Punctul Critic » Editorial » Mihai‑Bogdan Marian: Populismul, cântecul de lebădă al democrațiilor

Mihai‑Bogdan Marian: Populismul, cântecul de lebădă al democrațiilor

Abstract: Un nou val de populism se ridică astăzi în lume, având tendința de a reconfigura complet profilul dezbaterilor politice și acțiunea publică de pretutindeni. Ovaționat de unii drept pură expresie a democrației, dar blamat de cele mai multe voci consacrate ale spațiului public ca fiind, de fapt, un pericol la adresa ordinilor democratice ale lumii, dincolo de a fi simplă demagogie politică și radicalizare populară, populismul reprezintă un fenomen social și politic recurent, cu o complexitate aparte. Denumit populism către finele secolului al XIX‑lea, acest fenomen are rădăcini ce coboară mult mai adânc în istorie, el făcându‑și apariția de fiecare dată pentru a consemna o fractură adâncă la un moment dat între elitele deja consacrate ale ordinii sociale de referință și restul populației. Iar din această perspectivă, populismul poate fi considerat drept un strigăt de disperare al acelor ordini sociale care și‑au epuizat opțiunile reale, dar și iluziile în fața celor mulți.

1. Introducere
Receptivitatea tot mai mare din ultimii ani a electoratului de pretutindeni la teme asociate în mod obișnuit unui discurs politic radical și revizionist, catalogat drept populist, a stârnit rumoare în media și o oarecare îngrijorare printre reprezentanții deja consacrați ai establishmentului politic de orientare globalistă. Iar odată cu opțiunea electoratului britanic pentru Brexit în urma referendumului din 23 iunie 2016 și alegerea celui de‑al 45‑lea președinte al SUA în persoana lui Donald Trump ca urmare a scrutinului electoral din 8 noiembrie 2016, ceea ce era rumoare și îngrijorare a devenit un veritabil sunet de alarmă, alimentat în continuare și de poziționarea favorabilă în sondajele de opinie a candidaților și formațiunilor politice care au ales să facă paradă de un discurs radical în campaniile electorale premergătoare scrutinelor stabilite în Olanda, Franța și Germania pentru anul 2017. Și chiar dacă în Olanda Geert Wilders, candidatul Partidului Libertății, a pierdut alegerile în fața premierului în funcție, Mark Rutte, faptul că formațiunea politică al cărei lider este Wilders a câștigat un număr de 20 de mandate parlamentare, aflându‑se pe un trend ascendent în preferințele electoratului față de scrutinul precedent, vine să confirme totuși, la fel cum se întâmplă și în cazul Franței, că populismul reprezintă noul mainstream și în politica europeană. Un mainstream care anterior s‑a impus în țările Europei Centrale și de Est, exemplele premierului ungar Viktor Orban, ale fostului și actualului premier polonez Jaroslaw Kaczynski, respectiv, Beata Maria Szydło, ori mai la sud, al premierului grec Alexis Tsipras fiind de acum de notorietate, iar exemplele de acest gen, firește, pot continua, chiar și dincolo de arealul Uniunii Europene, unde numai în imediata proximitate îi întâlnim pe liderul turc Recep Erdogan și pe președintele Federației Ruse Vladimir Putin. Dacă în cazurile din urmă despre radicalizarea discursului politic și preferințele electoratului pentru un astfel de discurs nu se poate spune că reprezintă neapărat o surpriză, ceea ce se întâmplă în SUA, Marea Britanie și în țările ce aparțin nucleului dur al Uniunii Europene, dincolo de a fi doar o surpriză, constituie un veritabil șoc ce are potențialul de a schimba fața întregii lumi, deoarece respectivele state, matcă a modelului social de tip cosmopolit fundamentat pe democrația liberală și economia de piață, reprezintă însăși coloana vertebrală a ceea ce se dorea a fi construcția unei viitoare lumi globale în această paradigmă economico‑liberală de tip postnațional. Iar din această perspectivă, opțiunile tot mai dese ale electoratului din aceste țări pentru liderii politici care își asumă un discurs ce se situează în opoziție cu liniile directoare ale politicilor implementate în ultimii ani în direcţia promovării unei noi ordini globale, postnaționale, vin să surprindă o fractură adâncă între agenda populației și agenda politică a decizionalilor guvernamentali. Faptul se traduce printr‑o pierdere tot mai acută a sprijinului popular pentru decizia politică și leadership‑ul politic deja consacrat (manifestată inclusiv prin creșterea absenteismului la vot), și orientarea lui dinspre prioritățile globale, destul de vagi și abstracte, către necesitățile și problemele locale, concrete.

Astfel, discursul de orientare populistă, fie că îmbracă haine de stânga, progresiste, fie că manifestă tendințe conservatoare, de dreapta, abandonează tot mai mult temele globale și ajunge să se concentreze pe planul național. Prin urmare, indiferent de diversitatea acestor teme, astăzi, discursul populist de pretutindeni prezintă aceeași notă distinctivă, care rezidă în aspectele ce constituie priorități stringente în ochii populației din statele de referință, priorități care de cele mai multe ori sunt expuse în antiteză cu proiecțiile globale. De aici mai departe, incertitudinea și riscul par a se impune drept cele două constante ale mediului sociopolitic internațional, trendurile globalist‑internaționaliste considerate odinioară ireversibile fiind acum puternic zdruncinate și chiar răsturnate în tot mai multe țări, dintre acestea unele având un rol cheie, am putea să spunem chiar de vârf de lance, în cadrul proiectului globalizator care a monopolizat arena internațională în ultimii douăzeci şi cinci de ani.

Dar, dincolo de rumoarea și indignarea pe care le stârnește astăzi fenomenul revigorării discursului populist și al ascensiunii formațiunilor politice și liderilor care își asumă un astfel de discurs, nu se poate spune totuși despre el că reprezintă o surpriză absolută, ci poate cel mult una relativă, care ar fi putut fi destul de lesne anticipată numai și pentru faptul că acest fenomen nu reprezintă o noutate în istoria omenirii, el manifestându‑se și în alte contexte istorice în care s‑au întrunit condiții socio-economice și politice oarecum similare cu cele de astăzi, al căror numitor comun este dat de un peisaj social dominat de criză economică și inegalitate, criză demografică și migrație, criză de securitate și conflicte, toate acestea traducându‑se printr‑o criză de ansamblu, de legitimitate a ordinii socio-politice preexistente. Ceea ce ar putea reprezenta însă o surpriză mai mare astăzi este faptul că la umbra acestui val populist de tip reacționar, am putea să‑i spunem antiglobalist, pare a lua naștere și un alt fel de populism, revoluționar, mult mai puțin vizibil decât precedentul (sau, oricum, mult mai rar etichetat de media drept populism în raport cu manifestările de tip reacționar), situat în antiteză cu acesta, care promovează trecerea construcției globale pe o nouă treaptă superioară. Prin urmare, ca și în majoritatea covârșitoare a celorlalte cazuri în care prezentul poate căpăta o relevanță sporită doar prin recursul la trecut, și pentru înțelegerea complexității noului val de populism, care se pregătește să măture scena lumii astăzi, este necesar recursul la istorie.

