Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Disidenţă - opoziţie - critică antisistem » Mihai‑Bogdan Marian: Disidența curentelor naționaliste în globalizare și politica minorităților active

Mihai‑Bogdan Marian: Disidența curentelor naționaliste în globalizare și politica minorităților active

Susținătorii actualului proiect global au instrumentat în spațiul public postmodern o îndiguire și o marginalizare a curentelor de sorginte naționalistă, promovând agresiv politici de susținere și stimulare a minorităților de orice fel în contra státu-quóului lumii moderne fundamentat pe dreptul suveran al națiunilor la autodeterminare. Deși marginalizate, stigmatizate și etichetate ca regresive, discriminatorii și antiprogresiste, curentele naționaliste însă nu au dispărut complet, iar în fața asaltului politicilor minorităților active au reușit să se regrupeze sub hainele unei veritabile disidențe antiglobalizare. Astfel, pe fondul neajunsurilor globalizării, disidența naționalistă se constituie ca principal nucleu capabil să transforme simplele mișcări anomice de tip anarhic, antiestablishment, care cuprind tot mai multe state ale lumii, într‑o veritabilă și coerentă opoziție antiglobalizare.

 

Impasul globalizării și renașterea naţionalismului

După aproximativ două decenii și jumătate de marș triumfalist prin lume, proiectul globalizator dă semne vădite de epuizare, necesitând o revigorare sau chiar o reinventare de ansamblu a liniilor sale directoare pentru evitarea unui colaps total. Ideile‑forță ale acestui marș triumfalist, dar, totodată, istovitor deopotrivă pentru susținătorii și opozanții săi, inițiat dinspre Occident și spațiul anglo‑saxon către restul lumii[1], au fost reprezentate de multiculturalitate și individualism, de democrația liberală de tip pluralist, de societatea deschisă și economia de piață transnațională. Beneficiind de importante resurse financiare și un amplu suport logistic telecomunicațional și mediatic, dar și instituțional, aceste idei au reușit să impună mainstream‑ul global sau, mai bine spus, acea normă considerată politically correct, care împarte lucrurile în alb și negru, în bine și rău, în așa da și, respectiv, așa nu la nivelul modelelor conceptuale în funcție de care în acest răstimp a fost configurat un spațiu public cu pretenții de globalitate, în interiorul căruia au fost și sunt modelate și orientate mai departe și astăzi percepțiile indivizilor de pretutindeni.

Toate aceste idei‑forță, prin care până la urmă se definește însăși postmodernitatea, s‑au dezvoltat și propagat însă într‑o opoziție mai mult sau mai puțin fățișă cu principiul suveranității naționale de stat și al frontierei‑zid, cu diversitatea și specificitatea modelelor economice naționale ori cu organizarea politică a statului pe principiul democrației populare înțeleasă ca voință a majorității, singura capabilă să dea consistență conceptului de suveranitate națională, adică exact în antiteză cu acele principii și repere de fond care au consacrat pe par­cursul modernității organizarea lumii pe modelul statelor naționale. De altfel, însăși postmodernitatea nu se sfiește să se prezinte în antiteză profundă cu epoca modernă, propunându‑ne deconstruirea formelor și fondurilor specifice modernității, pe care le combate ca fiind perimate, pentru a putea promova altele noi, capabile să susțină o nouă ordine globală, transnațională, integratoare la un nivel suprastatal, care își asumă, cel puțin declarativ, urmărirea idealului egalității de drepturi și șanse pentru toți locuitorii planetei, fără nicio discriminare.

Astfel, curentele și abordările de sorginte naționalistă au fost treptat marginalizate în spațiul public postmodern de către comunicatorii fideli globalizării, fără însă a dispărea complet. În ciuda etichetelor atribuite de aceștia, care cel mai adesea le prezintă ca regresive, discriminatorii și antiprogresiste, ele au reușit să se regrupeze sub hainele unei veritabile disidențe antiglobaliste. Dintr‑o perspectivă socio‑istorică ar fi de remarcat aici că, în timp ce părinții națiunilor moderne au căutat să construiască o ordine a lumii fundamentată pe existența, manifestarea și recunoașterea ca atare a unor majorități naționale, ridicate inițial la luptă împotriva orânduirilor monarhice absolutiste care le tutelau și exploatau, pentru ca mai apoi să eșueze în însângerate dispute de teritorialitate unele cu celelalte, promotorii globalizării în postmodernitate, din contră, au căutat ca principale puncte de sprijin în acapararea și remodelarea spațiului public tocmai acele minorități susceptibile a fi stimulate să devină active și militante contra principiilor statutare ale modernității, promovând schimbarea de státu-quó în paralel cu acțiunea de subminare a coeziunii unor majorități naționale care se încăpățânează încă să susțină o ordine a lumii ce își găsește principala rațiune de a fi în dreptul la autodeterminare al națiunilor.

Așadar, în cele din urmă abordarea globalistă, profitând atât de erodarea naționalismelor pe parcursul perioadei lor de maximă afirmare în cadrul modernității, cât și de suportul unor minorități active în postmodernitate și, totodată, făcând paradă de promovarea drepturilor omului la un nivel dincolo de cel asumat de ordinea modernă a națiunilor, chiar și în ciuda obținerii unor rezultate concrete îndoielnice și contradictorii pe linia recunoașterii și respectării efective a acestor drepturi în lume, a reușit să surclaseze de ceva timp perspectivele naționale, pentru a impune conștiinței publice ca principiu fondator al lumii postmoderne un multiculturalism deznaționalizat, a cărui formă de manifestare tinde să migreze tot mai mult către un pluralism universalist de tip uniformizant, în dauna naționalismului și a regulilor statutare ale vechii lumi moderne, mozaicate pe principiul națiunilor. Prin contrast cu lumea națiunilor a prins contur, astfel, sub acțiunea procesului de globalizare, o lume a indivizilor ale căror identități se dorește să fie uniformizate tocmai prin cosmopolitismul ce li se propune și pe care aceștia, în cele din urmă, ajung să și‑l asume. O lume în care multiculturalismul nu mai capătă sens prin asumarea deosebirilor dintre națiuni, prin recunoașterea și evidențierea legăturilor dintre o populație dată și arealul său geografic de manifestare istorică, în care aceasta și‑a definit și consolidat, sub imperativul necesității de adaptare la mediu, propriul profil cultural, asumat ca național, care o deosebește și o particularizează în raport cu alte națiuni. Astfel, în această lume nouă, diferitele modele etno‑culturale ajung să fie descărcate la nivel personal de valențele identitare ce ar decurge prin asumarea lor intrinsecă, devenind parte definitorie a ființei individului, în calitatea sa de exponent al unei culturi naționale anume, de care este legat prin naștere, iar multiculturalismul ca atare, de la realitatea prin care se definea odinioară diversitatea organică a lumii, devine acum un moft, o atitudine de bonton, o chestiune de opțiune personală, cel mult un exercițiu experimental care vine să susțină definirea profilului de individ universal. Un profil universal care îl surclasează pe cel național în unele aspecte prin perspectivele multiple și desubiectivizate pe care le oferă asupra lumii, însă cu prețul unei alienări profunde a noului om în plan cultural‑identitar și emoțional care, pe fond, îi refuză acestuia o înțelegere profundă a oricărei culturi. Din perspectiva acestui multiculturalism asumat și promovat de globalizare, fenomenul etno‑cultural și sentimentul național care se află într‑o strânsă corelație cu acesta, din trăire și emoție interioară, dar și colectivă deopotrivă, devin exponate de muzeu, simple relicve ale trecutului care pot fi admirate, fără însă a li se mai putea pătrunde sensurile și semnificațiile profunde.

