Punctul Critic » Editorial » Mihai‑Bogdan Marian: Românii și România la apogeul ciocnirii civilizațiilor

Mihai‑Bogdan Marian: Românii și România la apogeul ciocnirii civilizațiilor

Abstract: Potrivit teoriei ciocnirii civilizațiilor, elaborată de S. Huntington la începutul anilor ’90, România este traversată de o linie de falie de‑a lungul căreia în ultimele două decenii și jumătate au proliferat conflictele de tip hibrid și statele colapsate, cel mai recent caz fiind reprezentat de criza ucraineană declanșată în 2013. De la acel moment, ordinea globală pare a fi străbătută de un puternic curent de răsturnare și redefinire de paradigmă, care marchează, pe de o parte, revenirea ca actor activ în arena internațională a Federației Ruse, iar pe de altă parte, tendința a tot mai multe state de a se reorienta dinspre formatele internaționale de cooperare și integrare suprastatală, către ideea de suveranism național. În acest context, România, ca stat situat la confluența sferelor tradiționale de influență ale actorilor care își dispută arena globală, se vede supusă acum unor tensiuni majore de‑a lungul liniei de falie huntingtoniană ce‑i traversează teritoriul, de natură să‑i pună în pericol statalitatea. Iar ultimele evoluții înregistrate de România în intervalul 2015‑2017 vin să evidențieze tot mai mult emergența unor indicatori de agresiune hibridă, intrată la începutul anului 2017 pe turnanta finală ce presupune escaladarea violențelor, care pare a se derula după un pattern deja afișat cu ocazia primăverilor arabe și a crizei ucrainene. Nu ne rămâne decât să încercăm și să sperăm că vom reuși să evităm o finalitate nefastă și sinistră precum cea înregistrată în cazurile anterior menționate.

 

Introducere

În anul 1992, Samuel P. Huntington își expunea pentru prima dată celebra teorie de‑acum a ciocnirii civilizațiilor, în cadrul American Enterprise Institute for Public Policy Research. Un an mai târziu, în 1993, o va dezvolta într‑un articol publicat în Foreign Affairs sub titlul „Ciocnirea civilizațiilor”, drept răspuns la cartea fostului său student, Francis Fukuyama, „Sfârșitul istoriei și ultimul om”[1], devenită între timp la fel de celebră. În cele din urmă, teoria își va găsi plenitudinea în anul 1996, în cartea intitulată de Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”.

Perspectiva huntingtoniană urmă­rește criteriul dominant care se află la baza coagulării diferitelor civilizații ale lumii (etno‑lingvistic, religios, cultural sau mixt), găsind la momentul de referință al începutului de ani ’90, la scara mondială, existența concomitentă a nu mai puțin de opt civilizații mari, distincte, după cum urmează: 1. Civilizația occidentală; 2. Civilizația latino‑americană; 3. Civilizația creș­tin-ortodoxă; 4. Civilizația islamică; 5. Civilizația sinică; 6. Civilizația hindusă; 7. Civilizația japoneză; 8. Civilizația sub‑sahariană. Potrivit lui Huntington, conflictele sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI urmau să se poarte pe liniile de falie care despart diferitele civilizații ale pământului (Huntington, S.P. 1997). Un amănunt esențial al acestor falii identificate de Huntington este că ele nu respectă mai niciodată granițele oficiale ale statelor situate la confluența lor, ci mai degrabă se desfășoară după o logică geopolitică, care separă marile ansambluri geografice și culturale ale lumii unele de celelalte.

Astfel, prin teoria ciocnirii civili­zațiilor, Huntington vine să‑l contrazică într‑o oarecare măsură pe Fukuyama, care, entuziasmat de colapsul blocului statelor comuniste, s‑a grăbit să proclame la acel moment sfârșitul istoriei, afirmând triumful deplin al democrației liberale asupra celorlalte ideologii și forme de organizare politică din întreaga lume. Cheia acestui triumf, potrivit lui Fukuyama, rezida în universalizarea recunoașterii interumane pe bază de reciprocitate și de egalitate în drepturi. Iar această cheie, mai departe, se afla într‑o strânsă interdependență cu principiile raționalității și libertății de inițiativă, specifice economiei liberale de piață (Fukuyama, F. 1992).

