschisă, potrivit căruia individul este responsabilizat cu privire la propriile decizii și acțiuni.

Astfel, pentru funcționalitatea acestui mecanism extractiv de resurse din societatea circumscrisă spațiului românesc s‑a dovedit a fi esențial, indiferent de epocă și de câștigurile tehnologice ale umanității, atât ca elitele de interfață să fie împiedicate a se emancipa de sub tutela externă (și avem aici exemplul extrem, consemnat de izvoarele istorice, al propriilor copii trimiși drept garanție Porții Otomane de către vârfurile elitelor autohtone), cât și ca populația locului să nu se poată emancipa de sub autoritatea sistemului public de guvernare, sens în care regimul proprietății private, precum și cel al taxelor și impozitelor aplicate veniturilor realizate de indivizi au fost drastic reglementate pentru a împiedica posibilitatea unei asemenea emancipări. Așa se face că, inclusiv atunci când, datorită câștigurilor consemnate de modernitate în urma industrializării, într‑o parte a lumii sfera proprietății private a fost ajutată să se dezvolte generând indivizi globali, în partea locului, prin implementarea sistemului ideologic de sorginte comunistă, tranziția la următorul nivel de dezvoltare socială, respectiv de la stadiul agrar, la cel industrial, s‑a făcut, în mod ingenios, cu împiedicarea cuantificării noilor câștiguri și în sfera proprietății private, dând naștere indivizilor globalizați. În acest fel, toate evoluțiile modernității s‑au tradus în fapt pentru societatea românească, dar și pentru societățile învecinate, doar prin reconversia forței de muncă autohtone într‑o logică economică de acum industrială, în sensul creșterii rentabilității ei. Această imposibilitate istorică de dezvoltare a proprietății private autohtone s‑a manifestat într‑un mod convergent cu obediența și conformismul, în sensul proliferării aceluiași tipar de societate închisă pentru societatea românească.

3. Concluzii

La finele acestui demers, parafrazându‑l pe Hofstede, putem concluziona că rațiunile modelului de societate închisă, caracteristic societății românești, rezidă chiar în softurile mentale achiziționate de populația autohtonă pe parcursul istoriei, de la cucerirea romană, însoțită de furnizarea unui soft capabil să întrețină o relație de subordonare de tip colonial, și până la achiziționarea softului religios și a celui ideologic, toate aceste softuri fiind convergente în generarea și susținerea unui peisaj social în care individualitatea persoanei umane și sfera privată au fost amputate și subordonate în mod obligatoriu unei autorități publice ce a extras în mod constant resursele populației, diminuându‑i potențialul de a atinge un nivel rezonabil de bunăstare socială.

În același sens, putem spune că achiziționarea know‑how‑ului de organizare socială specific fiecărei perioade istorice a fost plătită de fiecare dată scump de către populația locului, și de fiecare dată produsul achiziționat a avut vicii ascunse, care s‑au materializat în orânduiri sociopolitice în care capitalul de producție privat autohton a fost împiedicat să se dezvolte cu perspective de consolidare pe termen mediu și lung. Pe cale de consecință, raportându‑ne la ierarhia nevoilor surprinsă în Piramida lui Maslow, observăm că societatea românească nu a reușit încă să depășească nivelul treptelor inferioare, marea majoritate a populației fiind preocupată în continuare de asigurarea nevoilor asociate supraviețuirii în cadrul ordinii sociale specifice locului, treptele superioare, cele ale devenirii de sine, rămânând în continuare un ideal greu de atins pentru cei mulți (15).