Dar, după acest parcurs excepțional, ajuns în chiar preambulul instaurării unei noi ordini mondiale, ce se vrea a fi postnațională, astăzi globalismul se vede pus în imposibilitatea de a‑și savura succesul de etapă târzie, căzând la rândul său victimă a aceleiași bine cunoscute reguli a jocului politic potrivit căreia exercițiul guvernării erodează capitalul de încredere la nivelul percepției publice, ajutând opoziția să revină în prim‑planul scenei politice. În cazul de față, această erodare a fost determinată de o serie de aspecte negative care au însoțit globalizarea în ultimele două decenii și jumătate, venind să sublinieze limitele ideilor de fond ale acesteia, limite care în concret s‑au tradus în discrepanțe majore de evoluție demografică și socio‑economică între diferitele regiuni ale lumii, revoluții eșuate și războaie, colapsul unor state cu prăbușirea în anarhie a societăților aferente lor, fluxuri migratorii de amploare și terorism, toate acestea conducând la instaurarea unei stări de instabilitate generalizată și la configurarea unei societăți globale a riscului și incertitudinii, prea puțin confortabilă pentru individul comun vizat de ingineriile sociale instrumentate de elitele globaliste. În acest context, noua ordine globală ce prinde contur la orizont apare tot mai mult ca o imagine hâdă și profund distorsionată a lumii ideale pe care postmodernitatea și‑a asumat‑o la nivel declarativ în contrast cu mult prea‑însângerata modernitate, ridicându‑se taman la polul opus așteptărilor celor mulți care au crezut și sperat în ea. Pentru pasionații de sociologie acest lucru constituie un puternic avertizor că ne aflăm în pragul unei revoluții sociopolitice de anvergură, ce prezintă potențialul de a zdruncina lumea din temelii, fiind bine cunoscut la nivelul acestei științe faptul că premisele marilor revoluții de sistem nu rezidă neapărat în inegalitatea socială și politică accentuată, ci mai ales în înșelarea nivelului de așteptare al celor mulți odată cu epuizarea unui orizont de timp palpabil la finalul căruia, după sacrificiile asumate de aceștia sub idealul atingerii unui scop nobil, realitățile nu concordă cu așteptările lor, iar frustrarea și nemulțumirea acumulate pe această cale își urmează cursul firesc spre descătușare și descărcare în spațiul public. Pe măsură ce imaginea iluzorie a idealului promis de globalizare se destramă tot mai mult pentru a scoate în evidență o realitate cruntă și neprietenoasă, numărul nostalgicilor după perioada de maximă afirmare a națiunilor și al celor revoltați împotriva nedreptăților zilei începe să crească și să tot crească, tinzând către depășirea acelui prag critic până la care mulțimea și nemulțumirea lor ar putea fi gestionate corespunzător în actualii parametri instituționali ai lumii.

În lumina acestor realități și legități sociopolitice, cel mai probabil că este o chestiune de timp, relativ de scurtă durată, până ce, sub stindardul unei noi revoluții, evenimentele se vor precipita în mod iremediabil pentru cursul actualului proiect globalizator. Pe fondul unor decalaje și crize socio‑economice majore, semnele timpului deja vin să ne arate în acest sens un nou val de populism ale cărui trenduri de manifestare gravitează tot mai tumultuos pe axa național – global, evidențiind acutizarea unei lupte antitetice ce pare că a blocat pentru moment evoluția umanității pe traiectul dintre opțiunile modernității și cele ale postmodernității, în confruntarea dintre așa‑numitele sisteme naționale și, respectiv, sistemul global. Astfel, populismul și lupta antisistem, fie că se manifestă împotriva establishment‑ului statal, fie împotriva celui global, au devenit deja constante în societățile prezentului, îmbrăcând forme tot mai diverse ce evidențiază deopotrivă un potențial anarhic și distructiv pentru orice fel de ordine socială, fie ea locală, regională sau globală. În economia acestei confruntări își face simțită prezența tot mai mult acea nostalgie după epoca de glorie a națiunilor, iar disidența naționalistă împotriva globalizării, beneficiind încă de ceea ce a mai rămas din infrastructura și capitalul de încredere de care se bucurau odinioară statele naționale și ideea de națiune, vine să umple de conținut și să dea forță și coerență acelor curente populiste antiglobalizare. Ea le transformă din simple mișcări anomice de tip anarhic, antiestablishment, într‑o veritabilă opoziție antiglobalizare atunci când la nivelul statelor naționale reușește să devină o platformă prin care se susține restabilirea consensului între o majoritate a cărei conștiință națională este trezită din letargie și un leadership politic care asumă o orientare naționalistă, de stopare a politicilor globaliste ce mizează pe destructurarea capitalului politic, economic și social al statelor naționale. Iar astăzi vedem tot mai des astfel de reorientări politice către redescoperirea și valorizarea sentimentului național în chiar zona‑pivot a proiectului globalizator, exemplele SUA sau Marii Britanii, precum și ale Ungariei sau Poloniei generând adevărate unde de șoc la adresa proiectului globalizator, fără a mai face vorbire și de acele cazuri de opoziție antiglobalizare care nu sunt proprii arealului euro‑atlantic, prin aceasta găsindu‑și o altfel de motivare și justificare, mai ușor de înțeles.

Însă, pe cât de mare și benefică s‑a dovedit în istorie a fi forța unor asemenea alianțe între națiune și liderii săi politici de la un moment dat în susținerea și înfăptuirea unor proiecte sociopolitice autonome, democratice și cu o puternică amprentă umanistă, pe atât de mare s‑a arătat a fi și pericolul ca naționalismul pur să eșueze către forme ale unui naționalism expansionist, el însuși de expresie imperialist‑exploatatoare la adresa altor națiuni și/sau populații. De fapt aceasta reprezintă principala primejdie pe care naționalismul o poartă cu sine peste tot în lume, riscând să eșueze, așa cum istoria deja a demonstrat în numeroase cazuri, în extremism, xenofobie și șovinism. Prin urmare, și astăzi ne aflăm în fața unui pericol similar, pentru a cărui ocolire numai lecțiile trecutului ne pot fi de ajutor, astfel încât o revigorare a naționalismului să nu rătăcească din nou calea către alte dezastre umanitare de tipul celor care au însângerat secolul XX sau poate chiar mai sinistre decât cele deja trecute. Așadar, pentru a constitui un răspuns cu adevărat valabil la criza sistemică pe care o traversează astăzi lumea sub acțiunea globalizării, naționalismul în secolul XXI ar trebui să urmeze o altă cale decât cea pe care a rătăcit pe parcursul secolului XX, ivindu‑i‑se acum o șansă nesperată de a‑și răscumpăra păcatele trecute ori, după caz, arătându‑i‑se ghinionul de a se compromite definitiv, prin repetarea greșelilor de altădată. Iar una dintre principalele provocări cu care se confruntă naționalismul în această încercare majoră rezidă în chiar faptul că pe măsură ce actualul proiect globalizator a căpătat avânt, ajungând să monopolizeze avanposturile spațiului public, acesta s‑a arătat din ce în ce mai puțin tolerant până și cu acele forme de naționalism moderat, respingând însăși ideea de naționalism ca fiind incompatibilă cu liniile directoare ale noii lumi globale postmoderne.