2. Ce este populismul?
Termenul populism a fost însușit de vocabularul științelor sociale și politice către finele secolului al XIX‑lea, odată cu apariția narodnicismului în Rusia anului 1879, unde regăsim organizația revoluționară Narodnaia Volia (Voința Poporului), și crearea în 1892 a Partidului Poporului în SUA. Ambele mișcări și‑au avut nucleul de susținători în mediul rural, puternic afectat de schimbările antrenate de industrializare și urbanizare. Astfel, narodnicii își propuneau întemeierea în Rusia a unui socialism fundamentat pe alianța dintre țărani și intelectuali, mișcarea eșuând în cele din urmă către a fi confiscată de radicali ce au mers până într‑acolo încât în anul 1881 au instrumentat cu „succes” asasinarea țarului Alexandru al II‑lea. Într‑o variantă mai puțin extremistă decât cea atinsă de Narodnaia Volia, Partidul Poporului American și‑a fundamentat platforma politică pe ideea naționalizării terenurilor și a căilor ferate, pentru a relaxa presiunea fiscală cu care se confruntau micii fermieri, reușind astfel ca în anul 1892 să nominalizeze un candidat propriu la președinția SUA și să obțină alegerea a patru senatori în Camera Superioară a Congresului SUA. Deși ambele mișcări inițial s‑au manifestat ca și curente cu puternică tentă reacționară, proclamând necesitatea unei reîntoarceri la popor, vor sfârși însă spre a fi deturnate și/sau asimilate de mișcări de sorginte revoluționară. Astfel, în timp ce Partidul Poporului din SUA se va contopi treptat cu mișcarea progresistă, cei care vor profita în Rusia de implozia socială generată de acțiunile Narodnaia Volia vor fi, după 1917, tocmai opozanții și criticii cei mai acerbi ai mișcării, reuniți sub conducerea lui Lenin.

Într‑un spirit similar cu narodnicismul rus și populismul american, fără însă a se defini pe sine drept populism, în Franța celei de‑a III‑a Republici putem regăsi, în intervalul 1889‑1891, Boulangismul. Și tot astfel, în România anului 1890, continuând tradiția junimistă de la 1863 și inspirându‑se din narodnicismul rus, avocatul și jurnalistul Constantin Stere pune bazele Poporanismului, mișcare cultural‑ideologică de orientare tradiționalist‑naționalistă care considera că singura civilizație românească autentică este aceea care gravitează în jurul satului românesc, valorizând tradițiile rurale autohtone într‑o opoziție totală cu civilizația urbană, descrisă ca străină de sufletul românesc și nimic mai mult decât un simplu produs de import.

De alt­fel, dincolo de exemplele sus‑menționate, curente și mișcări similare, care își propuneau să valorizeze în plan politic categoriile sociale încă puternic etnicizate ce descindeau din ceea ce în perioada Evului Mediu a reprezentat starea a treia, fără însă a se defini ele însele în mod explicit ca fiind populiste, au irumpt pe întreg parcursul secolului la XIX-lea peste tot în lume, acest fenomen aflându‑se într‑o strânsă interdependență cu procesul de disoluție a vechilor orânduiri sociopolitice medievale, precum și cu cel de industrializare și urbanizare accelerată. Și tocmai acest context de disoluție a vechii ordini a lumii, antrenată de accederea către Modernitate, este și cel în măsură să ne ofere cheia înțelegerii fenomenului definit astăzi prin noțiunea de populism. Prin urmare, ce ne relevă contextul secolului al XIX-lea în care au irumpt curentele și mișcările populiste? Încercând să răspundem la această întrebare, descoperim că acest secol a fost unul al frământărilor sociale și politice, reprezentând un moment de apogeu în cadrul unui parcurs inițiat anterior în peisajul european prin Revoluția Franceză de la 1789, continuat prin războaiele napoleoniene (1799‑1815) și potențat de revoluția industrială. Trecerea de la economia agrară la cea industrială și strămutarea populațiilor din mediul rural către cel urban s‑a concretizat, pe de o parte, în pauperizarea unor mase largi de populație, iar pe de altă parte, în creșterea ponderii și importanței sociale a micii burghezii care, la rândul său, se confrunta cu o puternică tendință de proletarizare. Astfel, odată ce opțiunile Evului Mediu au fost epuizate în fața zorilor Modernității, și distanța socială dintre vechile stări medievale a crescut până într‑acolo încât în cele mai multe dintre cazuri nu a mai putut fi recuperată pe calea consensului și a bunei‑înțelegeri sociale. Iar disputele de putere între diferitele orânduiri monarhice medievale au făcut loc treptat luptelor interne între stările sociale proprii fiecărei orânduiri. Sub impactul evoluțiilor generate de aceste evenimente, ale căror ecou și efecte se vor resimți până la finalul celui de‑al Doilea Război Mondial, și chiar după acesta, cu câteva excepții notabile, aristocrația nobiliară și clericală care susținea orânduirile monarhice ale Europei s‑a prăbușit pentru a face loc mișcărilor de emancipare națională și consacrării statului național ca subiect de drept internațional.

Așadar, în acest creuzet a luat naștere populismul secolului al XIX‑lea, afirmându‑se ca un fenomen ce nu poate fi disociat de mișcările de emancipare națională și care, totodată, a avut capacitatea de a antrena mari mase de oameni în sensul unei redefiniri complete a ordinii lumii. El a fost pivotat către masele pauperizate, încă structurate pe criterii etnice, dinspre straturile de jos ale nobilimii și mica burghezie, care deși se confruntau cu pericolul proletarizării, totuși se bucurau de o mobilitate socială transnațională, remarcabilă pentru un timp în care mari categorii de populație erau încă legate de pământ pe moșiile feudale. De alt­fel, mișcările sociale și politice din preajma anului 1848, ce au cuprins numeroase state europene dar și din alte părți ale lumii, mai sunt cunoscute și sub denumirea de Revoluțiile Burgheze, subliniind importanța pe care a jucat‑o mica burghezie în evenimente, sau sub cea de Primăvara Națiunilor, accentuând faptul că au reprezentat în același timp și mișcări de emancipare națională.

În sensul celor de mai sus, această mică nobilime și mică burghezie, care conspirau împotriva principilor și regilor la adăpostul reuniunilor de salon și lojilor masonice, pentru a recupera deficitul de putere față de categoriile sociale superpuse pe care le vroiau decăzute din drepturi și privilegii, au căutat să‑și alieze și restul populației pauperizate. Astfel, într‑o formulă aparent contradictorie, discursul și mesajul de mobilizare a maselor împotriva elitelor politico‑economice și religioase ale vremii îmbrăca deopotrivă valențe revoluționare, care își găseau resortul în decalajele de statut economic și politic existente la nivel social, dar și reacționare, care căutau să stimuleze virtuțile naționale, precum și morala ce guverna viața familiei de țărani, care își vedea acum amenințat de industrializare până și traiul sărăcăcios cu care se obișnuise. În lumina celor de mai sus, ca o ironie a sorții, trebuie să punctăm faptul că parcursul inițiat prin revoluțiile burgheze, acolo unde a avut câștig de cauză prăbușind orânduirile monarhice, a fost continuat la scurt timp cu revoluții populare îndreptate de această dată chiar împotriva burgheziei, rezultatul fiind acela că mica nobilime și mica burghezie de la sfârșitul Evului Mediu au căzut pradă pe parcursul Modernității în cele din urmă marii lor spaime a proletarizării, sfârșind prin a fi asimilate categoriei largi a celor care reprezintă astăzi forța de muncă, indiferent că ne referim la muncitori, funcționari sau profesii liberale. Prin urmare, poate că nu este ceva de mirare faptul că mișcările și curentele de orientare populistă au proliferat ulterior în mod special în țările lumii a doua și a treia, foste colonii și/sau căzute pradă odată cu uniformizarea socială unor regimuri autoritar‑dictatoriale ce funcționau sub un statut de protectorat, de tutelă străină, amintind întrucâtva de vechiul sistem de vasalități medievale, unde exercițiul suveranității era externalizat.