Din această perspectivă, se ridică o circumspecție legitimă și în privința know‑how‑ului de orânduire sociopolitică pe care îl propune societatea deschisă. La prima vedere, pare că vine să furnizeze o tehnologie socială superioară și un soft mental, de asemenea, superior, capabil să asigure și o bunăstare socială de ansamblu. Dar așa au părut și toate celelalte la vremea achiziționării lor, abia ulterior  viciile ascunse ieșind la suprafață, când era prea târziu pentru a mai fi înlăturate, ele fiind deja asimilate de acum în ființa societății și a indivizilor, acționând în fapt, într‑un mod convergent în sensul menținerii și chiar accentuării unor decalaje de evoluție socială față de alte societăți. Cu toate acestea, adoptarea și persistența lor în timp a ajuns să ne configureze propria ființă națională și propriul profil cultural care, cu bune și cu rele, ne‑a asigurat totuși supraviețuirea de‑a lungul istoriei. Acum, societatea deschisă vine și ne propune să renunțăm până la urmă la ceea ce ne definește și la a schimba la nivel conceptual idealul de a exista, cu cel de a fi, care include și opțiunea devenirii de sine. Acest ideal merită a fi urmărit în orice situație, dar atingerea lui poate fi periclitată, la fel cum s‑a mai întâmplat și în trecut, de un amănunt, care constă în persistența mecanismelor formale sau informale ce susțin precaritatea capitalului privat de producție autohton, împiedicând emanciparea indivizilor de sub tutela autorității publice (16).

La final, conchidem cu speranța că urmărirea idealului de a fi, propus de societatea deschisă, ne va ajuta să devenim, fără însă a înceta să existăm. Indiferent care va fi deznodământul, considerăm că merită a încerca să purcedem pe calea acestui ideal, care reprezintă în primul rând o conștientizare a propriilor responsabilități, readucându‑ne în prim plan dictonul cunoaște‑te pe tine însuți, care surprinde începutul fără de care orice demers al devenirii de sine nu ar putea fi înfăptuit (17).