 

Naţionalismul, de la principiu fondator al lumii la disidenţă antiglobalizare

Naționalismul a constituit principiul fondator al modernității care a animat sufletele și a călăuzit acțiunile marilor mase de populație, determinând în cele din urmă remodelarea unităților politico‑administrative ale lumii medievale pe principiul statelor naționale consacrate de modernitate. Atingând apogeul forței sale pe parcursul secolului al XIX‑lea, care mai este cunoscut și sub denumirea de „secolul națiunilor”, naționalismul a început să se manifeste activ în arhitectura politico‑administrativă a lumii încă din secolul al XVII‑lea, și a continuat tumultuos până la finalul celui de‑al Doilea Război Mondial, în acest timp reușind să dezintegreze și să zdrobească cea mai mare parte a orânduirilor monarhice care își disputau odinioară supremația pe arena lumii. Însă acest travaliu de lungă durată nu a fost încununat de un succes deplin al naționalismului, ci a fost în același timp și unul care a contribuit la erodarea constantă a acestuia.

Pacea westfalică (1648) vine să reseteze cadrul politico‑administrativ al lumii în dauna marilor imperii medievale și a tutelei exercitate de Biserica Catolică asupra politicului, instaurând câteva noi principii‑reper pentru organizarea lumii, precum cel al suveranității de stat și al egalității juridice a statelor, al neamestecului extern în treburile interne și al dreptului suveranului de a alege religia oficială a statului, fără însă ca aceasta să impieteze asupra vieții private a supușilor, care căpătau astfel o mai largă libertate religioasă. Pe această cale, în matca marilor domenii feudale iau naștere unități statale cu rol de actori internaționali, ale căror coeziune și funcționalitate erau asigurate prin trei mari piloni: principele suveran, biserica de stat și națiunea conlocuitoare între granițele statului. Astfel, într‑o epocă în care populațiile încă erau puternic localizate, naționalismul și ideea de națiune continuă să se dezvolte în consonanță cu originea latină a termenului[2], având drept nucleu central etnicitatea, ca expresie a conștiinței apartenenței unei populații ce împărtășește în rândurile ei aceleași legături de sânge și tradiții ancestrale, la un anumit areal geografic. Această conștiință a apartenenței la un teritoriu, mai târziu, odată cu detronarea principilor absolutiști și afirmarea dreptului națiunilor la autodeterminare, se va metamorfoza în sentimentul de proprietate al națiunii asupra pământului natal. În strânsă legătură cu acest sentiment se va dezvolta și consolida un altul, și anume acela de patriotism, care va da forță indivizilor să se jertfească pentru ceea ce ei consideră a fi glia străbună, fiind capabili mai degrabă de sacrificiul suprem decât să accepte înstrăinarea pământului natal. Astfel, prin patriotism, naționalismul ajunge să se vadă ridicat și venerat pe cele mai înalte culmi, dincolo de care nu mai poate urma decât o eventuală prăbușire în abis. Și, nu de puține ori, această prăbușire chiar a avut loc.

Dar aceste evoluții, la care facem referire în cele ce preced, își încep parcursul în prima jumătate a epocii moderne, având epicentrul pe continentul european și fiind tributare unor realități specifice încă Evului Mediu, din care își trag seva și argumentația necesității lor. Odată cu industrializarea și expansiunea colonialistă la scară mondială a marilor puteri europene, ce capătă un avans tot mai mare pe parcursul modernității, se configurează noi realități și noi dispute, ale căror afirmare și rezolvare în interesul celor aflați în avangarda cuceririi mapamondului se văd constrânse tot mai mult de principiile fondatoare ale ordinii lumii statuate încă din zorii modernității.[3] În acest sens, industrializarea accelerată și urbanizarea aferentă ei, precum și războaiele, politicile coloniale de exploatare și strămutare a populațiilor, introducerea sclaviei[4] și, mai apoi, abolirea ei vor contribui decisiv atât la dezetnicizarea constantă a indivizilor, rupându‑i din sânul comunităților lor naturale, cât și la modificarea peisajului etnic al statelor, mai ales al acelor state care au reprezentat vârful de lance al colonialismului de secol XIX. Astfel, în lupta dintre imperii, conceptul de națiune și naționalismul ca stare de spirit care poate anima marile mase chiar și împotriva propriilor suverani și reprezentanți politici încep să fie tot mai intens manipulate, atât în forma lor, cât mai ales în conținut. Trei momente de referință în acest parcurs, respectiv, fondarea Statelor Unite ale Americii la 4 iulie 1776, Revoluția Franceză de la 1789 și Revoluția Rusă de la 1917, vin să introducă în scenă și să popularizeze subtil un nou concept de națiune, respectiv, acela de națiune civică, mutând centrul de greutate al națiunii de pe elementul etnic pe cel politic și economic, de pe criteriul legăturii de sânge și al apartenenței la o anumită populație și un anumit teritoriu, pe cel al conștiinței de clasă și al obținerii cetățeniei prin naturalizare. Desființarea colonialismului în urma celor două conflagrații mondiale, sau mai bine zis metamorfozarea acestuia[5], și căderea Cortinei de fier la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, cu inaugurarea supremației globale a SUA, care prin excelență se definesc ca o națiune civică, fiindu‑le imposibil să se revendice drept una etnică, reprezintă alte două momente de referință în evoluția conceptului de națiune, care vin să deschidă calea unei afirmări depline a ideii de națiune civică multietnică și multiculturală pe modelul inaugurat de platforma americană, capabilă să poată susține un amestec al populațiilor la scară largă, în acord cu principiile directoare asumate tot mai deschis de proiectul globalizator în ultimele două decenii și jumătate.

Astfel, în scenă a fost instrumentat tot mai intens un amplu proces de transmutare a identităților colective de la național către global, proces care a contribuit din plin la destructurarea comunităților naturale și a sentimentului de proprietate asupra locului pe care aceste comunități îl dezvoltă în mod organic, pentru a deschide calea spre afirmare unor comunități artificiale, constituite din indivizi care își asumă o identitate universală, lipsită de conștiința locului. Aceștia din urmă se simt ca aparținând umanității în ansamblul ei și, în același timp, niciunei comunități concret definite, se simt acasă peste tot și străini pretutindeni deopotrivă, ceea ce îi aduce laolaltă nefiind de data aceasta legătura de sânge și tradiția împărtășită cu ceilalți, pe care se susține sentimentul proprietății națiunii asupra pământului natal, ci valorile abstracte, crezuri și idealuri îndepărtate, cu valoare universală, pe cât de îndepărtate și rupte de concretețea cotidianului lor, pe atât de expuse manipulărilor de orice fel. În această perspectivă și vremea patriotismului pare că a apus pentru a face loc unui înșelător umanism universal, care pe cât de descărcat de parti‑pris‑uri naționale se declară a fi, pe atât de mercantil și interesat economicește de valoarea de exploatare a individului uman s‑a dovedit că este.