Analizând democrația liberală descrisă de Fukuyama, putem discerne în substratul acesteia, fără prea mare dificultate, amprenta unei alte teorii la fel de celebră ca și celelalte două deja menționate, respectiv, pe cea a societății deschise, ai cărei exponenți de marcă sunt, din punct de vedere teoretic, Karl R. Popper, iar din punct de vedere practic, miliardarul G. Soros.

Evoluțiile ultimelor două decenii și jumătate ne relevă faptul că triumful absolut al democrației liberale proclamat de Fukuyama, de fapt, a fost unul relativ, mai degrabă declarativ, iar atunci când a încercat să se și formalizeze ca atare dincolo de matca sa de origine, îmbrăcând hainele societății deschise, s‑a lovit de rezistența faliilor huntingtoniene, eșuând cel mai adesea în conflictele de falie anticipate de Huntington.[2] Mai mult decât atât, în lumina acestor evoluții și a realităților configurate sub imperiul lor, conceptul de societate deschisă ne apare astăzi tot mai mult ca o modalitate de promovare a unei noi ordini globale, poststatale, care vine să mascheze, dincolo de idealurile umanist‑universaliste pe care le asumă teoretic, o nouă formă de colonizare a lumii, ce îmbină principiul economiei‑lume cu teoria marxistă a claselor, pentru a construi o societate mondială de masă, a indivizilor – forță de muncă de tip corporatist, aflată la discreția unei elite economico‑financiare de anvergură globală și proveniență sau tutelă occidentală.[3]

Despre ciocnirea civilizațiilor, sfâr­șitul istoriei și ultimul om și, respectiv, societatea deschisă, putem spune că au reprezentat cocktail‑ul teoretico‑ideologic de fundamentare a strategiilor politico‑militare și economice ce au direcționat destinele umanității în ultimul sfert de veac, asigurând emergența proiectului globalizator dinspre Occident, spre restul lumii. Un proiect care a urmărit cu predilecție eludarea și desființarea principiului de suveranitate națională specific modernității, pentru a putea promova un cosmopolitism global postmodern, de tip individualist‑universalist, care să anuleze deosebirile cultural‑naționale, precum și eventualele resurse de putere ce ar fi putut susține apariția unor nuclee de rezistență în fața demersului globalizator. În ciuda fundamentelor sale teoretico‑ideologice atent elaborate de gânditorii de marcă ai Occidentului, astăzi globalizarea pare a se fi poticnit în ceea ce începând cu anul 2011 cunoaștem a fi Criza siriană, iar din anul 2013, Criza ucraineană, în fapt cele două crize marcând extremitățile unei linii de falie geopolitică ce separă Occidentul de Orient, în accepțiunea lui Huntington, Civilizația occidentală de Civilizația ortodoxă și de Civilizația islamică.[4] Iar odată cu această poticneală, istoria, al cărei sfârșit îl proclamase Fukuyama, pare să își fi reluat cursul, într‑o formulă ce vine să evidențieze un puternic reflux generat de politicile globaliste ale ultimelor două decenii și jumătate. Astfel, prezentul vine să‑l confirme din ce în ce mai mult pe Huntington, contestând supremația democrației liberale și a realităților sociopolitice și economice configurate sub imperiul ei.

România și riscul asociat ciocnirii civilizațiilor

Privind prin lentila ciocnirii civili­zațiilor oferită de Huntington, observăm că falia care desparte Civilizația occidentală de cea creștin‑ortodoxă traversează Ucraina, urmărind pe teritoriul României linia Munților Carpați, pentru a se pierde către Sud‑Vest, în fostul Spațiu Iugoslav, și mai departe către zona de influență a Islamului.

Totodată, în acord cu teoria huntingtoniană, vedem cum respectiva falie s‑a activat ca linie de front pentru un război care a măcinat teritoriul fostei Federații Iugoslave timp de aproximativ un deceniu (1991‑1999), lucrurile fiind încă departe de a se fi stabilizat, și mai apoi, în 2013, ca linie de front pentru un război de tip hibrid ce încă macină teritoriul ucrainean. De asemenea, întregul areal de influență islamică situat la Sud de această falie, începând cu anul 2011 – momentul declanșării Primăverilor arabe, a implodat, astăzi fiind teatrul unor războaie civile și al unor conflicte cu caracter internațional.