Bibliografie
• Alexe, V. (2006) Rețeaua Soros. [Online] disponibil la http://www.civicmedia.ro/reteau-soros/ [Accesat la 12.04.2015].
• Aron, L. (2011) Tot ceea ce crezi că știi despre dispariția Uniunii Sovietice este greșit. în Foreign Policy (iulie-august 2011) pp. 66-72.
• Arsenie, D. (2011) Lumea lui George Soros – regele enigmatic al Europei de Est. în Evenimentul Zilei din 25.08.2011, disponibil și [Online] la https://saccsiv.wordpress.com/2011/08/25/articolul-zilei-25-08-2011-george-soros-regele-enigmatic-al-europei-de-est/ [Accesat la 22.08.2014].
• Bădescu, I., Mihăilescu, I., Zamfir, E., Mărginean, I., Abraham, P., Dungaciu, S., Dungaciu, D., Sava, I.N., Degeratu, C., Baltasiu, R., Cotoi, C., Cristea, D. (2003). Geopolitica Integrării Europene. București, Ed. Universității din București.
• Berger, P.L., Luckmann, T. (2008) Construirea socială a realității. București, Ed. Art.
• Bergson, H. (1998) Cele două surse ale moralei și religiei. Iași, Ed. Institutul European.
• Boia, L. (2005) Două secole de mitologie națională. București, Ed. Humanitas.
• Boia, L. (2015) Mitul democrației. București, Ed. Humanitas.
• Cernea, E., Molcuț, E. (1996) Istoria Statului și Dreptului Românesc. București, Ed. Șansa.
• Chiriac, M. (1992) Fundația Soros pentru o societate deschisă – Soros: 100 de milioane de dolari pentru fosta Uniune Sovietică. în Revista 22, anul 3, nr. 51 (152), [Online] disponibil la http://sandrapralong.eu/fundatia-soros-pentru-o-societate-deschisa-soros-100-de-milioane-de-dolari-pentru-fosta-uniune-sovietica/ [Accesat la 12.04.2015].
• Constantiniu, F. (1998) O istorie sinceră a poporului român. București, Ed. Univers Enciclopedic.
• Cooper, R. (2007) Destrămarea națiunilor. București, Ed. Univers Enciclopedic.
• Creativcubanii.ro. (fără an). Biografia lui George Soros. [Online] disponibil la http://creativcubanii.ro/biografia-lui-george-soros [Accesat la 12.04.2015].
• Curelaru, M. (2005) Reprezentări sociale. Iași, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
• Dăianu, D. (2015) Societatea Deschisă și războaiele. publicat pe Hotnews la 29.01.2015 [Online] disponibil la http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-19228935-daniel-daianu-societatea-deschisa-razboaiele.htm [Acesat la 12.04.2015].
• Dâncu, V.S. (2015) Generația înfrântă a României. publicat în Revista Sinteza, 15/aprilie 2015, [Online] disponibil la http://www.oranoua.ro/vasile-dancu-generatia-infranta-a-romaniei/ [Acesat la 29.04.2015].
• Djuvara, N. (2002) O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. București, Ed. Humanitas.
• Djuvara, N. și Mixich, V. (2008) Suntem guvernați de eșalonul doi al partidului comunist!, publicat pe Hotnews în data de 17 decembrie 2008,  [Online] disponibil la http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5266378-interviu-neagu-djuvara-suntem-guvernati-esalonul-doi-partidului-comunist.htm [Acesat la 19.04.2015].
• Dungaciu, D. (2004) Națiunea și provocările (post)modernității. București, Ed. Tritonic.
• Enciclopedia Universală Britannica. (2009-2010) București, Ed. Litera.
• Freud, S. (2000b) Studii despre societate și religie. București, Ed. Trei.
• Fukuyama, F. (2011) Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale. București, Ed. Humanitas.
• Galeotti, M., Bowen, A.S. (2014) Imperiul din mintea lui Putin. Cum s-a transformat președintele Rusiei din realist în ideolog – și ce urmează să facă. în Foreign Policy România (iunie-iulie 2014), pp.12-14.
• Giurescu, C.C. (2000) Istoria românilor. București, Ed. All.
•Goody, J. (2003) Familia Europeană. O încercare de antropologie istorică. Iași, Ed. Polirom.
• Gresh, A., Radvanyi, J., Rekacewicz, P., Samary, C., Vidal, D., Ramonet, I. (2006) Atlas Le Monde Diplomatique. București, Ed. SC Societatea de Editură LMD SRL.
• Guillochon, B. (2003) Globalizarea, o singură planetă, proiecte divergente. București, Ed. Rao.
• Hofstede, G., Hofstede, J.H., Minkov, M. (2012) Culturi și organizații. Softul mental. București, Ed. Humanitas.
• Huntington, S.P., (1997) Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
• Huntington, S.P. (1991) The third wave. Democratization in the late twentieth century. Oklahoma, Ed. University Of Oklahoma Press, [Online] disponibil la http://polisci2.ucsd.edu/democracy/documents/Huntington-ThirdWave.pdf  [Accesat la 12.04.2015].
• Inglehart, R., Welzel, C. (fără an) Inglehart – Welzel Cultural Map, [Online] disponibil la http://www.worldvaluessurvey.org/WVSContents.jsp [Accesat la 17.01.2015].
• Ionescu, S., Both, S., Florescu, R., Borcea, Ș., Sara, B., Găină, R., Pop, A. (2014) Cele mai mari minciuni din manualele de istorie comuniste. Ce am învățat greșit despre Ceaușescu, Burebista, Ștefan cel Mare și Casa Regală, în Adevărul din 10 aprilie 2014, [Online] disponibil la http://adevarul.ro/cultura/istorie/cele-mai-mari-minciuni-manualele-istorie-comuniste-invatat-gresit-despre-ceausescu-burebista-Stefan-mare-casa-regala-1_534664800d133766a8a87426/index.html [Accesat la 19.03.2015].
• Kahneman, D. (2012) Gândire rapidă, gândire lentă. București, Ed. Publica.
• Kinder, H. și Hilgemann, W. (2002a,b) Atlas de istorie mondială. Vol. I și II, București, Ed. Rao.
• Kissinger, H. (2003) Diplomația. București, Ed. All.
• Korybko, A. (2014) Coup in Western Ukraine: the Arab Spring unleshed in Europe. [Online] disponibil la http://orientalreview.org/2014/01/24/coup-in-western-ukraine-the-arab-spring-unleashed-in-europe/ [Accesat la 12.04.2015].
• Uniunea Europeană – Țări (fără an) [Online] disponibil la http://europa.eu/about-eu/countries/index_ro.htm [Accesat la 12.04.2015].