Tot acest proces de transmutare a identităților colective și de pervertire a naționalului prin anularea încărcăturii sale etnice, cu promovarea în contrapartidă a unei componente civice care tinde să monopolizeze conceptul de națiune până la anularea sa definitivă, a fost facilitat de compromiterea idealurilor propuse de naționalism cu ocazia celor două conflagrații mondiale ale secolului XX. Acestea au venit să pună într‑o lumină defavorabilă naționalismul, arătând că nu numai monarhia poate îmbrăca haine absolutiste, ci și că naționalismul poate căpăta la fel de bine tente și abordări imperialist‑exclusiviste și dominatoare. Astfel, deși inițial s‑a definit sub forma unui ideal nobil care venea să susțină dezrobirea populațiilor pauperizate și încă puternic etnicizate din diferitele colțuri ale lumii de sub exploatarea monarhiilor absolutiste și a etablishmentului politico‑religios configurat în jurul principiului monarhic, în urma celor două conflagrații mondiale și a grozăviilor revelate din încleștarea mortală a națiunilor, naționalismul s‑a văzut aruncat într‑un întunecat con de umbră. În fața ororilor rezultate din cele două mari războaie, peste ruina lumii națiunilor s‑a așternut un apăsător și năucitor sentiment de vinovăție, iar vocea curentelor naționaliste care au animat într‑o nebunească luptă majoritățile fondatoare ale unităților politico‑administrative ale modernității s‑a cufundat într‑o resemnată tăcere, al cărei absolut s‑a văzut tulburat cel mult de un firav zgomot de fond, marginalizat și acoperit de idealurile propuse de acum de un nou proiect de organizare a lumii.

Treptat, pe această cale, globalizarea avea să‑și arate în sfârșit adevărata față, abandonând zona obscură a teoriilor conspiraționiste și evoluțiilor de culise, blamate de marginalii de acum susținători ai proiectelor naționale ca fiind în contra statelor naționale și a principiilor de suveranitate și independență ale națiunilor, pentru a păși triumfalist pe scenă chiar în lumina reflectoarelor, căutând să‑și valorifice momentul de glorie prin punerea în mod definitiv la colțul istoriei a naționalismului și a ideii de stat fundamentat pe conceptul de națiune înrădăcinată etnic. În acest sens, tendințele unui din ce în ce mai apăsător monopol informațional au început să se manifeste cu agresivitate în spațiul public, promotorii globalizării și ai noului multiculturalism căutând un suport activ în acele zone minoritare ale vechilor societăți statale care s‑au dovedit a fi nemulțumite și critice la adresa statului național și al establishment‑ului politic al acestuia. Pe această cale, în plan social s‑a reușit generarea unui anumit trend care vine și afectează până la urmă tot ceea ce caută să se afirme în spațiul public, indiferent că privește domeniul cultural, universitar, administrativ, media etc., în sensul că afirmarea în spațiul public ajunge să necesite primirea unei acreditări, a unei „diplome de conformitate” sau a unui „certificat de bună purtare” am putea spune, dinspre organismele subordonate proiectului globalizator, care dețin prim‑planul zilei. Pentru moment cel puțin, lumea națiunilor, a majorităților tăcute și conformiste în raport cu principiile de organizare și funcționare ale statelor naționale, se vede astfel surclasată de o nouă filosofie politică, aceea a minorităților active, militante, pe care postmodernitatea a inaugurat‑o beneficiind de sprijinul unei vaste rețele de organisme care deja deține o anvergură globală, internațională, dovedind o forță și o eficiență de generare și modificare a realităților sociale și politice pe măsura anvergurii sale.

Astfel, în era globalizării, rețeaua internațională a organismelor care vin să promoveze noile principii de organizare a lumii se îndreaptă vertiginos spre instaurarea unui monopol global în construirea realităților sociale. Sub umbrela acestui monopol, prin raportare la ideea modernă de națiune și stat național, absurdul realităților zilei este dus la extrem. În acest sens, vedem astăzi, chiar în inima Europei, cum celor care au constituit un important pilon de promovare a politicilor globale, respectiv europenii autohtoni indiferent de naționalitatea lor, li se propune să renunțe în numele proiectului globalizator până și la ceea ce îi definește ca principii de viață și atribute identitar‑culturale, pentru a deschide porțile cetății europene tuturor imigranților care se văd nevoiți să bată la ele, sub presiunea emergenței unor conflicte din ce în ce mai sângeroase care acaparează state și regiuni întregi ale lumii de acum tocmai în urma contactului forțat al acestora cu politicile globale ce li s‑au revărsat peste granițe. Iar argumentul prin care se susține această propunere înșelătoare constă în aceea că Europa ar avea nevoie de o infuzie proaspătă de populație, care ar fi benefică sub aspect economic unei populații autohtone îmbătrânite și cu spor demografic negativ, cum este cea a vechiului continent. Pe fond, acest lucru nu înseamnă decât o propunere malițioasă făcută de susținătorii proiectului global pentru europeanul de tradiție, de a accepta de bunăvoie să fie înlocuit în propria casă cu alte populații, având alte origini și care se definesc prin alte sisteme de valori și atribute identitar‑culturale, ce își pierd valoarea intrinsecă atunci când sunt decontextualizate și rupte de arealul geografic în care s‑au dezvoltat în mod organic. Astfel, europeanului de astăzi, indiferent că este german, francez, român, polonez, finlandez, suedez etc., i se propune, în numele globalizării, al societății deschise și multiculturalismului, să salveze Europa, fără a se salva și pe sine în atributele cultural‑identitare ce îl definesc, pentru a face posibilă existența unei viitoare societăți europene postnaționale, extrem de incertă în ceea ce privește profilul pe care îl va îmbrăca aceasta, valorile la care va achiesa și populația care o va popula în final. Prin aceasta, promovarea proiectului global tinde a se transforma într‑un demers ideologic care caută să justifice și chiar să faciliteze în mod forțat o desțelenire a populațiilor din arealele lor tradiționale de manifestare pentru a face posibil un amestec al acestora la scară largă, dovedindu‑se până acum la fel de păguboasă nu numai pentru europeni, dar și pentru cei care se văd nevoiți să‑și părăsească propriile case în fața urgiilor războiului spre a căuta relative oaze de liniște pe alte meleaguri. Astfel, apucând pe această cale, la fel ca și alte ideologii trecute, ideologia globalizatoare ajunge să își asume o misiune de tip mesianic, de constituire a unui tip de om nou și a unui model de societate nouă, misiune care se manifestă însă chiar împotriva celor cărora li se propune, prin aceea că alternativa care li se oferă este de tipul vă adaptați sau dispăreți.

Din această perspectivă, aceea a alternativei, dacă o putem numi așa, de a dispărea sau de a te transforma prin a renunța la tot ce obișnuia să te definească sub aspect cultural‑identitar, pe care într‑o formă tot mai puțin voalată globalizarea o propune europeanului de astăzi, dar nu numai lui, atunci când îi spune, prin leadershipul politic care și‑a asumat implementarea proiectului global în numele său, că infuzia unei populații alogene care vine să‑l înlocuiască la propriu, pentru că el este bătrân și sporul demografic este negativ, îi face bine, nu face decât să consemneze, fără putință de tăgadă, ori că acest proiect în forma care a fost prezentat nu a fost o propunere onestă de la bun început, ori că el a reprezentat o imensă eroare de ordin conceptual, ale cărei efecte în plan concret vorbesc de la sine. Îndrăznim să spunem aceasta întrucât, dacă politicile asumate și promovate circumscris proiectului global au ajuns să aibă drept rezultat însăși includerea populației‑fanion căreia i s‑au aplicat pe un trend de evoluție demografică care îi prefigurează declinul și chiar sfârșitul în următoarele decenii, deoarece a ajuns să nu se mai poate susține prin sine însăși, înseamnă că ori aceste politici reprezintă un eșec major, ori sunt parte a unei strategii pe termen lung de eliminare și înlocuire a respectivei populații cu altele. Din păcate, niciuna dintre aceste perspective nu este încurajatoare.