Prin urmare, observăm că, de‑a lungul acestei linii de falie subliniate de Huntington, conflictele au proliferat în ultimele două decenii și jumătate, singurul segment care încă nu a fost atins de turbulențe majore și/sau conflict fiind cel care traversează teritoriul României. Din perspectiva acestor realități, este interesant de observat și, în același timp extrem de îngrijorător, cum această falie, semnalată de Huntington în anul 1992, s‑a activat ca linie de conflict pe teritoriul Ucrainei în anul 2013, după ce, în prealabil, în anul 2004, a determinat o polarizare a voturilor la alegerile prezidențiale din această țară de‑o parte și de cealaltă a ei. Astfel, putem identifica, din nefericire, și în România un pattern de manifestare similar cu cel afișat în Ucraina în etapa ce a precedat declanșarea crizei, respectiv, și în țara noastră la alegerile prezidențiale din anul 2015 preferințele electorale s‑au polarizat în mod antagonic, de‑o parte și de cealaltă a Carpaților, de‑a lungul acestei linii de falie huntingtoniană care ne traversează teritoriul, evidențiind potențialul unei rupturi sociale majore. Mai mult decât atât, la nici doi ani mai târziu, începând din luna ianuarie 2017 și România pare a fi intrat în zodia instabilității sociale și politice, aliniindu‑se unui context regional și global extrem de tensionat, care amintește sub aspectul intensității evenimentelor din ce în ce mai mult de momentul schimbării globale de paradigmă de la începutul anilor ’90.

Trebuie punctat faptul că, odată cu declanșarea crizei ucrainene din anul 2013, întregul context regional și global a cunoscut o serie de evoluții în cascadă, care, în esență, marchează revenirea Federației Ruse în arena mondială ca actor cu pretenții de putere globală. Iar pe acest fond, exclusivitatea proiecției globale occidentale, fundamentată pe cei trei piloni reprezentați de Parteneriatul euroatlantic, NATO și UE, este și ea pusă din ce în ce mai mult la încercare, fiecare dintre acești trei piloni fiind serios zguduit de ultimele evoluții. Astfel, Parteneriatul euroatlantic se vede amenințat de liniile de politică externă asumate declarativ de proaspăt‑aleasa administrație Trump în SUA și de BREXIT, iar NATO este puternic afectată de criza declanșată în Turcia, ca urmare a tentativei de lovitură de stat din anul 2016, anihilată de către regimul Erdogan, în timp ce UE se confruntă tot mai acut cu problema imigrației musulmane și a atentatelor teroriste, precum și cu fenomenul de contagiune generat de BREXIT. Totodată, și Parteneriatul Estic a înregistrat un puternic recul pe fondul crizei din Ucraina și al ultimelor alegeri prezidențiale din Republica Moldova, care vin să se adauge impasului înregistrat în Georgia încă din anul 2008, când a avut loc intervenția armată a Federației Ruse împotriva administrației de la Tbilisi.

Toate aceste evoluții evidențiază o puternică inerție a societăților europene de a se reînchide pe principiul frontierei‑zid și de a reveni la o logică sociopolitică și economică centrată pe ideea de suveranitate națională, pentru a se proteja pe sine de noile amenințări și pericole generate de energiile extreme eliberate de ciocnirea forțelor circumscrise unor politici globale situate pe poziții antagonice. Acest fapt semnalează o pronunțată tendință de contestare și răsturnare a paradigmei de politică globală promovată în ultimele decenii sub umbrela conceptului de societate deschisă. Iar principalul risc care emană din această stare de lucruri pentru societățile contemporane este acela de a deveni teatru de confruntare în această luptă cu mize globale. Mărturii în acest sens stau recentele crize din Siria, Libia sau Ucraina, în prezent state eșuate sau colapsate, altădată societăți care se bucurau de stabilitate socială și politică. Din acest punct de vedere, România, ca stat traversat de o falie marcată de conflicte, se vede supusă unor tensiuni majore, riscând să fie cuprinsă de o instabilitate de natură a‑i pune în pericol însăși statalitatea.

Vulnerabilitățile României de astăzi

Din anul 2004, România este membră a NATO, iar din anul 2007, membră a Uniunii Europene. În tot intervalul care s‑a scurs de la acele momente și până în prezent establishmentul politic și militar din țara noastră a mizat exclusiv pe ideea de integrare funcțională și instituțională în structurile euroatlantice.