Considerând că, după acest necesar excurs, avem deja suficiente elemente pentru a putea concluziona în sensul identificării caracteristicilor specifice populismului, punctăm următoarele: 1. Populismul secolului al XIX-lea a reprezentat un fenomen caracteristic pentru o lume în disoluție, ce traversa o schimbare majoră de paradigmă socială și politică în trecerea de la Evul Mediu către Modernitate; 2. El s‑a manifestat ca un curent contestatar la adresa ordinii sociale și politice preexistente, antielitist, inițiat dinspre păturile sociale de mijloc care au mobilizat și restul categoriilor sociale pauperizate împotriva privilegiaților acelor timpuri; 3. Ideologia discursului populist îmbină elementele reacționare cu tentele revoluționare, proslăvind pe de o parte virtuțile celor năpăstuiți, iar pe de altă parte promovând necesitatea schimbării unei orânduiri sociale și politice considerate nedrepte; 4. Totodată, discursul populist se concentrează pe nevoile și problemele celor mulți, căutând să vină în întâmpinarea acestora, motiv pentru care lucrează în primul rând în planul emoției colective și mai puțin sau deloc în cel al rațiunii; 5. Apariția populismului a fost posibilă pe fondul delegitimării vechilor orânduiri monarhice, datorită accentuării unor decalaje de statut socio‑economic și implicit de calitate a vieții între vechile stări medievale, fapt ce a determinat destrămarea capitalului social ce asigura coerența structural‑funcțională a societăților medievale.

Având în vedere aceste caracteristici ale fenomenului social și politic ce a animat secolul al XIX-lea, căpătând către finele acestuia denumirea de populism, nu putem rezista ispitei de a lărgi cadrul istoric de referință pentru a vedea dacă nu este vorba totuși de un fenomen recurent, ce cunoaște o revigorare de tip exploziv la anumite intervale de timp, în contexte sociopolitice oarecum similare. În acest sens, dacă privim către trecut, la momentul anterior de schimbare majoră de paradigmă din istoria umanității, cel al trecerii de la Antichitate la Evul Mediu, putem descoperi cu ușurință un fenomen similar, care chiar dacă nu a fost definit ca atare drept populism, s‑a manifestat aproape în oglindă cu populismul secolului al XIX-lea. Așa cum naționalitățile dezmoștenite ale Evului Mediu au fost purtate la luptă împotriva ordinilor monarhice absolutiste de idealul emancipării naționale, tot astfel năpăstuiții Antichității au fost ridicați la luptă sub stindardul doctrinei creștine împotriva Decadentei Rome. În ambele cazuri avem de‑a face cu două epoci istorice care își epuizaseră opțiunile pentru cei mulți și săraci care, în fața unui mesaj coerent structurat prin raportare la necesitățile și problemele lor, au contribuit la răsturnarea unei orânduiri sociale și politice nedrepte în ceea ce‑i privea. Și tot în ambele cazuri, odată cu reinventarea ordinii sociopolitice, vechile elite au căutat să se reinventeze și ele în ochii celor mulți pentru a‑și putea prezerva privilegiile, o parte dintre respectivele elite chiar reușind acest lucru, în numeroase cazuri toga romană fiind înlocuită cu mantia clericală iar veșmântul nobiliar și domeniul feudal cu elegantele haine ale marelui industriaș și întreprinderea industrială.

Revenind acum către prezent, când un nou val de populism pare că se pregătește să ia cu asalt lumea, vom descoperi că iar ne aflăm la momentul unei schimbări majore de paradigmă, când Modernitatea ne apare de această dată ca fiind aceea care și‑a epuizat opțiunile în fața celor mulți, într‑un parcurs istoric pe care Postmodernitatea deja își face simțită prezența. Astfel, la momentul actual, organizarea globală a lumii propusă de Modernitate pe principiul celor trei lumi, inspirate din configurația societăților medievale structurate pe principiul celor trei stări, se arată a nu mai fi corespunzătoare, faptul fiind deja consemnat de realitate prin prăbușirea Blocului Comunist ce reprezenta Lumea a II‑a la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, precum și de colapsul celor mai multe țări din Lumea a III‑a pe parcursul primelor două decenii ale secolului al XXI‑lea. Până chiar și marile metropole ale Lumii Întâia resimt din ce în ce mai mult acum efectele nefaste ale acestor evoluții. Întreaga planetă este măcinată astăzi de o criză profundă, multidimensională, care de fapt nu face decât să delegitimeze în ochii celor mulți actuala ordine a lumii. Și, de asemenea, ca și în cazurile precedente, fractura dintre elitele politico‑economice, de această dată de anvergură globală, și restul populației lumii este una foarte adâncă, fiind marcată de o polarizare extremă a bunăstării, astăzi jumătate din bogăția lumii fiind controlată de doar 1% din populația planetei, în timp ce restul de două treimi din totalul acesteia se zbate în sărărcie. Iar pentru ca asemănarea de context să fie și mai izbitoare, așa cum populismul secolului al XIX‑lea a fost inițiat dinspre păturile de jos ale clasei mijlocii – starea a doua, tot astfel, și zorii populismului secolului al XXI‑lea au mijit mai întîi pe teritoriul fostelor state comuniste – Lumea A doua, ridicând astfel întrebarea legitimă dacă de fapt nu asistăm la reeditarea aceluiași fenomen, însă instrumentat acum pe o spirală superioară de evoluție a umanității, ce implică o reinventare a ordinii lumii dintr‑o perspectivă globală mult mai integrată de această dată? Un eventual răspuns la această întrebare ne readuce în actualitate teoria marxistă a revoluției globale a proletariatului a cărei tentativă nu ar fi avut loc și ar fi eșuat odată cu prăbușirea comunismului, așa cum se afirmă de cele mai multe ori în mod eronat credem noi, ci care abia acum urmează să aibă loc, populismul de astăzi reprezentând doar un preambul la aceasta, așa cum populismul secolului al XIX‑lea a reprezentat un preambul al Revoluției din Octombrie 1917 și al instaurării apoi a comunismului în peste jumătate de lume cu prețul a două conflagrații mondiale.