• Lupșor, A. (2014) Rusia vs. Ucraina: lupta pe terenul istoriei. în Revista Historia, [Online] disponibil la http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/rusia-vs-ucraina-lupta-terenul-istoriei  [Accesat la 19.03.2015].
• Marga, A. (2015) Confuziile din educație, în Cotidianul din 19.03.2015, [Online] disponibil la http://www.cotidianul.ro/confuziile-din-educatie-258430/ [Accesat la 17.04.2015].
• Marshall, G. (2003) Dicționar de sociologie. București, Ed. Univers Enciclopedic.
• Maslow, A.H. (2009) Motivație și personalitate. București, Ed. Trei.
• Moscovici, S. (2001) Epoca maselor. Iași, Ed. Institutul European
• Moscovici, S. (2011) Influență socială și schimbare socială. Iași, Ed. Polirom.
• Motru, C.R. (1999) Psihologia poporului român. București, Ed. Paideia.
• Motru, C.R. (2008) Românismul, catehismul unei noi spiritualități. București, Ed. Semne.
• Mureșan, L. (2014) Marele Zid Rusesc. Vladimir Vladimirovici Putin este ocupat. Lucrează la proiectul „Marelui Zid Rusesc” de apărare față de „agresiunea” Vestului – deși încă nu-i este clar unde va fi amplasat acesta. în Foreign Policy România (iunie-iulie 2014) pp.40-42.
• NATO History (fără an) – [Online] disponibil la http://www.nato.int/history/index.html [Accesat la 03.04.2015].
• Open Society Foundations – http://www.opensocietyfoundations.org [Accesat la 06.04.2015].
Paraianu, R. (2005) Politica și predarea istoriei. [Online] disponibil la  http://www.eurozine.com/articles/2005-12-01-paraianu-ro.html [Accesat la 19.04.2015].
• Popper, K.R. (2000) Filosofie socială și Filosofia științei. Antologie editată de David Miller. București, Ed. Trei.
• Popper, K.R. (2005a) Societatea deschisă și dușmanii ei. Vol. I, Vraja lui Platon. București, Ed. Humanitas.
• Popper, K. R. (2005b) Societatea deschisă și dușmanii ei. Vol. II, Epoca marilor profeții: Hegel și Marx. București, Ed. Humanitas.
• Reveal Marketing Research (2015) Populația României cercetată prin piramida nevoilor lui Maslow. Concluziile studiului – [Online] disponibil la  http://www.cotidianul.ro/populatia-romaniei-cercetata-prin-piramida-nevoilor-lui-maslow-258917/ [Accesat la 19.04.2015].
• Robertson, G. (2011) Poate că autocrații arabi se clatină, dar nu toți tiranii lumii tremură în cizmele lor cu bombeuri metalice. În Foreign Policy Romania (mai-iunie 2011) pp.18-21.
• Rothkopf, D. (2009) Superclass. București, Ed. Publica.
• Russell, B. (2005a, b) Istoria filozofiei occidentale. Vol. I și II. București, Ed. Humanitas.
• Scurtu, I. și Popescu I.L. (2015) Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ștergerea identității naționale a poporului român, în Cotidianul din 02 februarie 2015, [Online] disponibil la http://www.cotidianul.ro/prof-dr-ioan-scurtu-asistam-la-punerea-in-opera-a-unui-program-vizand-stergerea-identitatii-nationale-a-poporului-roman-255896/ [Accesat la 23.02.2015].
• Soare, S.R. (2014) Mai mult decât un Război Rece 2.0. Moscova a luat cu asalt ordinea mondială liberală. Dacă își menține actuala strategie de reacție, Occidentul va trebui să accepte Rusiei concesiuni strategice semnificative, dincolo de Ucraina. În Foreign Policy România (iunie-iulie 2014) pp. 42-47.
• Soros, G. (1999) Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie. Iași, Ed. Polirom.
• Soros, G. (2002) Despre Globalizare. Iași, Ed. Polirom.
• Soros, G. (2006) Europe as a Prototype for a Global Open Society. [Online] disponibil la http://www.opensocietyfoundations.org/voices/europe-prototype-global-open-society [Accesat la 23.07.2014].
• Soros, G. (2007) From Karl Popper to Karl Rove – and Back.  [Online] disponibil la http://www.project-syndicate.org/commentary/from-karl-popper-to-karl-rove—and-back [Accesat la 30.03.2015].
• Soros, G. (2008) Noua paradigmă a piețelor financiare. Criza creditelor din 2008 și implicațiile ei. București, Ed. Litera Internațional.
• Stratfor (2015) Romania’s geographic challenge. [Online] disponibil la https://www.stratfor.com/video/romains-geographic-challenge [Accesat la 29.04.2015].
• Șerbănescu, I. (2014a) Postcomunismul, virajul colonial I, în Jurnalul Național din 18.11.2014 [Online] disponibil la http://jurnalul.ro/editorial/postcomunismul-virajul-colonial-i-681422.html [Accesat la 12.04.2015].
• Șerbănescu, I. (2014b) Postcomunismul, virajul colonial II, în Jurnalul Național din 25.11.2014 [Online] disponibil la http://jurnalul.ro/editorial/postcomunismul-virajul-colonial-ii-681726.html [Accesat la 12.04.2015].
• Șerbănescu, I. (2014c) Postcomunismul, virajul colonial III, în Jurnalul Național din 02.12.2014 [Online] disponibil la http://jurnalul.ro/editorial/postcomunismul-virajul-colonial-iii-682037.html [Accesat la 12.04.2015].
• Teodorescu, B., Sultănescu, D. (2006) 12:XII Revoluția Portocalie în România. București, Ed. Rao.
• Todd, E. (2002) Inventarea Europei. Timișoara, Ed. Amarcord.
• Toffler, A. (1983) Al Treilea Val. București, Ed. Politică.
• Turcanu, F. (2005) Manuale opționale de istorie, în Revista 22 din 28.06.2005 [Online] disponibil la http://www.revista22.ro/manualele-optionale-de-istorie-1851.html [Accesat la 19.04.2015].
• Țene, I. (2014) Piața Universității – între Utopie și un Idealism controlat. în NapocaNews, [Online] disponibil la  http://www.frontpress.ro/2014/04/piata-universitatii-intre-utopie-si-un-idealism-controlat.html [Accesat la 19.04.2015].
• Vlăsceanu, L., Hâncean, M.G. (2014) Modernitatea Românească. Pitești, Ed. Paralela 45.
World Values Survey – Findings and Inshights (fără an), [Online] disponibil la http://www.worldvaluessurvey.org/WVSContents.jsp [Accesat la 18.04.2015].