Însă, odată ce globalizarea și susținătorii săi au făcut acest pas, al asumării totale de pe poziții de forță în procesul de configurare a noilor realități, a crescut și gradul lor de expunere în fața percepției și criticii publice. Iar în fața evidenței acestor propuneri apocaliptice pentru ceea ce a însemnat și mai înseamnă încă lumea națiunilor, buimăceala și resemnarea celor care mai cred în ideea de națiune au început să se risipească, lăsând să răzbată și să se facă din nou auzită și vocea naționalismului. O voce care capătă tot mai mulți susținători pe fondul unei degradări vizibile și accelerate a condițiilor de viață în chiar acele state care au constituit vârful de lance al ingineriilor sociale globale în ultimele decenii. Disidența antiglobalizare a naționalismului, ca principiu, și a nostalgicilor săi, ca opozanți ai unui multiculturalism dezetnicizant ce mizează pe un amestec forțat, global, al populațiilor lumii, începe să strângă rândurile și să se manifeste din ce în ce mai activ. Monopolul instaurat de globalizare în ultimii ani se vede astfel din ce în ce mai zdruncinat și nevoit să facă anumite concesii lumii vechi, sperând că va reuși să se replieze pe fondul unei noi compromiteri a naționalismului, de către chiar susținătorii săi cei mai vocali de astăzi.

 

Principiile disidenţei și asaltul politicilor de promovare a minorităţilor active asupra naţionalismului

Potrivit lui Serge Moscovici, principiile de bază ale unei disidențe reușite își găsesc resorturile de fundamentare în psihologia rezistenței și a minorităților active. Elementul de referință la care se raportează acestea constă în influența pe care un individ sau un subgrup, chiar în ciuda unei poziții marginale pe care o ocupă în economia macrogrupului de referință, ajunge să o exercite asupra majorității, reușind să‑i modifice acesteia comportamentul, atitudinile, valorile și, în cele din urmă, chiar profilul identitar prin care obișnuia să se definească. Astfel, pot fi decelate trei principii majore prin care o entitate minoritară poate răsturna raportul de forțe în favoarea ei, subordonându‑și voința majorității, respectiv: 1. principiul vizibilității ‑ minoritatea trebuie să opteze pentru o poziție vizibilă în spațiul public de referință; 2. principiul conflictualității – minoritatea trebuie să creeze și să suțină un conflict cu majoritatea acolo unde cei mai mulți în mod firesc sunt tentați să‑l evite; 3. principiul „totul sau nimic” – minoritatea trebuie să fie hotărâtă, consecventă și coerentă în susținerea conflictului, arătând că nu este dispusă la niciun fel de compromis cu majoritatea.[6]

Revenind din perspectiva acestor repere oferite de psihologia socială asupra contradictorialității dintre liniile directoare ale actualului proiect globalizator și lumea statelor naționale setată de modernitate, vom descoperi și înțelege mai ușor acea predispoziție a inginerilor sociali susținători ai globalizării în promovarea agresivă a tuturor acelor minorități, fie ele naturale sau artificiale, care pot contribui la demantelarea structural‑funcțională, dar și simbolică, a majorităților încă susținătoare ale proiectelor naționale moderne. Astfel, în spațiul public noul multiculturalism a devenit regula, iar atașamentul față de valorile naționale o excepție, pe cât de marginală, pe atât de blamată și stigmatizată.[7] În acest mod, în ultimii ani s‑a concretizat un veritabil asalt asupra eșafodajului statului național, atât prin intermediul minorităților artificiale, apărute ca o consecință directă a modificării condițiilor de viață sau pur și simplu inventate prin forțarea unor parametri existențiali cu caracter de excepție, cât și prin intermediul minorităților naturale, cu substrat etnic, care poartă resentimente istorice, considerându‑se dezavantajate de lumea statelor naționale trasată de modernitate. În mod concret, această predispoziție s‑a materializat prin politici de discriminare pozitivă și finanțare preferențială a organismelor și mișcărilor reprezentative ale diferitelor minorități, în paralel cu subfinanțarea, până la anularea completă a alocării de fonduri, pentru politicile și vocile care urmăresc promovarea ideilor și valorilor naționale. Pe această cale, exponenții majorităților naționale, chiar în contra criteriului cantitativ care le este net favorabil, au ajuns să se simtă minoritari sub aspectul recunoașterii dreptului și posibilității lor de afirmare cultural‑identitară în propriile lor state, curentele minoritare reușind să monopolizeze spațiul public de pretutindeni, căpătând o vizibilitate net superioară în raport cu majoritățile fondatoare de state naționale.

Iar această monopolizare nu s‑a întâmplat oricum, ci chiar în acord cu regulile și principiile de instrumentare ale unei disidențe de succes pe care ni le descrie Moscovici, adică această creștere a vizibilității minorităților în spațiul public s‑a completat cu promovarea în mod constant a conflictualității, de o manieră ireconciliabilă cu majoritatea prin raportare la nucleul dur de valori pe care se susține identitatea cultural‑națională a acesteia. Astfel, instituțiile fundamentale ale statului național, precum familia tradițională, armata națională sau biserica au fost și sunt supuse unor atacuri mediatice, și nu numai, constante.[8] Iar procesul de deznaționalizare a statelor s‑a propagat sistemic și pe alte coordonate, de la învățământul de stat și până la economia națională, însăși administrația publică a statelor fiind deturnată în numeroase cazuri către susținerea și promovarea noului multiculturalism, în dauna proiectelor naționale. Suveranitatea națiunilor recunoscută de modernitate a devenit astfel o utopie, un principiu a cărui enunțare nu își mai găsește corespondentul în realitățile zilei. Fugind de dictatura majorităților, din păcate, am ajuns să experimentăm pe scară largă o dictatură a minorităților, uitând faptul că dictatura, indiferent de cine și în favoarea cui este instaurată, tot dictatură rămâne.

Dar odată ce raportul de forțe dintre majorități și minorități a fost răsturnat mediatic în favoarea celor din urmă, iar configurarea spațiului public a ajuns să aibă ca reper principal satisfacerea doleanțelor minorităților active, majoritățile tăcute s‑au văzut plasate în fapt dintr‑odată în postura minoritarului. De aici încolo nu mai poate fi vorba despre disidența minorităților purtate de valul globalizării, ci despre disidența majorităților naționale. O disidență firavă deocamdată în formele sale de manifestare, dar extrem de hotărâtă după cum s‑a arătat în ceea ce privește apărarea ultimelor redute în jurul cărora se regrupează ideea de națiune în accepțiunea ei primordială. Iar printre acestea se evidențiază de departe familia tradițională și biserica. Rămâne de văzut dacă majoritățile naționale vor reuși să‑și organizeze rezistența în acord cu principiile unei disidențe de succes, care să le readucă recunoașterea propriilor drepturi istorice între granițele statelor lor, drepturi care au fost câștigate cu prețul a nenumărate jertfe făcute pe parcursul modernității. Până la urmă, aceste drepturi istorice ale națiunilor nu reprezintă ceva abstract, iar anularea lor de către postmodernitate implică anularea sacrificiilor acestora în urma cărora le‑a fost recunoscut dreptul suveran la autodeterminare într‑un anumit teritoriu, în acord cu propriul profil cultural‑identitar. Pentru a evita erorile trecutului, un eventual succes al disidenței naționaliste astăzi ar trebui să nu se traducă în niciun caz în instaurarea unor dictaturi ale majorităților împotriva minorităților, ci doar într‑o recunoaștere și respectare reciprocă între majoritate și minorități pe criteriul echivalenței, punând în acord ordinea naturală, organică a lumii, cu cea instituțională, creată prin voința omului.