Prin urmare, populismul ni se arată ca fiind un fenomen social și politic cu o recurență istorică. El reprezintă un risc latent ce zace în fiecare societate, indiferent de dimensiunile acesteia, pentru a se activa și exploda atunci când capitalul social în societatea respectivă cunoaște o diminuare extremă, fractura dintre diferitele categorii sociale devenind una de nerecuperat prin recursul la metodele și mijloacele pe care le pune la dispoziție ordinea socială preexistentă. Iar prin această incapacitate de a rezolva problemele celor mulți prin arsenalul de metode și mijloace de care dispune, respectiva ordine socială se delegitimează pe sine însăși și se înscrie în mod inevitabil pe calea prăbușirii ei. De fiecare dată, condițiile psiho‑sociale propice pentru apariția și instrumentarea populismului par a fi întrunite la nivelul straturilor de jos ale categoriei de mijloc din cadrul ierarhiei sociale de referință, de unde mai apoi se răspândește ca un foc, ce îmbină reacțiunea cu revoluțiunea, cuprinzând straturile cele mai defavorizate ale populației. În acest sens, se poate observa cu ușurință astăzi că, odată cu disoluția celor trei lumi ale Modernității în societatea deschisă, globală, propusă de Postmodernitate, asistăm și la consacrarea unei noi categorii sociale cu perspectivă internaționalistă, aceea a lucrătorilor din mediul corporatist, care în angrenajul de ansamblu al unei societăți globale ocupă o poziție intermediară, similară cu cea a micii burghezii a secolului al XIX‑lea, confruntându‑se la fel ca și predecesoarea sa cu pericolul permanent al proletarizării ei complete. Exponenții acestei noi categorii se află într‑o permanentă suspensie socială. Pe de o parte ei tind în mod iluzoriu către pătura superpusă a marilor proprietari de capitaluri, încercând să le adopte moravurile și tabieturile afișate în public, încurajați fiind pe această cale de perspectiva internaționalistă asupra lumii pe care le‑o oferă corporația, iar pe de altă parte, datorită lipsei proprietății efective asupra mijloacelor de producție, ce‑i caracterizează și pe ei deopotrivă ca și pe cei situați pe treptele mai de jos ale ierarhiei sociale, se aproprie ca statut socio‑economic real mai mult de aceștia din urmă. Astfel, la nivelul acestei categorii sociale se recompune astăzi cadrul fertil pentru realizarea acelui cocktail exploziv ce îmbină reacțiunea cu revoluțiunea, capabil să genereze un impuls social de animare și ridicare a maselor largi de populație pentru revendicarea altor condiții de viață și chiar pentru reconfigurarea cadrului social de ansamblu. Așa cum ne relevă experiențele trecute, de fiecare dată, după acest moment inițial de dinamică ascendentă, prin care clasa mijlocie procedează la ridicarea straturilor sociale de jos împotriva elitelor care ocupă structura de putere a societății, urmează în mod inevitabil o dinamică descendentă a societății de ansamblu, a cărei ordine sociopolitică definitorie colapsează, întregul proces stabilizându‑se oarecum printr‑o uniformizare în jos a unei părți din vechile straturi elitiste, concomitent cu îmbunătățirea pentru cei mulți a anumitor aspecte ce țin de calitatea vieții, deschizându‑se astfel calea pentru o nouă spirală de evoluție socială, al cărei traiect, cu unele mici variațiuni de formă, de acum este previzibil. În tot acest tăvălug, unele dintre elite caută să se salveze, să se reinventeze în ochii mulțimii pentru a‑și păstra vechile privilegii pe care le reambalează. De fiecare dată o parte dintrea acestea reușesc, însă numai pe seama și pe cheltuiala celor cu care anterior au împărțit privilegiile aferente poziției de top în ierarhia socială, de care se dezic și pe care îi expun oprobriului public, lipsindu‑i de instrumentele exercițiului suveranității care dă consistență actului efectiv de putere. Așa a fost cazul monarhiilor care au condus destinele lumii în perioada medievală, numai unele dintre acestea supraviețuind trecerii în Modernitate, însă pe seama declinului și chiar a scoaterii din scenă prin violență și crimă a celorlalte monarhii și case aristocratice cu care se înrudeau. La fel s‑a întâmplat și în perioade istorice mai îndepărtate și, probabil, la fel se se va întâmpla și în viitor, de fiecare dată premiul celor care reușesc să‑și prezerve și să‑și oculteze privilegiile și instrumentele de putere la cumpăna de trecere de la o perioadă istorică la alta și de la o ordine sociopolitică la alta constând într‑o distanțare și mai mare față de restul populației în ierarhia noii ordini sociale ce se edifică pe ruinele celei vechi. De fiecare dată cei mulți au tendința de a se stabiliza pe palierele inferioare ale societății, printr‑o uniformizare ce‑i acaparează acum și pe cei care anterior ocupau poziții sociale intermediare în ierarhia veche a societății, fără chiar ca ei să conștientizeze pe deplin acest lucru, orbiți fiind pe moment de victoria de etapă și sângele celor pe care au reușit să‑i detroneze cu greu din postura de zei ai lumii vechi.

3. Populismul și democrația
Astăzi, populismul cunoaște o expunere mediatică în care îi sunt atribuite preponderent conotații negative, ce îl situează în opoziție cu conceptul de democrație, asumat și promovat intens la nivel declarativ de exponenții de marcă ai establishmentului politic deja consacrat. Astfel, de cele mai multe ori, populismul este catalogat în discursul public ca fiind un fel de plagă sociopolitică ce trebuie evitată, deoarece ar putea perverti idealurile democratice. În același sens, negativ, populismul este asociat și cu discursurile politice cu tentă reacționar‑revoluționară, care sunt desconsiderate și blamate, imputându‑li‑se faptul că recurg la o simplificare și mistificare a realităților sociale și politice care caută să stimuleze cu prioritate emoția colectivă, prin exploatarea manipulatoare a nevoilor și problemelor celor mulți.

Cu toate acestea, consacrarea sub aspect terminologic a populismului ca fenomen social și politic nu poate fi disociată de chiar originile democrațiilor moderne, cu care se află într‑o indisolubilă legătură. Mai mult decât atât și democrațiile reprezentative ale Modernității și populismul, deopotrivă, nu pot fi disociate de mișcările de emancipare națională ce au animat lumea revoluționară a secolului al XIX‑lea. Prin urmare, chiar apariția democrațiilor reprezentative în lume poate fi considerată un efect al populismului inițiat dinspre mica nobilime și burghezie pentru a ridica la revoluție „talpa țării” împotriva monarhiilor absolutiste, deschizând astfel calea către democrație. În lumina acestor realități, totuși de unde apare astăzi această puternică aversiune față de populism?

Răspunsul este unul relativ simplu și se regăsește mai degrabă dincolo de polemica privind raporturile și relația dintre populism și democrație, decât în interiorul acesteia. Astfel, dincolo de orice, apariția și manifestarea într‑o societate a fenomenului pe care astăzi îl plasăm sub titulatura de populism reprezintă un indicator de inegalitate socio‑economică și politică majoră între diferitele categorii sociale. Iar această inegalitate se constituie ca o gravă vulnerabilitate sistemică a ordinii sociopolitice de referință, capabilă a‑i atrage colapsul atunci când nu mai poate fi mascată și capătă puterea evidenței. Prin urmare, în asemenea condiții, privilegiații zilei, care dețin monopolul spațiului public și al comunicării de masă, vor răspunde întotdeauna în forță impulsului de a‑și proteja pozițiile privilegiate, combătând orice semnal de nemulțumire sau manifestare de revoltă venite dinspre cei mai puțin norocoși, prin a le cataloga în mod negativ și peiorativ, chiar dacă acest lucru înseamnă a merge până într‑acolo încât să fie negată puterea de evidență a realităților sociale. De aici și până la represiunea fizică mai rămâne doar un pas, care este făcut și el dacă este nevoie, însă doar în caz de necesitate extremă și, oricum, doar pentru o prelungire a agoniei unei ordini sociale de acum muribunde. Nici elita Romei Antice nu a acceptat cu brațele deschise insurgența ideologică a creștinismului și nici elita aristocratică și clericală și monarhiile medievale nu au fost încântate de Primăvara Națiunilor, cum probabil nici elita globalistă a prezentului nu se bucură de contestarea tot mai largă a actualei ordini a lumii. La fel s‑a întâmplat și în trecut, și la fel se întâmplă și astăzi, când acestui fenomen i s‑a atribuit eticheta de populism, căreia mai departe i s‑au imprimat o multitudine de conotații negative, prin aceasta încercându‑se a se acoperi neajunsurile de fond ale actualei ordini a lumii care fac posibil sentimentul de revoltă și dorința de revizuire. O singură mențiune se impune a fi făcută aici cu privire la prezent, și anume că, astăzi, datorită expandării sferei de comunicare publică, sub multe aspecte ceeea ce în trecut se realiza pe calea represiunii fizice acum se obține mult mai simplu, doar pe calea stigmatizării și cenzurării mediatice.