Note:

1. George Soros s‑a născut la Budapesta, la data de 12.08.1930, într‑o familie cu origini evreiești. A supraviețuit holocaustului, iar în 1947 emigrează la Londra, unde se înscrie la London School of Economics and Political Science, unde îl are profesor și pe Karl R. Popper. În paralel lucrează ca ospătar și hamal pentru a se întreține. Ulterior, obține o bursă de 40 de lire pe lună de la Societatea religioasă a prietenilor. În 1954 obține titlul de doctor în filosofie. În 1956 migrează în SUA, la New York, și își începe activitatea de finanțist, derulând activități bursiere și conlucrând la dezvoltarea de diferite fonduri de investiții. Începând cu 1979, se implică în finanțarea revoluțiilor anti‑comuniste din Europa de Est. În 1984 fondează la Budapesta Institutul pentru o societate deschisă, iar în 1993 Fundația pentru o societate deschisă, cunoscută și ca Fundația Soros, care a dezvoltat o rețea globală de filiale, ce au ca scop declarat promovarea principiilor societății deschise în lume. Averea lui Soros a luat avânt în mod spectaculos în anul 1992, când a pariat pe devalorizarea lirei sterline, câștigând într‑o singură zi aproximativ 1 miliard de USD, iar în prezent este estimată cu o largă aproximație undeva între 15 și 20 miliarde USD.