 

La final

Așa cum am arătat, naționalismul s‑a dezvoltat pe parcursul modernității în consonanță cu sentimentul pro­prietății unei populații asupra teritoriului locuit și a resurselor acestuia. Acest fapt s‑a concretizat în cele din urmă într‑o ordine instituțională a lumii care recunoștea ca atare dreptul suveran la autodeterminare al națiunilor între granițele propriului teritoriu de manifestare istorică, definit ca stat. Dar acest drept nu s‑a obținut pe cale pașnică, el a implicat revoluții și războaie, în urma cărora a avut loc, pe de o parte, un transfer de suveranitate dinspre monarhiile absolutiste către națiunile pe care le tutelau și exploatau în baza dreptului medieval, iar pe de altă parte, o recunoaștere între națiuni pe bază de reciprocitate, fapt ce le‑a consacrat calitatea de actori de drept internațional. Astfel, naționalismul s‑a afirmat în principal ca o redutabilă armă împotriva imperialismului, mișcările de emancipare națională aflându‑se la baza prăbușirii orânduirilor monarhice absolutiste ale Evului Mediu.

Nu de puține ori, însă, aceste mișcări de emancipare națională au făcut obiectul unor manipulări instrumentate de diferitele coroane, care căutau să se submineze reciproc în disputele de suveranitate asupra teritoriilor lumii. Iar aceste manipulări au urmărit întocmai punerea în practică a dictonului latin divide et impera, vechile imperii medievale fiind prin definiție eterogene din punct de vedere etnic. Astfel, în lupta împotriva propriilor despoți, națiunile nu de puține ori au beneficiat de sprijinul despoților străini, aflați în competiție cu ai lor. Din această tulbure încleștare, până la urmă națiunile și‑au câștigat dreptul la suveranitate și autodeterminare.

Astăzi, un nou imperiu pare că răsare din plămădeala globalizării, a cărui elită, mai veche sau mai nouă, speră și lucrează într‑un mod tot mai fățiș pentru anularea dreptului națiunilor la suveranitate și autodeterminare. Astfel, clasicul divide et impera a ajuns să fie înlocuit acum de mai noua politică a minorităților active. Așa cum națiunile au slăbit coeziunea structural‑funcțională a vechilor imperii, la fel vedem astăzi cum întregul eșafodaj al statelor naționale se destructurează bucată cu bucată sub acțiunea corozivă a minorităților de orice fel. În fața instaurării depline a acestui nou imperiu, naționalismul și ideea de națiune, prin faptul că se corelează cu sentimentul proprietății unei populații asupra unui teritoriu, reprezintă ultimul obstacol.

În sensul celor de mai sus, o firavă, dar tot mai emergentă în sens ascendent, disidență naționalistă împotriva globalizării începe să‑și facă simțită prezența în tot mai multe state ale lumii. În fața realităților zilei, majoritățile devenite minorități între timp în ceea ce privește recunoașterea și reprezentarea publică par să se trezească la viață. Tot mai mult începem să avem de a face în spațiul public nu numai cu minorități active, ci și cu majorități din ce în ce mai vocale, animate de sentimente de mândrie națională crezute de mult apuse și adânc îngropate de către promotorii globalizării. Prin urmare, încă o dată, naționalismul se dovedește a fi cea mai de temut armă împotriva imperialismului, capabilă să anime marile mase de populație în contra proiecțiilor internaționaliste cu tentă absolutistă. Și încă o dată în disputele de suveranitate asupra lumii naționalismul se vede expus la eventuale manipulări din partea unor contestatari ai globalizării ale căror interese reale în raport cu drepturile istorice ale națiunilor sunt extrem de neclare, ca să nu spunem de‑a dreptul suspecte prin prisma experiențelor trecute. Astfel, poate că nu întâmplător cel care se grăbește să își asume astăzi din punct de vedere ideologic ridicarea stindardului unei noi revoluții globale și înființarea unei Alianțe revoluționare globale mai este cunoscut sub sintagma de ideologul de casă al Kremlinului.[9] Cât din determinarea acestuia o însemna credință sinceră în drepturile națiunilor și cât dorință disimulată de renaștere a unui naționalism de tip imperialist care să aibă drept vârf de lance națiunea al cărui exponent este? Numai evoluțiile ulterioare ne vor putea aduce un eventual răspuns la această chestiune. Până atunci, pentru a reuși să pătrundem câte ceva în plus din resorturile profunde ale unei astfel de motivații revoluționare poate ar fi util să luăm în calcul și faptul că mitologia geopolitică ilustrează lupta ancestrală pentru cucerirea lumii dintre imperiul talasocratic, al puterilor maritime, și cel telurocratic, al puterilor terestre. Iar istoria vine să consemneze realitatea acestei confruntări prin exemple ilustre care au opus Atena Spartei, Cartagina Romei, Imperiul Britanic celor Habsburgic și Rus, iar mai nou, euroatlantismul anglo‑saxon împotriva eurasianismului ruso‑chinez. În cadrul acestei confruntări, în mod tradițional imperiile maritime au mizat pe cartea minorităților active, iar cele terestre pe manipularea activă a marilor conglomerate etnice, ambele demersuri dovedindu‑se însă la fel de nefaste pentru ceea ce reprezintă dreptul națiunilor la suveranitate și autodeterminare, în fapt ele fiind doar strategii imperiale prin care voința și dreptul națiunilor au ajuns să fie subjugate.

Prin urmare, astăzi disidența naționalistă împotriva globalizării are de înfruntat atât asaltul minorităților active, cât și provocarea descifrării acelor chemări la revoluția globală ce s‑ar putea să nu fie nimic mai mult decât amăgitoare cântece de sirenă. Rămâne de văzut dacă, din această încleștare în care se află acum, naționalismul secolului XXI va reuși să renască și să contribuie la edificarea unei lumi mai bune sau va eșua în mod decisiv în perpetuarea și accentuarea unei stări de disoluție și degradare a actualei ordini a lumii.