Apoi, revenind la relația dintre populism și democrație, vom descoperi că dacă democrația este funcțională, populismul de tip reacționar‑revoluționar practic nu ar trebui să existe. În acest sens, putem lesne observa că în timp ce democrația în accepțiunea ei clasică se traduce prin voința poporului, populismul ca fenomen social se edifică pe nevoile și problemele acestuia. Or, din această perspectivă numai într‑o societate oarecum schizofrenică voința ar putea fi disociată de nevoie, legitimându‑se la nivel discursiv o fractură între ideea de democrație, de voință a poporului, și necesitățile acestuia. Ar fi o ipocrizie fără margini să se susțină că într‑o ordine democratică se poate ține cont de voința majorității fără a se ține cont însă și de nevoile acesteia. Doar o ordine socială extrem de duplicitară ar putea legitima o asemenea fractură între nevoie și voință, în mod natural voința subordonându‑se nevoii. Prin urmare, condamnarea populismului în democrație se dovedește a fi o capcană, iar populismul mult blamat o problemă care nici nu ar trebui să existe ca atare într‑o democrație, pentru că atunci când există și se manifestă de natură a afecta stabilitatea ordinii sociale, înseamnă că nu mai poate fi vorba de o democrație, ci doar de o ordine socială ce se pretinde în mod fals ca fiind democratică, în cadrul căreia însă majoritatea a ajuns să fie și să se simtă profund nedreptățită, devenind minoritară sub aspect politico‑economic în ciuda dimensiunilor ei numerice.

Preluând această concluzie din perspectiva valului de populism care cuprinde astăzi tot mai multe state ale lumii, fără a le ocoli chiar și pe acelea care se proclamă „sanctuare ale democrației” se ridică o întrebare firească cu privire la ce anume este în neregulă cu democrația de astăzi. Datorită spațiului relativ restrâns pe care îl are această expunere ne vom limita aici doar la a atrage atenția că în timp ce democrația clasică se traduce prin voința majorității, democrația prezentului tinde a se defini tot mai mult ca armonizare a voinței tuturor minorităților, care chiar și atunci când nu există în mod natural sunt inventate și create în mod artificial, iar pe această cale voința majorității chiar poate fi anulată în democrațiile actuale, prin manipularea voinței tuturor acestor minorități oscilante de către straturile elitiste care dețin monopolul spațiului public. În același sens mai menționăm și faptul că și conceptul de suveranitate națională, cel care a asigurat fundamentele democrațiilor moderne, în globalizare a devenit tot mai vag și lipsit de substanță, slăbind eșafodajul democratic al societăților. Chiar și națiunea în accepțiunea ei clasică de element etnic, astăzi a devenit un concept destul de vag și lax, remodelându‑se sub aspect terminologic ca națiune în sens civic, dând alte conotații conceptelor de cetățenie și suveranitate a poporului.

Așadar, atunci când sesizăm o revigorare a fenomenului populist, mai înainte de a ne grăbi a‑l blama și a‑l cataloga ca fiind antidemocratic, așa cum se întâmplă și astăzi, poate mai potrivit ar fi să ne întrebăm ce anume a ajuns să fie în neregulă cu toate aceste orânduiri sociale pretins democratice, astfel încât populismul să devină posibil. Oare apariția populismului nu înseamnă de fapt că democrația a deviat deja de la cursul ei firesc și că ar trebui reașezată în matca ei obișnuită? Din această perspectivă populismul nu mai apare antidemocratic ci, din contră, remediul ultim prin care se încearcă redresarea unei ordini democratice ce a fost deturnată de la menirea ei prin nesăbuința unor cercuri elitiste, cu ajutorul ignoranței celor mulți. Din păcate însă, istoria a dovedit că acest remediu implică suferință și dezastru, precum și faptul că o ordine socială în care populismul a apucat să răsară, mai înainte de a se vindeca de problemele ei, va colapsa pe scară largă, pentru ca abia mai apoi să renască sub o altă formă.

4. Discursul populist și demagogia
Se spune că istoria se repetă, este adevărat că nu ciclic, ci mai degrabă într‑o formă spiralată, de fiecare dată pe o nouă treaptă de evoluție socială, comportând variațiuni sub aspectul formei și anvergurii de manifestare, însă nu și sub aspectul fondului. Aplicând acest postulat al istoriei, observăm că populismul secolului al XIX‑lea s‑a propagat dinspre straturile sociale intermediare ale micii nobilimi și burghezii cu vederi iluminist‑naționaliste și o mobilitate transnațională ce avea ca noduri de rețea marile centre universitare ale vremii, către „talpa țării”, unde regăsim cu prioritate familia țăranului din mediului rural, ancorată în tradițiile și obiceiurile pământului. La fel vom descoperi și astăzi ca segment pivotal al populismului, categoria de mijloc a celor cu vederi globalist – postmoderniste care sunt animați de mediul corporatist și al organizațiilor neguvernamentale transnaționale, al căror mesaj încearcă să penetreze către categoria celor ancorați încă în tradițiile și instituțiile statului național, unde cu prioritate îi regăsim pe salariații sectorului public, și de aici mai departe către straturile inferioare ale societăților prezentului.

Lucrurile însă astăzi sunt ceva mai complicate decât în trecut, deoarece meandrele globalizării au adus o suprapunere de planuri care face mai greu de descifrat realitățile sociopolitice ale prezentului, suprapunerea dintre național și global traducându‑se, printre altele, în suprapunerea a două straturi elitiste, unul care poartă în ochii publicului responsabilitatea administrării realităților de la nivel național și, respectiv, unul care are răspunderea promovării și implementării strategiilor globale. Prin urmare, nemulțumirea publicului pentru neajunsurile ordinii lumii de astăzi ajunge să fie distribuită deopotrivă către cele două paliere elitiste, însă într‑un mod diferențiat, care încă împiedică joncțiunea între cele două categorii animate de impulsuri reacționar‑revoluționare, situate deocamdată pe poziții antagonice, fapt care oferă un oarecare spațiu de manevră celor două straturi elitiste superpuse. Astfel, în timp ce indivizii cu vederi globalist‑postmoderniste își îndreaptă cu prioritate nemulțumirea către elitele de la nivel național, pe care le consideră regresive și corupte, cei care încă cred în virtuțile statului național adoptă tot mai mult o atitudine antiglobalistă, considerând că impasul societăților statale se datorează activării oculte a unor mecanisme de putere supranațională, ale căror frâie sunt ținute în mâini de elita globalistă. Așadar, vedem că istoria se repetă și astăzi cu unele mici variațiuni, într‑o schemă ceva mai largă.