2. Lumea 1 este considerată a fi lumea fizică, materială, a existenței pure și simple; Lumea 2 este cea a cunoașterii subiective despre Lumea 1; Lumea 3 este cea unde putem regăsi cunoașterea de tip științific, obiectivă (Popper 2000: pp. 60‑77).

3. Analizând opera lui Bergson, Bertrand Russell observă aici următoarele: „Ipostaza supremă a instinctului este intuiția, prin care Bergson înțelege instinctul devenit dezinteresat, conștient de sine, capabil să reflecteze asupra obiectului său și să‑l lărgească în chip nedefinit”. (Russell 2005b: p. 305).

4. Pentru Bergson, societatea închisă și societatea deschisă reprezintă esențe fundamental diferite, între ele neputând fi stabilită o legătură de continuitate. În acest sens, el punctează faptul că „Niciodată nu vom putea trece de la societatea închisă la societatea deschisă, de la cetate la umanitate, printr‑o simplă adăugire. Căci ele nu aparțin aceleiași esențe. Societatea deschisă este societatea ce va cuprinde, în principiu, întreaga omenire. Visată, în răstimpuri, de sufletele de elită, ea realizează de fiecare dată câte ceva din ea însăși în creații, fiecare din acestea permițând depășirea unor dificultăți considerate până atunci insurmontabile, datorită unei transformări mai mult sau mai puțin profunde a omului. Dar după fiecare din aceste creații se închide cercul momentan deschis. O parte a noului a fost turnată în tiparele vechiului; aspirația individuală a devenit presiune socială; obligația acoperă totul.”. (Bergson 1998: p. 284).

5. Referindu‑se la metoda ingineriei graduale, Popper precizează: „Inginerul care folosește metoda graduală știe, asemeni lui Socrate, cât de puțin știe. El știe că poate învăța doar din greșeli. Prin urmare își va construi calea pas cu pas, comparând cu grijă rezultatele așteptate cu cele obținute, atent mereu la consecințele inevitabile și nedorite ale oricărei reforme și va evita reformele ce au o complexitate și un obiectiv care‑l pun în imposibilitatea de a distinge cauzele de efecte și de a ști ce face el de fapt. O asemenea gândire graduală nu corespunde temperamentului politic al multor activiști.” (Popper 2000: pp. 325‑326).

6. În acest sens, Popper spune următoarele: „Nu sunt în toate cazurile și în toate împrejurările împotriva unei revoluții violente. Aidoma anumitor gânditori creștini medievali și renascentiști, care susțineau legitimitatea tiranicidului, cred că sub tiranie s‑ar putea să nu existe nicio altă posibilitate și că o revoluție violentă poate fi justificată. Dar mai cred, totodată, că orice asemenea revoluție ar trebui să aibă ca unic scop instaurarea democrației; iar prin democrație înțeleg nu ceva vag în genul domniei poporului sau al domniei majorității, ci un set de instituții (printre care îndeosebi alegerile generale, adică drepturile poporului de a‑și destitui guvernul) care permit controlul public asupra guvernanților și demiterea acestora de către cei guvernați, instituții care oferă celor guvernați posibilitatea de a obține fără a folosi violența, reforme chiar și împotriva guvernanților. Cu alte cuvinte, folosirea violenței este justificată numai în condițiile unei tiranii care face imposibile reformele fără violență și ea trebuie să aibă un singur scop – crearea unei stări de lucruri care face posibile reformele fără violență.” (Popper 2005b: pp.194‑195).