Bibliografie orientativă
Bădescu, I., Dumitrescu, L., Dumitrașcu, V. (2010) Geopolitica noului imperialism. București, Ed. Mica Valahie.
Bergson, H.L. (1998) Cele două surse ale moralei și religiei. Iași, Ed. Institutul European.
Borlandi, M., Boudon, R., Cherkaoui, M. și Valade, B. (2009) Dicționar al gândirii sociologice. Iași, Ed. Polirom.
Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M. și Lecuyer, B.P. (2009) Dicționar de Sociologie. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
Caravalho, O. și Dughin, A. (2017) Statele Unite și noua ordine mondială. București, Ed. Humanitas.
Colas, D. (2010) Dicționar de gândire politică. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
Cooper, R. (2007) Destrămarea națiunilor. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Downs, A. (2009) O teorie economică a democrației. Iași, Ed. Institutul European.
Dughin, A (2017) Destin Eurasianist. București, Ed. Mica Valahie.
Dungaciu, D. (2004) Națiunea și provocările (post)modernității. București, Ed. Tritonic.
Freud, S. (2000) Studii despre societate și religie. București, Ed. Trei.
Fukuyama, F. (2011) Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale. București, Ed. Humanitas.
Fukuyama, F. (2004) Construcția statelor. Ordinea mondială în secolul XXI. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Gresh, A., Radvanyi, J., Rekacewicz, P., Samary, C., Vidal, D., Ramonet, I. (2006) Atlas Le Monde Diplomatique. București, Ed. SC Societatea de Editură LMD SRL.
Guillochon, B. (2003) Globalizarea, o singură planetă, proiecte divergente. București, Ed. Rao.
Habermas, J. (2005) Sfera publică și transformarea ei structurală. București, Ed. Comunicare.ro.
Hermet, G. (2007) Sociologia populismului. București, Ed. Artemis.
Hermet, G. (1998) Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa. Iași, Ed. Institutul European.
Hobbes, T. (2011) Despre om și societate. București, Ed. All.
Huntington, S.P. (1991) The third wave. Democratization in the late twentieth century. Oklahoma, Ed. University Of Oklahoma Press, disponibil online la http://polisci2.ucsd.edu/democracy/documents/Huntington-ThirdWave.pdf accesat la 12.04.2015.
Khanna, P. (2008) Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală. Iași, Ed. Polirom.
Kinder, H. și Hilgemann, W. (2002a,b) Atlas de istorie mondială. Vol. I și II, București, Ed. Rao.
Kissinger, H. (2003) Diplomația. București, Ed. All.
Korybko, A. (2014) Coup in Western Ukraine: the Arab Spring unleshed in Europe. [Online] disponibil la http://orientalreview.org/2014/01/24/coup-in-western-ukraine-the-arab-spring-unleashed-in-europe/ [Accesat la 12.04.2015].
Le Bon, G. (1990) Psihologia mulțimilor. București, Ed. Anima.
Le Bon, G. (fără an) Psihologie politică. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Leclerc, G. (2003) Mondializare culturală. Civilizațiile puse la încercare. Chișinău, Ed. Știința.
Locke, J. (2011) Al doilea tratat despre guvernământul civil. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Marian, M.B. (2016) Societatea deschisă contra societății deschise. București, Ed. Ideea Europeană.
Marshall, G. (2003). Dicționar de Sociologie Oxford. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Măgureanu, V. (2006) Sociologie politică. București, Ed. Rao.
Mânzat, I. (2007) Istoria psihologiei universale. București, Ed. Univers Enciclopedic.
McLean, I. (2001) Dicționar de politică. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Moffitt, B. (2016) The global rise of populism. Stanford, California, Stanford University Press.
Moscovici, S. (2001) Epoca maselor. Iași, Ed. Institutul European.
Moscovici, S. (2010) Psihologie socială. București, Ed. Ideea Europeană.
Moscovici, S. (2011) Influență socială și schimbare socială. Iași, Ed. Polirom.
Muller, J.W. (2016) What is populism?. Philadelphia, University of Pennsylvania.
Popper, K.R. (2005) Societatea deschisă și dușmanii ei. Vol. I și Vol. II. București, Ed. Humanitas.
Reich, W. (1970) The mass psychology of fascism. New York, Farrar, Straus and Giroux.
Rothkopf, D. (2008) Superclass, elita globală a puterii și lumea sa. București, Ed. Publica.
Rousseau, J.J. (fără an) Contractul social. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Rousseau, J.J. (2001) Discurs asupra inegalității dintre oamenii. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Tarde, G. (2007) Opinia și mulțimea. București, Ed. Comunicare.ro.
Teodorescu, B., Sultănescu, D. (2006) 12:XII Revoluția Portocalie în România. București, Ed. Rao.
Thoraval, Y., Ulubeyan, G. (2003) Lumea musulmană – o religie, societăți multiple. București, Ed. Rao.
Todd, E. (2002) Inventarea Europei. Timișoara, Ed. Amarcord.
Toffler, A. (1983) Al Treilea Val. București, Ed. Politică.
Vaisse, M. (2008) Dicționar de relații internaționale. Iași, Ed. Polirom.

Surse imagini
upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f7/Tricolore1848.jpg
imgoat.com/uploads/4ca4238a0b/669.jpg
commons.wikimedia.org/wiki/File:World_citizen_badge.svg
www.flickr.com/photos/lumaxart/2137737248
pixabay.com/ro/glob-p%C4%83m%C3%A2nt-lume-globalizare-86244/
www.flickr.com/photos/versionz/2596831861
commons.wikimedia.org/wiki/File:R1_RealRevolution.jpeg
www.dw.com/el/ο-δρόμος-προς-τη-χορήγηση-ασύλου/a-18415799
povestidecalatorie.ro/ansamblul-monumental-de-la-valea-mare-mateias-unul-dintre-cele-mai-cunoscute-mausolee-ale-eroilor-din-romania/