Această repetabilitate a istoriei face însă ca anumite evoluții sociale să devină previzibile, iar unele trenduri de manifestare, odată ce au fost anticipate să se încerce a fi deturnate de către cei care caută să‑și prezerve pârghiile și privilegiile de putere. Astăzi, acest lucru este cu atât mai posibil cu cât există la îndemână o mulțime de instrumente prin care populația poate fi sondată și/sau manipulată, barometrele de opinie și sondajele tematice ori mass‑media și internetul fiind doar câteva dintre acestea. Prin urmare, mentalul colectiv odată descifrat, iar nevoile, dorințele și opțiunile diferitelor categorii de populație odată cunoscute, se deschide calea către manipulare, amăgire și demagogie. Pliindu‑se pe nemulțumirile și problemele populației, elitele de astăzi caută să se reinventeze în ochii acesteia pentru a‑și salva pozițiile de putere, sens în care elitele locale, mult mai expuse ochiului public, adoptă un discurs antiglobalist, stigmatizând elita internaționalistă, în timp ce reciproca este și ea valabilă, chiar beneficiind în plus de suportul unui monopol mediatic ce decurge din puterea financiară mai mare a elitei globale în fața celei locale. Războaiele civile și terorismul, crizele migratorii, monopolizarea pârghiilor economico‑financiare de către un segment restrâns de indivizi și pervertirea moravurilor și tradițiilor națiunilor sunt câteva dintre problemele resimțite de societățile prezentului care reprezintă teme centrale ale discursului antiglobalist, în timp ce corupția și incapacitatea administrativă reprezintă vârful de lance al discursului îndreptat împotriva elitelor naționale. Astfel, cele două tipuri de discursuri ajung să anime două tipuri de populism, unul antiglobalist și, respectiv, unul antinațional. De cele mai multe ori, însă, ambele categorii de discursuri, s‑au dovedit a fi lipsite de conținut, simple fata morgana care s‑au dorit a fi supape prin care să fie descărcată nemulțumirea publică, pentru ca ea să nu ajungă să explodeze în mod necontrolat. Mărturie în acest sens stă faptul că valul de populism care bântuie Europa astăzi a fost anticipat cu destul timp înainte, sub ambele sale aspecte, globalist și antiglobalist deopotrivă, în întâmpinarea lui încercându‑se a se fi venit pe de o parte cu formațiunile politice autointitulate populare, care se regăsesc afiliate Partidului Popular European (PPE) și care de aproximativ zece ani dețin prim‑planul scenei politice europene, iar pe de altă parte prin adoptarea publică a unui discurs justițiar virulent, anticorupție, de tip inchizitorial. În ciuda acestor reambalări și cosmetizări mediatice ale elitelor lumii de astăzi, care își construiesc discursul în funcție de profilul nemulțumirilor populației, problemele sociale s‑au acutizat, discrepanțele socio‑economice s‑au accentuat, iar corupția nu numai că nu s‑a diminuat, dar pare că a devenit endemică, fiind un numitor comun pentru planul național și cel global deopotrivă, în scandalurile de corupție fiind angrenați atât lideri de la nivel național, cât și reprezentanți ai unor mari companii transnaționale ori instituții financiare globale, precum FMI‑ul.

Datorită acestor discrepanțe dintre mesajul public pliat pe nevoile și așteptările populației și realitățile configurate sub acțiunea celor care au ajuns în poziții de top practicând acest tip de mesaj, și discursul de tip populist, care ia în considerare problemele populației promițând o revizuire a ordinii sociale a ajuns să fie suspectat în cele mai multe dintre cazuri de demagogie. Dar minciuna are picioare scurte, iar demagogia populistă nu poate ajunge nici ea prea departe, deoarece între populismul discursiv, de tip demagogic și manipulativ, și populismul ca atare, ca fenomen social care ajunge să se manifeste datorită unei alunecări extreme a ordinii sociale preexistente, există o diferență majoră de substanță. Mai devreme sau mai târziu, în fața acutizării problemelor sociale, categoriile de populație defavorizate de actuala stare de lucruri vor găsi numitorul comun, iar mesajul antielitist se va uniformiza și va lovi deopotrivă în elitele locale și înspre cele globale. Atunci actuala ordine a lumii va colapsa sub presiunea publică, șocul fiind preluat în principal de elitele locale, mult mai expuse mulțimii, decât cele globale, care acționează la un nivel de putere oarecum ocultat. Astfel, țesătura actualei lumi se va destrăma, și o nouă plasă socială va fi reconstruită, în acest joc o parte dintre elitele actuale urmând a fi decăzute din pozițiile lor, în timp ce un segment mult mai restrâns al acestora își va desăvârși ocultarea pârghiilor de putere, ce au devenit pentru moment vizibile la cumpăna dintre cele două lumi, detașându‑se din nou de restul angrenajului social, îmbătat de înșelătoarea și efemera sa victorie, care însă îl va anima să consimtă la noua construcție socială pentru o perioadă destul de lungă de timp de acum încolo, până ce și ochiurile acestei plase se vor destrăma.

5. La final
Populismul reprezintă un simptom al decadenței unei ordini sociale de referință, ce marchează o ruptură profundă pe relația dintre elite și restul populației. El începe să anime mai întâi straturile intermediare ale societății care în cele din urmă vor reuși să coopteze și restul populației în demersul de răsturnare a ordinii sociale și de detronare a unor elite corupte și nesăbuite din zona privilegiilor deținute. Prin urmare, populismul găsește un teren fertil de manifestare în vulnerabilitățile sistemice ale unei societăți, vulnerabilități care plasează pe poziții antagonice diferitele categorii sociale ce dau consistență angrenajului social. Prin aceasta, populismul devine un pion important în jocul de putere dintre elite, mai mari sau mai mici, de anvergură locală sau internațională, fiecare dintre acestea căutând să se reinventeze pentru a‑și atrage de partea lor sprijinul popular în competiția cu celelalte. Astfel, se deschide calea către demagogia de tip populist, care vine să marcheze o duplicitate a discursului public și o distanțare între vorbă și faptă, între nevoile și problemele cu care se confruntă populația în mod real și acțiunea și prioritățile asumate și implementate la nivel politic. Astfel, voința majorității ajunge să fie nesocotită, deturnată și/sau anulată de factorul politic, accentuându‑se astfel frustrarea și nemulțumirea socială care nu mai așteaptă decât o scânteie pentru a exploda.

Pe cale de consecință, populismul nu este antidemocratic, așa cum se afirmă în mod eronat de cele mai multe ori, ci, din contră, el vine să semnaleze că ordinea socială, deși se pretinde a fi democratică, a încetat de facto să mai reprezinte o democrație. Rata crescută a absenteismului la vot în asemenea situații nu vine decât să confirme încă o dată acest lucru, semnalând că majoritatea populației a ajuns să refuze să mai facă figuraţia jocului democratic. În aceste condiții, populismul, ca fenomen social și politic ce prezintă o recurență istorică, vine să deschidă calea unei redefiniri a ordinii sociale care, cel puțin în plan ideal, promite revenirea la principiile democrației, potrivit cărora nevoile și voința celor mulți vor ajunge din nou să fie luate în seamă. Dar construcția umană este supusă imperfecțiunii și, de fiecare dată până acum, ea a sfârșit prin a perverti principiile democratice, eludând voința majorității. Un timp euforia schimbării și iluzia democrației animă voința și destinele indivizilor, până ce imperfecțiunea noi construcții ajunge să se devoaleze iarăși în ochii celor mulți. Însă ea a dăinuit suficient pentru a duce omenirea către o altă treaptă a spiralei de evoluție socială. În momentele de cumpănă, hidoșenia construcției sociale, cu toate inegalitățile și malformațiile sale, se arată în plenitudinea ei, iar atunci, pentru o scurtă vreme, mecanismele oculte de putere devin vizibile chiar și ochiului neinițiat, după care cortina se lasă, scena însăși se prăbușește, iar când se va fi ridicat din nou, o piesă nouă se va juca pentru liniștea și voia‑bună a publicului.

Așadar, populismul nu poate fi catalogat nici ca fiind o expresie a democrației, dar nici simplă demagogie, ci mai degrabă este veriga lipsă dintre cele două, care vine totodată să desăvârșească imperfecțiunea construcției umane, în calitate de fals antidot pentru nesăbuința elitelor și ignoranța maselor largi de populație deopotrivă. Un fenomen a cărui dinamică atunci când este inițiată nu face altceva decât să semnaleze cu fatalitate iminența colapsului ordinii sociale și politice de referință, fie ea locală sau, mai nou, globală.