7. „(…) societatea magică, tribală sau colectivistă va fi numită societate închisă, iar societatea în care indivizii se confruntă cu decizii personale, societate deschisă.” (Popper 2005a: p. 232).

8. În Prefața la Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, referindu‑se la societatea deschisă conceptualizată de Popper, din perspectiva celui care și‑a asumat promovarea și implementarea acestui model în lume, Soros menționează: „Ca rezultat al acestei experiențe, pe de o parte, și datorită experienței mele din sistemul capitalist, pe de altă parte, am ajuns la concluzia că lucrasem cu un cadru conceptual care nu mai era valabil. Am căutat să reformulez conceptul de societate deschisă. În termeni popperieni, conceptul era un antonim al noțiunii de societăți închise bazate pe ideologii totalitariste, dar experiențele recente mi‑au arătat că amenințarea putea veni și din direcția opusă: din lipsa coeziunii sociale și absența guvernării.” (Soros 1999: p.10). Și cu alte ocazii, Soros subliniază faptul că, pentru a se atinge și în concret idealul unei societăți deschise, nu sunt suficiente separarea puterilor în stat, alegerile libere, libertatea de exprimare și respectarea drepturilor omului, ci, pe lângă toate acestea, mai este nevoie și de „un angajament puternic față de adevăr”, sens în care precizează că „Politicienii vor respecta realitatea, în loc de a o manipula, numai dacă oamenilor le pasă de adevăr și îi pedepsesc pe politicieni atunci când îi dezamăgesc.” (Soros apud Arsenie 2011). Astfel, Soros arată că, mai ales în zilele noastre, când mediile de comunicare au dobândit capacitatea de a influența puternic percepțiile individuale asupra realității, realizarea practică a societății deschise concepută de Popper poate fi viciată de faptul că, în raporturile dintre politicieni și electorat, percepțiile și opiniile acestuia din urmă pot fi foarte ușor manipulate și orientate prin discursul politic, într‑o direcție care să nu aducă cu sine și o mai bună înțelegere a realității sociale și politice (Soros 2007).

9. În acest sens, însuși Soros spune „(…) când am ajuns să câștig mai mulți bani decât aveam nevoie, am înființat, în 1979, o fundație numită Fondul Societății Deschise. Am definit obiectivele acesteia astfel: ajutorarea societăților închise pentru a deveni societăți deschise, ajutorarea societăților deschise pentru a deveni mai viabile și stimularea unei gândiri critice. Prin această fundație m‑am implicat profund în procesul de dezintegrare a sistemului sovietic.” (Soros 1999: p. 9).

10. Referindu‑se la România, Dan Dungaciu arată în legătură cu acest proces de deconstrucție socială următoarele: „(…) În spațiul societății românești nu s‑a petrecut o învestire firească, o validare a unei prestații sociale, ci o auto‑învestire, o ocupare uneori brutală, alteori buimacă, a pozițiilor ce confereau prerogativele reprezentării civile a societății. Logistica pusă în mișcare în acest scop, grupuri, reviste etc. a încercat parcă performanța de a‑i croi un profil cât mai departe de datele reale ale societății pe care pretindea că o reprezintă. Și a reușit! (Că există o serie de valori civice pe care, în esență, le împărtășesc toate societățile europene e indiscutabil; dar de aici până la ideea că nu există diferențe sau particularități între ele e un pas atât de mare încât doar o natură ideologică îl poate face senin.) De pildă: sondajele arată că instituții precum Armata și Biserica beneficiază de cele mai înalte scoruri la nivelul încrederii populației. „Societatea civilă” depune însă infinite eforturi pentru a exclude din rândurile ei acele tipuri de instituții sau persoane care le reprezintă cazul Bisericii sau de a pune în surdină valorile pe care cele două instituții le propagă. „Societatea civilă” în România se croiește parcă sistematic împotriva lor, contestându‑le sau, în cel mai bun caz, ocultându‑le. Și exemplele pot, firește, continua.” (Dungaciu 2004: pp. 445‑446).