Astfel, din punct de vedere militar, conceptul de apărare națională a suferit modificări majore, fiind ajustat în acord cu doctrina de apărare colectivă a NATO, iar armata română a fost restructurată și redimensionată pentru a putea fi integrată funcțional și operațional cu trupele NATO. Prin urmare, apărarea României de astăzi se fundamentează pe sprijinul și capabilitățile integrate ale aliaților săi sub umbrela NATO, iar conceptul de apărare strategică a teritoriului național practic a fost externalizat către centrul NATO de la Bruxelles. Mai departe, sub această umbrelă a NATO observăm, de fapt, că România se bazează aproape exclusiv pe relația cu SUA. În aceste condiții, pe fondul tendințelor noii administrații de la Washington de a reorienta liniile de politică externă ale SUA (inclusiv abordarea din cadrul NATO), precum și a problemelor cu care se confruntă NATO din cauza evoluțiilor din Turcia și a situațiilor de excepție, din ce în ce mai multe, generate de problema migrației și a atentatelor teroriste tot mai dese de pe teritoriul statelor UE, care solicită intervenția trupelor armate ale statelor membre pentru securizarea propriilor teritorii naționale, contextul de securitate cu care se confruntă România devine din ce în ce mai îngrijorător.

Mai mult decât atât, evoluțiile din ultimii ani au relevat că agresiunile la adresa unui stat nu se mai desfășoară strict pe coordonate militare, ci îmbracă forme hibride, în care componenta militară este precedată de o serie de agresiuni informaționale combinate cu acțiuni economico‑financiare și politice care slăbesc coeziunea internă a societăților statale, creând o fractură între mari segmente de populație și decidentul politic, paralizând pe această cale unitatea și capacitatea de decizie a statului, care, confruntat cu o situație de criză majoră, ajunge practic să colapseze. Apoi, componenta militară a acestor agresiuni de tip hibrid nu este mai niciodată asumată în mod deschis de un stat sau organizație ca formă de agresiune împotriva altui stat, ci este legendată, fie ca acțiune a unor mișcări disidente de pe teritoriul statului-țintă, fie ca intervenție umanitară sau pacificatoare. Prin urmare, raportat la aceste noi inginerii în materie de agresiune împotriva societăților statale, însuși conceptul de apărare promovat de NATO în decursul ultimelor șapte decenii se vede pus în dificultate, iar tancurile și scuturile antirachetă se dovedesc a fi insuficiente și incapabile pentru a stopa astfel de forme de agresiune.

Similar cu cedarea și externalizarea inițiativei în ceea ce privește organizarea apărării teritoriului național, România a procedat și în materie de economie, subsumat procesului de integrare euroatlantică, privatizând practic aproape tot ceea ce conta din capitalul de producție autohton și alegând să concesioneze exploatarea resurselor naturale către capitaluri străine. Aceste opțiuni, corelate cu politicile de liberalizare a prețurilor și forței de muncă au diminuat drastic puterea de cumpărare a cetățenilor români, împiedicând posibilitatea dezvoltării de capitaluri de producție naționale. Astfel, cea mai mare parte a profitului realizat din exploatarea forței de muncă autohtone ajunge să fie externalizată de capitalurile străine către țările lor de origine, pe teritoriul României perpetuându‑se un mod de viață auster și un regim investițional dependent de împrumuturi externe purtătoare de dobânzi. Toate aceste aspecte se constituie ca vulnerabilități sistemice grave, care anulează practic marja decizionalului politic autohton de a instrumenta politici naționale de dezvoltare (presupunând că și‑ar propune acest lucru).