Note:[1] La o sumară scrutare a fondului istoric, putem observa cu ușurință faptul că, începând cu secolele al XV‑lea şi al XVI‑lea, epicentrul mutațiilor care au avut capacitatea de a reconfigura realitățile sociale la scară mondială se situează în zona Europei Occidentale și a avut ca principal vector de manifestare, într‑o primă fază, imperiile maritime de tip colonial, în special cel britanic și cel olandez, care au reușit să‑i surclaseze cu timpul și să‑i scoată din
cursa globală pe ceilalți competitori, precum portughezii, spaniolii ori francezii, sau măcar să le restrângă în mod decisiv aria de manifestare. Desigur că influențele au fost reciproce între Europa și restul lumii, dar, începând cu secolul al XV‑lea, inițiativa în ceea ce privește configurarea actualei construcții globale, în mod constant și consecvent, a purtat întotdeauna marca valorilor asumate mai întâi în spațiul de cultură și civilizație european. Acest lucru ține de domeniul evidenței dacă privim la impactul pe care l‑a avut contactul cu Europa pentru culturile și civilizațiile amerindiene, africane, australe, indiene, chineze și japoneze. Un cocktail de misionarism religios, practici comerciale și acțiuni militare, completat mai târziu printr‑un export de ideologii și doctrine politico‑economice a avut rolul de a penetra și modifica până și cele mai conservatoare societăți, precum cea chineză, japoneză sau hindusă, racordându‑le în cele din urmă la inerția globalizării. În acest sens, a se vedea Guillochon 2003: pp. 22‑33; Thoraval și Ulubeyan 2003: pp.40‑66; Leclerc 2003; Kissinger 2003; Cooper 2007; Khanna 2008).
[2] Național provine din latinescul natio care înseamnă grup etnic.
[3] Potrivit Dicționarului de Sociologie Oxford „Colonialism. Instaurarea de către țări mai dezvoltate a controlului politic asupra unor zone din Asia, Africa și America Latină. Colonialismul se deosebește de sferele de influență, de formele indirecte de control, semicolonialism sau neocolonialism. Colonialismul a fost practicat de către Spania, Portugalia, Marea Britanie, Franța și Olanda în America începând cu secolul al XV‑lea și a fost extins la aproape toată Asia și Africa în timpul secolului al XIX‑lea. A fost însoțit de obicei (deși nu în mod necesar) de stabilirea în aceste teritorii a populațiilor albe și de exploatarea resurselor economice locale în folosul metropolei; câteodată amândouă fenomenele au avut loc simultan. Termenul este folosit adesea ca sinonim pentru imperialism, deși ultimul acoperă și alte mecanisme informale de control. Pe lângă dezbaterile în legătură cu cauzele, beneficiile și impactul imperialismului, discuțiile despre colonialism au acoperit o gamă largă de probleme, între care: diferitele mecanisme de control colonial și contrastul dintre politicile asimilaționiste ale Franței și Portugaliei și cele segregaționiste ale Marii Britanii; impactul social și politic asupra țărilor colonizate, constând în distrugerea vechilor sisteme sociale și politice, ca și dezvoltarea unora noi; dis­cursul dominației secolului al XIX‑lea în jurul ideii de misiune civilizatoare și creșterea legată de aceasta a rasismului; problema de ce colonialismul a luat sfârșit în perioada de după 1945, implicând o apreciere a relativei greutăți a presiunii internaționale atât din partea Statelor Unite, cât și a URSS; apariția mișcărilor naționaliste care urmăreau independența coloniilor, slăbiciunea puterilor coloniale după cel de‑al Doilea Război Mondial.” (Marshall 2003, p.110).
[4] Conform Dicționarului de Sociologie Oxford „Sclavia desemnează mai multe forme de lipsire de libertate, ca de pildă iobăgia și robia. De obicei însă este asociată cu acea formă în care nu există niciun drept de proprietate, unde ființa umană este un lucru care poate fi cumpărat sau vândut, ea neavând statut de persoană. Acest tip de sclavie se distinge astfel de altele prin dimensiunea proprietății. Sclavii nu sunt plătiți pentru munca sau pentru serviciile lor (chiar și în cazurile în care pot opera cu bani sau întreprinde tranzacții economice). Astfel, ei pot fi considerați mijloace de producție. Se cunosc cazuri istorice, dar și recente, de înrobire a popoarelor înfrânte în războaie. În capitalismul modern timpuriu, sclavia a fost folosită de către plantatorii și proprietarii de sclavi din America secolelor XV‑XIX ca un sistem de muncă eficient (sau, mai precis, ieftin), a cărui ofertă era asigurată de comerțul cu sclavi. Sclavia de pe plantații a putut exista datorită unui sistem juridic codificat și unor mecanisme de implementare. Aceste sisteme moderne de sclavie au mai existat în întreprinderile miniere și în producția industrială. În sclavia de pe plantații, sclavul este proprietatea stăpânului. Dimpotrivă, în înrobirea unor popoare întregi de către cuceritori, sclavul devine proprietatea întregii societăți. Diferența constă în faptul că sclavia de pe plantații există în societăți statale, pe când sclavia prin cucerire ia naștere în societăți prestatale.” (Marshall 2003, p.509). Conform DEX – SCLAVÍE s.f. Stare, condiție de sclav; robie; sclavaj. ♦ (Fig.) Stare de dependență politică, socială și economică în care este ținută o țară, o clasă socială, un individ. [Gen. ‑iei. / < sclav + ‑ie].” (DEX 1998).
[5] Potrivit Dicționarului de Sociologie Oxford „Neocolonialism. Termen aplicat deseori situației economice a multor foste colonii după câștigarea independenței politice. Interpretările neocolonialiste ale dezvoltării economice în Lumea a treia sugerează că, deși având un caracter umanitar și aducând economii la buget, decolonizarea politică a lăsat totuși intact controlul monopolist occidental asupra producției și comercializării bunurilor în fostele colonii. Prin intermediul legilor internaționale, al drepturilor proprietății corporațiilor și puterii băncilor comerciale importante, puterile coloniale de dinainte pot păstra influența și controlul economic asupra teritoriilor. În discursul marxist, acest fenomen este denumit de obicei neoimperialism. În neocolonialism, ca și sub administrația colonială directă, relația dintre centru și periferie (sau metropolă și satelit) implică: exportul capitalului din prima în ultima, accentul pus pe serviciile și bunurile occidentale, care împiedică eforturile de dezvoltare indigenă; deteriorarea ulterioară a termenilor de schimb în detrimentul noilor țări independente; continuarea proceselor de occidentalizare culturală care garantează o bună piață de desfacere pentru Vest oriunde în lume. Operațiunile corporațiilor transnaționale din lumea a treia sunt considerate agenții principali ai neocolonialismului contemporan, întrucât (cel puțin în teoria dependenței) se consideră că acestea exploatează resursele locale și influențează comerțul internațional și guvernele naționale în avantajul lor.” (Marshall 2003, pp.394‑395).
[6] În acest sens, a se vedea Moscovici, S. (2011), p. 261. Pentru detalii suplimentare a se vedea și Teoria reprezentărilor sociale.
[7] Referindu‑se la aceste realități ale zilei, Corina Bistriceanu punctează următoarele: „Multiculturalismul se revendică de la pluralism, atitudinea deschisă a majorității unei societăți față de valorile celorlalte grupuri sau culturi coexistente. Filiația este însă una falsă, așa cum o demască Giovanni Sartori: multiculturalismul trădează pluralismul, căci nu vizează atât respectarea celorlalți, cât inventarea „alților”: minorități fizice (handicapați), sexuale (homo, trans, bi sau altfel‑sexuali), minorități etnice redescoperite, religioase (ateii!) sau „minoritatea” femeilor. Drapele și costume, festivaluri și ONG‑uri sunt desfășurate în sprijinul acestor grupuri defavorizate în raport cu majoritatea monocromă, plictisitoare și tiranică. Dacă nu ai norocul de a aparține măcar de unul dintre aceste grupuri defavorizate, agenții multiculturaliști își epuizează rapid rezervele de toleranță și îndeasă asupra ta toate culpele discriminării”. (Corina Bistriceanu (2014) Încuiați în societatea deschisă, disponibil online la http://www.estica.eu/article/incuiati‑societatea‑deschisa/ [accesat la 04.08.2017].
[8] Referindu‑se la România, Dan Dungaciu arată în legătură cu acest proces de deconstrucție socială a statului următoarele: „(…) În spațiul societății românești nu s‑a petrecut o investire firească, o validare a unei prestații sociale, ci o auto‑investire, o ocupare uneori brutală, alteori buimacă, a pozițiilor ce confereau prerogativele reprezentării civile a societății. Logistica pusă în mișcare în acest scop, grupuri, reviste etc., a încercat parcă performanța de a‑i croi un profil cât mai departe de datele reale ale societății pe care pretindea că o reprezintă. Și a reușit! (Că există o serie de valori civice pe care, în esență, le împărtășesc toate societățile europene e indiscutabil; dar de aici până la ideea că nu există diferențe sau particularități între ele e un pas atât de mare încât doar o natură ideologică îl poate face senin.) De pildă: sondajele arată că instituții precum Armata și Biserica beneficiază de cele mai înalte scoruri la nivelul încrederii populației. „Societatea civilă” depune însă infinite eforturi pentru a exclude din rândurile ei acele tipuri de instituții sau persoane care le reprezintă cazul Bisericii sau de a pune în surdină valorile pe care cele două instituții le propagă. „Societatea civilă” în România se croiește parcă sistematic împotriva lor, contestându‑le sau, în cel mai bun caz, ocultându‑le. Și exemplele pot, firește, continua.” (Dungaciu 2004: pp.445‑446).
[9] Ne referim aici la geopoliticianul rus Aleksandr Dughin.

 

Total 4 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*