11. Prin Legea nr. 395/2005, începând cu 1 ianuarie 2007 executarea serviciului militar obligatoriu a fost suspendată pe timp de pace. Totodată, începând cu anul 2004 România a devenit stat membru NATO.

12. Potrivit obligațiilor internaționale asumate, România participă în cadrul misiunilor internaționale cu contingente de militari precum cele trimise în Irak sau Afganistan.

13. Reformarea programelor școlare și a manualelor a născut la vremea respectivă o intensă dezbatere publică, ale cărei ecouri încă se fac auzite în spațiul public autohton (a se vedea în acest sens spre exemplu articolul publicat de Florin Turcanu în Revista 22 din 28.06.2005 referitor la Manualele opționale de Istorie, sau articolul despre Politica și predarea istoriei postat de către Răzvan Paraianu la http://www.eurozine.com/articles/2005‑12‑01‑paraianu‑ro.html). În ceea ce privește esența criticilor aduse acestor reforme, considerăm a fi relevantă interpelarea nr. 9441/1999 a deputatului PSD Suceava la adresa ministrului educației, cu referire directă la problema manualelor de istorie, din cuprinsul căreia cităm: „Voievozi şi domnitori, marile personalităţi ale neamului românesc şi luptele lor pentru apărarea fiinţei naţionale au fost scoase din manual. Istorie fără voievozi, domnitori şi regi şi fără lupta poporului român pentru apărare şi neatârnare înseamnă pentru elevi numai coperţi de manual de istorie, iar pentru poporul român renunţarea la identitatea naţională.” (Interpelarea nr. 9441/1999 din 06.10.1999).

14. În acest sens, Lazăr Vlăsceanu arată că „Întoarcerea în trecutul mai îndepărtat al societății românești duce, mai întâi, la descoperirea unei perioade de circa o mie de ani – cuprinsă între retragerea aureliană din anul 274 și descălecatul (să zicem) de după 1274 – despre performanțele căreia nu se știe nimic și se pare că nici nu se poate afla mare lucru. Pare a fi ascunsă, cum ar spune unii, în subistorie. Apar apoi fragmentări ale țării celei mari, serii de lupte de apărare care au ținut năvălitorii la frontiere, dar și ocupări sau doar suzeranități umilitoare, ba chiar indicii ale unor chemări făcute de unii de‑ai noștri către cei puternici de afară, cu plata lor împovărătoare, pentru a sprijini un domn sau altul și grupările lor rapace de boieri. (…)” (Vlăsceanu în Vlăscenu & Hâncean 2014: pp.11‑12; tot așa a se vedea și Djuvara 2002).

15. În acest sens, a se vedea concluziile studiului Populația României, cercetată prin piramida nevoilor lui Maslow, realizat în 2015 de Reveal Marketing Research.

16. Referindu‑se la generația post‑decembristă sub sintagma „generația X”, Vasile Dâncu subliniază următoarele: „Generația X a pierdut, alături de celelalte generații, trenul economiei. Capitalul românesc și posibilii capitaliști ai generației X au fost periferizați în economie. Au o pondere foarte mică și, mai ales, nu se află în zona înălțimilor de comandă ale economiei: finanțe, bănci, resurse naturale, energie. Marii proprietari români ai primei generații de capitaliști sunt astăzi în procese de corupție sau în pușcărie, iar lor nu le va urma ca pondere în economie generația X.” (Dâncu 2015).

17. O analiză realizată de Stratfor în luna aprilie 2015 sub titlul „Romania’s geographic challenge”, accesibilă la https://www.stratfor.com/video/romains‑geographic‑challenge, surprinde această miză existențială astfel: „As a country surrounded by a large powers, Romania’s main geographic challenge is to remain united and limit the influence of foreigners.” (în traducerea noastră: „Ca o țară înconjurată de mari puteri, principala provocare a României este să rămână unită și să limiteze influența străinilor.”).

Total 15 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*