Dar poate că cea mai gravă vulnerabilitate de astăzi la adresa caracterului de stat național, suveran, unitar și indivizibil al României rezidă în asumarea implementării la nivel național a metamorfozelor practice care decurg din filosofia profundă a conceptului de societate deschisă. Prin definiție, acestea pun în discuție dreptul majorităților etnice și al comunităților naturale de a se manifesta ca atare, blamând prin toate mijloacele avute la dispoziție mișcările cu caracter național‑statal, concomitent cu promovarea extrem de agresivă a ideii de comunitate artificială. Pe această cale, spațiul public ajunge să fie supraaglomerat de tot felul de minorități, a căror manifestare este stimulată și susținută spre a eroda coeziunea majorității. În acest sens, democrația clasică, înțeleasă ca voință a majorității, ajunge să fie înlocuită cu o altfel de democrație, înțeleasă ca modalitate de armonizare a voințelor concurente ale unor minorități ce sunt stimulate spre a fi mult mai active decât majoritatea. Dacă aceste aspecte se dovedesc a fi extrem de benefice pentru promovarea și susținerea ordinilor sociopolitice suprastatale, care se desfășoară într‑o logică oarecum imperială, ce necesită armonizarea și integrarea unor populații extrem de eterogene, ele sunt foarte nocive însă pentru ideea de statalitate națională, pe care în fapt o subminează și o erodează în mod constant. În aceste condiții de asumare în România a unor politici de promovare și susținere activă a minorităților de orice fel în detrimentul majorității, nu trebuie să uităm totuși că realizarea practică a ideii de statalitate românească în arealul carpato‑danubiano‑pontic a fost posibilă ca proiect național fundamentat pe un nucleu majoritar etno‑lingvistic ce revendica o descendență antică daco‑romană, la care au aderat și alte minorități colocuitoare, faptul însemnând o asumare de către acestea a respectivului proiect. Prin urmare, se impune ca reflecție legitimă întrebarea dacă statalitatea României mai poate fi susținută odată ce acest nucleu majoritar ajunge să fie anulat de politicile asociate promovării conceptului de societate deschisă, întrucât minoritățile atunci când sunt stimulate în mod activ spre a se manifesta în opoziție cu majoritatea s‑au dovedit întotdeauna a avea tendințe centrifuge și nu stato‑centrice. Semnificativ în acest sens este exemplul minorității maghiare, extrem de consecventă și tot mai determinată în ultimul deceniu spre a‑și obține autonomia politico‑teritorială, susținută în această direcție în mod fățiș și de către factorii politici de la Budapesta, deși a beneficiat fără întrerupere de reprezentare în toate forurile politico‑administrative ale statului român de la nivel central, neputând acuza vreo discriminare din partea majorității.

Concluzionând față de cele de mai sus, principalele vulnerabilități și riscuri cu care se confruntă astăzi ideea de statalitate românească decurg în mod direct din ceea ce inițial au părut a fi oportunități în sensul consolidării ei. Aspectul se datorează unui cumul de factori care corelează acum, pe de o parte, fenomenul de externalizare a principalelor pârghii decizionale de la nivel național și aruncarea în apatie a nucleului majoritar ce ar fi putut asigura un grad ridicat de coeziune internă și sprijin pentru decizia politică, iar pe de altă parte, chiar tendințele de revizuire și reconfigurare ale structurilor către care România a ales să‑și externalizeze respectivele pârghii de decizie de la nivel statal, precum și emergența întregului context de ansamblu tot mai mult către o stare de conflict atipic, cu pronunțate tendințe de generalizare la nivel global. Astfel, mizând în ultimul deceniu exclusiv pe cartea proceselor de integrare supranațională, sens în care a consimțit la ampla destructurare a propriilor mecanisme statocentrice și coezive de la nivel național în plan sociopolitic, economic și militar, în condițiile tendințelor de reconfigurare a formatelor parteneriale din care face parte și de redefinire a ordinii globale de ansamblu, România se vede astăzi tot mai mult lipsită de reperele și mijloacele necesare pentru poziționarea în acest nou context în acord cu ceea ce ar trebui să fie propriul său interes național.

Ce ar fi de făcut?