Note:
1 În Olanda au avut loc alegeri parlamentare la data de 15 martie 2017, în Franța pe 23 aprilie, turul I, și 7 mai 2017, turul II al alegerilor prezidențiale, iar în Germania sunt programate alegeri parlamentare pentru data de 24 septembrie 2017.
2 De alt­fel și acesta este candidat al unei formațiuni politice de orientare populară, considerată însă moderată, respectiv Partidul Popular pentru Libertate și Democrație.
3 În același registru mai regăsim pe continentul european numeroase alte formațiuni politice aflate în ascensiune, precum Partidul Popular Elvețian, Partidul Libertății din Austria, Partidul Democrat în Suedia, Partidul Popular Danez, Liga Nordului din Italia, Podemos („Noi putem”) în Spania sau Zorii de Aur din Grecia, enumerarea fiind și de această dată exemplificativă și nu exhaustivă.  În același registru mai regăsim pe continentul european numeroase alte formațiuni politice aflate în ascensiune, precum Partidul Popular Elvețian, Partidul Libertății din Austria, Partidul Democrat în Suedia, Partidul Popular Danez, Liga Nordului din Italia, Podemos („Noi putem”) în Spania sau Zorii de Aur din Grecia, enumerarea fiind și de această dată exemplificativă și nu exhaustivă.
4 De la deportarea imigranților ilegali, construirea de ziduri sau garduri la frontiere (președintele SUA Donald Trump ori premierul ungar Viktor Orban) și promovarea „discursului urii” (politicianul olandez Geert Wilders sau britanicul Nigel Farage), combaterea corupției și austerității și reducerea șomajului și inegalităților sociale (partidul spaniol populist de stânga, Podemos) până la acordarea de drepturi extinse fermierilor indigeni pentru cultivarea de coca (președintele Boliviei, Evo Morales) ori, din contră, instaurarea pedepsei cu moartea pentru traficanții de droguri (președintele filipinez Rodrigo Duterte), toate aceste subiecte, aparent contradictorii prin raportare unele la celelalte, constituie deopotrivă teme ale discursului populist. Astfel, în ciuda diversității lor, ele capătă însă relevanță ca elemente ale aceluiași gen de discurs, considerat populist imediat ce sunt contextualizate și raportate în mod concret și precis la necesitățile și problemele reale ale populațiilor din statele de referință.
5 Narodnik (narodnic), în traducere literală înseamnă „populist”. „Populismul (în rusă narodnicestvo) desemnează mișcarea intelectualilor ruși (A. Herzen și mai ales N. Cernîșevski) care, în anii 1850‑1880 s‑a opus țarismului. Populiștii, neîncrezători în liberalismul occidental, doreau să educe țărănimea (identificată cu poporul, în care ei vedeau păstrătorul natural al tradițiilor și al sufletului rus, pentru a‑l provoca împotriva despotismului și pentru a întemeia un comunism agrar. Marx, apoi Lenin s‑au opus populiștilor, cărora le reproșau ignorarea caracterului de clasă al societății și confuzia pe care o producea noțiunea de popor.” (Boudon, R. și colab. 2009, p. 159). Într‑un sens similar a se vedea pentru o expunere mai detaliată și Colas, D. 2010, pp. 236‑239.
6 Potrivit lui Gordon Marshall „cea mai mare parte dintre susținătorii partidului erau mici fermieri din sudul și mai ales din vestul țării. Punctul esențial al platformei partidului a constat în ideea potrivit căreia naționalizarea pământului și căilor ferate ar fi cea mai bună soluție pentru nemulțumirile susținătorilor săi la adresa băncilor (care întotdeauna s‑au dovedit mult prea nerăbdătoare în a le confisca lucrurile ipotecate) și a companiilor de căi ferate (care cereau taxe de transport exorbitante datorită poziției lor monopoliste).”. (Marshall, G. 2003, p.431).
7 Mișcarea progresistă a reprezentat „o tendință amorfă, proprie mai multor partide, către reforma economică și politică, prevalentă în Statele Unite la începutul secolului XX. (…) Progresismul, deși își trăgea puterea din protestul mișcării populiste agrariene, își avea rădăcinile în orașe, în clasa urbană mijlocie, în principal albi anglo‑saxoni, protestanți la origine. Toți progresiștii erau foarte neliniștiți de strangularea economiei americane pusă pe seama trusturilor” – monopolurilor în comerț și industrie care se extindeau și asupra sferei politice. (McLean și colab. 2001, pp.287‑288).
8 „Lenin și‑a început cariera, criticându‑i, nu datorită terorismului practicat de ei, căruia îi prefera totuși teroarea de masă, mai eficace decât teroarea individuală, ci din pricina credinței lor că Rusia ar putea urma o cale specifică.” (Colas, D. 2010, p. 238).
9 A treia Republică Franceză se identifică cu democrația parlamentară instituită în Franța după prăbușirea celui de‑al doilea Imperiu Francez în urma războiului Franco‑Prusac din 1870‑1871, care a rezistat până la capitularea Franței în fața Germaniei Naziste în 1940.
10 Boulangismul a fost o mișcare politică ce a luat ființă sub conducerea Generalului Georges Ernest Boulanger (1837‑1891), care promova un naționalism agresiv ce revendica dreptul francezilor la revanșă în fața germanilor, ca urmare a înfrângerii suferite în războiul Franco‑Prusac din 1870‑1871. Nucleul de susținători ai mișcării era constituit din districtele urbane de muncitori și din tradiționaliștii catolici și regaliști din mediul rural.
11 Tabloul societății franceze prerevolu­ționare de la 1789 ne oferă imaginea arhetipală a structurii societăților medievale, respectiv: starea 1 – clerul, starea a 2‑a – nobilimea, starea a 3‑a – restul populației forță de muncă (burghezie, lucrători urbani și lucrători rurali).
12 Ne referim aici la orânduirile monarhice care au pășit în Modernitate sub forma monarhiilor constituționale, pe care le regăsim astăzi în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Regatul Olandei, Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Regatul Norvegiei etc.
13 Este bine‑cunoscut faptul că generația pașoptistă și‑a însușit ideile revoluționare pe parcursul studiilor efectuate la Paris, tot acolo și tot atunci accesând și lucrările lojilor masonice ale revoluționarilor francezi de la 1848, care continuau să ducă mai departe spiritul iluminist ce a animat Revoluția de la 1789. Și tot astfel, este bine‑cunoscut și faptul că iluminismul francez s‑a dezvoltat sub influența directă a iluminismului britanic, care întrucâtva l‑a precedat și l‑a însoțit pe cel francez (a se vedea spre exemplu în acest sens relația de prietenie dintre Jean‑Jacques Rousseau și David Hume sau influența ideilor lui John Locke asupra operelor lui Montesquieu și nu numai). Prin urmare, nu greșim prea mult dacă afirmăm că britanicii, după ce au ajuns la un consens social și politic la ei acasă odată cu încheierea Glorioasei Revoluții la 1689, în urma căreia a luat naștere monarhia constituțională care dăinuie și astăzi, au reprezentat practic veritabili exportatori de idei revoluționare pentru restul continentului european, Franța reprezentând doar o trambulină în acest sens.
14 Pentru o analiză aprofundată a mecanismelor psihologice ce acționează în substratul constituirii discursului de mobilizare a maselor, aducând laolaltă impulsul reacționar (de tip regresiv, ancorat în sisteme de valori preexistente) cu cel revoluționar (orientat către viitor, care își propune redefinirea stării de lucruri deja existente), a se vedea Wilhelm Reich, 1980.
15 Raportat la teoria marxistă, prin proletarizare ne referim aici la pierderea proprietății asupra mijloacelor de producție și configurarea propriului statut socio‑economic ca forță de muncă, în calitate de individ dependent economico‑financiar de deținătorii mijloacelor de producție, indiferent că aceștia sunt reprezentați de proprietari privați sau de stat.
16 Structura celor trei lumi din perioada Războiului Rece, respectiv, Lumea 1 – lumea capitalistă (America de Nord, Europa Occidentală și Japonia), Lumea 2 – lumea comunistă (URSS, Blocul statelor de influență sovietică și China), Lumea 3 – blocul statelor nealiniate, foste colonii, reprezintă o extensie globală a prototipului de societate medievală constituită pe structura celor trei stări specifice societății franceze prerevoluționare de la 1789.
17 Atentatele teroriste, migrația ilegală dinspre zonele de conflict, precum și problemele economico‑financiare ori tendințele de revizuire ale cadrului instituțional deja consacrat sunt doar câteva dintre expresiile pe care le îmbracă criză actuală care își întinde tot mai mult tentaculele și către bogatul Occident. 18 A se vedea în acest sens David Rothkopf, 2009.
19 Interesantă din această perspectivă este polemica actuală în priviința combaterii așa‑ziselor „fake news” (știri false) și a necesității de înființare a unei „poliții a internetului” pentru cenzurarea acestor „fake news”.
20 Problemele asociate acestei redefiniri a cadrului conceptual de referință pentru ordinile democratice, redefinire care caută să pună în acord mentalul colectiv ancorat în trecut cu realitatea socială actuală, au devenit extrem de vizibile mai ales în fostele state care au dezvoltat politici coloniale de‑a lungul timpului, acolo unde astăzi sub aceeași cetățenie se dezvoltă tensiuni și conflicte sociale majore care opun pe fond popoare diferite din punct de vedere etnic, cultural și religios, însăși terorismul fiind o expresie a acestor neajunsuri.