Ce ar putea face astăzi românii în condițiile în care practic au acceptat, mai mult sau mai puțin conștient, delegarea și externalizarea propriei suveranități către formate parteneriale și structuri instituționale suprastatale euroatlantice, iar reprezentantul principalului partener strategic în România se pozează în public cu susținătorii proiectului autonomist, legitimând implicit demersurile acestora în ciuda scuzelor sale de complezență ulterioare? Mai mult decât atât, și reprezentantul din Republica Moldova al aceluiași partener strategic contestă public în mod categoric legăturile istorice dintre cele două state și popoare românești, dând o lovitură directă aspirațiilor de reîntregire a ființei naționale, ridicând mingea la fileu președintelui Federației Ruse care, la câteva luni distanță de la aceste declarații și postări publice ale oficialilor americani, îi înmânează omologului său din Republica Moldova o hartă a Moldovei istorice mari, ce include teritoriile de pe ambele maluri ale Prutului, din România și din Republica Moldova de astăzi.[5] Toate aceste demersuri aparent necoordonate între ele, dar concentrate pe un interval de timp destul de restrâns (august 2016 – ianuarie 2017) pentru a putea fi considerate doar simple coincidențe, sunt convergente în aceeași direcție a subminării și erodării sentimentului și aspirațiilor naționale ale acelui segment majoritar de populație pe ale cărui tradiții, cultură și valori s‑a ridicat și s‑a materializat însăși ideea de statalitate românească, constituindu‑se parcă într‑un semnal de alarmă care vine să avertizeze că în jocul strategiilor globale vremea sa pare că a apus.

Un răspuns relativ la chestiunea de mai sus ni‑l oferă o analiză realizată de Stratfor în luna aprilie 2015, care practic anticipa actualele provocări de securitate la adresa statalității românești. Respectiva analiză, intitulată „Provocările geografice ale României” sublinia următoarele: „Ca o țară înconjurată de mari puteri, principala provocare a României este să rămână unită și să limiteze influența străinilor.”[6]

Circumscris dezideratului de prezervare a statalității românești într‑un context regional și internațional marcat de o incertitudine accentuată și de proliferarea evenimentelor intempestive, de tip „lebădă neagră”, generatoare de crize și conflicte care colapsează statele, unde nu mai poți fi sigur cine îți este aliat și cu ce preț și cine îți este adversar și ce intenții are în raport cu interesele tale naționale, cel mai potrivit răspuns ar fi acela de a încerca o recuperare la nivel național a pârghiilor de exercitare a suveranității naționale. Iar acest lucru nu se poate realiza decât prin readucerea în prim‑plan a acelei majorități care a făcut posibilă materializarea ideii de statalitate românească și fără al cărei concurs această statalitate nu poate fi sustenabilă. În condițiile în care decizionalul politic autohton a fost lipsit, prin politicile mai mult sau mai puțin fericite pe care le‑a adoptat în timp, de pârghiile economice și militare de exercitare efectivă a suveranității naționale, singura resursă de putere reală pe care acesta o mai are la dispoziție rămâne propria populație. Pentru a contracara riscurile derivate din aceleași incertitudini generate de actualul context internațional cu care se confruntă și România, pași în aceeași direcție au făcut deja și alte națiuni din vecinătatea imediată sau apropiată, precum Polonia sau Ungaria. Prin urmare, avantajul parteneriatelor internaționale ar trebui valorificat în sensul recuperării și consolidării suveranității naționale și nu în direcția externalizării și transformării ei într‑o formă lipsită de conținut, deoarece această a doua variantă ar însemna pur și simplu să ne punem destinele în mâinile altcuiva.

Față de un asemenea proiect, de redeșteptare națională care să poată susține o recuperare a suveranității naționale, principalul risc care emerge este cel al agresiunilor de tip hibrid, instrumentate de forțe externe în sensul creării de fracturi între populație și decidentul politic pentru paralizarea capacității de autoadministrare a propriului teritoriu național, pe binecunoscutul principiu divide et impera. Iar cazurile în care un asemenea risc s‑a materializat, atrăgând colapsul efectiv al unor state, din păcate, abundă în ultimii ani.

În loc de concluzii

Odată cu criza ucraineană din 2013 a devenit evident că lumea a intrat într‑un proces de schimbare majoră. A urmat intervenția militară a Federației Ruse în Siria, BREXIT‑ul, atentatele teroriste de pe teritoriul statelor UE, migrația în masă, tentativa de lovitură de stat eșuată în Turcia, alegerea în SUA a unei administrații care și‑a propus reconfigurarea coordonatelor de politică externă și nu numai, reorientarea către proiecte naționale a unor state central‑europene, precum și o revigorare a influenței Federației Ruse în Europa[7] și în Lume. În acest context, agresiunile de tip hibrid, instrumentate de diferitele forțe care își dispută arena internațională, proliferează punând la grea încercare statele situate la confluența sferelor de influență.

Din această perspectivă, evoluțiile din jurul României se arată a fi extrem de îngrijorătoare. O îngrijorare care începe să evidențieze tot mai mult tabloul unei stări de pericol acut odată cu intrarea României în zodia protestelor masive de stradă la începutul anului 2017. Experiența ultimelor evoluții înregistrate în lume ne relevă faptul că atunci când emoția colectivă ajunge să se substituie rațiunii și mase mari de populație se află expuse în spațiul public, cel mai probabil ne aflăm în faza activă de instrumentare a unei agresiuni hibride ajunse în stadiul în care urmează escaladarea violențelor. În mijlocul mulțimilor, dincolo de crezurile și revendicările oamenilor din stradă, în asemenea cazuri operează și forțe externe, obscure, a căror agendă este ascunsă și diferită de cea a celor care protestează. Iar într‑un context internațional caracterizat de o încleștare majoră a principalelor forțe care își dispută arena globală, protestele și instabilitatea politică, mai ales atunci când privesc statele situate la confluența sferelor tradiționale de influență, nu sunt ceva întâmplător. În acest sens, am văzut cum acest modus‑operandi specific actualei contorsionări a mediului internațional de securitate s‑a derulat deja în alte state, de la primăverile arabe și până la criza ucraineană, în faza incipientă manifestându‑se prin proteste pașnice, iar în cea finală, prin violențe extreme care atrag colapsul statului și deschid ușa intervenției externe.

Prin urmare, generația actuală trăiește o nouă schimbare de paradigmă globală, iar în asemenea momente istorice turbulențele s‑au dovedit a fi majore. Nu știm cum va arăta lumea de mâine, dar putem spera că vom reuși să traversăm cu bine această perioadă de încercări dacă vom căuta să ne redescoperim unii pe ceilalți și să ne fim alături, abandonând ura și canalizându‑ne energiile în generarea și susținerea unui proiect național autohton, al nostru. Pentru acest lucru este nevoie de înțelepciune, deschidere și comunicare, precum și de o pronunțată dorință de reconciliere, atât din partea factorilor politici, cât și din partea marilor segmente și categorii de populație colocuitoare în actualele granițe statale ale României. Să sperăm, așadar, că vom găsi înțelepciunea și resursele necesare pentru a stopa și răsturna actuala spirală de evoluție pe care ne‑am înscris, sau mai bine spus am fost „ajutați” să ne înscriem, și a cărei finalitate extrem de negativă a devenit de acum predictibilă, planând asupra noastră sub spectrul unui fatalism de tip mioritic. Dacă vom reuși să îndepărtăm acest pericol va fi meritul nostru, iar dacă nu, va fi pedeapsa căpătată pentru ignoranța, delăsarea și nepăsarea noastră. O pedeapsă probabil extrem de usturătoare, devastatoare pentru noi și generațiile următoare, dacă vom ajunge să o primim.