Bibliografie orientativă
Bergson, H.L. (1998) Cele două surse ale moralei și religiei. Iași, Ed. Institutul European.
Borlandi, M., Boudon, R., Cherkaoui, M. și Valade, B. (2009) Dicționar al gândirii sociologice. Iași, Ed. Polirom.
Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M. și Lecuyer, B.P. (2009) Dicționar de Sociologie. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
Caravalho, O. și Dughin, A. (2017) Statele Unite și noua ordine mondială. București, Ed. Humanitas.
Colas, D. (2010) Dicționar de gândire politică. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
Cooper, R. (2007) Destrămarea națiunilor. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Downs, A. (2009) O teorie economică a democrației. Iași, Ed. Institutul European.
Dungaciu, D. (2004) Națiunea și provocările (post)modernității. București, Ed. Tritonic.
Freud, S. (2000) Studii despre societate și religie. București, Ed. Trei.
Fukuyama, F. (2011) Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale. București, Ed. Humanitas.
Fukuyama, F. (2004) Construcția statelor. Ordinea mondială în secolul XXI. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Gresh, A., Radvanyi, J., Rekacewicz, P., Samary, C., Vidal, D., Ramonet, I. (2006) Atlas Le Monde Diplomatique. București, Ed. SC Societatea de Editură LMD SRL.
Habermas, J. (2005) Sfera publică și transformarea ei structurală. București, Ed. Comunicare.ro.
Hermet, G. (2007) Sociologia populismului. București, Ed. Artemis.
Hermet, G. (1998) Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa. Iași, Ed. Institutul European.
Hobbes, T. (2011) Despre om și societate. București, Ed. All.
Huntington, S.P. (1991) The third wave. Democratization in the late twentieth century. Oklahoma, Ed. University Of Oklahoma Press, disponibil online la http://polisci2.ucsd.edu/democracy/documents/Huntington‑ThirdWave.pdf accesat la 12.04.2015.
Kinder, H. și Hilgemann, W. (2002a,b) Atlas de istorie mondială. Vol. I și II, București, Ed. Rao.
Korybko, A. (2014) Coup in Western Ukraine: the Arab Spring unleshed in Europe. [Online] disponibil la http://orientalreview.org/2014/01/24/coup‑in‑western‑ukraine‑the‑arab‑spring‑unleashed‑in‑europe/ [Accesat la 12.04.2015].
Le Bon, G. (1990) Psihologia mulțimilor. București, Ed. Anima.
Le Bon, G. (fără an) Psihologie politică. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Locke, J. (2011) Al doilea tratat despre guvernământul civil. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Marshall, G. (2003). Dicționar de Sociologie Oxford. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Marx, K. și Engels, F. (2006) Manifestul Partidului Comunist. București, Ed. Nemira.
Maslow, A.H. (2009) Motivație și personalitate. București, Ed. Trei.
Măgureanu, V. (2006) Sociologie politică. București, Ed. Rao.
Mânzat, I. (2007) Istoria psihologiei universale. București, Ed. Univers Enciclopedic.
McLean, I. (2001) Dicționar de politică. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Moffitt, B. (2016) The global rise of populism. Stanford, California, Stanford University Press.
Molcuț, E. și Oancea, D. (1995) Drept Roman. București, Ed. Șansa SRL.
Moscovici, S. (2001) Epoca maselor. Iași, Ed. Institutul European.
Moscovici, S. (2010) Psihologie socială. București, Ed. Ideea Europeană.
Mudde, C. (2007) Populist radical right parties in Europe. New York, Cambridge University Press.
Muller, J.W. (2016) What is populism?. Philadelphia, University of Pennsylvania.
Popper, K.R. (2005) Societatea deschisă și dușmanii ei. Vol. I și Vol. II. București, Ed. Humanitas.
Reich, W. (1970) The mass psychology of fascism. New York, Farrar, Straus and Giroux.
Rothkopf, D. (2008) Superclass, elita globală a puterii și lumea sa. București, Ed. Publica.
Rousseau, J.J. (fără an) Contractul social. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Rousseau, J.J. (2001) Discurs asupra inegalității dintre oamenii. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Schutz, A. (1967) The phenomenology of the social world. New York, Northwestern University Press.
Tarde, G. (2007) Opinia și mulțimea. București, Ed. Comunicare.ro.
Teodorescu, B., Sultănescu, D. (2006) 12:XII Revoluția Portocalie în România. București, Ed. Rao.
Todd, E. (2002) Inventarea Europei. Timișoara, Ed. Amarcord.
Toffler, A. (1983) Al Treilea Val. București, Ed. Politică.
Vaisse, M. (2008) Dicționar de relații internaționale. Iași, Ed. Polirom.
http://time.com/time‑person‑of‑the‑year‑populism/
http://www.economist.com/blogs/economist‑explains/2016/12economist‑explains‑18
https://www.citylab.com/politics/2017/03/what‑is‑really‑behind‑the‑populist‑surge/519921/

Surse imagini
https://pixabay.com/ro/demagog‑populist‑autocrat‑2193093/
https://en.wikipedia.org/wiki/Social_stratification#/media/File:Pyramid_of_Capitalist_System.jpg
https://en.wikipedia.org/wiki/Liberalism#/media/File:Eug%C3%A8ne_Delacroix_‑_La_libert%C3%A9_guidant_le_peuple.jpg
https://en.wikipedia.org/wiki/Libertarian_socialism#/media/File:The_hand_that_will_rule_the_world.jpg
https://en.wikipedia.org/wiki/People%27s_Party_(United_States)#/media/File:Populist_Party_campaign_poster_1904.jpg
https://pixabay.com/ro/donald‑trump‑trump‑1818953/
https://en.wikipedia.org/wiki/File:Mobilizaiton_for_Global_Justice.jpg

 

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai - Bogdan Marian

Mihai – Bogdan MARIAN Anul de nastere: 20 ianuarie 1979 Studii și formare profesională Sunt licențiat în Drept al Universității din București (Facultatea de Drept, 2001) și absolvent cu diplomă de master al cursurilor de master Managementul Activității de Informații [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*