Bibliografie orientativă:
Brzezinski, Z. (2000) Marea tablă de șah. București, Editura Univers Enciclopedic.
Caravalho, O. și Dughin, A. (2017) Statele Unite și noua ordine mondială. București, Editura Humanitas.
Cooper, R. (2007) Destrămarea națiunilor. București, Editura Univers Enciclopedic.
Dungaciu, D. (2004) Națiunea și provocările (post)modernității. București, Editura Tritonic.
Frank G. Hoffman și James N. Mattis Future Warfare: The Rise of Hybrid Wars, publicat în US Naval Institute Proceedings Magazine din noiembrie 2005.
Frank G. Hoffman, Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac Institute for Policy Studies, Arlington – Virginia, December, 2007.
Friedman, G. (2016) Puncte de presiune. București, Editura Litera.
Fukuyama, F. (1992) Sfârșitul istoriei și ultimul om. București, Editura Paideia.
Fukuyama, F. (2004) Construcția statelor. Ordinea mondială în secolul XXI. Filipeștii de Târg, Prahova, Editura Antet.
Galeotti, M. (2016) Noua insecuritate. în Revista Foreign Policy România nr. 51 (aprilie – mai 2016), pp. 40-42.
Gresh, A., Radvanyi, J., Rekacewicz, P., Samary, C., Vidal, D., Ramonet, I. (2006) Atlas Le Monde Diplomatique. București, Ed. SC Societatea de Editură LMD SRL.
Huntington, S.P., (1997) Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. Filipeștii de Târg, Prahova, Editura Antet.
Huntington, S.P. (1991) The third wave. Democratization in the late twentieth century. Oklahoma, Ed. University Of Oklahoma Press, disponibil online la http://polisci2.ucsd.edu/democracy/documents/Huntington-ThirdWave.pdf accesat la 12.04.2015.
Kinder, H. și Hilgemann, W. (2002a,b) Atlas de istorie mondială. Vol. I și II, București, Editura Rao.
Korybko, A. (2014) Coup in Western Ukraine: the Arab Spring unleshed in Europe. [Online] disponibil la http://orientalreview.org/2014/01/24/coup-in-western-ukraine-the-arab-spring-unleashed-in-europe/ [Accesat la 12.04.2015].
Liang, Q. și Xiangsui, W. (1999) Unrestricted Warfare. Beijing, PLA Literature and Arts Publishing House, disponibilă online la https://www.oodaloop.com/documents/unrestricted.pdf accesată la 03.11.2016.
Marian, M.B. (2016) Societatea deschisă contra societății deschise. București, Editura Ideea europeană.
Marian, M.B. (2016) Analiza conflictelor internaționale. București, Editura Ideea europeană.
Morgenthau, H.J. (2013) Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace. Iași, Editura Polirom.
Moscovici, S. (2001) Epoca maselor. Iași, Editura Institutul European.
Popper, K.R. (2005) Societatea deschisă și dușmanii ei. Vol. I și Vol. II. București, Editura Humanitas.
Soare, S.R. (2014) Mai mult decât un Război Rece 2.0. Moscova a luat cu asalt ordinea mondială liberală. Dacă își menține actuala strategie de reacție, Occidentul va trebui să accepte Rusiei concesiuni strategice semnificative, dincolo de Ucraina. În Foreign Policy România (iunie-iulie 2014) pp. 42-47.
Taleb, N.N. (2010) Lebăda Neagră. București, Editura Curtea Veche.
Teodorescu, B., Sultănescu, D. (2006) 12:XII Revoluția Portocalie în România. București, Editura Rao.

Note:

[1] Cartea lui Fukuyama a văzut lumina tiparului în anul 1992 și are la bază un eseu realizat de acesta în anul 1989 sub titlul „The end of History?”.

[2] A se vedea în acest sens conflictele deschise sau latente/înghețate din Caucaz, Kashmir, Marea Chinei de Sud, fostul Spațiu Iugoslav, Ucraina, zona MENA, frontiera dintre SUA și Mexic etc.

[3] A se vedea în acest sens Fukuyama, F. (1992) Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale, precum și Cooper, R. (2007) Destrămarea națiunilor. Ordine și haos în secolul XXI.

[4] Dintr‑o abordare geopolitică, această falie desparte civilizația de tip euroatlantic sau talasocratic, de cea de tip eurasiatic sau telurocratic.

[5] În acest sens a se vedea http://www.mediafax.ro/politic/reactia-ambasadei-sua-la-poza-cu-steagul-secuiesc-klemm-este-ambasador-in-intreaga-romanie-mae-am-transmis-ca-pot-exista-sensibilitati-15704388; http://www.hotnews.ro/stiri-international-21252305-ambasadorul-sua-chisinau-republica-moldova-nu-este-romania-trebuie-ramana-stat-suveran-independent.htm; http://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/putin-i-a-darui-lui-dodon-harta-molodovei-mari-651554, accesate la 04.07.2017.

[6] Textul în engleză este disponibil la https://www.stratfor.com/video/romains-geographic-challenge, accesat la 05.08.2015.

[7] A se vedea în acest sens harta disponibilă la http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21413806-harta-romania-prinsa-tot-mai-strans-clestele-rusiei-moldova-bulgaria-ales-presedinti-pro-kremlin-care-alatura-liderilor-din-ungaria-serbia-cehia-slovacia.htm , accesată la 04.02.2017.

Salvează

Salvează

Salvează

Total 6 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai - Bogdan Marian

Mihai – Bogdan MARIAN Anul de nastere: 20 ianuarie 1979 Studii și formare profesională Sunt licențiat în Drept al Universității din București (Facultatea de Drept, 2001) și absolvent cu diplomă de master al cursurilor de master Managementul Activității de Informații [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*